Recenzie* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2018

Pentru poetul Ion Cristofor, modalitatea principală de a învăța să treacă peste greutăți a reprezentat-o școala: „Din pierdere în pierdere / Am mers cu ghiozdanul plin de pietre / La școala cea dură a vieții” (Până la ultima stea, p. 5); până și încercarea de a scăpa de motivele diverse ale plânsului nu l-a împins decât până la „Insula Durerii”. Clipele de fericire i-au fost aduse de dragoste, mult mai târziu. Numai armonia traiului cu femeia a configurat o direcție în viață: „împreună am mers / Ca pe un nou continent / Din îndoială în îndoială / Din lacrimă și din suspin / Până la steaua bucuriei / Ivită din senin” (p. 5). Acest poem, care deschide volumul în ediție bilingvă, spaniolă – română, Vida de reserva / Viața de rezervă (Ed. Napoca Star, 2018), traducerea în spaniolă aparținând lui Pere Besso, ilustrează maxima latinească: per aspera, ad astra. Până la momentul cunoașterii adevăratei iubiri, singurul peisaj remarcat de poetul, aflat sub imperiul de suferință al vieții, a fost teluric. În Odă în metru antic, Mihai Eminescu, dimpotrivă, a proslăvit „steaua singurătății”, la a cărei contemplare a ajuns datorită impresiilor de nemurire, insuflate de vârstă.

Continuă să citești →

*Recenzie apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 5 / 2018

Regula timidității, deprinsă în conviețuire, înseamnă, în viziunea poetului Andrei Novac, o importare în mediul casnic a unei acțiuni, precum prinderea unor insecte, dar fiindcă acestea nu mișună în casă, eul poetic descrie activități similare, de salvare a sunetelor, direct „pe geam, / ca într-un insectar” (regula timidității, p. 5). Impresia este a unui prizonierat domestic, a unei stări asumate, iar pentru a nu pierde contactul cu lumea exterioară, poetul sau altcineva în aceeași ipostază imită, la altă scară, fapte pe care le-ar împlini afară, după cum Iona, personajul lui Marin Sorescu, își întreține iluzia pescuitului eficient, aruncând nade în acvariul luat de acasă, pe țărm. Iluzia este mijlocul prin care se poate face față diverselor contexte, inclusiv singurătății, după ce, în prealabil, preocuparea principală a unui eu meditativ a fost aceea de a supraveghea mișcările iubitei: „când se face lumină, în fiecare dimineață, / te ridici în picioare, faci câțiva pași, / te uiți pe fereastră” (p. 5). Singura mângâiere, într-o despărțire, temporară sau nu, rămâne capturarea, sub forma unor ecouri, a vorbelor care s-au tot spus între îndrăgostiți.

Continuă să citești →