Partea întâi. Cuvântul 1[modifică]

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare și bun și milostiv și ziditorul nostru cel înțelept, și zioa și noaptea și în tot ceasul și în tot locul. Și să foarte cuvine să-l slăvești și să-l mărești neîncetat, cu glas necurmat și cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumină și den neființă în ființă. O, câta iaste de multă mila ta, Doamne, și gândul și cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină și minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale și lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multa, lăcui întru noi oamenii și să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu și om pre pamântu și într-amândoao desăvârșit. Și pre om și-l făcu fiiu iubit și moștean împărățiii sale. O, mare iaste taina înțelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru și să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiți lui Dumnezeu, tot pamântul, slujiți lui Dumnezeu în veselie, intrați înaintea lui cu bucurie si cu veselie si cu curăție. Să știți că acela ne-au făcut, iar nu noi, și acela iaste Dumnezeul nostru și noi suntem oamenii lui și oile pășunii lui. Intrați prin poarta lui în ispovedanie, în curțile lui, în cântări, mărturisiți-vă lui și lăudați numele lui, că iaste bun și milostiv Domnul și sfânt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, și bunătatea lui cea multă“. Și den nimic ne-au făcut de suntem și făcu toate puterile céle far’ de trupuri.

IV
Când ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana Diamandula. Bătrâna îi aştepta, stând greceşte în
fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche de mătănii în mână.
Alături, Saşa lucra la o horbotă.
Când trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrânei, statura puternică a lui Damian luă
toată lumina geamurilor. Saşa zise încet, strângându-şi lucrul:
— Au sosit.
Însă bătrâna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecât că cel ce venea întâi era fiu-său, fiindcă nimeni
din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plânge.
Damian se duse drept la ea şi-i apucă amândouă mâinile, pe care i le sărută cu toată căldura
sufletului, mişcat de a o revedea şi mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că
scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era când o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să
şi le poată opri şi se plecă din nou pe mâinile bătrânei. Ea se uită la el, dând încet din cap şi deabia vorbind:

III
Se legăna ciocârlia în răcoarea dimineţei, însoţind de-a lungul Ialomiţei trăsurile ce mergeau la
gară. Copiii, grămădiţi câte trei pe capră, se bucurau, tăcuţi, de priveliştea cailor. Mihai mâna
poştalionul de la trăsura lor, curată, lustruită, în care trebuia să se întoarcă Matei. Pe chipurile
tuturor se zugrăvea sănătatea si fericirea.