*Articol apărut în revista „Năzuința”, Craiova, 1926, nr. 6

Orice cunoștință, declară empirismul, este reductibilă sau la percepții, la care se adaugă imaginile memorate, ambele câștigate prin afectarea simțurilor extern și intern, sau la relații între reprezentări, relații fixate de gândire sub indicațiile datelor sensibile. Numai percepția are competența deciziei, ce este obiectiv (real) și ce nu; numai experiența se pune în legătură cu obiectul, însă obiectul empiric este fenomenal, deoarece percepția care îl indică este o modificare a subiectului perceptor și totodată se referă la ceva individual și izolat. Percepția este numai semnul lucrurilor, nu chiar lucrul; însă pentru noi, practic, altă obiectivitate decât cea empirică nu e cu putință. A fi obiectiv este a fi perceput, a fi conținut de conștiință. Principiul conștiinței este respectat mai consecvent de empirism decât de raționalism. Nu cunoaștem obiectele metafizice, ci numai reflexul lor subiectiv. Empirismul tinde spre idealism subiectiv, servindu-se metodologic de o analiză psihologică a cuprinsului conștiinței.