Cartea unui romantic laborios
de Dan Ionescu
Pan Izverna a publicat anul trecut, la editura Timpul din Iași, volumul de proză scurtă, cu titlu mitic, Bătrânul anticar, ediția a doua, revăzută și adăugită. Proza scurtă este un gen care devine din ce în ce mai apreciat. Volumul de față se înscrie astfel în moda vremii noastre.
Oglinda, Îmbrățișarea, Steaua, Bătrânul anticar sunt titluri care invocă motive romantice, Ploaia, Ceața, Deșertul, Plaja, simboliste; altele, directe ca titlul de ziar, aspecte ontice de astăzi: Cronica scurtă a unei expediții, Trenul de dimineață, Subsolul acela, Despre cameleon. În afara acestora, menționăm și pe cele de inspirație religioasă: Iosif și scrisul, Șarpele.
Prima proză, Biroul, care ne amintește, prin denumire, de piesa de debut a lui Ioan Slavici, Fata de birău (de primar, adică), se încadrează în sfera semantică a motoului biblic: Mă culc și zic: „Când mă voi scula? / Când se va sfârși noaptea”. Încadrarea se justifică pentru că de la căutarea frenetică a unui birou, până la urmă oferit, tânărul personaj martor ajunge să retrăiască sentimentele, dintre cele mai stranii, ale fostului proprietar. Evident, sfârșitul ori începutul vieții sunt evenimente care nu ne aparțin. Nu putem decât să ne punem întrebări în legătură cu ele, răspunsurile aparțin lui Dumnezeu. Bineînțeles, nu ni le explică, doar ni le impune fără discuție. Divinitatea este supremă și îndreptățită, de la scara profundului ei cosmic, să dispună de fatumul nostru.
Cu un text care îmbină filosofia cu investigația psihologică, Pan Izverna reconstituie realități ale unei lumi prinse de melancolie, în orice caz, fără suficientă rezistență în fața agresiunii economice de astăzi. Cartea (în sens general, ca obiect dăruit cu pagini care oglindesc spații anticipate sau nu) ne oferă acel răgaz, de a sta de vorbă cu noi înșine, pe care vremurile ni l-au anihilat. Conform denumirii, Iosif și scrisul, ne-am aștepta la o dispoziție puternică pentru scris, a personajului, însă până la urmă, proza de față îndeamnă la trăirea deplină a vieții, la savurarea momentelor de succes, dacă le avem. Scrisul, cu docilitate de câine bun, e dator să ne însoțească, prin desișurile destinului nostru, și să ne ajute să vânăm clipele faste. Aceasta este ideea rezultată din combinația titlului cu motoul din opera lui Hemingway: „Dacă nu poți, scrie! Dacă poți, nu scrie!”.
În tipar clasic, antrenând o descriere veridică a locului, apoi centrată pe spațiul anticariatului și pe omul care deservește puținii clienți, este elaborată compoziția principală, Bătrânul anticar (care dă și titlul volumului). Mereu în căutare de piese rare, anticarul se plasează, datorită pasiunii fervente, în afara timpului. Este motivul pentru care vârsta nu-l atinge și când onorează o comandă, îl regăsești „în picioare, scurt, drept, la mijlocul tejghelei, mâinile nu i se vedeau, purta o șapcă mare de postav, învechită, ochelarii subțiri i se arcuiau deasupra rădăcinii nasului coroiat”. Dar vicisitudinii vremurilor nu rezistă cel care ia locul anticarului nostru: când nu are lemne, arde cărți și desigur în scrum se transformă pasiunea. Abnegația în job e înfrântă de frig. Puținul umor îl mai ține în viață: „Pentru că nu am lemne și bătrânul nu mi-a spus nimic despre asta, am început să ard cărțile din rafturile de sus. Eu nu pot să stau în frig. Patronul m-a privit de pe pânză cu disperare și părea că vrea să-mi sară în cap. L-am întors însă cu spatele și, cum mă scoate din sărite, prevăd că am să-l bag în godin”.
Un îndemn la speranță, de data aceasta, în dragoste aflăm în povestirea Necunoscutele: „Încă ești viu și zânele te pot găsi când vor ele”, deși în precedenta, Omul și nisipul, disperarea copleșește un suflet în avânt, care se adresează, cu vorbele lui E. A. Poe, Divinității: „Doamne! Unul nu pot să răpesc / Nemiloasele valuri ce cresc?”. Contrastul dintre aspirație și ceea ce (ți-e dat) dobândești este la fel de mare, precum diferența dintre apă și nisip. Este bine să urmărești în viață o singură idee pentru că altfel riști să spui, ca Rabelais în Pantagruel, „Am visat multe și de toate, dar nu pricep nimic”.
Fabula anticomunistă pentru copiii mai mari (de la pagina 247) aduce în prim-plan ideea că un sistem, oricât de rezistent și de bine pus la punct pare, se va eroda la un moment dat, cumva din cauze interne, întrucât la cele externe este extrem de atent. Și corbii vor începe să devoreze de viu corpul care în agonie crede în părerea că este deplin sănătos.
Cu această nouă carte, de reflecție și evocare, Pan Izverna redescoperă „evenimentele mele din anii unei tinereți prăbușite în acea îngrozitoare prăpastie căreia convențional și comod, îi spunem uitare”. A smulge uitării evenimente de a căror lumină să se bucure și alții reprezintă într-adevăr un succes.