Constantin Mateescu: Altfel de proză*. Cronică, de Dan Ionescu 

(*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 4 / 2016)

Constantin Mateescu debutează „cu povestirea Delincventul, în revista „Flacăra“ (1965), un an mai târziu îi apare şi primul volum de nuvele şi schiţe, Rochia cu anemone, prefaţat de Ion Lăncrănjan, în care dovedeşte calităţi pentru proza analitică. Opera lui însumează peste 40 de volume de nuvele şi povestiri, romane, teatru, studii de istorie şi critică literară, lucrări de tip monografic” (Florea Firan, în „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2011).

În cele nouă istorisiri ale volumului Ramona – Vals. Povestiri din Epoca de Fier, Constantin Mateescu se referă, în ipostaza personajului martor al diverselor întâmplări, la perioada de închistare ideologică a comunismului, reconstituind atmosfera de atunci a Bucureștiului sau a Iașiului, care nu poate fi superioară Epocii de Fier. Aceasta e una dintre cheile în care se poate citi volumul Ramona – Vals (Ed. Cartea Românească), alta, cumva opusă precedentei, dar conformă opticii unui articol semnat de Pleșu, Era mai bine înainte: până la Revoluția din 1989, lucrurile în societate erau clare, greu de urnit, de fier, ceea ce asigura o stabilitate, a cărei strictețe făcea bine oamenilor, care știau la ce să se aștepte și cum să se adapteze situațiilor preștiute.

Cu Troțki în intimitate, prima dintre povestiri, are în substrat următoarea idee: atât de lung era lanțul de „delatori”, pornind dinspre Troțki, revoluționarul bolșevic, încât, într-adevăr, când îți dădeai seama că ai fost turnat organelor de represiune, de către cei mai de încredere oameni, te simțeai ca în apropierea lui Troțki, terorizat și „dezvăluit”, ca într-un vid de moralitate, care permitea exponentului dictatorial din totalitarism, fie șef de poliție secretă, fie secretar general de partid etc., să se exercite cu brutalitate și nepăsare față de orice-i părea inconvenabil. Realitatea mai multor decenii a întrecut atmosfera, totuși ficțională, a romanul 1984, de George Orwell: „Scenariul mi se părea plauzibil: pe amândoi îi cunoscusem întâmplător, la inițiativa lor (aș zice că mă acroșaseră), fusesem pescuit, pe urmă invitat la ei acasă, iar fata, al cărei rol mi-era într-un fel neclar, ținea în cameră, expusă la vedere, fotografia (deocamdată prezumtivă) a fondatorului armatei roșii”.

Din te miri ce motive, câteva rude ale protagonistului au avut de suferit: „unchiul Gelu zace de aproape patru ani în închisoare pentru că n-a știut să-și țină gura și nenea Sandu Biciclistu tot așa, că a spus o glumă proastă despre Stalin într-un cerc de prieteni”. Micile delicii ale epocii staliniste se puteau număra pe degetele de la o mână: vizionarea, la cinematograf, a unui film de capă și spadă cu Jean Marais, frecventarea unui club de muzică; de asemenea, cea mai des întâlnită posibilitate individuală de a face rost de un ban în plus era specula cu bilete (la cinema sau competiții sportive). Într-o asemenea atmosferă proletcultistă, în care studenții recitau poeme patriotice de Dan Deșliu și Maria Banuș „și versuri despre tradiționala prietenie româno-sovietică”, apariția unui personaj cu numele de scenă Bamby evident duce la schimbarea registrului de fapte. Bamby are numeroase vorbe de duh care-l fascinează pe autorul martor, precum: „Banii și femeile sunt fețele aceleiași monede, ori le ai pe amândouă împreună ori pe niciuna”, cântă jazz la trompetă și are succes la fete. În mai multe situații, ca în iubirea pentru Marion, el se dovedește romantic și ai crede că scapă vigilenței autorităților, însă dimpotrivă, este bătut de un milițian pe care-l considera un simplu meloman.

A treia povestire, Cenaclul din Matache, conține o listă a cărților citite de către studenții acelei vremi: Cozeriile lui Sainte – Beuve, Propos, de Emile Auguste Chartier, romanele lui Sade și Camus, versuri de Voronca și Breton, Manifestul Suprarealismului, lucrări de exegeză despre Mozart sau Bach etc..  Cenaclul reprezenta și o ocazie adecvată de a intra în legătură cu studenți ai altor facultăți, în afara celei de Litere. Atmosfera acestei povestiri aduce aminte de cea pe care o regăsim în romanele lui Anton Holban.

Compunerile cognitive asigură o incursiune în spațiul iberic. Protagonistul e în căutare de lucru, în conformitate cu aproximativ unica vocație pe care o are, meșteșugul scrisului. Birourile diverselor redacții de reviste și edituri sunt descrise în stil balzacian, autorul fiind convins că un tânăr cititor de azi nu are cum să înțeleagă o asemenea ambianță, decât prin explicație: „Un unchi al fetei era directorul serviciului de cadre al Radioului. M-a așteptat într-un birou fastuos, cu uși capitonate, patru telefoane albe și portretul tovarășului Dej în ramă aurie”. Până la urmă, a fost angajat pe un post de traducător – redactor la direcția „de emisiuni în limbi străine a Radiodifuziunii”. Datorită instanțelor postului, a vizitat Spania, care se afla atunci sub dictatura lui Franco, lectorii având ocazia să redescopere această țară, așa cum a fost ea văzută, la pas. Impresia de veridicitate a cărții se consolidează prin reluarea acestui reper autobiografic, de angajat al Radioului, în atractiva narațiune M-am însurat cu o comunistă.

În povestirea Ramona-vals, care dă titlul volumului, perspectiva narativă e obiectivă (față de rest, când e subiectivă), în centru aflându-se un fost ofițer, ajuns la vârsta senectuții. Modul lui de a vedea lucrurile este apropiat de cel al lui Randle Patrick McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Evident, pentru personajul central al povestirii Ramona-vals, contextul este priincios, similar celui de care beneficiază solitarul din romanul cu același nume al lui Eugen Ionescu și de aceea gândul sinuciderii, apărut dintr-un capriciu de a întrebuința revolverul „Makarov de 7,62”, nu e dus până la capăt. Singura rezistență la care e supus protagonistul o reprezintă monotonia propriei empirii.

Și celelalte povestiri: Nebuna din Chaillot, Enigma Soniei și Plecarea Generalului se caracterizează printr-o narație atractivă. Constantin Mateescu aduce la suprafață zbuciumul unor vremuri apuse care au coincis cu anii lui cei mai frumoși. De aceea, felul în care evocă e sincer și fără echivoc. Cartea se citește cu plăcere și curiozitate pentru ce a fost atunci, în anii cincizeci – șaptezeci ai secolului trecut care au lăsat, în sufletul lui Constantin Mateescu și al întregii lui generații, o urmă adâncă.