Minunății pe drumuri nipone

Cred că nu există om pe acest Pământ care să nu își fi dorit, măcar o dată în viață, ca pașii să îl ducă în locuri depărtate de urbea natală, să își umple privirea și auzul cu un „altceva” care să-i devină balsam pentru suflet, picătură ce îmbogățește înțelepciunea și îndepărtează marginile lumii.

Eu una m-am visat călătorind în lumi necunoscute încă de când mă purta pe umerii lui tata, iscodind fiecare colțișor din împrejmurimile satului meu. Din păcate, pierdută în nimicurile vieții cotidiene, nu am știut întotdeauna să găsesc oportunitatea de a-mi transforma visul în realitate, așa că am încercat de-a lungul anilor să mă adâncesc în filele jurnalelor de călătorie.

Unul dintre ele, apărut de curând la editura Singur, mi-a atras atenția prin titlul lui și superba copertă, o imagine pe care o mai văzusem într-un alt context, nu știam ce reprezintă dar pe care o identificam totuși aparținând Japoniei. Și chiar dacă Japonia nu a fost niciodată pentru mine un țel, intuiția mi-a spus că aș face bine să caut cartea respectivă să o citesc. Hazardul a făcut ca dorința mea să ajungă la urechile autorului care mi-a îndrumat căutările. Amazon, situl on-line, mi-a pus în brațe cartea Milenei Munteanu, Din Țara Soarelui Răsare (iată că și cărțile autorilor români pot ajunge peste mări și țări).

“Orice întâlnire e importantă, căci poate fi unică”, spune proverbul japonez cu care își începe Milena Munteanu relatările despre „minunățiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone” și, ca și cum ar dori să ne avertizeze asupra călătoriei la care ne invită, continuă cu un altul, ce m-a convins definitiv că timpul acordat rândurilor ce vor urma nu va fi risipit: „Cînd desenezi o ramură, nu uita să simți vântul.”

Milena Munteanu nu a desenat, însă cuvintele ei m-au dus acolo, în timp, alături de ea, la Tokyo sau la Nikko, la Kamakura sau Nara, sus pe muntele Fuji ca să dau „binețe soarelui” sau la „un onsen, o baie termală japoneză… pe care oamenii și maimuțele o apreciază cu gusto, cu entuziasm, adică”, în temple sau pe străzile cartierelor, în muzee sau pe locuri mustind a istorie, în trenuri și autobuze, restaurante sau hoteluri, m-au făcut să simt și căldura înăbușitoare și rafalele de ploaie și apa în galoși coborând muntele, am apreciat „mănușile din care curgea apa, decât să nu le fi avut de loc” și am sfârșit să-mi placă chiar și gustul peștelui crud, pe care în alte condiții nu aș fi avut curajul să-l testez. Dar astea fac parte din inevitabilul fiecărei călătorii, sarea și piperul fără de care amintirea locului și a omului întâlnit nu s-ar încrusta în memorie și nu ar deveni de neșters.

Jurnalul de călătorie al Milenei Munteanu este structurat în 42 de capitole, fiecare dintre ele începând cu un proverb japonez, meșteșugit ales, cu care autoarea ne atrage în povestea ce urmează sau care îi întărește concluziile.

Nu voi intra în amănuntele călătoriei așternute cu măiestrie pe hârtie de Milena Munteanu, un fin și rafinat observator al locurilor, oamenilor și obiceiurile lor, astea trebuie să le descoperiți singuri dacă aveți curiozitatea și dorința de a călători pe locuri ce par ireale, dar în care însuși autoarea găsește cu uimire similitudini cu cele în care ne ducem traiul de zi cu zi, sau altele, mult mai apropiate de noi, pe care ne-au călcat deja pașii, dar vreau să amintesc ceea ce m-a frapat într-un mod plăcut și ceea ce cred că face din această carte mult mai mult decât un jurnalul de călătorie.  Milena nu se oprește doar la a observa și admira locuri sau oameni, ea caută legăturile care leagă omul cu locul, chiar dacă a trebuit să scormonească în adâncimea vremurilor îndepărtate sau a trebuit să întrebe și să se întrebe, pentru că (nu e așa?) „dacă întrebi nu ești jenat decât o clipă. Dacă nu întrebi, vei fi stânjenit o viață întreagă.” Mai mult decât atât, pusă de destin să își trăiască viața departe de locurile unde s-a zămislit și format ca om, Milena le păstrează nealterate în suflet, le duce cu ea, asemeni unui ambasador, chiar și în țări exotice, ca apoi să împărtășească prin această carte, lor și nouă, din bucuria, împlinirea și experiența ei, în crezul că „Noi toți avem câteva lucruri de învățat de la ei, de la rigoare și seriozitate, până la rafinamente sublime într-o arie largă de domenii: de la ikebana, arta florală, la manga, arta animației, de la grădinăritul pitic banzai, la grădinăritul din curțile imperiale, de la pictura sugestivă, la cinematografia de mare clasă.”

Nu îmi mai rămâne decât să mă ajut, asemeni Milenei, – care iată, prin cartea ei a reușit să îmi trezească interesul pentru o țară și cultura ei, atât de îndepărtate de mine – de un proverb japonez și să vă îndrum a citi această carte, umplându-vă sufletul de frumos și îmbogățindu-vă cunoștiințele, amintindu-vă că „Un ulcior este umplut picătură cu picătură”.

De asemenea, o felicit sincer pentru modul în care a scris acest inedit jurnal de călătorie, în care i se simte vibrând sufletul. Îi doresc cât mai multe experiențe inedite și mult succes pe tărâmul scrisului, îi mulțumesc pentru că a împărtășit cu mine din fotografiile făcute în călătoria ei și mi-a permis să „mă joc” cu ele, oferindu-le, așa cum știu eu, vouă tuturor celor interesați de călătorii, fie ele și virtuale.

Iar dacă rândurile mele și fotografiile din clip v-au atras atenția, cu un click pe linkul de mai jos puteți să vă cumpărați un bilet spre Țara Soarelui Răsare.

https://www.youtube.com/watch?v=ihWrJ7qvQqY

https://www.createspace.com/6363613

Helene Pflitsch

membru LSR

Germania, iulie 2016