Augustin Buzura: Mihai Bogdan la bătrâneţe

 de Ştefan Vlăduţescu

În tabloul epicii româneşti actuale, Augustin Buzura prezidează atacabil, dar invincibil, ca mare prozator, zona romanului de analiză cu eroi intelectuali memorabil definiţi prin formule existenţiale recognoscibile. Cărţile sale, apărute într-un tic-tac de 3-4 ani înainte de 1989 şi într-un ritm decenial după aceea, se precipită majoritar în jurul unor medici („Absenţii” şi „Orgolii”) sau jurnalişti („Feţele tăcerii”, „Drumul cenuşii” şi „Recviem pentru nebuni şi bestii”).

Prin cel mai recent roman al său („Raport asupra singurătăţii”, Iaşi, Polirom, 2009), scriitorul intră în cadenţa medicului ce vine după jurnalist: Cassian Robert îi urmează lui Matei Popa din „Recviem” (1999).

Cassian Robert are caracteristicile ce fac identificabili, ca pattern, protagoniştii tuturor romanelor scrise de A. Buzura până acum: cu toţii sunt „conştiinţe acute, traumatizate, lucide până la disperare”, fiinţe ce „privesc şi judecă realitatea din unghiul unei subiectivităţi ultragiate, incapabile să accepte compromisul” (cum arăta E. Simion). Prezenţa lor în diegeză se justifică prin necesitatea de a-şi exhiba o „conştiinţă tulbure”, „conştiinţa în ceaţă” (N. Manolescu) şi a analiza situaţia toxică în ideea unei lămuriri, a unei clarificări.

În mod specific, „Raport asupra singurutăţii” reprezintă o extensie a poeticii romaneşti a lui A. Buzura. În „Bloc-notes” (1981), scriitorul sublinia: „cărţile adevărate, sincere nu sunt decât un drum împotriva singurătăţii, durerii”. Trecerea anilor a făcut ca o carte adevărată să traverseze singurătatea renunţând la a se situa împotriva ei. Romanul în discuţie începe abrupt. În urma unei maladii pe care nici el ca medic n-a înţeles-o, ajuns către 70 de ani, Cassian Robert fuge de acasă şi se stabileşte într-o cabană pe vârful unui munte. Fiului său, Dan, şi concubinei acestuia, Claudia, le lasă un bilet cum că nu se va întoarce acasă, neprecizându-le unde s-ar afla, căci despre cabana construită de el în timp ei nu cunosc nimic, „nici nu bănuiesc că există”. Motivaţia decisivă a plecării de acasă stă în neputinţa de a mai suporta umilinţa de a fi îngrijit ca un neputincios, ca un infirm şi de a fi privit cu compasiune. El se dovedeşte astfel „eliberat de mila şi sprijinul” alor săi. Considerând un eşec major incapacitatea de a-şi diagnostica exact boala, C. Robert caută satisfacţie în limitele celeilalte pasiuni a sa: alpinismul. Pe acest fond de slăbiciune, marcat de emoţii negative şi de gânduri funeste, pe munte o reîntâlneşte pe Mara, fiica rămasă orfană a iubirii sale platonice din tinereţe, Teodora. Acesteia îi dezvăluie intenţia ca, după două tentative eşuate în tinereţe de a urca Piatra Sfântului („Marginea vieţii”) şi după ce s-a convins că muntele este „greu de cucerit, de nu chiar imposibil”, să încerce pentru a treia oară. Prin punerea în operă a proiectului, medicul speră să se elibereze de obsesia eşecului şi singurătăţii. Totodată, în acelaşi scop, el investeşte energie în a descrie, a consemna ce i se întâmplă în speranţa  atingerii definitivei eliberări. Speranţa sa este că eliberarea pe mai multe planuri îi va satisface „nevoia” de a trăi „normal”. Odată ce ia cunoştinţă de planul medicului, resimţind şi ea singurătatea şi dorinţa de a muri, Mara se hotărăşte să-l însoţească pe munte indiferent de risc. Discuţiile îi duc pe Mara şi pe Cassian Robert la a se cunoaşte prin mărturisiri care-i apropie într-atât încât ajung să se iubească. Confirmând o susţinere a lui Buzura din „Teroarea iluziei” (2004), „momentele de mărturisire” se dovedesc „cruciale în viaţa unui om”. Hotărârea ca, din iubire, să o salveze pe Mara de pe munte, induce lui Cassian decizia de a se întoarce, împreună cu tânăra la oraş: „prindea contur nevoia de a trăi”. Povestea de iubire şi autoanaliza ocupă doar unul dintre cele patru orizonturi narative ale romanului.

Cel de-al doilea este constituit de efortul de a formula în scris acel prim orizont evenimenţial.

Un al treilea orizont este reprezentat de povestea reţinută direct a vieţii socrului său Darius Pop.

În sfârşit, un al patrulea orizont, delimitat prin italice, îl vedem a fi întemeiat din reflecţiile asupra singurătăţii şi morţii ale unor spirite creatoare de marcă: Borges, Epictet, Tolstoi, Cicero, J. Green, L. Durrelle, B. Pasternak etc.

În planul evenimenţial, fără accente de tragic şi în urma unei afirmaţii a Marei cum că „de când ai apărut, m-a cuprins panica”, R. Cassian îşi decriptează suferinţa ca fiind legată de ceea ce se cheamă atac de panică. În această ordine de idei, Buzura nu este un literat oarecare, ba în plus, cum spunea odată, este un „om profilat pe cunoaşterea sufletului uman şi a patologiei acestuia”. Se poate afirma că absolvent de psihiatrie la vremea când atacul de panică şi tulburarea de panică nu erau scrupulos delimitate, Buzura face acum experienţa epică a unui caz de atac de panică, meditând cu profunzime şi implicat la tema singurătăţii şi la tema morţii. Ştim astăzi că DSM IV reţine atacul de panică drept o frică manifestată somatic (palpitaţii, senzaţie de sufocare, nod în gât, transpiraţii, furnicături, derealizare, depersonalizare, ameţeli, senzaţie de leşin). Atacul de panică apare subit şi durează între 1 şi 20 de minute, având o frecvenţă de minim 1 la 2 zile; dacă nu este tratat, el evoluează spre tulburarea de panică. Atacul porneşte cu palpitaţii însoţite de frică; acestea declanşează gândul „mi-e rău” care la rândul lui se decelează într-o lipsă de aer care prin frică trece în ideea „mă sufoc”; urmează un nod în gât pe care frica îl transformă în ideea „o să mor”, „sunt singur şi mor”. Un astfel de atac se grefează rapid pe o personalitate anancastă cum este Cassian şi cum se dovedeşte şi Mara: persoane perfecţioniste, nesigure, animate de nevoia permanentă de a amâna şi de a verifica. În carte se consemnează o situaţie standard: „Nu trebuia să vă neliniştiţi, a fost un banal atac de panică, pe care n-ai cum să-l stăpâneşti. Cu vârsta te pomeneşti în faţa unor trăiri imposibile, a unor obsesii şi terori care au aceeaşi banală cauză: aproprierea morţii. Eşti singur în faţa morţii, nimeni nu te mai poate ajuta, trebuie să o priveşti în faţă şi, fireşte, ţi-e frică. Am scris câteva studii, am citit mai multe, dar nu m-au ajutat la nimic, deşi ştiam că aşa se petrece, că aşa trebuie să te simţi, că panica încă nu înseamnă moarte” (p. 229).

În fond, Cassian Robert este un Mihai Bogdan plus Matei din „Absenţii” (1970). Tânărul medic psihiatru M. Bogdan îşi dorea să iasă din „solitudinea rea”, căuta un loc unde să se poată „refugia” şi ajungea la concluzia că un astfel de loc ar fi o casă la ţară. Pe Matei îl considera „prototipul meu senil”. Fără a da duritate cuvintelor, am spune că doctorul Cassian Robert este prototipul „senil” – înţelept al lui Mihai Bogdan. Trebuie să luăm seama că fiul lui Cassian Robert ar fi putut considera fuga acestuia de acasă drept un „vagabondaj senil”. Pe de altă parte, tânărul M. Bogdan arată: „Nu există să pierd (…) chiar dacă voi rămâne singur”, „mereu fugi de ceva”. Bătrânul C. Robert conştientizează: „Am iubit, am urât, am câştigat, dar mai ales am pierdut ca oricare dintre oameni”; „mi-am început ascensiunea [muntelui – n.n.] pregătit să pierd, nu să câştig”.

Gândind liniile creaţiei lui A. Buzura ca descinzând convergent şi cu consistenţă în „Raport asupra singurătăţii”, putem delimita o topică situativă a eroului buzurian. Protagoniştii lui Buzura trăiesc simultan în trei planuri: unul experienţial (fizico-somatic), unul existenţial şi altul socio-istoric (lume şi realitate).

În plan experienţial, eroul probează suferinţa şi durerea fizică, frica, neliniştea, neputinţa, disperarea, teama, deziluzia. Nu acesta este planul esenţial: durerea fizică este neesenţială. Aici sentimentul bazal este greaţa (Cassian nu resimte „atât frica, şi ea destul de mare, cât greaţa”, p. 76). Evenimentul ce desparte somaticul de existenţial este moartea.

Planul decisiv este planul existenţial. Durerea morală este esenţială la Buzura. Aici comandă conştiinţa. Romancierul pe care pare a-l admira cel mai mult Buzura şi din care se reţine o frază pe prima pagină a caietului care se imaginează a sta la baza romanului „Raport asupra singurătăţii” este Camus. În „Mitul lui Sisif” acesta afirma: „Totul începe prin conştiinţă şi nimic nu are valoare decât prin ea”. Fundamentală în formula existenţială a eroului lui Buzura este conştiinţa. Cassian Robert ca şi ceilalţi este o conştiinţă, este un om care se întoarce spre sine însuşi. În acest plan, sentimentul bazal este zădărnicia („îmi trăiesc singur zădărnicia, p. 11). Componenta constructivă a formulei existenţiale o reprezintă faptele („sunetul grav al faptei”). Faptele şi actele sunt întâmplări, evenimente existenţial-sociale în cadrul cărora se manifestă umilinţa, demnitatea, orgoliul, refugiul, laşitatea, eşecul, ratarea, înfrângerea, cunoaşterea ca „lectură a vieţii şi a experienţei trăite”. Din întâmplări oarecare spiritul creator trebuie să scoată adevăruri general-umane. Modul fundamental de a lucra al spiritului este luciditatea („când luciditatea nu mai ajută devin o construcţie fragilă”, p. 11).

Al treilea plan al topicii (cel socio-istoric) îl ocupă valorile (adevărul, libertatea, binele, frumosul, datoria). Evenimente semnificative în acest plan sunt sfidarea istoriei, eroismul, intervenţia politică. Sentimentul specific acestui plan este absurdul. La Buzura istoria este apăsătoare, dură, violentă, brutală; ea trebuie suportată sau înfruntată. Istoria este domeniul aparenţei. Pentru a vedea ce se petrece în realitate, iar nu în aparenţă, individul trebuie să refuze rutina şi să caute adevărul şi libertatea: doar „adevărul contează”. Din nefericire, constată Cassian Robert, „masa mi-e plină de cărţi şi de adevăruri descoperite sau înţelese prea târziu” (p. 59).

Într-o istorie plină de adversităţi, individul poate rămâne om, chiar „om de caracter”. În raport cu istoria, individul care gândeşte, care se opune, care se revoltă în baza unei gândiri, este cu adevărat om. Misiunea omului este triplă. În plan experienţial, trebuie să se elibereze de frică, de teamă, de obsesii („m-am simţit eliberat de vechile mele obsesii”, p. 329). În plan existenţial, omul trebuie să se confrunte cu sine: „confruntarea cea mare”, se arată în „Teroarea iluziei”, este „cu tine însuţi, cu propriile-ţi limite”. În plan socio-istoric, omul trebuie să înfrunte istoria, să înfrunte lumea (ca formă a istoriei) prin afirmarea adevărului şi prin lupta pentru libertate: „să-i înfrunt sau să-i ignor” (p. 307) sunt cele două soluţii.

Omul este mânat de nevoia de a se simţi liber în toate cele trei planuri: de a învinge emoţiile negative, de a se confrunta cu propriile limite, de a înfrunta istoria. Analog, există trei suferinţe: somatică (frica), morală (atacul de panică), istorică (asuprirea, opresiunea, împilarea). În similaritate cu cele trei suferinţe, eroul lui Buzura probează trei stări de spirit (eliberare somatică, revoltă împlinită, eliberare) şi trei sentimente (greaţa, zădărnicia, inutilitatea – „iubirea şi toate celelalte trăiri au fost inutile”, p. 200). (Greaţa şi zădărnicia sunt marcate ca sentimente specifice şi în „Teroarea iluziei”).

Omul buzurian trăieşte şi totodată se autoanalizează, el meditează în raport cu sine şi cu ceilalţi. Mai mult, capacitatea sa de oglindire urcă la speculaţie, la reflecţie în raport cu sine şi cu faptele sale. Omul se dedublează, simte şi judecă: un Cassian simte, „celălalt Cassian” meditează, evaluează („Celălalt Cassian devenise destul de indulgent”, p. 38; Borges chiar afirmă „Sunt celălalt”, p. 178).

„Raport asupra singurătăţii”, ca şi celelalte romane buzuriene, configurează personalitatea umană prin incizii în toate cele trei planuri. De aici rezultă trei tipuri de tablouri: un tablou de moravuri (corespunzător planului istoriei), un tablou de analiză (unde are congruenţă existenţialul) şi o hartă a emoţiilor bazale (corespunzătoare planului experienţial). Sub acest aspect, nu avem de a face, cum susţine profesorul Nicolae Manolescu, cu o „indecizie între analiza psihologică şi tabloul de moravuri”, căci cele două au acelaşi drept de cetate.

În ce priveşte stilistica buzuriană, Eugen Simion reţine că „fraza nu are fluenţă” şi „naraţiunea înaintează greu ca un tren de marfă ce cară un număr enorm de vagoane”, iar Nicolae Manolescu apreciază că în „proza justiţiară” a lui Buzura se poate constata o „dificultate de lectură, agravată cu trecerea timpului”, „reflectând-o vădit pe aceea cu care a fost scrisă”. Este adevărat, discursul buzurian se instalează anevoios. Stilistica sa este greoaie, căci se aplică unui „material” nu numai „apăsător”, dar şi friabil, volatil, căci, pe de o parte, este vorba de o istorie apăsătoare, iar, pe de alta, de gânduri şi infrasenzaţii ce prin natura lor sunt confuze şi complicat de pus în cuvinte. De alstfel, în roman această rezistenţă a materiei la punerea în limbaj este vizibilă şi privită cu luciditate: „nu cunosc sau poate nici nu există cuvintele necesare pentru a descrie ceea ce aş vrea să spun” (p. 16). Stilistica evenimentelor psihice este în sine dificilă, formatarea lor limbajuală este un adevărat complicată. În ultimă instanţă, unei tematici profunde, esenţiale, A. Buzura îi asociază o stilistică pe măsură.

În raport cu temele sale, romancierul are o atitudine gravă (căreia E. Simion îi spune „privire gravă”), o poziţionare etică fermă (pe care Nicolae Manolescu o vede prevalentă, considerându-l pe Buzura „un moralist grav şi lipsit de umor”) şi o angajare meditativ transformatoare (pe care N. Manolescu o vede ca „rechizitoriu”).

Retorica buzuriană edifică epicul prin frecventa mobilizare a următoarelor proceduri narative: povestirea, confesiunea, rememorarea, introspecţia, deplierea unui flux al memoriei, portretul, istorioara, eseistica, multiplicarea vocilor narative, concentrarea timpului narativ, abandonarea cronologiei, monologul ş.a.

Fără a intra în amănunte în ce priveşte rolul cunoaşterii în gândirea eroilor buzurieni, trebuie să arătăm că, în general, aceştia se raportează la sine şi la lume în termeni gnoseologici. Gestica lor se subordonează unei cunoaşteri: din frică sau eliberare, din dezamăgire sau demnitate, din toate protagonistul extrage o înţelepciune, o cunoaştere. În această perspectivă trebuie interpretate ultimele cuvinte ale romanului: „voi descoperi prin moarte ceea ce n-am reuşit să descopăr trăind…” Moartea devine metodă de cunoaştere. Gnoseologia buzuriană este nelimitată. Totul trece printr-o conştiinţă fermă, riguroasă, categorică.

„Raport asupra singurătăţii” se arată a fi un roman ce fie îşi va pune amprenta, fie va inscripţiona monumentul literaturii.