Vocea pe care o împrumută, este a lui James Joyce. O călătorie de acasă la şcoală este influenţată de aventuri interioare, mai mari ca ipostazele pe care le furnizează realitatea. În tendinţa de a interpreta evenimentul, se întrevede sensibilitatea, care de fapt, te va fi obligat să-l retrăieşti şi să-l reprezinţi de pe scara extravagantă a iluziei, că dincolo, în pieptul celorlalţi, inimile reacţionează la fel.

Este un semn de tinereţe, dar şi de cultură, încrederea în cei care te înconjoară. Descoperirea contrariului, că unghiul de vedere asupra aceloraşi lucruri poate fi substanţial diferit, în cazul indivizilor aceleiaşi generaţii, devine prilej, pentru şarmanta scriitoare, de reacţie dublă: în primul rând, aversiune, pentru că lipsa de unitate implică slăbiciune. Interesantă este şi diversitatea, dar unitatea pe care o pretinde Elena Costea este pentru un obiectiv superior, instaurarea unei mişcări literare noi. În al doilea rând, constatarea imuabilităţii mediului social duce la tristeţe şi la ideea de resemnare: până la urmă, pentru a putea rezista destinului, care te plasează unde vrea, trebuie să te schimbi chiar tu, în sinele propriu, conform uzanţelor care-ţi par monotone.

Una dintre principalele trăsături ale stilului autoarei este insistenţa în descriere, datorită unei vivace memorii vizuale.

Nu lipseşte curajul de a pune într-o carte, detalii pentru care orice lector s-ar da în vânt şi care pot constitui misterul vieţii de adolescent.

Paginile, aflate la confluenţa prozei cu poezia, sunt scrise atent şi cu permanentul gând de a nu dezamăgi.