https://blog.revistaderecenzii.com/

Poemata patre*: din volumul Sunt poet în fiecare zi

Într-un roman, am inventat un personaj care deviază
problemele care vin peste el, în contextul celor secundare
şi mereu pierde cauza originară a suferinței eventuale.

Am rămas acum blocat în omul care sunt, împins în tragedie.

O mie de veşnicii dacă sunt,
tata nu mai este,
dar ce bine că eu nu trăiesc o veşnicie
şi-l ajung în cerul de sus.

Mi-au trebuit patruzeci şi patru de ani,
ca să-mi dau seama că tata avea dicție
şi mimică de actor.
Vreau vocea să i-o aud!

Valurile se ridică în neştire, din amorțirea mării.
Pe mal, în mine, aceeaşi durere, a tatălui mort de curând.
A ridicat o vilă.
Niciodată nu a spus că este obosit.

Ce a mâncat, a mâncat,
Ce a băut, a băut,
Ce a văzut, a văzut,
Ce a auzit, a auzit,
Ce a vorbit, a vorbit.

Căldura-mi topeşte părintele sub pământ
şi din şase iulie nu-mi mai este prietenă. Mi-a devenit vrăjmaşă.
Într-un ansamblu floral,
maghiranul reprezintă un punct,
la fel sentimentele pentru om în general, predominante în mod pasager –
le trece vremea la un moment, ca florilor, parfumul şi petala.
Un bărbat care să țină atât de mult la mine, ca tata nu mai
există pe acest pământ.
Mama:
„Pentru copilul şi nepotul tău trebuie să trăieşti!”.

Moartea ce va fi?
O trecere în lumea de apoi
sau, în pământ, mâncat de viermi,
fără a mai conta spiritul recent pe care l-am avut?
Anotimpurile nu mai au nicio importanță pentru tata
şi nici ploaia de vară din Cleanov.
Ploaia pe mine mă oprea de la joacă.
Eram mirat, în mâhnirea mea,
când vedeam că tatei,
pe care-l credeam aliatul meu în suferința
de a nu mai putea alerga prin poiană,
îi plăcea ploaia de vară, înspăimântătoare prin fulgere.
Ieşea pe tindă s-o contemple şi să miroase aerul.
II.
E pentru mine astăzi un început de drum în suferință.
În fecare zi, deschizând ochii,
în ei primesc privirea părintelui meu,
care n-a mai apucat să-mi spună ceva,
două cuvinte măcar.
Pe multe cântece, a sărit în horă,
ca armăsarul, fără să i se vadă în spate şaua de ani.
Unde e sufletul tatălui meu, Doamne?
Spune-mi! Unde?
Că merg să-l văd, mi-e dor să-l aud.
Ştie ce este în sufletul meu acum?
Umblă prin suferințele mele cu forța duhului care a ajuns?

De ce nu mi-a fost teamă de palmele tale?
Pentru că nu m-au lovit
și au muncit.

Nu mă va mai bucura nimic din ce m-a bucurat până acum.
Tragedia a coborât în mine.
Niciodată nu voi mai avea glasul
pe care l-am avut. Are în el suferință.
Tatăl meu cu profl regal!
În durerea pe care o am, părăsesc satul şi statul pe băncuță,
în căruță.
Nu mai iau notițe în grabă, despre forfota din curte,
din gura alor mei nu mai notez cuvinte.
E tristă părăsirea,
dar mai pustiit aş fi rămânând
şi în poteci să-mi cadă lacrimi.
Aştept degeaba la poartă să-l aud strigând: „- Veniră copiii,
Domnică!”
şi să-l văd venind vesel să-mi deschidă poarta.

Prieten bun, preot, mi-ai arătat,
când nu mai credeam în nimic
şi căzusem în jale, mai mult decât e între pământ şi lună,
că există o lume de apoi în care astăzi nu mă tem să mai ajung,
avându-l acolo pe tata, paznicul meu cel mai acerb.
Legătura care te scoate din zdruncinare, cu lumea aceea
ai stabilit-o în spital, la patul tatălui meu, în ultimele clipe ale lui,
prin rugăciune.

De câte luni îți tace gura, tată sfânt?
În vis, mă uitam la mâinile unchiului
şi i le mângâiam, ca să-mi treacă de dor.
Tata şi-a întins el mâinile, ca să i le văd, şi mi le-am adus aminte.

Cimitirul, până în prezent, îmi dădea fiori de moarte.
Din morminte, mi se părea că ies miasme
şi din cele vechi, fantome. O fisură dacă zăream,
eram convins de realitatea părerii mele bizare.
Fisura îmi pare astăzi locul potrivit de a strecura pe acolo o rază
care să dureze înăuntru cât mai mult, de la un fitil aprins de
lampă
sau de la vinete candele.
Atât de subțire cred că este granița dintre lumi!
Altfel, nu-mi explic de ce nu crăp de chin,
eu, care auzind că tatei îi este rău,
că inima îi bate prea tare,
muream în mine de frică.
Nu-ți mai trebuie nimic de la mine, decât o lumânare aprinsă.
Îmi vine să urlu, pe crucea ta,
în suflet cu a mea durere, lăsată de tine în urmă.
III.
Nici acum nu-mi vine să cred
că umerii lui frumoşi nu mai fac umbră pământului,
că mâinile-i nu mişcă.
L-a luat mama Ioana la ea, unde l-a iubit prea mult.
Poate e mai bine acolo,
dar ce ştim noi despre el a rămas aici, în pământ.

Pe stradă, un domn, cam de aceeaşi vârstă cu a lui,
rupe, întinzându-se din mers, o frunză din castan
şi îşi continuă drumul pe lângă terenul de sport al unui Colegiu.
Pe mine mă doare concretețea vegetalului de care se bucură altul,
pe când tata nu mai poate să privească orizontul,
ci doar să tacă sub pământ, în brațe să-l țină, mai sus ca Atlas.
N-am mai putut spune o bucată de vreme, Tatăl nostru
pentru că mi-l aminteam în rugăciune, pe tata
şi mai trăiam şi năduful ca Domnul să mi-l fi luat atât de repede
şi cine ştie ce mai adăugam pe lângă textul din rugăciune.
Povestea pomilor în toamnă ascunde în jelania din frunze, drame.
Când stau cu ochii pe geam, departe
şi cu mâna strânsă la gură,
în memoria mea, la fel gândeşte afabil tata.
IV.
Împreună cu tine, au plecat de la mine, fredonatul şi cântatul.
Mă gândeam că tu eşti în mormânt
şi nu-i drept să mă mai bucure vreo melodie, în urma ta,
care atât de bine duceai până la capăt, cântecul.
S-a lăsat frigul şi tu acum stai, oricum o fi în sicriu,
fără a te mai închide la gât.
Dintr-o suflare, aprindeai focul în sobă.
Dormeai peste plapumă, pe timpul nopții.
Emisiunile tv. micşorau singurătatea în cameră.
Meciurile Craiovei, fără telefonul tău, au devenit un chin
pentru mine:
Cine îmi mai povesteşte de Oblemenco
şi de Balaci la început, când era ca „țânțarul printre ei”?
Faptele zilnice mă împing în față şi nu-mi mai dau răgazul
niciunei rugăciuni.

Apa de la ploi şi de la zăpezile topite o dau la o parte de pe
criptă.
Văd apa ducându-se pe la margini în jos,
mă gândesc să nu ajungă la tine şi o abat cu palmele
sau ar fi bine s-o las, dacă în ea s-ar păstra, să mă vezi,
răsfrângerea feței mele plânse?
Unde s-au dus anii?
E o vale a strângerii lor?
Zilele au zburat ca fumul din pipe.