Dan C. Mihăilescu: Invitaţie ispititoare în paradis

                                                                            de Ştefan Vlăduţescu

Pentru a găsi cărţile ce fac ca cineva să fie om, poţi, în modul cel mai binevoitor, să porneşti de la oamenii ce au fost deja făcuţi de cărţi. Elegantul demers este unul inductiv şi instructiv. Aceasta este calea pe care se înscrie volumul pe care îl publică, în calitate de „editor”, Dan C. Mihăilescu: „Cărţile care ne-au făcut oameni” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2010).

Pornind de la o idee generată de discuţiile purtate de editor cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, cartea răspunde unei subreptice întrebări neliniştite a unor părinţi şi bunici preocupaţi de destinul urmaşilor. Lui Dan C. Mihăilescu, lui Andrei Pleşu şi lui Gabriel Liiceanu, ca de altfel şi altora, li s-a solicitat o listă, un repertoriu de titluri fundamentale în formarea tinerilor, a omului în general.

„Omul care aduce cartea” şi-a asumat responsabilitatea găsirii formulei care să soluţioneze îngrijorarea. În nume propriu şi în cel al Editurii Humanitas, acesta s-a adresat în scris mai multor personalităţi ale mediului cultural. Le-a solicitat să enumere zece autori ori zece titluri de cărţi ce le-au marcat decisiv existenţa şi le-au modelat destinul spiritual. Au răspuns apelului optsprezece intelectuali: poeţi, istorici, critici, romancieri, pictori, eseişti, filosofi, regizori, actori, jurişti, profesori. Unii dintre destinatari, după cum arată editorul, n-au dat curs solicitării. Dan C. Mihăilescu este cel de-al nouăsprezecelea, domnia sa redactând şi introducerea.

Strădania tuturor este, înainte de toate, una de problematizare a cititului şi lecturii. Pe acest palier, o poziţie remarcabilă exprimă Mircea Cărtărescu. Poetul „chiuvetei îndrăgostite” („Luceafăr” deturnat obiectual) face o distincţie memorabilă: cititul este faţă de lectură, ceea ce este zidarul faţă de arhitect; lectura este filosofia cititului. „Mai întâi este cititul”, se arată, un act genuin şi întâmplător „artă a plinului, a materialelor brute de construcţie”. Interiorizarea şi ordonarea cititului conduc la lectură, o lume ce „trăieşte din goluri: volume, bolţi, spaţii vide”. Prin citit „părăsim realitatea”. Continuând inferenţa, am spune, că cititul ne duce spre cărţi, iar lectura aduce înţelesurile cărţilor la noi. Cititul survine ieşirii din sine, iar lectura survine ca întoarcere înţeleaptă la sine. Alegoria dezvoltată de M. Cărtărescu face din diegeza operelor o realitate de lectură, o lume imaginară. Fiecare citeşte „aşa cum trăieşte”. „Edificiul lecturii” este o lume funcţională în mediul lecturii. Mircea Cărtărescu îi menţionează incidental pe Dostoievski, Góngora, Rabelais, Swift, Joyce, Kafka.

Convergenţa (nucleară) a contribuitorilor şi coerenţa volumului se conturează pe două rute. Primul nucleu în jurul căruia „gravitează” opiniile acestor personalităţi ce vin din zări diferite este unul temporal. Intervalul fixării coordonatelor fundamentale ale „omului ce va fi” este acela al copilăriei şi adolescenţei. Este vremea impregnării de valori. Copilul Lucian Boia trăieşte „Cei trei muschetari” ca imersiune în mediul prieteniei („ca roman al prieteniei”). Accede în „Contele de Monte-Cristo” ca într-un cosmos „al răzbunării”. „Insula misterioasă” este percepută ca model al ieşirii din naufragiu şi a reproducerii civilizaţiei la nivelul naufragiului.

În legătură cu această conjectură imaginară a aducerii mediului la nivelul subiectului sunt de amintit cele două ipoteze ale lui Karl Popper despre epistemologia fără subiect cunoscător ( Karl Popper„Objective Knowledge”, London, Oxford University Press, 1972 – capitolul „Epistemology Without a Knowning Subjet”). Popper arată că, ontologic, se pot delimita trei domenii: (l₁) lumea obiectelor fizice, (l₂) lumea stărilor mentale ale conştiinţei şi (l₃) lumea  conţinuturilor obiectivate de gândire (concepţii şi idei incluse în biblioteci, cărţi, reviste etc.). Lumile sunt autotelice şi exact delimitate. Se ia în calcul că „lumea a treia”, adică lumea generică a bibliotecilor, poate fi independentă. Odată edificată, în interiorul lumii din „biblioteci”, survine o cunoaştere, şi ea autonomă, liberă de inflexiunile constructive ale structurilor subiective ale lumii a doua. Popper imaginează, în a dovedi corectitudinea premisei, două situaţii ale absenţei subiectului cunoscător. El ne îndeamnă să gândim că 1) ca urmare a unei catastrofe, componenta materială a lumii actuale (cu maşini, locomotive, instrumente etc. – adică l₁) ar disparea; că 2) s-ar pierde şi informaţiile despre aceasta (adică l₂) şi că 3) s-ar păstra l₃ (lumea bibliotecilor). Cum l₃ (lumea bibliotecilor) ar supravieţui, l₂ (lumea obiectelor fizice) şi-ar reveni şi istoria celor 3 lumi ar continua. Cu alte cuvinte, am zice, biblioteca salvează lumea. Cultura salvează civilizaţia şi omul.

A doua ipoteză este că dacă l₁ (lumea obiectelor) şi l₃ (lumea bibliotecilor – cultura) ar fi distruse, iar l₂ (omul şi competenţa sa de lectură) s-ar păstra, atunci capacitatea de lectură s-ar dovedi inutilă, iar lumea ar avea nevoie de milenii pentru a atinge nivelul actual. Prin urmare, salvarea lumii o reprezintă biblioteca. Cărţile, revistele, studiile etc. asigură o evoluţie accelerată.

În consecinţă, lista de titluri, cititul orientat, chiar dacă nu salvează lumea garantează o evoluţie cu mult, mult mai rapidă a socializării, a culturalizării, a atingerii unui înalt nivel intelectual. O listă de cărţi este absolut necesară. La cât de mari au ajuns astăzi bibliotecile, repertoriul de titluri asigură atât o protecţie împotriva rătăcirii în bibliotecă şi citit, cât şi o organizare a gândirii prin lectură.

Biblioteca nu este doar o salvare ca la K. Popper, ea este şi un paradis. J.L. Borges îşi imagina paradisul ca bibliotecă.

Reintrând în raţionamentul axiologic al lui Lucian Boia, remarcăm că şi-a însuşit de la Maiorescu „rigoarea” şi de la Haşdeu „libertatea” de a gândi istoria. Lucian Boia, prin investigaţia sa în ce priveşte „istoria între adevăr şi ficţiune”, ne permite să evidenţiem cea de-a doua rută-elipsă pe care gravitează listele de lecturi: imaginarul. În covârşitoarea lor majoritate, cele zece recomandări ţin de propensiunea spre ficţiune. Lecturile formative sunt totodată centre de iradiere a creativităţii, libertăţii şi interogaţiei.

Gabriel Liiceanu evidenţiază „bucuria” adusă de lectură, fuga prin carte „în altă viaţă” şi creşterea prin citit „fără să se vadă”. Conex, evocă „arestul cultural” indus de cele două liste pe care i le-a dat Constantin Noica (şi care, fie spus, sunt excelente şi astăzi). Acestora trebuie ca un tânăr doritor să „se înhame la «cultura de performanţă» să le adauge lista lui Liiceanu. În plus, să respecte două reguli: „1. A citi culturi, şi nu autori disparaţi, a citi autori, şi nu titluri disparate; 2. «A mânca jăratec»”.

Ideea de naufragiu de la Lucian Boia o regăsim la Nicolae Manolescu: „La zece ani, ca şi la şaptezeci, găsesc acelaşi reconfort moral în tăria naufragiaţilor de a nu se da bătuţi şi de a lua viaţa de la capăt”. Reţinem de la Manolescu şi ideea de a face o bibliotecă „fiului meu”, dincolo de modelul „învăţăturilor lui … către”.

Lectura este şi o pregătire preventivă anti-naufragiu, dar şi o soluţie de ieşire din naufragiu.

Biblioteca este şi salvare, şi paradis. Înregistrăm la Dan C. Mihăilescu şi Ioana Pârvulescu admirabile liste nu doar pentru a forma tineri, ci repertorii pentru a forma oameni de cultură. Ioana Pârvulescu vorbeşte de „cărţi formatoare, din copilărie şi până la moarte”. Totodată, fixează, parcă cel mai sistematic, în zece trepte destinul de lectură al unui om performant în cultură.

Andrei Pleşu, observând că „întâlnirea cu o carte nu e întotdeauna ceva programabil”, sfătuieşte pe cei tineri să ceară „liste de cărţi importante”. Cititor aşezat, adept al „lecturilor «de etapă»”, A. Pleşu nu mizează decisiv pe existenţa unor „reţete” infailibile. Aduce, în favoarea acestui argument al relativităţii, ideea că „lecturile formative nu încap, toate, în perioada tinereţii studioase. Poţi avea revelaţii decisive toată viaţa”.

La modul onest, mai toţi contributorii recunosc că s-au format citind mai curând la întâmplare. Găsim şi în aceasta un temei pentru lectura de listă. De altfel, nimeni nu aminteşte de lecturile obligatorii din şcoală şi nici de cele suplimentare. Într-un fel au dreptate, avem dreptate, căci mai nimeni nu-şi juca destinul pe ele: erau anonime, nu constituiau lista nimănui, aşa încât erau şi nesemnificative, şi mai uşor expuse uitării, neluării în seamă.

„Cărţile care ne-au făcut oameni” se artă a fi o carte necesară, o carte binevenită, o invitaţie de nerefuzat pentru paradis. În acelaşi timp, este o carte ce arată în ce măsură suntem nişte fiinţe orientate către imaginar, către ficţiune, către artă şi cât de puternice sunt fundamentele literare ale culturii. Am convingerea stăruitoare şi fermă că acest volum va aduce mai mulți în paradis.