Personajele:

-Radu şi Doru, foşti colegi de şcoală, se întâlnesc întâmplător;

-Dirigintele, întâmplător se afla în aceeaşi cafenea;

-Ospătarul;

–Doi tineri, aflaţi în aceeaşi încăpere;

–Catrinescu, Sandu şi Răducanu, „locomotive” într-un joc;

-Alina, Ani, Aneta, Michi, eleve care relatează dirigintelui cele întâmplate;

-Un bătrânel, care se dovedeşte a fi fostul diriginte.

În Bucureşti, în faţa unei cafenele, se întâlnesc doi bărbaţi în plină maturitate, fiecare purtând o servietă. Ambii sunt plăcut surprinşi de întâlnirea întâmplătoare. Momentul este interpretat pe avanscenă, amenajată cafenea.

-RADU: Dorule!

-DORU: Radule! (Îşi dau mâna şi se îmbrăţişează).

-RADU: De când nu te-am văzut…

-DORU: De când nu te-am văzut nici eu pe tine. (În timp ce îl cerceta cu privirea, ţinându-i încă mâna strânsă).

-RADU: Tot nostim ai rămas (Şi râde uşor).

-DORU: De la terminarea liceului, când fiecare a plecat pe drumul său. Tu ai mers la studii economice, la Timişoara, eu la relaţii internaţionale la Bucureşti.

-RADU: De unde ai aflat. Eu nu ştiu despre tine mai nimic…

-DORU: De la soţie. Ea şi-a făcut studiile în oraşul nostru şi a păstrat o legătură mai strânsă cu foştii colegi. Apoi a fost şi la întâlnirea după zece ani de la absolvirea liceului.

-RADU: Foarte bine! (S-a gândit puţin.) Eu o cunosc pe soţia ta?

-DORU: E Gina, fosta noastră colegă.

-RADU: Aaaa, şmecherule! Cam de printr-a opta îi purtai sâmbetele! (La care Doru râde cu subînţeles). Dar haide să intrăm undeva să stăm de vorbă în condiţii mai bune. Dacă ai timp! Eu am disponibile cam 25-30 de minute. (În timp ce îşi consulta ceasul).

-DORU: De acord! tot mi s-a făcut sete.

-RADU: Vrei într-un restaurant? Eşti amator de băuturi tari?

-DORU: Aş! Nu le-am suportat niciodată. Şi-apoi, alea nu se beau de …sete. Dar uite cafeneaua aici. (Au intrat. La o masă un bătrânel îşi citea ziarul cu cafeaua alături, iar mai încolo, la altă masă, o pereche de tineri discutau având în faţă sucuri. Au comandat şi ei, Doru un ceai şi Radu o cafea. În timp ce au servit, au trecut în revistă cam tot ce se întâmplase cu ei şi cu colegii lor de la terminarea liceului).

-RADU: Aşaaa! Prin urmare, tu ai absolvit dreptul internaţional…, la Bucureşti ziceai?

-DORU: Da. Apoi am urmat un doctorat în Spania, obţinând, prin concurs, o bursă de la guvern. După absolvire, am primit misiuni pe lângă unele din ambasadele noastre din America Latină.

-RADU: Interesant! Şi soţia?

-DORU: Tot dreptul a terminat şi ea, dar cu specializarea în penal. A fost şi ea cu mine un timp, dar, de când s-au mărit copiii şi au trebuit să meargă la şcoală, a preferat să rămână în ţară. Ne-am stabilit aici, în Bucureşti.

-RADU: Câţi copii aveţi?

-DORU: O fată şi un băiat. Fata este în clasa a treia, băiatul are cinci ani. Dar tu? Spune şi tu despre tine! (Înainte de a fi început Radu să istorisească, după o scurtă pauză:) Măi, ce întâmplare!!! Să ne întâlnim noi după atâţia ani, aşa…, aici….

-RADU: Lasă, să-ţi spun eu una bună. Îl ştii pe Vasi, colegul nostru?

-DORU: Bineînţeles!

-RADU: Hei, ce zici că nu-l văzusem nici pe el, ca şi pe tine, de la terminarea liceului. Acum o lună, la un hotel din Tokio, văd pe cineva intrând în lift tocmai când eu primisem cheia de la recepţie. Alerg să prind liftul. Am reuşit. Cine crezi că era persoana?

-DORU: Vasi.

-RADU: Exact! Asta întâmplare, vezi? (Au râs amândoi cu poftă). Ce mai ştii despre alţi colegi?

-DORU: Cu câteva excepţii – Michi şi Ani, care s-au căsătorit îndată după terminarea liceului, Alina devenită croitoreasă de lux cu o casă de mode după ce şi-a terminat şi o specializare prin Franţa, Aneta, comerciantă de prima mână, Avramescu, din şofer pe curse internaţionale devenit patronul unei agenţii prospere de turism – toţi colegii noştri au făcut facultăţi şi o duc bine. O bună parte din ei trăiesc pe picior mare. Eu nu sunt ca ei, sunt slujbaş la stat… Ei sunt patroni, oameni de afaceri, cu răspunderi mari, le trec prin mână sute de milioane… Unii mai sunt profesori, medici… Uitasem, avem şi un aviator, un marinar…

-RADU: Interesant! La drept vorbind, noi am fost o clasă bună şi care a rămas relativ compactă dintr-a cincea şi până la terminarea liceului…

-DORU: Greşeşti, dintr-a întâia până la terminarea liceului.

-RADU: Ai dreptate! Am avut şi o învăţătoare bună, nu doar profesori. Ce să mai spun de diriginte, dirigul, cum îi spuneam noi. Ţii minte ideea aceea de o repeta mereu, când plecam acasă: „Nu uitaţi! Orice om este liber, dar libertatea lui ţine până acolo unde începe libertatea altuia, pe care trebuie să o respecte”; o oră întreagă ne-a vorbit despre asta. Opt ani ne-a mâncat sufletul… (După care au râs amândoi cu poftă).

-DORU: Lasă că a fost bun. Ne-a „ţinut în mână”, cum zicea tata, fără să deranjeze prea mult părinţii cu chemările la şcoală. Rezolvam între noi cele mai multe cazuri. Doar ştii că noi am fost o clasă dificilă, după cum tot ne spunea doamna de biologie şi îl compătimea pe d-l diriginte. Era greu să ne păstrăm chiar şi locurile în bănci, ceea ce era o condiţie a disciplinei din timpul orelor. Mereu le schimbam, iar …dirigul prinsese de veste şi făcea controale inopinate. Ştii ce urma după aceea… (Din nou au râs cu poftă).

-RADU (Luând o mină serioasă): Eu cred că a contat mult în formarea noastră că am avut acelaşi diriginte şi aproape aceiaşi profesori, timp de opt ani. Şi profesori buni! Între ei nu am văzut niciodată animozităţi, iar la spectacolele clasei participau mai toţi, de fiecare dată. Dirigul avea grijă să ne ducă la teatru şi la filme sau concerte selectate de dânsul, pentru care ne cerea acordul în prealabil. Când majoritatea nu era de acord, se mulţumea doar să facă recomandarea pentru cei care doreau. Iar în privinţa notelor, să ştii că nu ne … biciuiau, cum se poartă pe la case mai mari.

-DORU: Îţi aduci aminte, după ce am intrat în clasa a IX-a şi ne-a spus acel citat din opera patronului spiritual al liceului, Henri Coandă: „Ceea ce se învaţă în anii liceului este temelia cunoştinţelor de mai târziu, pe care se dezvoltă specializarea, bineînţeles, în climatul evolutiv al etapelor ce se succed”.

-RADU: Ce citat, că a dezvoltat o discuţie de o oră cu noi, apoi cu părinţii. Mai târziu mi-am dat seama de ce făcea asta: crea motivaţie, emulaţie la nivelul conştiinţei elevului. Aşa credea şi tata, că de-aia îi plăcea de el. Să ştii că eu m-am gândit de multe ori la spusele astea. Cu numele şi renumele savantului am reuşit eu să-l conving pe tata să mă lase la acest liceu. El dorea să mă duc la unul mai de renume şi mă speria că acest liceu îşi va schimba profilul. Am avut tăria să-i spun că numai în acel caz mă voi muta la altul. Dar liceul există şi azi la fel ca atunci şi s-a dezvoltat cu fiecare an, aflându-se printre cele mai căutate şi prestigioase din oraş.

-DORU: Da, aşa este! (După un timp de gândire, în care a mai gustat din cafea şi apoi l-a pufnit râsul:) Îţi mai aduci aminte câte drăcii făceam? Mai ales printr-a cincia, a şasea? (Scoţând un pachet de ţigări din servietă): Tu fumezi?

-RADU: Nu! Păi tu ai uitat ce ne spunea dirigul? „Tutunul şi alcoolul, cei mai mari duşman ai sănătăţii tânărului!” Dar aşa…, ocazional, mai aprind câte una; m-am obişnuit pe la mesele de protocol. (În timp ce-şi aprindea ţigara servită de Doru, din nou l-a bufnit râsul:) Mai ştii pledoaria aceea care a urmat replicii unui coleg – în şoaptă, dar auzită de dânsul – anume că „…dăunează dacă nu te ţii de ele”?

-DORU: Da, îmi amintesc. Avea dreptate dirigul, iar dacă ar fi fost un om rău, colegul putea să o păţească, dar a scăpat cu o morală făcută tuturor, fiindcă nu a vrut să afle cine a zis. Dar tu nu mi-ai spus, cu ce te ocupi în fapt?

-RADU: Fac marketing, sunt un fel de comis-voiajor la o companie de turism la care sunt şi membru societar. Îmi place. Am călătorit în toată lumea, în special în Orient. Închei afaceri pentru companie. Îmi merge bine, trebuie să recunosc.

-DORU: Soţia?

-RADU: Ne-am cunoscut în facultate. Dar ea nu lucrează. Se ocupă cu activităţi de binefacere pentru copiii din familii dezorganizate. Uneori mă însoţeşte în călătoriile mele. Locuim la Braşov, unde este şi sediul companiei. Apropos de drăcii. Îţi aduci aminte de aceea cu trenul prin clasă? Eram într-a cincia, poate într-a şasea. (Au început să râdă ambii, în cascade).

X X

Este ridicată cortina. Apare o sală de clasă cu bănci, catedră, cuier, multă larmă provocată de cearta dintre băieţi şi fete, câteva haine pe intervalul dintre bănci. Dintr-o dată apare dirigintele în cadrul uşii. Rămâne nemişcat, cu privirile aţintite asupra lor, până când a fost observat de toţi şi s-a aşternut liniştea.

-DIRIGINTELE: Ce s-a întâmplat aici? De ce este atâta praf în clasă?

-UN GRUP DE ELEVE: Băieţii…., băieţii … (Şi nu s-a mai înţeles nimic, fetele vorbind toate în acelaşi timp).

-DIRIGINTELE: (Punându-şi mâinile la urechi:) Gata, ajunge! Spune tu! (A indicat-o pe Alina).

-ALINA: Băieţii s-au jucat prin clasă…

-DIRIGINTELE: Hainele astea de ce sunt pe jos?

-ANI: Le-au doborât ei.

-DIRIGINTELE: Lor nu le pasă de haine şi că inhalează tot praful ăsta?

-ANETA: De-ale lor le pasă, le-au scuturat şi le-au pus la loc; astea sunt ale noastre.

-DIRIGINTELE: Cum au ajuns aici?

-MICHI: S-au jucat „De-a trenul” şi au doborât cuierul.

-DIRIGINTELE: Care dintre băieţi?

-ANI: Toţi.

-DIRIGINTELE: Păi cât de mare a fost trenul?

-MICHI: Nu a fost numai unul, au fost vreo trei…

-DIRIGINTELE: Zăăău! (După un moment de gândire în care şi-a dat seama că acesta ar fi un moment favorabil să afle care sunt liderii de microgrupuri în clasă, a continuat:) „Locomotivele” să poftească în faţa clasei! (Au ieşit doi elevi smeriţi, speriaţi şi păşind de parcă se fereau să deranjeze.) Unde este a treia „locomotivă”? Care e viteazul? Să-l văd şi eu.

-UN GRUP DE ELEVI: Sandu…

-ALT GRUP: Catrinescu…

-TOŢI: Catrinescu, Catrinescu…

– DIRIGINTELE: Catrinescu să poftească în faţa clasei! (În timp ce Catrinescu ieşea plângând schimonosit:) Ce ai Catrinescule? Unde este responsabilitatea ta despre care am vorbit? Dar curajul? Până acum ai tras după tine atâtea vagoane, iar acum te strâmbi în halul ăsta?

-CATRINESCU: E-u n-u a-m f-o-s-t l-o-c-o-m-o-t-i-vă…

-VOCI: Ba, da! Ba, da!

-CATRINESCU: N-u a-m f-ă-c-u-t d-e-c-â-t u-n t-u-r…

-DIRIGINTELE: Dar câte tururi au fost?

-CATRINESCU: V-r-e-o ci-n-ci…

-DIRIGINTELE: În celelalte tururi cine a fost locomotivă?

• UN GRUP: Sandu!

• DIRIGINTELE: Sandu să iasă în faţă!

-SANDU: (Cu o voce ascuţită şi protestatară:) Dar să ştiţi că eu nu am fost „locomotivă” decât două tururi, că m-a dat la o parte Răducanu, m-a îmbrâncit…

-DIIGINTELE: Nu zău! Aşa este Răducanu? De ce ai îmbrâncit băiatul? (Acesta s-a ridicat în picioare cu capul plecat fără a zice ceva.) Vino şi tu în faţa clasei! (Răducanu a ieşit cu capul plecat şi s-a aşezat lângă ceilalţi. Dirigintele a început o pledoarie, în care a îmbinat calmul cu răbufniri voite şi controlate:) Vasăzică, aşa! Faceţi pe vitejii, dar nu aveţi curajul răspunderii pentru faptele săvârşite. Aşa este Sandu? Şi voi? Cine mai este ca voi!? Aţi ajuns mari… Mari de tot, locomotive aţi ajuns… Dar vă ascundeţi după deget! Câtă forţă! Dar minte? Locomotiva este manevrată şi cu ajutorul minţii, să ştiţi. Altfel o ia razna. Ori, poate, tocmai de-aceea or fi ajuns astea prin clasa voastră. După ce că faceţi voi prostii, mai târâţi şi pe alţii după voi. Trântiţi cuierul, hainele le călcaţi în picioare… Hainele altora. Părinţii muncesc din greu să vă asigure hrană şi îmbrăcăminte, o viaţă onorabilă, iar voi … călcaţi în picioare efortul lor. În loc să le răsplătiţi munca numai cu bucurii, voi o risipiţi, o călcaţi în picioare. „Frumos”, n-am ce zice! După ce faceţi o prostie cât … un marfar de mare, continuaţi cu a doua încercând să minţiţi. Viteji băieţi, ce să spun! (Şi i-a scrutat cu o privire aspră, după care, gândindu-se că ar putea să identifice microgrupurile, a continuat:) Ce-ar zice părinţii dacă i-aşi chema la şcoală ca să vadă … bravurile voastre? Dar mai bine să rezolvăm între noi cazul, ca să nu-i punem pe drumuri şi să le încărcăm ziua cu supărări tocmai de pe urma celor dragi. De acord? (A mărit volumul spre sfârşitul frazei)

-TOŢI: Daaa!

-DIRIGINTELE: Ia, ia treceţi voi aici, unul lângă altul, cu faţa către clasă. Aşaaa! Acum, să iasă „vagoanele”, fiecare aşezându-se în spatele „locomotivei” care l-a tractat! (Dirigintele urmărea cu luare aminte cum se constituiau grupurile. Apoi, a dat comenzi ca la orele de ed. fizică.) Drepţi! „Vagoane”, la dreaptTA! (Adresându-se numai „vagoanelor”:) Voi vă lăsaţi târâţi de ei şi călcaţi pe hainele colegelor voastre? Niciunul dintre voi nu şi-a dat seama că astfel de joacă poate să genereze necazuri? Ce facem acum? (După un moment de maximă încordare:) Vă spun eu ce facem. De la fiecare tren, câte unul ia o haină, merge afară şi o face curată. Executarea! (Trei-patru elevi, mai mulţi decât hainele de pe jos, s-au dus să le cureţe. Dirigintele a făcut câţiva paşi prin faţa „locomotivelor”, măsurându-i cu privirea, apoi, pe un ton ferm:) În numele vostru şi al „vagoanelor” pe care le-aţi tractat, cereţi scuze fetelor!

-SANDU: Eu mai bine mă duc să curăţ hainele…

-CATRINESCU: Şi eu…

-DIRIGINTELE: Nu, nu! Voi cerţi scuze colegelor voastre, iar dacă nu vă grăbiţi, am să vă cer în plus să le sărutaţi mâna. (Văzându-i cum se fâstâcesc:) Ce, nu v-o fi ruşine să faceţi asemenea gest. De actele comise ar trebui să vă fie ruşine. Haideţi, că, de nu, dimineaţă le mai aduceţi şi câte un buchet de flori şi-l înmânaţi în faţa părinţilor. (Spre satisfacţia fetelor, pe rând „locomotivele” şi-au cerut scuzele de rigoare şi atmosfera s-a destins. Se lasă cortina şi cei doi îşi continuă discuţia, în cafenea).

X X X

-RADU: Îmi dau seama că a avut ceva de lucru cu noi dirigul nostru.

-DORU: Daaa! Dar, vezi tu, ne certa cât ne certa, însă până la urmă totul se termina cu bine. Ţinea la noi. De câte opri nu i-a ameninţat pe Catrinescu şi Răducanu că-i va muta din clasă, dar tot cu noi au terminat liceul.

-RADU: Chiar, Răducanu pe unde o mai fi acum?

-DORU: A terminat „Elerctrotehnica”. Lucrează la o firmă mare, renumită în domeniu, unde este foarte apreciat; am auzit că are şi câteva invenţii…

-RADU: Nu ştiu dacă îţi aminteşti. Aveam noi un coleg care venise de la altă şcoală, o fire retrasă, dar, uneori, se lansa în acţiuni necontrolate, deplasate, chiar excentrice aş spune. Pe el l-am zărit odată la Seul, în aeroport. Eu urcam, el cobora cu scările rulante. Doar ne-am salutat.

-DORU: Trebuie să fi fost Anghel.

-RADU: Ai dreptate! Eu nu mi-am adus aminte numele, atunci.

-DORU: El a absolvit „Arte Plastice”. Se ocupă cu reclame şi probleme de designe. Are o firmă de publicitate. A organizat şi o expoziţie internaţională. Iar colegul lui de bancă, Nasti, este aviator.

-RADU: Îţi mai aminteşti – eu parcă îl aud şi-l văd şi acum pe dirigul nostru, de parcă ar fi lângă mine – când ne spunea fraze de-acelea de sunau întotdeauna la fel ca să le memorăm uşor: „Când te joci, fii mereu atent să nu transformi plăcerea jocului într-o durere fie pentru tine, fie pentru partenerul de joacă!”, uneori adăugând că „joaca este o treabă serioasă, un mijloc de învăţare” sau „Nu pierdeţi timpul! Acesta nu se mai întoarce niciodată.”

-DORU: Cel mai tare era textul acela pe care trebuia să-l reproduci când te găsea afară din clasă după ce a sunat de intrare. Când îl vedeai, ştiai că te întreabă „Ce face elevul când a sunat de intrare?”, iar tu trebuia să răspunzi invariabil: „Când a sunat de intrare, elevul intră în clasă, îşi ocupă locul în bancă, se pregăteşte pentru lecţie şi aşteaptă în linişte, eventual citind, sosirea profesorului” (Pe alocuri rostesc împreună, cu nostalgie.)

-RADU: Ce-or mai face profesorii noştri? Or mai trăi toţi? Dirigul pe unde o mai fi? Tare aş vrea să-l văd cum arată acum…

-DORU: Cred că trăiesc toţi, fiindcă niciunul nu era prea înaintat în vârstă. Dar s-au mai răspândit. A, ştii că Sandu şi Oprea sunt profesori la fostul nostru liceu?

-RADU: Nu ştiam (Cu surprindere). Asta e pedeapsa Cerului pentru ei, fiindcă prea şi-au necăjit profesorii. Ce predau?

-DORU: Oprea, matematică, Sandu, engleză. Amândoi sunt căsătoriţi cu două foste colege, tot profesoare, dar la alte şcoli.

-RADU: La următoarea întâlnire voi veni neapărat, de oriunde aş fi. Vreau să mai fim odată împreună, să-mi văd colegii, profesorii, dirigintele… Uite, discuţia asta mi-a adus în faţa ochilor cele mai frumoase imagini…. (Cade pe gânduri, apoi îngână:) Hei, copilărie, copilărie! Ce ştiam eu atunci?! Tot ce am văzut pe unde am umblat rămâne nimic pe lângă amintirile astea din anii de şcoală.

-BĂTRÂNUL: Pe mine poţi să mă vezi şi acum… (A rostit în timp ce se ridica de la masă, pe care a lăsat ziarul şi îşi punea ochelarii în buzunarul de la piept. După un moment de uluire, Radu şi Doru şi-au dat seama că bătrânelul era chiar fostul lor diriginte.)

-DORU: Vă rugăm să ne scuzaţi, domnule diriginte!

-FOSTUL DIRIGINTE: Nu am de ce. Apoi, abia târziu îmi dădui seama că sunteţi foştii mei elevi. (I-a îmbrăţişat pe rând.)

-RADU: Vedeţi, noi am mai spus una-alta, vă rugă să ne scuzaţi!

-FOSTUL DIRIGINTE: De data asta nu aţi minţit nimic. Ba chiar mă bucur că nu aţi uitat spusele mele. Îmi place să cred că aţi făcut uz de ele şi după absolvirea liceului. Aţi rămas aceiaşi băieţi buni pe care vă ştiu, fiindcă pe băncile şcolii eu v-am dus grija de la 11 la 18-19 ani. Creşte inima în mine când citesc în ziare (Indică spre masa cu ziarul.) sau aud la radio câte un nume de-al vostru. Este ca atunci când lucrătorul se uită înapoi privindu-şi munca şi îi place rezultatul.

-DORU: D-le profesor, la drept vorbind, şi noi suntem mândri de d-voastră şi ne considerăm rezultatul muncii profesorilor liceului şi al mediului de acolo, la care, e drept, am mai adăugat ceva la facultate, dar modul nostru de muncă şi de viaţă, cu toate ale lor, în liceu s-au decis. Mă refer la baza formaţiei noastre intelectuale, pentru că în facultate am făcut specializare, mergând doar pe o latură a capacităţilor. Dvstră ne-aţi format ca oameni adevăraţi, ştiind să ne struniţi, să ne încurajaţi, să ne daţi aripi de fiecare dată când a trebuit. De multe ori mă uit la copiii mei şi îmi doresc să aibă şi ei parte de învăţătoarea mea, de profesorii mei. Drept să vă spun, fetiţa are deja o învăţătoare bună, dar nu ştiu ce voi face cu băiatul, care, ca şi mine când eram ca el, este tare neastâmpărat.

-FOSTUL DIRIGINTE: Nu-i nimic! Copiii sănătoşi şi inteligenţi nici nu pot să fie altfel. Totul este să le placă şcoala, să fie interesaţi de învăţătură şi să găsească acolo profesorii care îi înţeleg. Vor şti ei când şi cum să-i strunească.

-RADU: D-le profesor, îmi daţi voie să vă spun ceva? Nu vă supăraţi?

-FOSTUL DIRIGINTE: Desigur, dragul meu! De ce să mă supăr. Eu niciodată nu am fost supărat pe voi, doar că uneori trebuia să adopt atitudinea impusă de împrejurări.

-RADU: Vă mai amintiţi? „Niciun om nu trebuie să uite (au continuat toţi trei deodată, râzând uşor) ce datorează părinţilor şi, în acelaşi timp, dascălilor de început – învăţătorului din anii de abecedar – ca şi profesorilor!… ”

-DIRIGINTELE: Mă bucur că nu aţi uitat spusele savantului Coandă şi nu m-aţi uitat nici pe mine!

-RADU: Vezi, Dorule, altă întâlnire întâmplătoare!

Toţi trei se îndreaptă spre uşă, dirigintele ţinându-i părinteşte de după umeri.

CORTINA