Cum proceda de două-trei ori pe schimb, la puțin timp după ce a sunat de intrare, directorul a plecat în control pe culoarele liceului, Deși, la prima vedere, se părea că nimic nu ar fi fost nelalocul său, a urcat la etajele superioare. Se auzeau doar vocile profesorilor sau ale elevilor, ultimele uneori mai timide, alteori mai avântate.

         Când a ajuns pe la mijlocul culoarului de la etajul al doilea, i s-a părut a fi auzit un suspin, dar care nu venea din spatele vreuneia dintre uși. Când s-a apropiat de capăt, l-a auzit mai clar și totodată l-a reperat. Venea de la capătul scării pe care circulau, de regulă, elevii.

         – Cum te cheamă pe tine? a întrebat impacientat directorul, deși îl cunoștea ca pe unul dintre cei mai buni elevi, dar nu-și amintea numele. Totodată, știa că într-o ședință de consiliu profesoral fusese adoptată o hotărâre ca elevii să nu mai fie dați afară de la ore.

         – Dinculeanu Marinel! a tresărit acesta.

         – Din ce clasă ești?

         – A X-a D, a răspuns elevul, tot mai speriat.

         – Ce este cu tine aici?

         – Doamna profesoară m-a trimis afară…, și nu a mai putut continua, lacrimile inundându-i fața.

         Marinel era un adolescent destul de robust pentru vârsta lui, cu un început de mustăcioară care nu cunoscuse încă lama de ras. Greu s-ar fi crezut că un asemenea tânăr, chiar la vârsta adolescenței, ar fi putut să dea drumul lacrimilor cu așa mare ușurință. „Trebuie să fie sub o grea apăsare, afectat profund de gestul profesoarei de a-l fi dat afară din clasă”, a presupus directorul.

         – Vino cu mine! l-a prins de braț directorul. A deschis ușa clasei și l-a introdus înăuntru:

         – Vă rog să-l primiți și pe Dinculeanu în rând cu ceilalți!

         – Să poftească! Eu l-am trimis ca să se spele și să se liniștească… Dar voi veni eu la dumneavoastră în pauză și vă voi explica, a adăugat profesoara văzând că directorul deja închidea ușa.

         În pauză, profesoara, care era și diriginta clasei, s-a prezentat în cabinetul directorului. Acesta tocmai încheia o convorbire telefonică.

         – Domnule director, eu oricum urma să ajung astăzi la dumneavoastră, dar după ce terminam orele. Însă e bine și acum, fiindcă am o fereastră și am văzut  că nici dumneavoastră nu aveți oră.

         – Da? Dar ce s-a întâmplat? a devenit interesat directorul, schimbând tonul și planul discuției.

         – Nu știu ce se petrece cu elevul Dinculeanu Marinel. Cam de o săptămână este în starea în care l-ați văzut.

         – Ați discutat cu el?

         – Sigur că da! Atât cu el, cât și cu Răzvan, prietenul său cel mai apropiat, cu care este coleg din clasele primare. Părinții nu pot fi contactați, din câte mi-a spus, mama e plecată din țară, iar tată nu are.

         – Ce ați aflat?

         – De la el nimic, iar psihologul a aflat de la Răzvan decât că Marinel are niște necazuri și că l-a rugat să-l ajute să se răzbune pe cineva…

         – Pe cine?

         – Asta nu i-ar fi spus nici lui, a susținut Răzvan.

         – Dar acest Răzvan e credibil?

         – Da, fiindcă a mai spus ceva. Anume, că l-ar fi văzut cu un cuțit, ceea ce l-a surprins, fiindcă Marinel nu umbla cu așa ceva.

         – Și Răzvan a acceptat să se implice? se temea directorul de extinderea cazului.

         – El zice că nu a fost de acord și, în acest caz, Marinel i-a pretins numai să-l ajute să se ascundă, după ce se va fi răfuit cu acel individ. Eu aș fi de părere să anunțăm poliția din cartier…

         – Poliția nu intervine decât după ce s-a consumat incidentul, iar pe noi nu asta ne interesează dacă vrem să-l ajutăm. Noi trebuie să prevenim cazul. Dinculeanu este un elev bun, olimpic, trece printr-un moment greu, ar fi păcat dacă s-ar pierde prin săvârșirea unui act necugetat. Dar, pentru asta, trebuie să știm precis cine e partea adversă și în ce constă starea conflictuală.

         – Atunci să-l chemăm aici și să discutați dumneavoastră cu el. Poate că reușiți să obțineți de la el tot ce trebuie cunoscut de către noi.

*     *

         Adus de către profesorul de serviciu pe școală, elevul Dinculeanu Marinel a apărut în cabinetul directorului în aceeași stare confuză: smerit și speriat, derutat, cu ochii umezi, pumnii strânși, fața încruntată, cu sprâncenele împreunate deasupra nasului și fruntea încrețită.

         – Marinele, te rog să mă scuzi că te-am considerat un element negativ care deranjează orele și este dat afară de către profesori, deși eu te cunoșteam ca pe un elev cu care școala noastră se mândrește.

         – Nu face nimic. E vina mea că rămăsesem acolo, când doamna dirigintă mă trimisese la baie, a fost cuviincios Marinel, dar tot cu privirea spre vârful pantofilor.

         – Ce note ai mai luat în ultimul timp? l-a surprins directorul cu întrebarea, ceea ce la determinat să-i arunce o privire.

         – În ultima săptămână am primit mai multe absențe decât note, fiindcă absențe am cinci, iar note două, un cinci și un șase.

         – Nu se poate! Tu aveai note bune, iar absențe… cred că în tot anul trecut nu ai avut atâtea.

         – ?!

         – Părinții îți cunosc situația?

         – Nu.

         – De ce? Le-ai ascuns-o?

         – Mama e la muncă în Italia, iar pe tata nu-l interesează.

         – El nu muncește?

         – Ba da, din când în când, pe unde-apucă; tot ce câștigă lasă la bar.

         – Tu mai ai frați?

         – O soră în clasa a opta, la noi în cartier, și iar a lăsat capul în jos dând drumul lacrimilor, însoțite de strădania de a se abține, care se termina în sughițuri și suspine înăbușite.

         Directorul i-a întins un pahar cu apă, l-a lăsat să se odihnească, l-a invitat să ia loc pe un scaun și a revenit pe scaunul de la birou. „Aici trebuie să fie găsită cauza conflictului cu tatăl său”, și-a zis el.

         – Tu și sora ta aveți aceeași părinți, mamă și tată, sau…

         – Da, dar acesta este tatăl vitreg. Tatăl nostru a murit în urmă cu vreo opt ani, într-un accident de muncă, și a mai slobozit un ropot de plâns.

         – Pe voi cine vă îngrijește? Bunici aveți?

         – Sunt la țară, în județul vecin. Mai vin pe la noi, dar…

         – Voi din ce trăiți?

         – Pensia după tata, dar e mică, și ne mai trimite și mama, lunar.

         – Cine face mâncare?

         – Marina, sora mea.

         – Tatăl mănâncă cu voi?

         – Câteodată, când rămâne acasă, dar…

         – Dar ce? Vă bruschează?

         – !?

         Marinel a continuat să bocească, de data asta fără a mai încerca să se mai abțină.

         – Ia spune-mi tu mie, se poartă urât cu sora ta?

         – Da! a recunoscut Marinel, în timp ce își ștergea lacrimile.

         – În ce mod?

         – Se duce peste ea în cameră…, și a lăsat idea fără sfârșit.

         – I-ai găsit în poziții indecente?

         – Nu, fiindcă face asta când nu sunt eu acasă. Dar am bănuit de mai mult timp după cum se manifesta Marina, pe care o găseam plânsă și…

         – Poate că greșești.

         – Dacă rămâneam la bănuieli, poate greșeam, deși Marina ieșea plângând, după cum știu și vecinii. Dar acum a recunoscut că e gravidă și nu se mai oprește din plâns; nici la școală nu se mai duce.

         – Sunteți siguri amândoi de situația asta? A văzut-o medicul?

         – Încă nu, amână de la o zi la alta.

         – Să nu facă vreo prostie…

         – Nu, fiindcă am chemat-o pe tușa, sora mamei, care a stat de vorbă cu ea și a convins-o.

         – Dar tu pe tatăl vitreg vroiai să-l omori?

         – Da! a fost surprins din nou Marinel. Dar de unde știți, dacă nu vă supărați?

         – Am aflat că ți-ai procurat un cuțit.

         – Numai Răzvan a putut să-i spună doamnei diriginte…, și a privit în neant a uimire, dând din cap a dezamăgire, semn că nu s-ar fi așteptat la așa ceva.

         – Te sfătuiesc să renunți la ideea răzbunării în acest mod. Hai să lăsăm legea să acționeze.

         – Am încercat, dar…, și gândul său a zburat în urmă cu ceva timp, pe când era doar la faza de bănuieli: S-a dus la postul de poliție. A găsit doi polițiști într-un birou. Le-a prezentat situația. Însă cei doi au început să râdă cu subînțeles și să facă glume proaste pe seama lui și mai ales a surorii sale. Așa că, în momentul când l-au întrebat la ce adresă locuiește Marina, a preferat să tacă și să plece abătut, lăsând în urmă râsul lor sarcastic. Atunci se hotărâse să ia cazul pe cont propriu.

         – De data asta vom merge împreună. Cei doi polițiști vor trebui să răspundă în fața superiorilor pentru atitudinea lor, l-a asigurat directorul de sprijinul său deliberat.