Flavius Lucăcel: Metafizica schimbării

de Ştefan Vlăduţescu

I. Flavius Lucăcel a intrat în literatură pe poarta poeziei. După debutul în teatru (2008) şi după succesul obţinut în anul 2009 cu piesa „Ceai de fluturi” (carte premiată de U.S.R., filiala Cluj-Napoca), poetul apare ca eclipsat de dramaturg. Pe de altă parte, valoarea teatrului publicat în 2010 („Tutungeria”, Cluj-Napoca, Editura Limes; cartea beneficiază de o deosebit de comprehensivă şi relevantă prefaţă a criticului literar Ion Ghiţulescu) şi în 2011 („Trecătoarea pisicii”, Cluj-Napoca, Editura Limes), îl îndepărtează şi mai mult de poezie.

II. Volumul „Tutungeria” cuprinde două piese existenţial-factuale: „Tutungeria” şi „Chiuveta”.

2.1. Rama „Tutungeriei” este reprezentată de o revoluţie.

Unele dintre faptele evocate fac parte dintr-o istorie recognoscibilă. Scena pe care începe şi se încheie acţiunea este o tutungerie: ulterior devenită societate comercială. Veniţi la chioşc să-şi cumpere ţigări Carpaţi, Dorin, Marin şi Florin se trezesc implicaţi de şi împreună cu tutungereasa Panseluţa într-o mişcare socială de amploare. Apărată de tejghea, Panseluţa este cu organizarea, cu lozincile şi cu previziunile: „Să ne organizăm, ne contactează ei”; „Se duce dracului lumea asta”. Marin (tânăr în căutarea identităţii) este cu concepţia şi cu acţiunile de teren. Adevărata prezicătoare este oarba Dora: ea anticipează, în versuri, derularea evenimentelor.

Dacă Dora şi Panseluţa vorbesc în limitele unei viziuni a viitorului, Marin este cel angajat în zona misiunilor şi valorilor: „Cât de bine va fi ? Totul se va schimba! (…) Vă rog, vă rog, sunt în misiune. Fug de trecut, să fiu liber! (…) Nu putem să abandonăm misiunea”.

Panseluţei îi merge bine în capitalism. Misiunea ei s-a încheiat: „Haideţi să ne ducem fiecare la casele noastre, aici nu mai e nimic de făcut!”. Marin îşi pierde viaţa. Aflaţi pe un inel care nu-i expune, un poliţist şi un colonel supravieţuiesc. Piesa se încheie cu apelul la linişte al colonelului Dunga. Un sentiment de frustrare alimentează tensiunea dramatică: schimbarea ar fi putut să fie radicală.

2.2. „Chiuveta” ne arată cum înclinaţiile politice traversează regimuri. Fost prim-secretar, Ticu îşi vede repetată cariera de succes de nepotul său Adişor. Pe fundalul ascensiunii nepotului, bunicul, observând comportamentul acestuia, începe să resimtă vinovăţia. În paralel, analizându-şi fiul, Gica (fiica lui Ticu), constată disoluţia şi prăbuşirea valorilor: „Toţi Adişorii, crezi că au vreo treabă cu valorile?”

Adişor şi-a fixat un ideal politic: vrea să câştige alegerile locale. În acest demers are sprijinul alor săi. Este ajutat, în principal, de amanta sa Vana şi de soţul acesteia Vava. Iese învingător şi nu-şi mai recunoaşte nici rudele, nici amanta. Pe primii îi evocă în discursurile televizate: „De la părinţii mei am învăţat să respect valorile acestei ţări”. Părăsită, amanta îl reclamă. În acest context şi în timp ce bunicul îşi înţelege vinovăţia se conturează ideea de redempţiune. Există o salvare: spălarea. „Petele mici”, bunicul şi le spală în chiuvetă. În raport cu petele sale şi cu cele ale nepotului, spălarea devine din ce în ce mai anevoioasă. Chiuveta este prea mică. Ginerele Gicu arată: „Toţi suntem mânjiţi”. Sufrageria familiei se transformă într-o uriaşă chiuvetă. Valoarea centrală a dramei o reprezintă ataşamentul faţă de partid. Adişor, ca reprezentant de succes al partidului, ajunge în ochii bunicului erou: „Să bem pentru el, ce erou”.

Dacă pentru bunic în chiuvetă se curăţă „pete”, pentru nepot se ajunge a se „curăţa” „prafuri”, aluzie la droguri. Remarcabilă este metafora chiuvetei. Bine articulată şi memorabilă.

III. Volumul „Trecătoarea pisicii” include tot două piese.

3.1. Prima este „Scoici pe nisipul fierbinte”. Personajul care, dintre cele cinci ale piesei, induce semnificaţii politice este Jucătorul. Gina, Tamara şi Lizet sunt trei femei singure. Lică, soţul Tamarei, este plecat în Spania şi „n-a mai trimis niciun cent de 2 ani”. Gina a avut un soţ care a părăsit-o. Acum se prezintă căsătorită a doua oară cu un anume Gogu. Pe acesta n-au ajuns să-l cunoască nici prietenele ei cele mai bune (Tamara şi Lizet): de ani de zile el este plecat în delegaţie. Ea consideră că „bărbaţii, niciunul nu este suficient de bun”. De aceea, la colţ şi-a cumpărat cu 59 de lei un vibrator căruia îi spune Gogu. De altfel, punctul lor de vedere este că „sunt nişte porci toţi bărbaţii, da’ cei cu buzunarele groase sunt mai uşor de suportat!”

Tamara şi Gina sunt amantele lui Doruţu. Lizet n-a fost niciodată căsătorită, a terminat o facultate şi a scris o poezie: „Întunericul gros mi-e tată”. Ea este, după cum recunoaşte, „mai tot timpul confuză”. Lizet este o împătimită  a cafelei. La cafenea, un domn de cincizeci şi ceva de ani, Jucătorul, îi oferă o cafea. După aceea îi dă telefon, apoi apare în cercul lor împreună cu Doruţu care li-l prezintă drept candidatul din cartier ce trebuie votat la alegerile ce se află în curs.

Se conturează o lume mică, dar completă şi perfect funcţională. Doruţu le vede pe cele trei ca fiind „singure” şi „nefericite”, trăind într-un „cartier” „sărac, dar plin de fufe”. De altfel, cele trei îşi zic între ele „stricată”, „târfă” şi „boarfă” şi îşi spun că se iubesc. Sunt dependente una de alta. „Tot pe voi, fetele, vă iubesc – spune Lizet”. „Sunt dependentă de tine, Gina” – afirmă Tamara. Singure, nefericite şi triste, cele trei îşi doresc o minune. Speră şi se îndoiesc: „Crezi că în cartierul ăsta sărac şi plin de târfe ca noi, se va petrece o minune adevărată?”

Dezamăgite, la moartea lui Doruţu, cele trei se hotărăsc să părăsească lumea în care trăiesc: „În ce lume trăim! Ne furişăm afară din cartierul ăsta nenorocit!”

Finalmente, titlul se explică prin apariţia lui Lizet pe o plajă unde împinge căruţul cu rotile în care se află Doruţu, mort. Ea strânge „Scoici” de „pe nisipul fierbinte” şi le pune la urechea mortului. Doruţu ar trebui, cum spune metaforic Lucian Blaga, să audă marea.

3.1. „Trecătoarea pisicii” este, dintre cele patru piese, cea mai valoroasă. Ea dezvoltă tema metafizică a spaţiului concentraţionar. Ne duce cu gândul la „Sechestraţii din Altona” de J.P. Sartre. Paul şi Harry trăiesc într-o lume plictisitoare care a devenit sufocantă. Ei se străduiesc să iasă şi caută diferite modalităţi de a o face. De bază este avatarul. Harry apare ca medicul Gore căruia îi place Chagall şi care se simte dator să facă „minuni”. Paul apare ca Duşan (student) ce şi-ar fi dorit ca prin violenţă să îndrepte lumea.

Paul şi Harry au nevoie să creadă „în ceva, în cineva”. Ei ştiu că „există o ieşire” şi pentru ei „sigur urmează să se producă ceva măreţ”. Analizându-şi modul de a trăi, cei doi constată că, de fapt, nu cred „în nimic”. Harry se preface într-un inginer petrolist coreean (Sun). Apoi Harry devine criminalul Ion, iar Paul, victima Pantelimon.

Cei doi sondează lumea prin ieşirea din sine. Ieşirea se caută prin metoda metempsihozei.

Cea mai interesantă reîncarnare o reprezintă Harry – criminal în serie (Antonio) şi Paul – călău (Jack).

Antonio este pedofil, criminal în serie şi dependent de droguri. El nu crede în nimic. A fost prins şi condamnat şi se află pe culoarul ce duce la ghilotină: „Eu sunt nimicul. La capătul acestui culoar mă aşteaptă ghilotina. Şi noi, condamnaţii moderni, ca odinioară, o dezmierdăm, spunându-i «trecătoarea pisicii»”. Tragedia lui este neputinţa de a ieşi din sine şi a crede: „Cu disperare voiam să fiu altceva, cu disperare aş fi vrut să cred”. Ieşirea din sine este o ieşire din lume.

Jack este un călău experimentat. „Un călău filozof. Un filozof călău”. Strămoşii săi au ghilotinat regi, poeţi, savanţi, preoţi. Şi-ar fi dorit să iasă din tradiţie şi să creadă. El ştie că fiecare executat crede doar în momentul ieşirii din viaţă. Aşa se va întâmpla şi cu Antonio.

Reintrându-şi în postura de Paul şi Harry, cei doi se invită unul pe celălalt să iasă, să moară „din nou”. În nehotărâre, timpul este şi scurt, şi lung. Ei ştiu că n-au de ales. Harry chiar o spune: „Nu ai de ales”. Constată că pentru ieşirea din sine şi ieşirea din lume există întotdeauna o uşă. Căutarea în viaţă este pentru a identifica uşa din perete şi a accede la o minune.

Finalmente, ieşirea are loc printr-o fisură în perete: „Dispariţia asta e cu-adevărat o minune”.

IV. Evoluţia lui Flavius Lucăcel este de la lirică la teatru şi de la teatrul existenţial–factual la teatrul unei metafizici a schimbării. Problematica teatrului său este una a existenţei puse în întârziere. Individul trăieşte într-o lume care nu i se mai potriveşte. Starea şi aspiraţia nu mai rezonează. Astfel, se instaurează o tensiune căreia i se caută o rezolvare. Registrul de soluţii este redus: moartea, acceptarea vinovăţiei, trăirea eşecului, resemnarea, ieşirea. Salvarea, chiar tragică, este schimbarea. Modalitatea prin care se defineşte metoda de schimbare, personajele şi-o reprezintă metaforic, eventual metonimic. „Tutungeria”, „Chiuveta”, „Scoici pe nisipul fierbinte”, „Trecătoarea pisicii” sunt cuvinte şi sintagme ce etichetează o experienţă existenţială fundamentală: experienţa schimbării de sine.

Formal, piesele arată o remarcabilă capacitate de a controla conflictele şi tensiunea, de a păstra funcţională teatralitatea. Unele replici sunt memorabile. În ansamblu, prin cele două cărţi, Flavius Lucăcel s-a înscris pe taiectoria potrivită  pentru a deveni un dramaturg notabil.