Cine a ucis-o pe Irina? Proză, de Ion R. Popa

CINE A UCIS-O PE IRINA?

            (Fragment din romanul „PARFUMUL DE LEVENDĂ”, Ed. Autograf MJM, 2014, Craiova, autor Ion R. Popa)

           

            Când tocmai pleca de la şcoală, îngândurat ca de obicei în ultimul timp, Manu l-a întâlnit pe Wolf.

            -Domnule Manu, într-o zi aşa frumoasă de mai, dumneata tot supărat?

            -Cum crezi că aş putea să fiu, dacă mi-am pierdut cea mai dragă fiinţă a vieţii mele, cu care voiam să-mi unesc destinul?

            -Dacă Domnul v-a despărţit în felul ăsta, înseamnă că destinul dumitale va fi total diferit, oricum, altul.

            Manu l-a privit cu suspiciune: „Ăsta vrea să-mi îndrepte interesul şi privirile către fiică-sa, Ola, o fată foarte bună şi drăguţă, deşi puţin grăsuţă!”, a reflectat el.

            Pe de altă parte, Wolf gândea: „Uite, domne, era treabă serioasă. Nu credeam că domnul Manu dorea cu adevărat să întemeieze o familie cu Irina, fata nimănui. Consideram că erau doar aşa…, ca să treacă timpul. Adevărul este că trebuia să fi priceput. Doar nu încuviinţa domnul Lepădat o aşa apropiere, dacă nu era sigur de ei.”

            -Domnul Marcel cum a suportat situaţia creată? l-a întrebat pe Manu.

            -Nu am stat de vorbă despre asta, dar văd că s-a transformat radical. Probabil că se consideră vinovat.

            -Păi ce vină să fi avut dânsul?

            -Asta zic şi eu. Dar faptul că a pierdut-o pe Irina, pe care o aprecia ca pe propria fiică, iar cealaltă fată din gospodăria lui este în arest îl apasă enorm, ca om, dar şi ca primar apreciat şi pus pe fapte mari în folosul comunităţii.

            -De, domnule Manu, în discursul de la începerea lucrărilor de la liman, dânsul a evocat pierderea de vieţi omeneşti în acele ape stătătoare, până acum: „S-ar putea ca şantierul să ceară alte sacrificii, dar, prin ceea ce se realizează, acestea vor fi ultimele…” a considerat în final. Cine îşi închipuia că printre acestea urma să fie tocmai Irina?! E drept,  mai târziu, singur  a apreciat acest discurs „prea cinic”.

            -Acesta nu poate fi un sacrificiu aşa cum a fost el înţeles de strămoşii noştri, de greci sau de oricare alţii, a reflectat atent Manu.

            -Sunt de aceeaşi părere cu dumneata. Dar prietenul nostru, care pe la mine nu a mai trecut de nu mai ţin minte, Marcu Veleanu, jandarmul vreau să zic, ce părere are?

            -E negru-pământ! Nu doarme nopţile, iar de Vera, soţia lui, ce pot să zic? Nu ştiu de unde atâtea lacrimi!!

            -El nu cercetează cazul? L-a lăsat în seama lui Nazar?

            -Astea sunt treburile lor, nu mă bag eu.

            -Da, dar lumea vorbeşte multe, vrute şi nevrute.

            -Adică?

            -Vrei să ştii?

            -Desigur!

            -Atunci, uite ce-ţi propun: De Sfântul Constantin şi Elena, când vine lume mai multă în local, ia-l pe Marcu, veniţi la mine în prăvălie, dar mai devreme şi cât se poate să nu fiţi văzuţi, că altfel clienţii nu-şi dau drumul la gură; vă bag în biroul meu şi ascultaţi tot ce se vorbeşte. Ăsta e subiectul discuţiilor de fiecare zi. Eu sunt convins că în discuţiile lor se află şi adevărul, dar trebuie să ştii să-l distingi de rest. În ceea ce mă priveşte, eu am dedus unul, dar îl ţin pentru mine.

            -Nu mi-l spui nici mie?

            -Nu înainte de a-i fi ascultat pe acei clienţi, ca să nu aveţi o părere deja formată când îi veţi auzi. Pe asta trebuie să ţi-o faci singur în timp ce-i asculţi atât pe unii, cât şi pe alţii…

            -Adică, pe care?

            -Păi se formează tabere şi se încing dezbaterile mai tare ca în parlament.

            În ziua de Sfântul Constantin şi Elena, îndată după prânz, Marcu şi Manu s-au prezentat la Wolf. I-a primit bucuros şi i-a condus într-o cameră rezervată sieşi, cu rafturi în care se odihneau sticle cu băuturi alese, din care îşi servea clienţii de rang înalt, dotată cu fotoliu, în care adesea, prins de oboseală, trăgea un pui de somn. Aflând că serviseră deja masa, le-a adus alune şi bere „Azuga”, apreciată ca cea mai bună de pe piaţă. Apoi, s-a scuzat şi a ieşit pentru scurt timp.

            Din instinct profesional, Marcu a cercetat din priviri camera. Lângă fereastră, un stativ de flori era ocupat de ziare româneşti, ruseşti, germane… Într-unul din acestea, număr mai vechi, era descris chiar cazul Irinei. I l-a întins lui Manu, ce se dovedise interesat. A luat altul, de limba rusă, pe care o stăpânea foarte bine, constituind un criteriu la acordarea postului. A constatat că relatarea aceluiaşi caz era total diferită, încheind cu „imperialişti români au ajuns să se omoare între ei în teritoriile vremelnic ocupate” şi i-a tradus conţinutul lui Manu.

            -Ce interes au aceştia ca să arunce pisica în grădina românilor!? Ei nu împărtăşesc nici măcar opinia care a pus stăpânire pe majoritate, anume că „Leanca tătăroaica a omorât-o pe Irina, logodnica românului”, a concluzionat Marcu.

            -Eu deduc de aici că vor să abată atenţia în altă parte pentru a produce derută, şi-a spus Manu părerea.

            -Pe la noi circulă o zicală: „Chelu’ pune mâna-n cap!” Nu cumva vor să acopere fapta mârşavă a unuia de-al lor!? a devenit bănuitor Marcu.

            -Nu cred că făptuitorul ar fi recurs tam-nisam la ajutorul presei, cu atât mai mult cu cât alte publicaţii descriu accidentul cu lux de amănunte, a gândit Manu.

            A intrat Wolf, frecându-şi mâinile de satisfacţie:

            -Hai că or să vină vârstnici sfătoşi; deja încinseră discuţia în stradă, dar îndată vor fi aici. Cei tineri vor să pună de-o horă.

            Marcu l-a informat pe Wolf despre cele citite în ziarul rusesc.

            -Da, ştiu, dar este contrazis de cel german, care consideră că ziarul rusesc confundă pe români cu tătarii.

            -Dar în ce scop fac asta? Chiar să-i confunde? Nu cumva ca să abată atenţia? a insistat Marcu.

            -Nu cred că s-au gândit aşa departe, fiindcă nu au elemente. Poate fi doar o… trăncăneală ziaristică. Partea rusă aşa este obişnuită. Să dea vina pe administraţia românească pentru tot ce e rău. Chiar dacă nu plouă aici, e de vină regele de la Bucureşti, se pare că a fost de altă părere Wolf.

            -Alte opinii din astea mai ştii? a devenit curios Marcu.

            -În ziare nu am văzut, dar o să ascultaţi acum.

            În local s-au auzit voci care l-au determinat pe Wolf să iasă grăbit.

*     *

            Într-adevăr, tot grupul, care mai devreme discuta în şosea, acum intrase vesel în local.

            -Costele, să te văd cât te ţin curelele ca să dai de băut de ziua ta, l-a provocat unul.

            -Ce, numai de onomastica lui, când pe nevastă-sa o cheamă Ileana şi pe băiat Elian? a mărit cota altul.

            -Pe el puserăm mâna, să se descurce şi în numele lor, nu? Eşti pregătit, Costele? a întărit altul cele spuse de prietenul său.

            -Nu vă faceţi griji! Am bani şi am totodată plăcerea de a fi cu voi la un loc. Să fim sănătoşi! i-a liniştit Vatmanu, care a făcut comanda: Băiatu! Adu-ne, te rog, o ladă de bere şi, când o fi gata, că văzui că acum puneaţi grătarul, câte-o friptură de fiecare; apoi, mai vedem.

            -Adică, şase fripturi; de oaie sau de capră?

            -Indiferent, dar să fie noatină, că văru’ ăsta al meu stă cam rău cu dantura.

            -Bine te gândişi, că nici eu nu sunt măi acătării, a adăugat altul.

            -Dar uite că mai vin unii, a remarcat Costel. Sunt cu Costică Mitrofan.

            -Nu te mira! Pot să vină mereu. Bine că ne-au dat banii la şantier! s-a bucurat Vlad.

            Erau şapte la număr. Toţi puşi pe… fapte mari, ca şi cei din primul grup. După ce s-au salutat cu primii, s-au aşezat la altă masă şi au făcut aceeaşi comandă. Până la urmă au alăturat mesele.

            Cum în primul grup se aflau un rus şi doi ucraineni, iar în al doilea doi tătari, un german şi alt ucrainean, restul fiind români, acum stăteau la aceeaşi masă şase români, un rus, doi tătari, doi ucraineni şi un german, ceea ce reflecta, după remarca lui Wolf, structura populaţiei din Ţagani, poate din întreg judeţul, precum şi din provincia nu demult unită cu ţara, desigur, Wolf avându-se în vedere şi pe sine.

            Au discutat despre vreme, despre primăvara timpurie şi munca de pe şantierul de la liman, despre situaţia din ţara vecină de unde continuau să fugă colhoznici şi i-au compătimit pe oamenii supuşi dislocării de pe vatra strămoşească, ceea ce explica refugierea în vest a unora.

            -Bună treaba cu lucrările de la liman, şi-au găsit mulţi de lucru, fără a mai fi nevoiţi să plece în alte părţi.

            -Principalul este ce vom realiza până la urmă, dacă o ieşi toate cum a zis primarul, ca să avem pe mai departe locuri de muncă.

            -Bine’nţeles! Nu vezi că stăvilarele de la iericuri sunt aproape gata?

            -Dar cu bălţile astea puturoase o avea vreun gând? Uite câte necazuri aduc, iar mie şi vecinilor, cum bate vântul din partea-ceea, ne duhneşte atât de tare, de altul neobişnuit n-ar putea trăi, zău!

            -Te cred. Ajunge şi pe la mine duhoarea aia, dar nu ştiu dacă lichidarea ei intră în planurile primarului.

            -Şi de n-or fi intrat deocamdată, o să le cuprindă cu timpul, fiindcă ia uite ce a păţit din cauza lor.

            -S-o fi terminat ancheta? Or fi găsit vinovatul?

            -Au căzut păcatele pe fata-ceea şchioapă.

            -Am auzit că o pândea de mult „Leanca”.

            -Dar ce să fi avut cu ea?

            -Cică din cauza băieţilor.

            -Care băiat? Pe Belcin îl alungase de mult domnul Marcel.

            -Măi era unul de se uită cruciş, tot tătar. Te întâlneai cu el pe unde nici nu gândeai. A fost şi pe la noi, pe aici.

            -Ăla de se interesa ce facem, când terminăm, ce simbrie primim, dacă suntem mulţumiţi, dacă nu ne primejduim viaţa…

            -Harun, s-a pronunţat unul dintre tătari, după ce a schimbat o privire cu prietenul său.

            -Da, mă, Harun. Se plimba pe-aici ca logofeţii pe moşie.

            -Voi credeţi că se uita ăla la Alla, cât era de ţanţoş? Irina era cu Manu, nu era interesată de el.

            -Păi, se pare, de aci a plecat hâra dintre ele, că „Leanca”  avea pretenţii la învăţător. Credea că Irina nu era cu nimic mai bună decât ea şi de ce să i-o ia înainte.

            -Ea nu observase că Irina era o… lady? a zis neamţul.

            -O… haziayka, a apreciat rusul.

            -Ziceţi o doamnă, că e mai bine! Nu era luxoasă, dar era binecrescută, şi vorbea frumos, pe lângă glasul acela de te ungea pe suflet când o auzeai, i-a completat unul dintre români.

            -Aşa este, are dreptate Băloi, s-a pronunţat Vlad.

            -Voi credeţi, ca şi alţii, că Alla ar fi mişcat scândurile când să păşească Irina? Eu nu cred una ca asta! s-a pronunţat Băloi.

            -Eu sunt convins că a alunecat singură de pe punte. Ştiţi că e plină de verzitura aia ca mătasea broaştei. S-o fi speriat de ceva, o fi mişcat vreo vietate în apă, cine ştie de ce o fi făcut un pas greşit, a considerat tătarul vorbăreţ.

            -Dar scândura ieşită din cuie şi liberă la  capăt cum se explică? nu a fost de acord Ichim.

            -Desprinsă la amândouă capetele. Am auzit  aseară că au trimis-o şi pe Alla la spital, i-a lămurit Alexei.

            -Dar ce are?

            În timpul acesta, încă două persoane au intrat, au salutat, şi Costel i-a invitat la masa lui. Şi-au primit berea şi au rămas tăcuţi, pentru a vedea despre ce e vorba.

            -Scândura s-a lăsat de la capătul spre care mergea Irina, dar s-a ridicat de la celălalt, la care se afla Alla, iar după ce a căzut Irina, a venit la loc şi s-a înfipt cu un cui în piciorul Allei. Rana aia s-a infectat şi s-ar putea să-i taie piciorul, din câte am auzit eu de la Mişa, care ştia de la doamna Ana, le-a explicat Alexei.

            -Păi vedeţi? Asta ar putea să însemne că Alla nu are nicio contribuţie la căderea Irinei, a dedus Ichim.

            -Întocmai! l-a aprobat altul şi, pentru moment, s-a aşternut liniştea.

            Nu se auzeau decât exclamaţii a mirare, clinchet de sticle şi băiatul care venise cu fripturile: „Fereşte, fereşte/ Că te pârjoleşte!”, continuând după alţi paşi: „Fereşte că frige/ Şi n-are gură să strige!” Privirile s-au îndreptat către acesta, în timp ce-şi golea tava în farfuriile înflorate ale clienţilor, pe care colegul său le aşternea pe masă, mergând înaintea lui.

            Dintr-o dată, liniştea a fost întreruptă de Tudor Amariei, unul din ultimii veniţi.

            -Nu ştiu de ce ancheta s-a oprit la fata asta care nu e citovă nici la minte, nici la trup, şi nu cercetează şi mai încoace, şi mai încolo… S-ar putea ca „Tarasbulba” ăsta să nu aibă interesu’, dar Marcu Veleanu? Ăsta ar trebui să descoase toată tărăşenia!

            -Lasă, Tudorache! Nazar ştie meserie şi e de încredere, nu măi e ce a fost înainte. Iar Marcu, ştii că nu are voie, e cazul cumnată-sii, a intervenit Ulianu.

            -E adevărat, dar putea să fie reclamant sau să o pună pe nevastă-sa să scrie ori să meargă la procuror, o învăţa ce să facă, a insistat Amariei.

            -Am impresia că procurorul este cel care nu prea şi-a dat interesu’. Păi să încheie dosarul fără să fi ajuns la locul faptei?! S-a mulţumit cu ce au zis unul şi altul:  a alunecat, s-a înecat, asta i-a fost soarta… Sau, dacă asta nu credeţi, a îmbrâncit-o „Leanca”. Pentru el cazul este închis, a ripostat Vlad.

            -Mai era altceva de spus la procuror?

            -Uite, cum auzii aci, paşii ăia şi scândura ba ridicată, ba căzută la loc. Ce, voi credeţi că le-ar fi aranjat Alla, atunci? a insistat prietenul cu care venise, Pâncotă.

            -Dacă toată lumea ştie aşa, noi de ce să nu credem?! a fost de părere Alexei.

            – Vă spun eu de ce. Cu o seară înainte, am venit pe-acolo. Stătusem la peşte chiar după ce a ieşit Luna, mare şi luminoasă. Cum era să plec? Ca să ajung măi repede, n-am măi ocolit, am luat-o peste puntea aia blestemată. Am trecut-o fără să-mi fi păsat de ceva. Nu era nimic mişcat.

            Din nou s-a făcut linişte. Se auzeau doar mâncând şi băiatul schimbând sticlele goale cu altele pline.

            -Asta vine tot în sprijinul „Leancăi”, nu? a dedus Ichim.

            -Nu contează! Principalu’ este să meargă spre adevăr, a considerat Tudorache.

            -Pân-acum de ce nu aţi vorbit niciunul? s-a înfierbântat Alexei.

            -Atunci cine să fi stricat puntea în halul ăla? s-a întrebat Vlad.

            -N-a stricat-o nimeni! Acolo e apa mai adâncă, cât un stat de om, iar taracii ăia au fost tăiaţi egali. În locu-ăla, au intrat mai puţin în pământ. De aceea, s-au lăsat într-o parte şi alta, a găsit Alexei explicaţia.

            -Aşa…, din senin? nu a crezut Amariei, sub privirile atente ale lui Vlad.

            -Poate chiar sub greutatea Irinei, nu s-a lăsat Alexei, susţinut şi de cei doi tătari.

            -Aflaţi de la mine că, dacă parii ar fi cedat de jos, de pe fundul ăla mâlos, puntea se putea lăsa într-o parte sau alta, dar pondila ei n-ar fi ieşit din piroanele alea mari, a specificat Pâncotă.

            -De ce nu ai spus până acum, Victore? s-a răstit Bozgan.

            -Fiindcă nu m-a întrebat nimeni, aşa să ştii!

            -Dar ce, vreai să te invite în mod special? Au fost chemaţi toţi cari ştiau ceva despre caz şi doreau să declare. Tu acum te trezişi, după berea asta? a sărit şi Băloi, susţinut de sărbătorit.

            -Nu e vorba de asta, dar, când s-a făcut ancheta, eu eram plecat. Când m-am întors a trebuit să intru la praşila porumbului, că-l sufocase dudăul. Plecam pân’ la ziuă şi mă întorceam pe lună, că mai dam şi la peşte. Ce puteam să fac? s-a destăinuit Pâncotă, aprobat de cumnatul său, Amariei.

            -Du-te măcar acum la Marcu! O face el ceva, de nu s-o fi-ncheiat ancheta, a găsit Vlad soluţia.

            -O să mă duc dimineaţă. Eu nu mă gândisem la aşa ceva. Ştiam că au fost destui care să depună mărturie. De unde să-mi fi dat seama eu că tocmai chestia asta a fost ocolită? S-ar putea s-o fi făcut intenţionat, mai ştii!

            Pâncotă, ca şi Amariei, a fost sincer. Tată a cinci copii, deja cu părul încărunţit, muncea din greu cu întreaga familie. În comunitate, trecea printre cei mai serioşi oameni. Fiu de preot, nu apucase să-şi termine seminarul, plecând în armată, apoi trimis pe front. În schimb, primise de la părinţi pământ mai mult, fiind unul din posesorii uneia din cele mai frumoase gospodării din Ţagani. De mai mulţi ani, de când biserica rămăsese fără cântăreţ, îl ajuta pe preot la Liturghie, impresionând localnicii cu vocea lui şi cunoaşterea textelor.

            Pe Bozgan îl supărase, mai tare decât alte aspecte, tocmai faptul că anchetatorii nu luaseră declaraţii de la un fruntaş al satului, de la un om serios, care ştie ce spune, nu vorbeşte de dragul de a fi auzit.

            -Îi găsiseră pe cei care se luau unul după altul în declaraţii, se confesa lui Lepădat mai târziu.

*     *      *

            În biroul lui Wolf era linişte deplină. Asistaseră la o „judecată” amplă a unor oameni simpli şi erau uimiţi. Manu era transpirat şi congestionat la faţă, iar Marcu, negru-pământ, considerând că fusese păcălit în profesiunea sa. În faţa sătenilor, faptul că nu putea să se amestece în anchetă trecea fără importanţă.

            Wolf, care ieşise puţin mai înainte, acum se întorcea cu un castron de fripturi şi un coş de pâine, urmat de „băiat” cu solniţa, muştarul şi câteva sticle de bere. Le-a pus pe masă, s-a dus şi a închis ferestruica ce dădea spre sala cea mare a localului, a închis şi dublura, apoi oblonul, după care a început discuţia:

            -Vă rog să luaţi cu încredere; sunt din partea casei!

            -Păi ce faci, domnule Wolf? Noi nu putem să te păgubim, nu te refuzăm, dar plătim consumaţia, a ripostat Marcu.

            -Nu plătiţi nimic! Ofer asta în numele bunicului meu, botezat Cantemir, de strămoşul meu, după numele fostului voievod moldovean, despre care a avut cea mai frumoasă impresie, considerându-l cel mai mare cărturar al timpului său. De aceea, strămoşii mei, ca şi mine, au făcut cauză comună cu moldovenii, acum cu românii. Aşa că, să le fie pomenit numele!, cum se procedează pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Vă rog să vă serviţi fără grijă.

            -În cazul ăsta, să fie domnului Cantemir! a ridicat Marcu paharul, sorbind apoi cu sete.

            -Să fie pentru sufletul domnului Cantemir, bunicul dumitale, dar şi pentru Cantemir al nostru! după care a lăsat să cadă un strop pe podea şi a băut şi Manu.

            Au atacat friptura, dar îngânduraţi şi tăcuţi. Tot Wolf i-a scos din starea aceea.

            -Clienţii mei vorbesc ce le trece prin cap. Spusele lor trebuie judecate şi tratate cu foarte mare grijă, cum ai despărţi gunoaiele din orez, şi ce e bun puse cap la cap, împreunat cu alte date pe care ei nu le înţeleg. Gura lumii, pretutindeni, aşa trebuie tratată!

            -Ai dreptate, domnule Wolf! Dar, dincolo de cele întâmplate, rezultă că eu am cam pierdut timpul pe aici, şi-a reproşat Marcu.

            -Ce vină poţi să ai dumneata?

            -Nu direct, dar mă simt vinovat, dacă nu chiar complice la acest act criminal.

            -Ce vrei să spui? a insistat Wolf.

            -Bag seama că în localitate acţionează persoane subversive, dacă nu chiar o formaţie, pe care eu trebuia să le fi interceptat la timp şi să nu le fi dat răgazul să comită acte criminale.

            -Vrei să spui că a fost un act pus la cale? l-a provocat Wolf.

            -Bineînţeles! Omul acela, Pâncotă, a trecut peste aceeaşi punte, seara, pe întuneric, în condiţii bune, iar a doua zi s-a produs nenorocirea. În cazul că din momentul în care Pâncotă a trecut şi până la accidentul Irinei nu a mai trecut nimeni, înseamnă că deteriorarea acesteia a fost produsă după el, cred că în timpul nopţii, dacă nu în zori. Dar mai întâi trebuie să discut cu acest Pâncotă, apoi cu fiecare familie sau chiar persoană.

            -Pâncotă vine mâine la dumneata, reţinuse Wolf.

            -Trebuie să fie şi Amariei, fiindcă, din câte observai, se completează unul pe celălalt, remarcase Manu.

            -Exact! a fost de acord Marcu. Păi dosarul de până acum înseamnă că e cusut cu aţă albă. Să ştiţi că oamenii ăştia îmi deschiseră capul şi îmi dădură speranţă.

            -În orice caz, cred că va dura cazul. Trebuie găsit făptaşul. Măcar de s-ar termina până când voi pleca eu, a prins curaj Manu.

            -Nici într-un caz! a fost convins Wolf.

            -Există oameni, chiar şi printre cei ascultaţi, cari nu sunt străini de adevăr. Dar eu îl vizez pe unul care acum nu e pe aici; tot el are legătură şi cu presa lor. Din momentul citiri ziarului mi-a apărut imaginea lui şi mi-am formulat această idee, care poate să fie o cale în rezolvarea cazului, era convins Marcu.

            -Cine să fie acela? se mira Wolf.

            -Unul care umbla  „înţepat” pe aici şi discuta diverse, făcând pe vânzătorul ambulant. El e uşor de găsit, cred, o să fie mai greu cu depistarea agenţilor săi din zonă.

            -Cum îl cheamă? Îmi amintesc şi eu de un „pierde vară” de-ăsta, se frământa Wolf.

            -Harun îi ziceau, dar rămâne între noi, până când aflăm numele adevărat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *