Zenovie Cârlugea: Lecţia de comunicare a lui Lucian Blaga
de Ştefan Vlăduţescu
Extinzând demersul început în 1995 cu „Poezia lui Lucian Blaga”, continuat cu volumele despre acelaşi poet, din 2005, 2006 şi 2010, Zenovie Cârlugea publică o carte notabilă: „Lucian Blaga, amintire şi actualitate. Interviuri şi reportaje”, Craiova, Scrisul Românesc, 2011). Volumul (format din 8 interviuri şi mai multe anexe) se evidenţiază înainte de toate prin păstrarea lui Lucian Blaga în atenţia publicului. În condiţiile în care, aşa cum observă criticul literar Gheorghe Grigurcu, „Blaga trece într-adevăr printr-un con de umbră, discret, însă nu mai puţin real”, întreţinerea interesului pentru acesta este salutară.
Dincolo de contribuţia intervievaţilor, modul cum Zenovie Cârlugea adresează întrebările, cum stimulează evocarea şi declanşează mărturisirea face ca generic să se desprindă o formulă existenţială a lui Lucian Blaga. Rezultă că marele poet trăia apolinic, în liniile unui ideal departe de vitregiile mediului mărunt şi în degradare. Se individualiza nu ca prezenţă oratoric-persuasivă, ci ca o conştiinţă lucidă a momentului. În raport cu nedreptăţile ce i se făceau se epuiza în credinţa luminoasă în instanţierea dreptăţii, binelui şi adevărului. O determinare demnă în toate modelează prezenţa omului. Deplina adaptare a gestului la gând îl face model de urmat, alături de înţelegerea pentru defectele, neputinţele şi limitele omeneşti. Destinul său spiritual se închide într-o onestă şi solitară conştiinţă deliberatoare. Poate că lecţia lui Lucian Blaga n-a fost una de dascăl, ci una de fiinţă conştientă de a fi în timp. Probabil că aceasta a fost rezonanţa declanşată în cei care l-au cunoscut, în cei care l-au citit şi cei care „l-au trăit”.