Hamlet – elemente ale formulei existenţiale

de Ştefan VLĂDUŢESCU

Shakespeare, arată Harold Bloom în „Canonul occidental”, este „canonicul canonicilor”, întrucât el „reface spaţiul canonic de după şi de dinaintea sa”. Shakespeare se profilează, am zice, ca etalon de literaturitate şi de valoare. Prin urmare, apare firesc ca acest scriitor-principiu să fie permanent în atenţie. Subsecvent, la fel de natural este ca „Hamlet”, cel mai important monument teatral, să trăiască prin noi şi noi puneri în scenă, prin resuscitante de sens şi variate interpretări.

Literatura constituie locul geometric al ambiguităţii, al imaginarului şi al vagului. Acest caracter solicită descifrarea, decodarea, decriptarea, adică într-un cuvânt interpretarea. Când se reuşeşte într-o operă ca acest caracter să fie impregnat în teme existenţiale fundamentale, atunci acea operă se impune rămânerii în atenţie. Ea este atrasă în fluxul temporal de însuşi faptul că, dincolo de experienţa imaginarului, în şi prin ea, lectorul face experienţa unor trăiri decisive pentru destinul său precar. Se reţine, mai întâi, din „Hamlet” meditaţia asupra morţii şi sinuciderii (Camus spunea că singura problemă filosofică fundamentală este sinuciderea): „A fi sau a nu fi”.

Din punct de vedere existenţial, „Hamlet” este edificat pe o tematică de neocolit. În subsidiarul acesteia, ca mecanism secund de fisiune semnificaţională, se instituie o ideatică ce iradiază conjugat şi mesaje cu impact conex literarului: mesaje morale, mesaje filosofice şi de situare în lume, mesaje. Temele de bază sunt general umane şi depăşesc momentul: iubirea (parentală, hetero sexuală), solitudinea, încrederea, uitarea, istoria, moartea. Aceste teme sunt interiorizate şi problematizate. Se organizează şi se dezvoltă în jurul lor reflecţii coerente şi coezive care fac ca din trăirea senzorială şi procesarea intelectuală a evenimentelor să se desprindă parcursuri de gândire, trasee spirituale, căi de abordare, modalităţi de evaluare. Pe scurt, din figurarea temelor iradiază idei. Din ţesătura structurată de motive şi trăiri imaginare se degajă elemente de proiecte existenţiale. Cel mai pregnant proiect literar al piesei este Hamlet. Acesta devine şi rămâne în istoria literaturii drept o formulă existenţială canonică.

Formula hamletiană se sprijină pe câteva noduri tematico-ideatice antrenate în mersul gândirii de un act fundamental: deliberarea. Modul în care apar proeminent în discursul teatral actele de deliberare îl reprezintă monologul. Doar în subsidiar, analiza posibilităţilor şi alegerea celei care cadrează cu structura de finalităţi are loc în cadrul dialogului. Fiinţă dialogală, Hamlet preferă ca, în evenimentele definitorii pentru formula sa existenţială, să abordeze ruta dialogală scurtă: solilocviul. În acest tip de prezenţă în scenă se combină dialogul şi singurătatea şi se exprimă astfel, în mod implicit, şi ideea singurătăţii. K. Jaspers aprecia că alături de moarte, culpă, hazard şi nesiguranţă, singurătatea este una dintre situaţiile ce definesc identitatea omului în lume. În solilocviu, izolarea de ceilalţi şi vorbirea cu sine converg în a face recognoscibilă singurătatea gândirii şi imposibilitatea omului de a ieşi din sine. Chiar în cazurile în care Hamlet nu-şi recunoaşte sinele identitar, când chiar spune „eu nu sunt eu”, el nu se poate concepe a ieşi din singurătatea de netrecut a sinelui. Singurătatea interioară înseamnă suferinţa eului lucid, care nici în poziţionarea de nebun, nu se poate dedubla. Solitudinea reprezintă fundalul formulei existenţiale hamletiene. Pe această bază se pot discrimina câteva elemente nodale ale ecuaţiei funcţionale a personalităţii sale. Mai întâi, Hamlet se arată a fi o conştiinţă deliberatoare, onestă în raport cu sine şi cu alteritatea. În mare parte tragedia sa provine din conştiinţa deliberatoare şi din trăirea în numele unui ideal care determină această conştiinţă ca, în mod onest şi autentic, să dea dreptate celuilalt chiar în defavoarea conservării stării proprii de bine, echilibru şi confort.

În raport cu asprimea şi cu urgenţa interesului său major, Hamlet constată şi se obligă să dea dreptate şi celuilalt. Se îndepărtează astfel de rezonanţa de meschin a interesului său imediat şi se afundă în suferinţe sfâşietoare.

O convingere luminoasă în biruinţa binelui şi a adevărului modelează raţionalitatea de cristal a prinţului întunecat. Pentru el este esenţial să aducă în scenă adevărul, să-l spună, să-l arate, să-l prezinte sau să-l reprezinte. Ştie că nimeni nu deţine în mod definitiv adevărul, trebuie ca de la fiecare să obţină un adevăr personal, aşa încât din trăirea tuturor adevărurilor opinate să obţină un adevăr constrângător pentru modul său de a fi în lume.

Un alt element din armătura personalităţii hamletiene cu capacitate de difuziune a tragicului îl constituie tenacitatea dureroasă de a duce până la capăt idealul de adevăr, de bine şi consecvenţă.

Energie, efort şi suferinţă alocă şi suportă Hamlet pentru a rămâne statornic şi limpede în credinţă şi sentimente, chiar şi atunci când în strategia nebuniei trebuie să le moduleze în raport cu exigenţele de aparenţă ale unui astfel de rol.

O determinare demnă în toate însoţeşte permanent tenatictatea angajării în lume.

Deplina adaptare a faptei la gând şi a gândului la dovadă se arată a fi, în al şaselea, rând un constituent de formulă existenţială. În mecanismul deliberării pentru a lua o decizie, găsirea adevărului, trece prin proba faptei, a gândului şi a dovezii. Câmpul doxic (opinii, păreri, credinţe, susţineri) este supus probei. Adevărul este adevărul faptei, rareori el aparţine mărturisirii ori logicii. „Doar fapte, fapte…, spune Hamlet, restul e tăcere”.

În sfârşit, un ultim element în formula existenţială tragică hamletiană îl reprezintă aptitudinea de a fi flexibil şi a avea înţelegere pentru limitele şi neputinţele omeneşti. A accepta ca validă neputinţa celuilalt înseamnă a-i permite respectivului să fie neputincios pe seama ta. Hamlet ia astfel asupra sa limitele şi neputinţele celorlalţi. Odată cu acestea preia suferinţele alterităţii. Mai mult, adaugă aceste suferinţe la propriile sale suferinţe corespondente.

Concluzionăm că elementele formulei existenţiale hamletiene sunt: solitudinea onestă şi altruistă a conştiinţei deliberative, trăirea în numele unui ideal, determinarea demnă în toate, tenacitatea viguroasă a zidirii până la capăt, convingerea senină în izbânda binelui şi a adevărului, statornicia temerară în credinţă şi sentimente şi deplina adecvate a faptei la gând şi a gândului la dovadă. Tragedia lui nu provine din aceste elemente, ci din a fi ceea ce este, adică din formula sa existenţială ce face productive aceste elemente într-un mecanism ce în mare parte nevăzut arată funcţională condiţia omului în lume ca şi cum ar fi mereu şi mereu un nou şi acelaşi început.

Fiecare are un început hamletian, de aceea în fiecare trăieşte şi moare un Hamlet. Mai mult trăieşte.