Ștefan Octavian Iosif (11/23.X.1875 -22.VI.1913): vol. Patriarhale (1901)

Din Paris

I

Visez. Încet se face dimineata…
Sus, din mansarda–cuib de rândunica,
Proptit de geam, ma uit în jos cu frica
La uriasul adormit sub ceata.

În purpur mândru soare se ridica,
Lutetiei i-azvârle raze-n fata!
Ceas neuitat! Priveliste mareata!
As vrea sa zbor prin ferestruia mica…

Parisu-ntreg îmi cânta la picioare.
Si nu e vis. Traiesc. Biruitoare
Se redesteapta simturile-n mine…

Ca fluture gonit din floare-n floare,
Alerg pe strazi voios… În seri senine
Stau de povesti cu stelele vecine…

II

Vuiesc trasuri, tramvaie, trenuri, care
Se-ncruciseaza-n sus si-n jos. Drumetii ?
Naluci ? alearga ca navala cetii
Pe bulevarde-n vesnica miscare.

Luminile rasar prin galantare.
În praf de aur, din adâncul pietii,
De pretutindenea betia vietii
Înalta zgomotoasele-i altare.

Ma cred pierdut. În juru-mi râs si glume,
Si cântece, si lume peste lume!
Visez ca-not pe-un ocean de spume.

Caci curge-n clocot din ateliere
Potopul viu al gloatei uvriere
În vastele Parisului artere…

Sursa: http://poetii-nostri.ro/stefan-octavian-iosif-din-paris-poezie-id-2183/