https://blog.revistaderecenzii.com/

I. UN SOL AL NEAMULUI

„În zile ca acestea, când vechile credințe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste și un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.”

Popoarele vorbesc rar. E un anume grad de căldură care lămurește cugetarea lor și-i dă glas. Și atunci vorbesc tare -în auzul veacurilor. Ele își au, pentru aceasta, interpreții și împuterniciții lor — crainicii gândului lor. Prin ei, marele suflet înfierbântat al mulțimii se dezvălește, în răstimpuri depărtate, cum se dezvălește jarul pământului prin gura vulcanilor. Aprins și luminos întotdeauna, câteodată spăimântător.

Neamul nostru, din firea lui, vorbește puțin. Strămoșii noștri — oameni de război — erau tăcuți. Apoi, și fără asta, valurile grele prin care am trecut, atâtea veacuri de griji, de zbucium, de luptă pe viață și pe moarte nu ne-au îngăduit reculegerea, concentrarea prisosului aceluia de puteri disponibile care ard parcă de nerăbdarea de a se descărca, de a se turna în formele trainice ale artei.

Mai ales pictura cere liniște și siguranță, îndestulare materială, zidiri spațioase, cu ferestre largi — o viață înfloritoare și liberă, primitoare de acea înaltă aristocrație sufletească pe care arta ar putea-o numi aerul ei. Noi n-am avut nimic din toate acestea. Câte vijelii au trecut peste viața și peste așezările noastre ar fi risipit fără de urmă, cum au și risipit atâtea, orice înfiripare de artă plastică ce-am fi putut și noi porni. În multe din bisericile care ne-au mai rămas de pe vremuri se văd și astăzi resturi de icoane arse, ziduri sparte de ghiulele, sfinți cu ochii scoși de sulițile turcilor. Căci mai ales împotriva acestor vrăjmași ai tuturor creștinilor am luptat noi aici, neajutați de nimeni, atâta amar de vreme. Câmp de război ne-a fost țara, de la Mircea până la Mihai Viteazu. Pictorii noștri, artiștii noștri, toți aleșii neamului nostru au pierit în bătăliile cu turcii. Deschideți istoria, și vedeți ce era aici, la gurile Dunării, în veacul de aur al artei creștine!

Din aceeași rasă de oameni mari au fost desigur și Ștefan al Moldovei, ca și Leonardo da Vinci al Italiei. Și în aceeași vreme au strălucit, fiecare aducându-și partea lui de bine pe lume. Înaintea lui Dumnezeu, în adâncimile tainice ale destinelor omenești, cine știe dacă nu e o legătură între paloșul de la Războieni și penelul de la Florența!

Sufletul artist al poporului s-a destăinuit adesea, în șoaptă de grijă și de dor, pe minunatele cusături și alesături ale țărăncilor noastre, în măiestria cu care își ciopleau voinicii ghioaga de luptă, plugul de arat și fluierul de doinit, în felul cum știau toți la țară să-și împodobească portul, casa și viața lor. Ai zice că pe fiecare lucrișor mijește geana de lumină a unui răsărit care întârzie. În ce vifor am trăit noi, e de mirare că mai avem și ce-avem. Mă gândesc la cât sânge s-a vărsat pe bucățica asta de pământ, și, pentru prima oară, bag de semă că în limba noastră instrumentul de țesut se cheamă „război”.

Cântece însă, cântece de vitejie și de dor, avem cum nici un alt neam de pe pământ nu cred să mai fi avut vrodată. E aproape singura artă ce ne-a rămas întreagă din zilele acelea. Binecuvântată, mântuitoare doină, numai sufletul nostru te înțelege!

Sunt insule care răsar deodată din valuri, în urma unei uriașe zguduiri telurice. Așa am ieșit noi în vază, după marile zguduiri politice de la începutul veacului al nouăsprezecelea. Și ca într-o tabără, când sună goarna deșteptării, un freamăt și un zor de pregătire a fost viața noastră de la un capăt la altul al țării. Din această proaspătă înviorare de puteri, aproape sălbatice în izbucnirea lor, din acest clocot de viață frenetică au răsărit eroii mântuirii noastre — oameni deaceia unici, aproape divini, a căror apariție în mijlocul unui popor înalță stâlpi de lumină în istoria universală și despre care cu drept cuvânt se zice că n-au înaintași, nici urmași. Un astfel de om a fost pictorul Grigorescu

Înainte de venirea lui — în afară de acea veche, amestecată și risipită pictură bisericească, la care nu se prea uitau cei care mergeau să se închine, pe care foarte puțini știau so prețuiască și din care nimeni nu învăța ce era de învățat -nici o cărare, nici un semn luminos nu se arăta sufletului artist care ar fi vrut să afle încotro e adevărul. Atingerea cu Apusul așternea doar o poleială, o îngânare de artă și de cultură la suprafața vieții noastre. Și noi aveam nevoie de un glas care din adâncul acestei vieți să se ridice și despre această viață să ne vorbească. Un asemenea glas am avut în Grigorescu. Cum a vorbit el, în limba formelor și a colorilor, despre țara și despre neamul lui, a fost mai mult decât îndeplinirea unei chemări de artist. Un apărător înflăcărat, un sol neadormit al geniului nostru, în fața lumii care nu ne cunoștea și în fața veacurilor viitoare, iată ce-a fost omul acesta pentru noi. Ce-a fost pentru cealaltă lume, ce noutăți a spus el artei universale și cum le-a spus, și întrucât le-a spus în chip deosebit de ceilalți — aceasta se va lămuri deplin de către cei care, uitându-se îndărăt, la lucrurile timpului nostru, vor putea îmbrățișa cu o privire mai senină, în orice caz mai pregătită, vederea largă pe care o deschide ochiului o anume depărtare.

II. VIAȚA PICTORULUI[modifică]

Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui; acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos — „treimea cea de o ființă și nedespărțită” a credinții lui, a singurei lui religii.

O copilărie de sfânt. S-ar părea uneori că soarta, în înțelegere cu natura, de la început alege, înseamnă și ia subt ocrotirea ei pe cei care au de spus vreo veste din cer pământului nostru.

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru din județul Dâmbovița în ziua de 15 mai 1838, într-o casă fără noroc, plină de griji, unde sosirea acestui al șaselea copil de bună

pictorul s-a dărâmat acum. Se cunoaște însă locul pe care era așezat, în satul Strâmbeanu, pe marginea apei Suța, care se varsă mai departe în Răstoacă. Și azi localitatea aceea poartă numele de Pitaru. Oficial, însă, comuna a încetat de a se mai numi astfel de pe la 1860, timp când Filip Lenș și-a măritat o fată a sa după un Costache Văcărescu, dându-i moșia de zestre. S-a numit de atunci Văcăreștii-de-Răstoacă, după numele noului proprietar zestraș și după numele apei care trece prin apropiere, și aceasta spre deosebire de altă comună, Văcărești, așezată lângă Târgoviște, locul de naștere și proprietate a marilor Văcărești.

seamă că n-o fi fost vro bucurie . O nouă gură de hrănit — iată ce însemna pentru bieții părinți și acest nou-venit, care putea foarte bine să nu mai vie! Văzute de aici, privite postfactum, lucrurile acelea toate au pentru noi ceva din îndeplinirea unei scripturi. Și anii de secetă care au trecut pustiitori peste bucățica de pământ în care oamenii aceia își puneau munca și speranțele lor, din ce în ce mai ostenite, și tristețea acelei case fără noroc, și spuza de copii mici, și moartea neașteptată a celui ce era sprijinul și lumina atâtor vieți, toate parcă au trebuit să fie și să se întâmple așa cum s-au întâmplat, pentru ca să avem, în felul cum l-am avut, pe marele nostru Grigorescu.

Gândul nostru se îndreaptă cu recunoștință spre ființa divină care a fost mama pictorului.

E toamnă pe sfârșite, o ploaie măruntă și rece, un amurg trist, fără cer, din anul 1843. Într-o căruță de țară, încărcată ca de băjenie, o vedem slabă, istovită de plâns, cu șapte copilași palizi, zgribuliți în juru-i, dintre care cel mai mare n-are încă doisprezece ani; după un drum de două zile, sosește, cu chiu, cu vai, la București. În urmă — din atâta viață irosită pe meleagurile acelea, unde neam de neamul ei n-avea să se mai întoarcă — nu mai rămânea decât un nume, crestat pe-o cruce de lemn, în cimitirul satului: „Ion Grigorescu”. Înainte… se făcea parcă și mai pustiu, și mai întuneric. Trăia în București, în mahalaua Cărămidarilor, o mătușă a ei, văduvă
— femeie vrednică, bună, curată, știind să-și ție casa pahar și zilele cinstite numai cu munca mâinilor ei. La portița acelei căsuțe albe cu vechi coperiș de șindrilă au poposit cele opt vieți rămase fără nici un căpătâi. Constantin și Elena, care poartă jos semnătura Ghiță Grigorescu și leatul 1853. Cei din sat pretind că ea se datorește lui Ghiță Grigorescu, unchiul marelui pictor, care era și el zugrav de biserici.”

— Tu ești, Ruxando? Și două brațe se deschid, cu drag, să-i cuprindă pe toți. Ce încăpătoare sunt casele săracilor! Copiii parcă s-au trezit acolo de când lumea. Cu veselia, cu strigătele, cu jocurile lor au pus numaidecât stăpânire pe casă, pe curte, pe uliță. Numai Nicu sta totdeauna retras. Gălăgia celorlalți îl speria. Mișcările lor violente îl fâceau să se depărteze, înfricoșat ca de o primejdie. Era un copil tăcut, timid, străin pe pământ. El se uita la oameni și la lucruri cu o privire întrebătoare, neliniștită, pururea minunată, ca și cum atunci s-ar fi deschis pentru întâia oară marii lui ochi fulgerători. Poate că și unde-l vedea așa plăpând îl iubea mama lui mai mult decât pe ceilalți. Într-o zi, când i-au adus mort pe unul din copii, călcat de o trăsură, și cum fața bietului copilaș, plină de praf și de sânge, nu se mai cunoștea, cel dintâi strigăt al ei a fost: „Unde-i Nicu?… Cine știe ce presimțire, ce tainică vedere în viitor striga astfel din întunericul acelei spaime, din adâncimile acelei dureri?

De-acolo, din căsuța aceea primitoare a mătușii Maria, porneau cele dintâi amintiri ale pictorului:

„Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuța de ea, s-a învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?… De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici… Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor, și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. La zece ani am intrat și eu la un iconar. Da’ era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, și rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul, și când vroiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele și mă uitam la el ca la un dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveți, și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, și m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine!”

Din umbra aceasta, din cuibușorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureștilor s-a ridicat marele Grigorescu… Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeți ai nevinovăției, ai acelei naivități divine care a fost farmecul puterii lui și care niciodată nu l-a părăsit. Și așa fraged și puțintel cum era, ardea de neastâmpăr, de setea de a zbura, de a pleca în

lume, de a lupta, de a ispiti necunoscutul, vraja și primejdiile depărtărilor, tăcut și încrezător în el, ca prâslea cel năzdrăvan din basme. Cine știe dacă nu au într-adevăr presimțirea chemării lor pe lume copiii aceștia predestinați, în sufletul cărora, ca floarea în mugur, se pregătește să înflorească sufletul unui popor! Altfel, cum să înțelegi siguranța cu care se duc năzdrăvanii aceștia drept la ținta lor, cu toate și peste toate greutățile ce li se pun în cale?

Copil sărac, fără nici un sprijin, cu două clase primare, la vârsta de paisprezece ani Grigorescu își pune în gând să plece la Paris. Lucrează de zor la icoane, pe care acum le iscălește, într-un colțișor, cu litere ca de tipar: NICU. Începe să strângă ban cu ban din produsul micilor vânzări. Învață singur franțuzește. Își atrage, cu o icoană frumoasă, înalta luareaminte a domnului. Se prezintă la un concurs al Eforiei Școalelor, pentru o bursă de pictură în străinătate : i se recunoaște talentul; dar e respins, pentru că n-avea nu știu câte clase umanioare pe care le-a avut un altul… mai fericit. Rămâne, tăcut și răbdător, la iconițele lui. Se mângâie cu gândul că „toată piedica-i spre bine”, și plin de încredere în biruința de la urmă a dreptății, muncește, muncește înainte, cu din ce în ce mai multă însuflețire. Face un tablou istoric mare, Mihai scăpând stindardul, pe care-l pune în fereastra unui zugrav, unde, văzându-l aga de pe atunci, beizadea Mitică (Ghica), și minunându-se de frumusețea lui, îl ia și-l duce domnitorului Barbu Știrbei, care-l cumpără cu o sută de galbeni. Un șir de izbânzi: câteva icoane la Căldărușani, între care Izvorul tămăduirii, ce împodobește aghesmatarul din curtea mânăstirii, pun pe „meșterul Nicu” printre cei mai căutați zugravi de biserici. Se lămurea uneori în contractele zugravilor: „Iară chipurile de la catapeteasmă să fie de meșterul Nicu”. Lucrează aproape doi ani la mânăstirea Zamfira din Prahova.

O duioasă amintire din vremea aceea:

„Eram de cincisprezece ani când meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot așa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea niște ochi mari albastri, și-n toată figura o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și, nu știu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, liniște, frumos ca în vis. Și ne primblam alături, țiindu-ne de mână, și nu ne spuneam nimic. Da’ eram așa de fericiți, cum numai la vârsta aceea poți fi. Când ne despărțeam, ne strângeam de mână, ne șopteam încetișor: „Noapte bună”, și ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul și în locul acela… Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Și nici nu mai puteam gândi altceva. Odată, plecase zugravul la târg, și se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit și mă urc pe șchele, mă cocoțez pe un scaun, ca s-ajung, și cât oi fi lucrat eu acolo nu știu, da’ când dau să mă depărtez puțin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: „Brabo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da’ parcă-i și mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

Acolo cunoaște Grigorescu pe călugărul Isaia, un bătrân foarte deștept, și om purtat, care povestea frumos tot felul de minunății de prin țările pe unde umblase. Bănuia oare povestitorul ce suflet îl asculta? Plănuiesc să plece amândoi la Paris. Și încep să se pregăteasă. De astă dată se pare că nu mai e nici o piedică. Se duc mai întâi la M-rea Neamțului, locul de mătanie al călugărului Isaia. Acolo bătrânul se îmbolnăvi. Așteptându-i vindecarea, meșterul Nicu zugrăvea icoane. Și ce icoane făcea el acum!… Una din aceste minuni ajunge în mâinile stariții de la mânăstirea Agapia, maica Tavefta Ursachi, „o femeie care ar fi guvernat o țară”, cum spunea pictorul. De mult căuta maica Ursachi un zugrav pentru biserica cea mare a mânăstirii. Locurile erau frumoase, călugărul Isaia nu se mai îndrepta, și trei mii de galbeni erau pe atunci o avere. Tânărul zugrav își târgui din Iași ce-i trebuia, ridică șchelele și s-apucă de lucru. Parisul era din nou amânat. Norocul Agapiei!

III. AGAPIA[modifică]

Trei ani frumoși în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de așteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat — o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei.

Pentru istoricul picturii noastre bisericești — când se va scrie odată această istorie — biserica Sfinții Voievozi de la Agapia va fi ca un larg și luminos limpeziș de câmp, după o îndelungată rătăcire prin codru. Un curent de aer sănătos străbate și în arta noastră religioasă.

Sfinții lui Grigorescu sunt vii, omenește vii, și destul de sfinți prin expresia de bunătate, de îndurare și de evlavie pe

care pictorul a știut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înțelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseța o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura și atitudinea cerută. Pentru sfântul Gheorghe de pe una din dverele altarului i-a pozat profesorul de la Iași, Miltiade Țoni — un tip de frumusețe; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; băiețașul unui dulgher — pentru copilul Isus; iar cutare măicuță, uitată de vremi, slabă, cocoșată și zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, își vede tinerețea ei acolo, aidoma gura și ochii ei de-acum cincizeci de ani, și zice oftând: „Mare dar ș-aista, Doamne. Eu am să fiu oale și ulcele, ș-aici… tot așa am să stau

Cu ce drag își aducea el aminte de anii aceia de aprigă încordare la o muncă îndrăzneață, uriașă pentru vârsta lui fragedă, dar nu și pentru puterile lui, care în adevăr erau supraomenești!

„Toată noaptea visam numai îngeri și scene religioase. Erau zile când tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viață, fără armonie, și atunci îmi venea să las toate baltă și să plec în lume. Intra o rază de soare, și deodată se lumina și biserica, și sufletul meu.

Pe-atunci noi n-aveam nici un fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da rețete de la Muntele Athos pentru prepararea colorilor și câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viața și însușirile fiecărui sfânt. Atât. Încolo, făceam fiecare cum ne tăia capul. Și-n meșteșugul ăsta al nostru, când stai și migălești mult, mult la un lucru, de la o vreme nu mai știi ce faci. Nu mai vezi. De aceea, uneori lăsam bidinelele, ș-o luam razna peste munți, cu pușca

la spinare. Umblam așa câte-o zi-ntreagă; și când m-apucam a doua zi de lucru, parcă eram alt om.

Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrânii care plângeau de bucurie. Vro săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după vești. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe-o gazetă, și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți — „novitale”, cum se zicea pe atunci. Nici nu era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor… Vremi de credință erau acelea! Era mai multă iubire între oameni, și mai multă cinste.”

Pictura de la Agapia — pictură murală în ulei — amintește, prin moliciunea liniei și prin căldura coloritului, factura maiștrilor italieni ai Renașterii, despre ale căror opere Grigorescu doar din auzite și din palide reproduceri de va fi știut ceva la vremea aceea. Dar cu siguranță că era înrudit cu ei. Da, între Grigorescu al nostru și între Tiziano, Leonardo da Vinci sau Andrea del Sarto erau legături de suflet, care sunt mai puternice decât cele de sânge. Prin sentimentul adevărului, care trebuie să fie același în toate timpurile și la toate popoarele, prin farmecul spontaneității, prin revelația pe care o dă împărtășirea directă cu natura, prin credința adâncă, aproape mistică, în puterea darului ce vine

mai de departe și merge mai departe decât hotarele unei biete vieți omenești, prin acestea și prin multe alte neștiute legături, Grigorescu era frate cu uriașii aceia fără de asemănare din veacul de aur al artei creștine.

Cum intri în biserică, e în dreapta un sfânt Vlasie, în picioare, așteptând parcă un cuvânt, un semn, o minune de la Dumnezeu, gânditor, senin gânditor, în atitudinea lui cuvioasă de schivnic, pe care nici o bucurie lumească nu-l mai ispitește și nici o suferință nu-l mai tulbură. E atâta viață cucernică în figura și în toată ființa acestui bătrân, de-o uimitoare putere de adevăr, de armonie și de unitate în cele mai mici amănunte, încât, dacă n-ai ști, dacă nu ți-ar spune pisania bisericii de cine și când e zugrăvit, greu ți-ar veni să crezi că e opera unui tânăr de douăzeci de ani, care nu făcuse nici o școală, care n-a văzut un muzeu, care în afară de vechea carte a zugravilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. Și în toată pictura acelei biserici se vede aceeași deplină înțelegere a lucrului, aceeași hotărâtă personalitate în factură. Partea omenească a sfinților i-au dat-o țăranii din sat — adevărate documente de figuri ale neamului nostru — iar partea divină i-a dat-o sufletul lui. Întocmai ca maiștrii cei vechi a muncit el acolo, în biserica aceea, închinându-se fiecărei clipe, puind o rugăciune în fiecare urmă de pensulă — șoapta de foc a neliniștii, a frigurilor, a tuturor îndoielilor ș-a tuturor speranțelor tinereții lui, neștiutoare de ce-i pe lume.

O călugăriță i-a pozat pentru mucenica Varvara. Recunoscător, pictorul i-a făcut o icoană: În mijlocul unei lumini de foc — un fel de vânăt-auriu, care ar fi coloarea eternității -stă Maica Domnului în nori, cu mâna dreaptă pe glob, cu stânga țiind în brațe pe pruncul Isus, care, sprijinindu-și cotul pe glob, ridică mânuța dreaptă în semn de binecuvântare; și ea, și copilul privesc în infinit; deoparte și de alta doi serafimi, în adorare, cu brațele încrucișate pe piept; de jur împrejur, o ghirlandă de heruvimi, blonde capete întraripate, ce se pierd, cu cât se ridică mai sus, în zările înălțimii; jos, în margine, câteva pete albastre ne spun că ceea ce vedem acolo e cu adevărat „în împărăția cerului”. Dar ce studiate sunt toate în cele mai migăloase amănunte, figuri, mâini, stofe… și ce sărbătoare de colori, ce roșu-vioriu în bogata draperie care, după ce încadrează ca o maramă chipul duios al Preacuratei, se revarsă în falduri largi peste tunica de un albastru de smalț, întinzându-se luminos pe genunchiul stâng și căzând întunecat în cute adunate la picioare. Dar verdele-sclipitor de pe tunica serafimului din dreapta! Dar albastrul-stins de pe haina serafimului din stânga!… Și reflexul tuturor acestor colori, cald jucând, ca bătaia unei flăcări pe cămeșuța încrețită la gât a pruncului divin… Un prodigios cântec de colori. Ce pot vorbele să spuie despre frumusețea unui cântec?

După trei ani, Agapia, în sărbătoare, își sfințea podoaba, de care cu drept cuvânt se poate mândri. Din câte biserici avem în țară, nici una nu închide o așa de aleasă comoară artistică, atâta bogăție de viață cerească, exprimată așa de frumos, așa de curat și cu atâta putere… „Parcă nu mai e de mână omenească!” Așa se minunau maicile clătinând din cap. Acolo rămâne un muzeu și o școală de pictură bisericească. Lucrarea de la Agapia, sfârșită în anul 1861, încheie prima perioadă din uriașa activitate artistică a lui Grigorescu -primul capitol din istoria vieții lui, care ar putea fi intitulat: „Meșterul Nicu”. Un sfânt și el — intrase în artă pe poarta cea sfântă.

IV. LA BARBIZON[modifică]

Ș-acum toate gândurile lui, ca scăpate din lanțuri, se îndreaptă spre Paris. E liber, e aproape bogat — Kogălniceanu îl cunoscuse la Agapia, rămăsese și el uimit de darul acestui tânăr zugrav și-i înscrisese o bursă în bugetul Moldovei —

nimic nu-l mai poate opri . Vine în București, lasă familiei o bună parte din bani. Își regulează toate cu acel spirit de ordine care a fost una din puterile de căpetenie ale fecundei lui vieți, și — în sfârșit! — pleacă. Fără tovarăș — bătrânul Isaia, simțind că i s-apropie ceasul, se retrăsese la Sfântul Munte — pleacă din Galați cu vaporul pe Dunăre. E o dulce dimineață de toamnă. Satele de pe mal, cu smeritele lor bordeie acoperite cu stuf, cumpenele de fântână, șirurile de care pe drumurile cenușii, turmele de pe șesuri, pădurile rumenite, toate mândrele priveliști ale țării lui parcă-l strigă din urmă, parcă spun duios ochilor lui însetați de lumină și încărcați de visuri: „Ochilor, ochilor, să nu ne uitați”… Nu, nu, n-au să vă uite!

Parisul. Ce era orașul acesta pentru tinerii noștri de peatunci! Pentru Grigorescu, Parisul e o școală. Aici se poate învăța. Aici vechii dascăli spun taine mari celui chemat să le audă și să se pătrundă de puterea lor. Pânzele de la Luxemburg, minunile de la Luvru, atelierele pictorilor, astea-s Parisul lui. Toate celelalte ademeniri ale fermecătorului oraș îi rămân necunoscute. Și e de douăzeci și trei de ani. Lucrează câteva luni în atelierul lui Cornu. Un concurs la Belearte; se prezintă și el între cei mulți chemați. Subiectul — cu ce haz ne scanda pictorul acest juvaier al academismului în floare pe vremea aceea! — „O luptă antică între doi păstori, la stânga, în primul plan, un stejar bătrân, la dreapta, o apă curgătoare, în fund, munții”… Reușește printre cei zece care, după opt zile, trebuiau să treacă, în loji separate, proba hotărâtoare — „Le concours de l’arbre”. Pleacă să facă studii de copaci la Fontainebleau; și vasta pădure seculară îl prinde și-l ține în lumea ei de mistere… trei ani. Aici sufletul tânărului zugrav de icoane primește marele botez al artei, aici, în mijlocul pădurii sfinte, care a fost școala și templul celor dintâi peizagiști și celor mai glorioși pictori ai Franței. Pe vremea aceea de curată și profundă adorare a Frumosului, se vedeau închinătorii artei pornind de mânecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, răznindu-se, fiecare pe cărăruia lui, pe subt uriașele bolți de umbră, spre locul lui de întâlnire cu natura, în căutarea clipei eterne. Și drumeții aceia simpli, în bluză albastră de lucrător, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet… Seara numai se întâlneau la o pipă și la un pahar de bere, își aveau colțul lor, masa lor știută, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncând uneori în tunete de glas, cu gesturi largi, gânduri proaspete, repezi, aprinse — adevărate revelații -scăpărări de acelea ce nu se găsesc prin cărți. Tânărul cu ochii scânteietori, necunoscutul ce se așeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colțișor, la măsuța cea mai dosită, era Grigorescu. După admirația cu care se uita la înțelepții aceia, după evlavia cu care asculta fiecare vorbă, lesne s-ar fi putut vedea în străinul acela tăcut, pururea dus pe gânduri, cel mai harnic, cel mai însetat de a învăța ucenic al lor.

Iată care a fost școala, și iată cine au fost — fără știrea lor — cei mai buni dascăli de la care și-a învățat Grigorescu secretele artei lui. Ziua îi vorbea natura, seara îi vorbeau tălmacii ei. Și în sufletul lui pururea în friguri, noaptea, dospeau vedenii și vorbe, și tot alte înțelesuri, și tot alte puteri izvorau în el, împinse din adâncimile necunoscute ale unei vieți ce parcă nu mai era a lui, ce de bună seamă că nu era numai a lui.

În zori, cel care pornea înaintea tuturor la lucru era Grigorescu. De multe ori pleca pentru mai multe zile. „Afurisit stăpân, cum îl încarcă pe bietul băiat!” îl căina într-o zi un pădurar bătrân, uitându-se cu milă după el, cum ducea în

spate o sarcină prea mare pe seama unui trupșor micuț și delicat ca al lui.

O mână de om era, însă vrednic și inimos, lucru mare, și iute la treabă, și toate le făcea cu acel farmec al puterii ascunse care dă precizia și eleganța mișcării.

Trei ani — ce repede trec zilele când muncești! — trei ani n-a mai știut nimic din ce se petrece pe lume. Ca un pusnic a trăit acolo, ș-a lucrat, a luptat cu toată aprinderea, cu toată frenezia, cu toată setea de a birui a celor douăzeci și trei de ani. Au tăcut în el și dragostea de ai lui, și dorul de țară, și toate celelalte griji de viața lui, de sănătatea lui, de ce viitor îl așteaptă, toate au stat adormite, subt încordarea, sub frigurile acelor zile de muncă pasionată. Frigurile erau în sângele lui! De pe atunci trebuie să fie copia aceea puternică după tabloul de la Luvru al lui Prud’hon: La justice et la vengeance divines poursuivant le crime, pe care Grigorescu a trimis-o pinacotecei noastre, și care, pusă alături cu originalul, ar putea, cu foarte bună dreptate, să ridice întrebarea: „Unde-i mai multă emoțiune?”

Dar vremea trece, și melancolia străinătății, a depărtării începe să aștearnă ca un fel de umbră de amurg pe lucrurile care-l înconjoară.

De trei ani nu mai auzise o vorbă românească. În vara anului 1864 vine în țară și — dintr-un sentiment de datorie, căci fusese bursierul statului — se pune la dispoziția Ministerului de Culte. Ministrul îi spune:

— N-avem nevoie de d-ta.
— Atunci?
— Atunci, nimic. Să-ți vezi de treabă. Și și-a văzut de treabă. Și-a luat pe pânză câte o fărâmă de suflet, de pământ și de cer, podoabe din podoabele patriei care n-avea încă un locșor pentru el, și s-a întors iar la școala și la maiștrii lui de la Barbizon.

Natura-i frumoasă pretutindeni. O lume nouă la fiecare pas. Și Grigorescu se simțea din ce în ce mai atras, mai învăluit în misterul acestor frumuseți. Era un suflet în ele. Dincolo de forma, de coloarea și de structura lor era un suflet. Îl presimțise el, așa vag de tot, în unele zile de hoinăreală pe muncelele Agapiei. Acum însă îl simțea. Îl simțea cu neliniște, aproape cu frică. Da, era acolo, în tăcerea pământului, în norul ce luneca încet pe albastrul cerului, îndărătul frunzei care tremură, în vibrarea aerului, sub scoarța copacilor și sub mușchiul stâncilor, pretutindeni șoptind lucruri adânci și neînțelese, de pretutindeni chemându-l, privindu-l mereu, mereu vorbindu-i prin semne, prin jocul petelor de umbră și de lumină, ca o ființă de departe, din alte văzduhuri. Și el se lupta să priceapă. O luptă strașnică era viața lui. Fiecare dimineață îi aducea o speranță nouă, și fiecare seară o nouă disperare. Veșnic nemulțumit de lucrul lui, răzând de câte zece ori o pânză, plecând și întorcându-se de câte zece ori în același colțișor de natură, care mereu tot altceva-i spunea din marele mister, și el mereu întrebând, simțind că, dincolo de liniile și de colorile care se văd, mai e ceva care nu se vede, și care totuși trebuie să se vadă. Trebuie. Că aceasta și este chemarea unui artist pe lume — să te facă să vezi în vecii vecilor ceea ce natura nu arată decât o dată, la fulgerarea unei clipe, o singură dată, în toată necuprinsa și spăimântătoarea veșnicie a vremii.

Multe lucruri bune, prinse din fugă, trebuie să fi șters Grigorescu, pentru că lui, dintr-un punct sau altul de vedere, nu-i mai plăceau. Dar din câte a păstrat, ce de minuni, de care, odată ș-odată, se va vorbi cu acea definitivă admirație universală pe care operele eterne au toată răbdarea s-o aștepte!

Ochi visători, frumoși ochi nevinovați, care au plâns fără să știe de ce, sufletele sfioase, neînțelese, care se ascund îndărătul feței cum se ascund unele gânduri îndărătul cuvintelor.

Curate dimineți de vară, în a căror limpede lumină toate par gătite ca de sărbătoare.

Robuști jitari, aspri la căutătură, care, înainte de a porni în țarină, își cercetează arma, ce n-are altă menire decât doar aceea de a spune și ea o vorbă… inofensivă, atunci când glasul gros și mustățile lor fioroase nu vor fi de ajuns pentru a vârî groaza în delicvenți;

Interioruri de pădure, cu încremenirea aceea ca de vrajă, cu aerul acela de sfințenie al singurătății grandioase și al lucrurilor eterne, cu răcoarea umedă a stâncilor acoperite de mușchi și cu nu știu ce amestec de basme, de duhuri ascunse, de tăcere care așteaptă ceva;

Apusuri de soare, cu întunecări de codru în fund, sub dogoreala din ce în ce mai scăzută a cerului, cu tăpșane ce se revarsă în umbră de sub poalele codrului, cu păstori ce șiaduc oile la strungă și cu pregătirea aceea de odihnă, cu învăluirea aceea dulce, în taina înserării, a tuturor formelor, ce parcă-s de abur și se topesc;

Fagi bătrâni, uriași, cu pete ca de păcură pe trunchiul vânătînchis, ce se înalță dintre stânci drept și puternic, despletindu-se în sus într-o pădure de ramuri;

Și văi larg deschise, luminoase, vesele, ce parcă te îmbie să te tăvălești pe pajiștea moale, stropită cu flori, încălzită de soare;

Și pale albe de nori pe ceruri albastre, și dealuri fumurii, departe, în adâncimea zărilor;

Și crânguri ruginite de toamnă, cu frunze spulberate de vânt;

Frumuseți proaspete, nemaivăzute parcă, minuni de forme și de colori, cu nu știu ce delicateță de vis în frăgezimea și armonia lor, și totuși foarte adevărate, una câte una s-au dez

velit ca din neguri sub puterea privirii creatoare; și, astfel pregătite pentru taina vieții de veci, trecând prin sufletul mare și curat al artistului, mari și curate au înviat pe pânzele lui…

Dar Grigorescu, nici vorbă, nu-i mulțumit. Cum să fii mulțumit când vezi cum îți scapă printre degete, și se pierde, pentru toți și pentru totdeauna, cea mai bună parte din comoara pe care tu ai descoperit-o!… O vezi — e la dispoziția ta — și n-o poți lua…

Caută încă, mereu caută, pururea neliniștit, sorbind puteri nouă din înseși izvoarele nemulțumirii lui. Prietenii, admiratorii lui de-abia îi pot smulge câteva bucăți pentru o expoziție a tinerilor pictori de la Fontainebleau, în toamna anului 1866. Împăratul Napoleon III, vizitând expoziția, cumpără din lucrările lui Grigorescu o creangă de măr înflorit și un studiu (un cap de femeie). A doua zi toate bucățile lui erau vândute. Lumea se-ntreba: Cine-i?… Cel care a aflat mai târziu noutatea asta, și cel care a uitat-o mai curând a fost Grigorescu.

În vara anului 1867 iar îl încinge dorul de țară.
— De ce nu rămâi la noi?… Ascultă, rămâi la noi. Ai să fii înțeles aici, și iubit, și sărbătorit de toți…

El clătina din cap, visător:
— De-ați ști voi ce frumoasă-i țara mea!…

V. ÎN ȚARĂ[modifică]

Își ia o parte din lucruri, lasă restul în seama unui prieten, și pleacă. Ciudat, ce schimbată-i pare lumea de când n-a mai ieșit din pădurea lui!

Vine prin Galiția. Ce nerăbdător trebuie să fie de a-și revedea țara lui, de care nu-l mai desparte acum decât o zi de drum! Și iată că mulțimea de note interesante ce-l împresoară de pretutindeni, pitorescul acelei părăgini de lume, în fața căreia ochii lui neliniștiți se aprind ca de farmecul unei descoperiri, îl fac să-și întrerupă călătoria pentru câteva zile. Se oprește la Lemberg. Îl opresc străzile vechi, tăcute, triste, ca orice început de moarte, hanurile mari adormite sub greu coperiș de olane, și mai cu seamă evreii aceia așa de caracteristici din biata Galiție, de la izvorul evreilor noștri, unde s-a păstrat, în toată primitiva habotnicie a neamului, adevăratul tip al rasei. De aici sunt primele lui studii de evrei: telali, cârciumari, zarafi, belferi — fiecare, în mișcarea și cu expresia lui particulară înfățișându-ți portretul general al rasei, care te privește, din umbra vremilor biblice, prin ochii aceia întredeschiși, atenți, sclipitori, ochi ce nu dorm — îndărătul cărora simți sufletul îngrijat, încordat, al neamului îmbătrânit, pururea în luptă cu tinerețea celorlalte neamuri. Cu ce căutătură strabătătoare, profund serioasă, se uită el la pictor! Dar și pictorul, cu ce intuiție și cu câtă putere de sinteză vede și recheamă toată străvechea seminție a lui Israel în privirea unui biet vânzător de mere murate de pe ulițele Lembergului! Multe se vor discuta până să-și ia locul lor printre lucrurile pe care obișnuim să le numim eterne. Ceea ce se va așeza însă fără nici o discuție alături de tot ce mâna omenească a creat mai viu și mai profund adevărat pe lume va fi „Ovreiul lui Grigorescu”. În toată istoria artei de a exprima vieața prin linii și prin colori nu cunosc un alt pictor care să fi văzut mai adânc, în figura unui evreu, caracterul tipic al rasei și să-l fi înfățișat mai puternic „sub specie aeterni”. În străinătate, e cunoscut mai mult „Ovreiul cu gâsca”, expus pentru întâia oară în Salonul picturii franceze din primăvara anului 1880, și apoi în expoziția pe care a făcut-o Grigorescu mai târziu (1887) la Paris, în Boulevard des Italiens , și despre care presa de atunci vorbește ca de un adevărat eveniment în lumea artistică. Nici vorbă că e o bucată extraordinar de puternică acest „cetățean român în perspectivă”, cum îl numește pictorul, care pentru a-și însufleți modelul, pentru a-i aprinde în ochi scânteia semitică, îi povestea mereu anecdote palpitante despre amețitorul joc al milioanelor în țara dolarilor. Un tip urât de evreu, de o urâțenie brutală, respingătoare, cu părul și barba nepieptănate, cu gura mare, jimbată, cu nasul boboșat și cu acei ochi bolnavi ai rasei, ochi mici, spălăciți, fără gene, cu pleoapele roșii, umflate; în mâna stângă ține o hârtie, cererea de împământenire, pe care se vede scris: „Domnule Președinte, Domnilor Deputați… cu dreapta strânge lacom o gâscă -ploconul „gheșeftului” — și nu știu ce expresie de rapacitate cu cele cinci degete rășchirat îngropate în puful alb și moale de pe pieptul gâștei, care sufere — te-aștepți parcă s-o vezi sărind deodată jos, scuturându-și aripele și strigând de bucurie c-a scăpat. Figura evreului e însuflețită de-o lumină dinlăuntru — lumina inspirației… fulgerarea unui gând care vine mai departe și bate mai departe decât fărâma lui de vieață — verigă și ea din lanțul cel mare și sfânt. Toți evreii, de la telalul din Hârlău până la Rotschild, sunt acolo.

E o pictură viguroasă, de o strașnică vervă, — și fără îndoială că-și merită celebritatea de care se bucură. Dar cu cât e mai sintetic văzut, și în același timp mai adânc și mai nobil tratat, acel tip de evreu din Moldova care e la Pinacotecă, — „Ovreiul cu caftan”, — și mai ales celălalt evreu, din Pinacotecă, intitulat „Un habotnic din Galiția” care de mare nevoie, și numai biruit de pofta banului, trebuie să se fi înduplecat să pozeze pictorului!… Atâta ură stăpânită e în ochii aceia încruntați, cătând chiorâș la golul care-l fixează, și atâta grijă în toată figura aceea hotărâtă, concentrată, de o înfiorătoare seriozitate dramatică — ai zice o luptă crâncenă, interminabilă: între două rase care se urăsc de moarte, adânc exprimată în misterioasa privire a unui portret.

Într-o dimineață, pe când pictorul schița zorit învălmășagul târgului săptămânal din marginea Lembergului, unul din evreii ce se înghesuiau în spatele lui să vadă ce face, alergă repede la poliție și spuse c-a venit un spion, care ia planul orașului…

A doua zi, Grigorescu deschidea ochii pe mândrele dealuri ale Moldovei.

Acum vede el ce rai dumnezeiesc e țara lui! Străbate valea Siretului, oprindu-se mereu, privind în toate părțile cu uimire, cu lacrimi de iubire în ochi, căci toate-i surâd, toate-l cunosc și toate-l cheamă duios — ape și dealuri, păduri și șesuri, oameni și lucruri — toate-l strigă pe nume. O adâncă, fecundă prietenie se lămurește între sufletul lui și natura țării lui.

Se poate zice că de pe atunci începe Grigorescu să hotărnicească pământul și cerul patriei lui. Da, și cerul.

Un deosebit farmec și nu știu ce notă de bătrânească cinste și cuviință găsește el în satele Moldovei, în tăcutele sate ale Moldovei, cu bordeie smerite, cu țărani blânzi care pășesc ușor și vorbesc încet, cu strâmbe coșere de nuiele, cu vechea bisericuță de pe deal și cu toată pacea sfântă care învăluie cuibulețele acelea de viață cuminte, plină de îndurare și de evlavie. Îl urmărește și aci, mai ales prin târguri, același evreu, de care credea că l-a despărțit hotarul Galiției. Și mereu se oprește să fixeze cu creionul pe-o foaie de carnet o nouă privire caracteristică a micului ochi șiret întredeschis, pe care din ce în ce îl cunoaște mai bine. Drumul lui e o prețioasă recoltă de studii. Note și schițe prinse din fugă, din fuga vieții lui pururea grăbite: ratișe la drum, chervane, vite la adăpat, bâlciuri, țigani cu șatra, o cumpănă de fântână întrun fund de zare, un călăreț pe coama unui deal, o geană de lumină în spatele unui huceag, și-n toate, din ce în ce mai lămurit, simte aerul, lumina, sufletul țării lui.

Acum e pregătit. Taine pe care de-abia le bănuia, una din alta încep să i se deschidă. La București se înfățișează iar Ministerului de Culte și cere un loc de profesor la Școala de bele-arte.

Multe se schimbase-n țară în acești trei ani din urmă: domnitor nou, legi și așezări nouă, miniștri noi, numai răspunsul fu pentru Grigorescu același: „Nu-i nici un loc vacant”.

„Dacă nu-i, nu trebuie.” Își ia pânze și colori și pleacă în țară. Căldărușanii, Târgoviștea, Câmpulung și Rucărul sunt cele patru popasuri mai însemnate ale acestei rodnice campanii. La Căldărușani își revede Izvorul tămăduirii, care împodobește tavanul aghesmatarului de lângă biserică — o icoană din copilărie. Și, ca și cum ar fi vrut să-și arate sieși cât drum a făcut de-atunci, în după prânzul unei zile senine de pe la sfârșitul lui iuliu, își pregătește paleta și, până să scapete soarele spre asfințit, veșnicește pe pânză scara de la arhondaric: jos, curtea mânăstirii, cu ierbulița ei uscată, de un verde-prăfuit; dintr-o margine mijește, ca o șuviță de fum, trâmba cărării. În mijloc, acoperind tot largul tabloului, se desface, în linii de o măreață simplitate, intrarea arhondaricului; în stânga, din capătul cărării, se ridică, pe lângă zidul alb, o scară dreaptă de lemn, care dă într-un larg pridvor deschis și scos mai afară din masivul clădirii, deasupra strămoșescului gârlici de pivniță, care în vechea noastră arhitectură era o notă așa de frumoasă și de caracteristică sub ceardacul primitor al casei; un călugăr se urcă-ncet pe scară; sus, pe pazia pridvorului, răzemat cu spatele de stâlp, un alt călugăr tânăr stă și citește într-o carte mare, pe care-o ține deschisă pe genunchi. În păretele din fund, înecat în umbră, se văd printre stâlpii ceardacului ușile arhondaricu

lui; o lumină caldă, din ce în ce mai potolită, se înalță din spatele clădirii, nu vedem soarele, dar îl simțim că e acolo, arzând ca un foc mare în dosul mânăstirii, îl simțim în aerul dogorit, în rumenirea coperișului înfierbântat și a coșului din stânga, pe care bat pieziș razele soarelui, cu un tremur de flacără. Umbra crește. De prin bolțile tăcute, din fundul cerdacului, de pe sub strășini parcă vezi cum izvorăsc undele-nserării și se împrăștie în pale cenușii pe albul păreților. Din ce în ce mai întunecat se desenează pe adâncul luminos al cerului acoperișul mânăstirii, care de la stânga spre dreapta coboară frumos într-o gamă de linii ritmice. Deasupra, aer care vibrează, nemărginire fără coloare, o dumnezeiască împăcare între umbra care se cerne de sus și lumina ce, tot mai slabă, se înalță de jos. Și toată clădirea parcă se pregătește de somn, învăluită, ca-n farmecul unei povești, în acel suflet misterios al lucrurilor, pe care nici unul din marii constructori cu pensula nu l-a înțeles mai bine ca Grigorescu.

O pictură sobră, liniștită, puternică, plină de religie, pătrunsă de atmosfera sfântă în care a văzut lumina. Jos, în stânga, lângă iscălitură, pictorul a însemnat și data: 1867. Ceea ce nu făcea de obicei.

Un ochi nou se deschidea în lumea formelor de aci înainte. Din același timp și de aceeași viguroasă factură sunt: Bărăția de la Câmpu-Lung, cu zarva și clocoteala unei zile de târg; Vatra de la Rucăr, cu o liniște de biserică înlăuntrul sărăcăcioasei căsuțe de țară, unde nevasta, așteptându-și omul de la muncă, stă lângă vatră și-și adoarme copilul; Ciobanul, cu sarica dacică până în pământ, ce-i dă nu știu ce aer de uriaș al munților… Și tot de pe atunci e și acel interior de șatră, învăluit într-o lumină tainică, făcută din umbră, ca în tablourile lui Rembrandt: în fund, sub cortul afumat, bătrânul zice din scripcă un cântec de jale; înaintea lui, o țigancă tânără, culcată cu fața în jos, cu spinarea goală, arsă de soarele zilelor de secere, cu tălpile picioarelor albe de praful drumului fără sfârșit al pribegiei; în stânga, danciul în pielea goală, cu brațele înlănțuite peste genunchii ridicați până în dreptul bărbiei; el, foarte atent, asculta cu gândul de a învăța; ea tânjește de dor: fără să-i vedem fața, simțim că ascultă și visează. E ceva antic în atitudinea ei nostalgică, în felul cum își ține fața îngropată în moliciunea brațului, în pânza aceea albă — un alb din draperiile vechilor tablouri flamande — aruncată frumos peste șoldurile ei mari și puternice. În toate e un sentiment de melancolie care te cucerește
— parcă și borfele lor, așa de cald și de armonios colorate, iau parte la cântecul bătrânului.

Din același an, din aceeași vară chiar, e Bătrâna de la Chailly. Cu totul alt subiect, altă țară, altă lumină. Și cum se vede că e același fel de a înțelege sufletul formelor, și același fel de a-l exprima! E o zi caldă, într-o grădină; rufe albe întinse pe frânghie la soare, jos o balie rezemată de zid; pe prispa de pământ de lângă scară stă o bătrânică legată la cap turcește, stă frumos la soare, și coase, cârpește; cum își ține ochii plecați pe lucru, înclinarea capului adună sub bărbie aceleași piei zbârcite ca și la bătrânul din cort. Aceeași expresie de melancolie pe față, același suspin după cele duse pentru totdeauna; aceeași bătrânețe gândind aceleași gânduri, aceeași mână uscată încordând, pe ac sau pe arcuș, aceleași degete ciolănoase. În umbră, sau în soare — același asfințit sufletesc.

Neastâmpărat și neobosit, prins ca într-un vârtej amețitor în mulțimea de frumuseți ispititoare ce-l strigau de pretutindeni, pururi cu sufletul la pândă, ca un vânător pătimaș, pururi în comunicare cu natura, care din ce în ce i se arătă mai prietenă, absorbit la fiecare pas de lucrul lui, de tainele artei lui, Grigorescu nici n-a știut cum a trecut vremea. Toată

vara, și toamna până târziu — căci sunt nespus de frumoase toamnele noastre — i s-a părut o primblare într-un câmp de flori. Și-a făcut un buchet mare din cele mai alese flori ale țării lui și, luându-l cu el, s-a întors iar în Franța.

„Nu m-am mai dus la Barbizon, îmi povestea odată pictorul, c-o umbră de melancolie. Începuse să-mi fie dragă una din fetele lui Millet și — cine știe? — poate că… nici eu nu i-aș fi fost indiferent dacă mai rămâneam pe-acolo. Dar mă gândeam că ea e fata unui artist mare, că eu n-am încă nici un rost pe lume, că nu se știe dacă-l voi avea vreodată, și-mi ziceam c-ar fi o faptă de om necinstit s-o fac și pe ea să îndure nevoile și păcatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a știut niciodată c-am iubit-o, și nimeni n-a bănuit ce-a fost în inima mea.”

De data asta se așeză la Marlotte, aproape de Barbizon. Peisaje, boi și viței, flori, portrete, muncitori și ciobani… femei nevoiașe ce de-abia pășesc sub sarcina de iarbă, pe care-o așteaptă flămânde lighioanele de-acasă, atâtea și-atâtea subiecte din lumea celor simpli și buni trec în fugă pe pânzele lui — zic trec, pentru că foarte rar e mulțumit de ceea ce face. Sunt pânze care ar putea să povestească amintiri pline de interes despre feluritele tablouri ce au lunecat pe ele. Aceeași neliniște, aceeași căutare pasionată a celui mai mare înțeles în cel mai mic semn, aceeași muncă de dimineață până seara. Când se așternea pe lucru, nu mai știa de nimic. Nici osteneală, nici foame, nici frig — era cu totul absorbit de marea taină pe care i-o șoptea natura. În una din aceste zile de adâncă uitare în rugăciunea muncii n-a băgat de seamă că vremea se răcorește — era o zi umedă de toamnă — l-a pătruns răceala, și când s-a sculat de la lucru, a simțit că-l ține un junghi în spate. Dar ce vrea să știe tinerețea și arta, mai ales
— o tinerețe și ea — de astfel de lucruri?…

VI. PRIMA EXPOZIȚIE[modifică]

De pretutindeni se întunecă a vijelie. Sufletele se încarcă de griji — încep pregătirile războiului de la 1870. În Franța, pe pământul ei generos și ospitalier, nu mai e loc decât sub steag. E frumos, e nobil, e o glorie să moară cineva sub steagul Franței. Dar Grigorescu prea e artist și prea e român. Viața lui nu-i a lui, și nici n-o trăiește pentru el.

Se întoarce în țară. Osteneala drumului și o nouă răceală îl silesc de data asta să asculte sfatul doctorului și să stea câteva zile în pat. Aceste câteva zile se fac vreo trei săptămâni, ceea ce pentru Grigorescu e un chin aproape intolerabil. Se frământă ca un leu în cușcă, dar n-are încotro. Trebuie să se supuie. Mai mult decât boala, mai mult decât groaza de doctor și de doctorii, îl face să sufere apăsarea timpului pierdut. Ce bucurie de copil când se vede liberat!

Dăm aci prima pagină dintr-o scrisoare — ilustrată în goana condeiului, cum obișnuia să trimeată prietenilor acest pasionat gânditor prin forme și hotărât vrăjmaș al slovelor
— scrisoare prin care își arată părerea de bine c-a scăpat de doctorii…

Acum e om de treizeci de ani — în plină dezvoltare a

foarte bine, și dacă mai ține astfel, cum trag nădejde, am s-ajung uite-așa. Trăiască sănătatea și prietenii. Acum zic și eu că sunt vesel…” cea dintăi expoziție a lui Grigorescu . Un public pregătit pentru înțelegerea imediată a lucrurilor acestora în toată adâncimea lor, un public în adevăr cunoscător și iubitor de artă nu era, cum nu e nici azi la noi, și cum nici în capitalele Apusului nu e întotdeauna. Dar s-au găsit câțiva „amatori”
— fericiți amatori! Și unii simțind, alții presimțind adevărul și viața, viața aceea pururea nouă a operei de artă, au cumpărat. Erau flori, flori de răsură și de inișor, mănunchiuri de flori de câmp în ulcele de lut; erau luminișuri de pădure, fagi și mesteceni, case, biserici și tipuri din împrejurimile Parisului; erau ciobani din Moldova și țărănci de la Rucăr; erau vaste limpezișuri de câmp, târle de oi, vite la pășune, pluguri pe brazdă, bordeie și livezi sub poale de dealuri; erau ceruri minunate, strălucitoare dimineți de primăvară și dulci amurguri de toamnă… și toate trăiau, în toate era suflet, aer, lumină și o tinerețe care te înveselea și-ți făcea dragă viața — ceva curat și proaspăt în fiecare strop de coloare.

Pentru istoria picturii noastre și pentru lămurirea multor amănunte privitoare la rosturile și la sufletul acelei vremi nu va fi de puțin interes, odată ș-odată, să se știe ce subiecte înfățișau tablourile lui Grigorescu din prima lui expoziție, cu ce preț se vindeau, și cine au fost cei dintăi cumpărători ai lui. Reproducem aci o pagină din catalogul acelei expoziții:

EXPOZIȚIA GRIGORESCU (1873)

	Cumpărat de	Lei
Car cu boi (Întoarcerea acasă)	M. S. Domnitoru	3000
Spălătorese pe marginea Senei	I. Lahovari	1300
Natură moartă	G. Cantacuzino
Cireșe	G. Cantacuzino	500
Zaraf, evreu spaniol	I. Kalinderu	600
Un ștrengar	I. Kalinderu	600
O sorginte (schiță alegorică)	–	600
Țigani pe drum	M. Kogălniceanu	100
Țărancă franceză	V. Alecsandri	350
Un bragagiu	Negri	100
Natură moartă (rațe)	Dr. Kalinderi	300
O bălăioară	Minist. cultelor	1200
Savoiarzi	Odobescu	200
În marginea unui bâlciu	Pherechide	80
Un cioban din Moldova	Berindei	200
Peisagiu din marginea Senei	Alexandrescu	1200
Cap (studiu)	I. Kalinderu	350
Apunerea soarelui la Barbizon	Sferiade	80
Un bujor de copiliță (din	Predescu	200
Marioara Florioara)	Kogălniceanu	1000
Nimfă	P. Alexianu	400
Cioban francez	D-na Alexiano	80
Țița la Dâmbovicioara	Soc. Financiară	350
Un bătrân cerșetor	V. Papa	800
Mesteacăni la Barbizon	Șuțu	200
Un cântător din fluier	Ștefănescu	200
Copilă (studiu)	P. Alexianu	250
Fată la Rucăr	Predescu	60
Casă la Valea Moșneagului	Bernath	100
Țigancă	N. Catargiu	150
O moară (apus de soare)	Hristopol	50
Dimineață	Negri	250

Nimic zgomotos, nimic aspru în opera lui Grigorescu. Nici o violență, nici un strigăt. Toate vorbesc încet, limpede, prietenește, cu o căldură și cu o grație fermecătoare. În peisajele lui nu bate vântul. Rar o adiere leagănă câte-o frunzuliță scuturată de toamnă, sau de-abia mișcă, pe albastrul cerului, albi, strălucitori nori de argint. Și ce aer de sărbătoare au toate pânzele lui Grigorescu, așa de curate, așa de armonioase! Visezi, gândești în fața lor. Cele mai mici lucruri îți șoptesc vorbe de o adâncă putere de evocare. În florile lui e frăgezimea și respirarea umedă a vieții, ele surâd cu strălucirea lor de-o clipă și cu ceva din privirea ochilor omenești, te-aștepți să se scuture, te-aștepți să le vezi ofilite, moarte peste câteva minute — atâta gingășie, atâta proaspătă lumină tremură în fiecare petală. Te gândești, admirându-le: ce curat trebuie să fie sufletul artistului, pentru ca, trecând prin el, spre a intra în eternitate, florile acestea de-o clipă să nu-și fi pierdut nimic din farmecul vremelniciei lor!

De pe acum începe Grigorescu să studieze cu dragoste, cu pasionată luare-aminte boul, acest tovarăș de muncă și de îndurare al țăranului, boul, despre care spunea și la bătrânețe că încă nu-l cunoaște destul; încep de pe acum să coboare pe luncă, în praful drumului de vară, pitoreștile șiruri de care, foarte rar încărcate, vechile care, ce merg parcă și ele, ca toate ale noastre, în ritmul doinei strămoșești. Se pregătește pentru marele peisaj al țării.

Sforțarea, brutalitatea, scârșnirile durerii și ale răutății fac linii aspre, urâte, distrug orice armonie, și artistul trebuie să fie preocupat nu numai de tăria, ci și de calitatea impresiei pe care o produce cu opera lui.

În liniște e noblețea și trăinicia lucrurilor pământești. În liniște — partea divină a puterii, grația formelor, taina cea de la fund a vieții, și cea mai greu de aflat. Sufletul delicat, bun și duios până la suferință al lui Grigorescu nu putea servi în altarul Frumosului decât așa cum a servit până în ceasul din urmă: încredințând artei numai lamura vieții. N-a „înfrumusețat” natura. Se poate gândi un artist la o asemenea absurditate? Dar și-a ales întotdeauna ceea ce-i era drag, ceea ce cânta poruncitor inimii lui. Era un omagiu pe care îl aducea lucrului aceluia puindu-l pe pânză — un fel al lui de a-și exprima admirația și recunoștința acelei clipe de fericire, de cucernică închinare în fața Frumosului. Niciodată nu s-a preocupat de gustul publicului. Niciodată nu s-a gândit că rugăciunea aceea a lui poate fi expusă în vitrină, discutată și vândută.

Păstorițele lui, cu mișcări de o eleganță antică, și ciobanii, și plugarii lui au, în blândețea privirii, în zâmbetul gânditor, în toată înfățișarea lor nu știu ce aer de cuviință și de omenie, în jurul figurii lor, nu știu ce aureolă de sfințenie, care îți spune că oamenii aceia au fost priviți nu numai cu înțelegere adâncă, dar cu multă iubire și cu mult respect.

Nimeni n-a scris în colori mai armonioase pagini mai limpezi, mai calde și mai profund adevărate despre țara lui.

Un rapsod al pământului nostru a fost Grigorescu. Al pământului și al neamului nostru. Un poet mare, adânc și adevărat ca însăși natura care i-a fost model, prieten și povățuitor, un poet care-a adus un cântec nou pe lume, și l-a cântat cu glas proaspăt, cald, inspirat — glasul sincerității care nu se ascultă și care nu se știe ascultată. Prin aceasta mai ales, prin acest farmec irezistibil al sincerității, lucrurile lui Grigorescu au plăcut, de la început, chiar și acelor care nu prea știau ce să vadă în ele.

Din vreo trei sute și mai bine de bucăți, s-au vândut aproape jumătate. Acum pictorul are, la dispoziția artei lui, peste treizeci de mii de lei. O avere. Aripi, deci.

VII. ÎN LARG…[modifică]

Marii artiști ai lumii alcătuiesc între ei ca un fel de familie a lor, nobilă, mândră, solidară, îngrădită în aristocrația caracterelor ei de rasă aparte. Membrii ei se cunosc, se înțeleg, își vorbesc unii altora, în limba lor, peste oricâta întindere de timp și de pământ i-ar despărți: cei dinainte povățuind, destăinuind; cei din urmă admirând, întrebând… Unul din membrii acestei familii, și nu dintre cei mai puțin însemnați, e Grigorescu. Lucrul acesta se va vedea lămurit și se va recunoaște pretutindeni odată ș-odată, când personalitatea lui, înfățișată prin cele mai puternice pânze, adunate la un loc, va fi descoperită marelui public din Apus. Având note de asemănare cu cele mai alese dintre glorioasele lui rude, întrunește, în vasta lui operă, toate marile însușiri ale rasei, de la naivitatea lui Perugini și frăgezimea lui Botticelli, până la adâncimea de vedere și concentrarea de viață a lui Leonardo da Vinci, de la naturalețea robustă, gravă a lui Millet, până la eleganța, adesea feminină, a lui Corot — din tot ce-i sănătate, lumină și farmec în artă s-a împărtășit opera lui, așa de variată! Avea în el, rămâind pururea el, toate însușirile de căpetenie ale maiștrilor, de la observația liniștită și factura cinstit migăloasă a olandejilor, până la verva largă, fulgerătoare, pururea izvorâtă din sentimentul just al adevărului și din profunda iubire de natură a marilor peisagiști francezi, în mijlocul și sub binecuvântarea cărora se poate zice că a deschis ochii în artă, și care au însemnat în istoria picturii universale o epocă a lor, cu numele de „Școala de la Fontainebleau”.

De aceștia, de opera lor dătătoare de îndemnuri și de puteri proaspete i se făcuse dor lui Grigorescu, și, cum își închide expoziția, zboară iar în străinătate. Prefaceri mari și de necrezut se petrecuse în Apus în acești din urmă trei ani. Le știa el pictorul, cât se poate ști de departe, căci urmărise, cu inima dureros îngrijată, ca de soarta propriei lui țări, îngrozitoarele peripeții ale războiului de la 1870. Dezolarea era mult mai adâncă de cum și-o închipuia. În Franța nu-și mai găsește lumea lui. Nu mai sunt pictori la Fontainebleau. Arta e în doliu. La Barbizon, ca niște lei bătrâni ce de-abia mai clipesc din ochi, apun, în umbra care învăluie gloria Franței, cei din urmă preoți — păstrători sfintelor taine ale artei lor. Cu viața lor se stinge o religie. Un amestec de jale și de revoltă e în sufletul curat al acestui credincios. La Paris, foștii lui camarazi au ajuns pictorii saloanelor mondene, ei fabrică lucruri de „șic”, pentru vânzare, tablouri de modă și portrete pentru americani. „Boemii” de ieri, care umblau în bluză de uvrier și munceau cu pasiune de dimineață până seara, acum sunt bogați, au ateliere în „Parc Monceaux”, echipaje, lachei în livrea, zile de „recepție”… Nu, nu, simplul, sălbatecul Grigorescu nu-și mai cunoaște în sclivisiții aceștia pe bunii lui tovarăși de visuri cinstite, de străduinți și de glume din pădurea Fontainebleau.

Pleacă în Italia. Acolo își înseninează sufletul la marea, curata, cucernica artă a Renașterii. Se închină lui Giotto și lui Botticelli. Admiră pe Leonardo da Vinci și pe MichelAngelo. Înțelege de ce-s așa de mândri, în țara aceea a soarelui și a iubirii, până și farnienții care, solemni în zdrențele lor pline de pitoresc, au priviri și atitudini de regi. La Neapoli tremură de frig. Pompei îl umple de melancolie. Pleacă la Atena, în calea primăverii întârziate. Vede Partenonul, impunător și trist, arta divină, opera zeilor, batjocorită de furia distrugătoare a două religii, și, ca și cum din însuși sufletul lui s-ar fi rupt ceva — un sprijin, o credință scumpă
—, simte, pentru întâia oară, urâtul, deșertul, minciuna și zădărnicia vieții omenești.

La Constantinopol, pictura în stradă nefiind îngăduită, își petrece zilele mai mult în Bazar, căutând, în fărmăturile vechilor podoabe, sufletul trecutului, adânca iubire de frumos și nobila distincție a gustului, pe care parcă l-au dus cu ei în mormânt oamenii de odinioară. Un vas persan, o pereche

de sandali încrustați cu sidef, un petec de stofă brodată cu fir, strălucitoare, de un albastru de cer, o armă sculptată, un covor pe care vremea a topit colorile ca într-un tablou… în fiecare zi cumpără câte ceva. Singura pasiune care l-ar fi ruinat, oricât de bogat ar fi fost!

Și iar la drum. Simte nevoia de a se așterne pe lucru undeva, departe, în liniște, într-o atmosferă de cinste și de bunătate, unde sufletul oamenilor, aspectul lucrurilor, lumina, cerul — toate să-i fie prieteni. A umblat, a căutat și-a găsit. A găsit în Bretania, orășelul Vitr é, vechi, tăcut, cu casele lui înalte ce parcă dorm în lumina cenușie a uliților strâmbe și înguste; fără fabrici, fără căzărmi, fără bogății de exploatat, retras din calea brutalei sălbătăcii moderne, care se cheamă civilizație, acest mic N ürenberg al Franței a fost singurul colțișor de lume în care sufletul delicat al lui Grigorescu n-a avut nici-o clipă de nemulțumire. Și cu ce drag a lucrat acolo!

Zile senine, sfinte și cu adevărat neuitate, zile de visuri fecunde și de binecuvântată muncă… Ele au adus o notă de o strălucitoare noutate și, desigur, una din cele mai puternice pagini în opera lui Grigorescu.

Într-o lumină potolită, sub un cer de un albastru-închis, vezi adâncindu-se străzi liniștite între vechi zidiri medievale, înalte, dese, cu balcoane grele, cu repezi coperișuri de țiglă, ale căror linii ritmice îți dau nu știu ce impresie de game, de triluri; rar câte un trecător, câte o bătrână în ușa unei prăvălii, ori vreo căruță de gunoi trasă de marele cal normand îți arată că orașul acela e locuit; uneori, din fund, dintr-un zid întunecat, o ferestruie se uită trist în gol ca un ochi posomorât din alte vremi. Câte o privire de la soare luminează un colțișor de perete, aprinde un zâmbet de tinerețe pe figura unei bătrâne ce coase în ușă, înfierbântă o muche de coperiș, pune un fulger pe brâul unui coș, sau îmbracă în aur și pietre scumpe o copiliță cu bonețică albă și pieptărăș verzui, ce coboară gânditoare cu ulciorul la fântână. Și toate lucrurile de-acolo, așa de nobile în simplitatea lor, scăldate în lumina aceea locală de un cenușiu catifelat, cu scânteieri de argint, au între ele un vădit aer de familie. Se cunoaște numaidecât că sunt din aceeași localitate și că au fost văzute cu ochiul aceleiași dispoziții sufletești. În toate e o poezie liniștită, cinstită, intimă, o dulce bătrânețe ce parcă șoptește basme în acea atmosferă de melancolie a lucrurilor de demult.

Târziu, încoace, la o expoziție din sala Ateneului, erau grupate pe un singur carton mare vreo zece bucăți din a doua călătorie pe care a făcut-o în Bretania pe la 1881: o biserică, un colț de stradă, o fetică pe drum împletind la ciorap, o poartă, un cerșitor… În catalog erau puse la un loc: „Vitr

lei 14.000″ . Stam cu catalogul în mână și mă uitam în fund, pe-o ulicioară de acelea întunecoase, cum cobora încet un cal înhămat la o căruță… Pictorul vine spre mine zâmbind:

— Probabil te întrebi de ce le-am pus așa scumpe?… Nu le vând. Îmi amintesc zile destul de frumoase lucrișoarele astea. Și ce oameni de treabă erau acolo!…

VIII. ÎN RĂZBOI[modifică]

Grigorescu era, de felul lui, foarte friguros. Orice alte neajunsuri și suferinți găseau în el o mare putere de rezistență. De frig, însă, și de indiscreția oamenilor, toată viața lui a avut groază.

Apropierea iernii, ploile, cumplitele vânturi ale Britaniei îl hotărăsc să plece. Își închirie un atelier la Paris. Avea adunate, din atâtea călătorii, o mulțime de lucruri de artă: mobile vechi din Normandia, goblenuri, stofe orientale, covoare, arme, vase, și, cu darul lui de a însufleți lucrurile prin felul cum știe să le grupeze, să le armonizeze între ele, își făcu un interior artistic, de pace și de vis, unde toate vorbeau încet, cu glas din alte vremi. Acolo îl găsi chemarea lui Ion Brătianu la 1877.

Poetul liniștii, bunătății și blândeții, poetul luminii și al cerului albastru e chemat să cânte întunericul și viforul morții, să găsească pe paleta lui colori pentru cea mai îngrozitoare priveliște pe care o poate înfățișa sălbătăcia nedomolită încă a neamului omenesc. Și n-a fost pictor pe lume care să le fi găsit mai bine ca el. Pare că toată viața lui nu făcuse decât asta. În rând cu soldații, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocitățile războiului, a înțeles cine sunt adevărații eroi, și lor le-a închinat toată iubirea și toată admirația sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscați și vânjoși, care se azvârleau cu frenezie în brațele morții, pe ei, mai ales, i-a nemurit în puternica lui operă — cea mai mișcătoare epopee a vitejiei neamului nostru. Da. Erau frații lui aceia. Și cum îi semănau! Frați buni, puindu-și ca și el, tot sufletul în ceea ce făceau, muncind din greu, luptând din greu, jertfindu-se, fără nici un gând de răsplată, simțind în tot ceasul, asupra destinului lor, o poruncă ce vine mai de departe și poruncește mai strașnic decât cea pe care le-o strigă împrejurările. În fața îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deștepta în Grigorescu.

Sunt douăzeci de ani de când — pogorât din lumea sfinților — omul acesta culege din aspectele vieții pământești numai ce i se pare lui că se apropie mai mult de cele sfinte. Seninătate, vis luminos, șoaptă discretă, mișcare liniștită — partea de zâmbet, de iubire și de bunătate a vieții — tot ce se poate exprima printr-o desăvârșită armonie de colori și printr-o caldă euritmie de linii — acestea sunt notele fundamental caracteristice din mai toate tablourile lui Grigorescu de până acum.

Dealurile lui sunt lin trăgănate, munții din fund de-abia se zăresc tăindu-și, în linii frumos ondulate și din ce în ce mai șterse, coamele fumurii pe cerul albastru, cu nori de argint, copacii lui sunt de obicei mesteceni zvelți, cu tulpina albă, cu rămurelele fine, îndoite în jos și frunzulița ușoară ca lumina; boii lui trag încet, fără să se opintească în jug — arareori carele sunt încărcate — și oamenii merg încet pe lângă boi, fără să-i silească; ciobanul sprinten și voinic, ce stă răzemat în bâtă cu privirea pierdută în adâncul zării, e visător, cum visătoare e și păstorița care toarce pe tăpșan, în marginea pădurii; în atitudinea și pe figura lor e liniște și grație, și un aer de străveche noblețe, ca și cum ar zice: „Noi suntem solii trecutului, noi suntem lamura neamului acestuia”.

Largul zărilor, depărtările străbătute încet, privirea îngrijat îndreptată spre cer, munca pământului, cu fatalitatea ei misterioasă, au dat sufletului românesc o mare putere de resemnare și nu știu ce mișcare potolită și ritmică în felul lui de a se exprima.

Toți oamenii lui Grigorescu, tăcuții, gânditorii lui oameni de la țară, sunt răsăriți ca și arborii lui, din calmul aceleiași naturi mărețe și nepăsătoare. Ei nu gândesc cine știe ce. Totuși, pe buzele lor o taină mare pare că așteaptă dezlegarea cuvântului. Și acum, tăcuții aceștia, uitații și neștiuții aceștia aveau să spună, în fața morții și-n auzul întregii lumi, cine sunt, de unde vin…

Grigorescu a trecut cu ei Dunărea. A trăit cu ei ostenelele, suferințele și primejdiile războiului. A pândit cu ei în șanțuri, sub șuierul gloanțelor, s-a amestecat cu ei în iurușul de la Grivița; la Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viața unui om în război și ce fiară a fost dormind sub înfățișarea aceea blândă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui.

El era acolo în ceasurile acele de scârșnire, un glas al istoriei, un trimis care avea să vadă într-o clipită, și pentru toți, ceea ce nu se poate vedea decât o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, „cu ochi pe care moartea nu-i închide”, și să spună veacurilor viitoare ce-a văzut.

În tablourile lui „din campanie” nu-s mișcări de manevre, nici grupări convenționale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer, ca însuși faptul pe care-l privește, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoarea tragedie a războiului; dar așa de strașnic îți luminează clipa aceea, și așa din adânc îți răscolește sufletul cu ceea ce-ți arată, că ai dintr-o dată întreaga priveliște a celor ce au fost și a celor ce au să fie.

Toată priveliștea luptei, în toiul ei… cine a putut-o vedea vreodată? Cine și-o poate măcar închipui? O panoramă de mișcări? Vai, au făcut destui pictori bătălii de acestea reci, încremenite, compuse în atelier, spre glorificarea cutărui „mare general”. Privindu-le, te gândești liniștit la… talentul pictorului. Ostașii lui Grigorescu se bat, ucid și mor în câmpul cel mai adevărat și mai serios al vitejiei și al morții. Bunătatea și mila acestui suflet de artist au strigat de groază și de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă.

Am înaintea mea o bătălie în valea Rahovei, văzută dintr-o margine și foarte de aproape. E chiar începutul ciocnirii. Gornistul turc a căzut străpuns de baioneta celui dintâi ostaș român, care doar un pas a mai făcut și-a căzut și el, împușcat, cu fața-n jos, cu inima pe armă, peste el cade pe spate ucigașul lui, cu mâinile încleștate pe pușcă, turcul mătăhălos, în pieptul căruia dorobanțul nostru și-a înfipt din goană baioneta până-n gardă; acum se văd și ceilalți dorobanți cum vin din urmă grămadă, ca aduși de o vijelie; moartea fulgeră din mii de puști îndreptate asupra lor, ci ei înaintează neînfricoșați, orbiți de setea biruinței; în fund se ridică tot mai întețit zarva mulțimii învălmășite; acolo e toiul bătăliei, oarba frământare a pieirii. Nu cunosc în pictură povestire mai zguduitoare despre grozăviile războiului. Găsesc în această schiță o mult mai puternică și mai adevărată înfățișare a ferocității omenești decât în marele tablou de la primărie, intitulat Atacul de la Smârdan, asupra căruia unul din cei mai autorizați critici de artă ai Apusului își rostește astfel părerea: „Privindu-l, zice d-l W. Ritter, rămâi uimit de nespusa simplitate a compoziției, dar mai ales de pasiunea ce respiră din toată această pânză; e războiul văzut cu ochii soldaților, nu cu al șefilor. Trebuie să știi, însă, că impresia asta așa de puternică ce ți-o dă tabloul e datorită pasiunii de care-a fost stăpânit pictorul în momentul execuției: niciodată un pictor de război n-a fost așa de adânc răscolit în sufletul lui. Nici Meissonier, nici Detaille, nici de Neuville n-au presimțit că bătălia, văzută printr-un singur episod, ar putea da o astfel de sinteză. Nici lui Menzel, nici lui Werner nu le-a dat în gând să-și sacrifice demnitatea de diplomați și de înalți slujbași ai statului, ca să înțeleagă răcnetul sălbatec al soldatului în vârtejul luptei. Aci cu adevărat vezi furia în artă, și e zugrăvită de cineva care, pe când lucra, își plătea foarte scump clipele acelea. Dar ceea ce e mai de mirat e că această uriașă pânză, în care personajele sunt înfățișate în mărime naturală, îți face impresia că a fost pictată, cu iuțeala fulgerului, pe câmpul de război. Nimeni nu-și închipuie că există în București o astfel de operă. Îi îndemn pe toți care trec prin capitala României să nu părăsească orașul fără a se duce la primărie, pentru a-și umplea sufletul de măiestria și de puterea de vrajă a acestei uimitoare picturi.” (ref: Die Kunst fiir Alle. 1 Febr. 1897. Miinchen.)

Am văzut o replică a tabloului acestuia în colecția doctorului N. Kalindéro, o adevărată minune. Tabloul ca suprafață e mult mai mic — mult mai mare însă ca adâncime și ca mișcare. Nu atât de fioros, pe cât de sfâșietor. Te uiți c-un sentiment de admirație și de mândrie la ostașii aceia, învăluiți ca în flăcările unui foc uriaș… Cum se duc, și cum simți că se duc la moarte! Ce-ar fi zis d-l Ritter dac-ar fi văzut pânza aceasta!

Numai când știi ce pasiune de muncă neadormită a stăpânit întreaga viață a lui Grigorescu, începi să înțelegi verva, căldura, tresărirea de sentiment a fiecărei linii, cum și miraculoasa repeziciune și siguranța de factură care au slujit așa de admirabil sufletul fără de astâmpăr al acestui mare observator.

Dar Spionul! Ce vifor de mișcare, și ce expresie de supremă încordare! Iată, călărașul nostru a ajuns pe spion din fugă, a ridicat sabia cu atâta îndârjire, cu atâta vajnică mânie că parc-o și auzim vâjiind în aer, și capul turcului, plecat cu frică sub lovitura morții, degeaba se mai ferește — îl și vedem despicat; poate că în aceeași clipă se vor rostogoli amândoi, căci turcul a scos revolverul ș-a tras, un alt călăraș sosește și el în goana calului — o tragedie zărită la lumina unui fulger; totul e fioros: cerul de plumb, apusul de sânge, scăpărarea de lumină în fund, goana nebună a cailor cu ochii aprinși, cu urechile ciulite, și coama zburlită, și coada fuior; gestul hotărât, scrâșnitor al călărașului ce dă strașnica lovitură, mișcarea tălhărească a spionului, care în clipa din urmă scoate revolverul și trage — toate parcă sunt alese și puse acolo ca să te îngrozească. Și dac-a fost vrodată artist pe lume care să se gândească mai puțin la efecte, la ce vei simți tu și la ce ai putea spune în fața operei lui, acela, fără umbră de îndoială, a fost Grigorescu.

Toate tablourile lui din campanie sunt făcute cu viforul marilor emoțiuni pe cari le dă războiul. Simți că așa a trebuit să fie. Simți că toată această înfiorătoare priveliște a măcelului omenesc a trecut prin ochii lui înspăimântați, a zguduit adânc sufletul lui de artist și, ca tăria unui trăsnet, s-a descărcat, prin mâna lui, pe pânză, aproape fără știrea lui.

Lucruri trăite. Îți zici numaidecât, privindu-le: „Iată ceva care nu e din închipuire, nici din auzite; ceva care n-a putut să fie decât așa.” Le-a văzut cu groază, și cu nespusă milă. În avântul dorobanților „la baionetă”, din acea neuitată Vale a sângelui … este istoria nu a unui moment de vitejie în sorbul unui asalt, ci a întregii vieți de luptă, de crâncenă îndârjire în apărarea dreptului de a trăi al neamului românesc. Noi vedem acolo pe ostașul veacurilor, călit în focul tuturor bătăliilor, de la Negru-vodă și de la Dragoș până la Domnitorul Carol, și până în adâncul vremilor viitoare — aceeași strajă neadormită, același viteaz nenfricoșat, care se duce hotărât la moarte, fără altă părere de rău decât aceea, poate, că, la o cumpănă așa de mare, n-are decât o singură viață de dat. Totul e posomorât în aceste tablouri: lumina, cerul, aerul — forma și coloarea lucrurilor te înfioară. Nu, nu e o tragedie de teatru. Sunt luptători înfierbântați care se azvârl ca fiarele unii asupra altora, și morții aceia, încremeniți cu mâinile pe arme sunt morți în adevăr.

Câtă umanitate în acel jalnic Convoi de prizonieri! E ger, e viscol — o zi cumplită de iarnă într-un pustiu fără cer -sute de nenorociți, de toate vârstele, învinșii de la Plevna, bolnavi, pierduți, înfofoliți în cele din urmă trențe ciuruite de gloanțe, cu ochii în pământ, pășesc încet prin zăpadă, sub paza călărașilor de pe mărgini; cade, din când în când, câte unul, toropit de osteneală, de frig, de somn, și unde a căzut, acolo a rămas; corbii flămânzi din stolul ce se ține de convoi, s-abat glonț asupra-i și-l încep de viu…

„Dac-aș avea eu tabloul acesta, spunea într-o zi unul din

admiratorii pictorului, l-aș dărui orașului Haga, pentru sala de ședințe a Congresului păcii. Ce sunt toate discursurile meșteșugite ale marilor diplomați ai lumii pe lângă ceea ce spune așa de simplu și așa de adânc mișcător bucățica asta de pânză!”

Grigorescu, însă, nu s-a gândit niciodată la „cuvântarea unui tablou”. O impresie a lui, o tresărire a inimii lui în fața adevărului pitoresc — aceasta și numai aceasta a pus în opera lui. Ce va spune ea lumii nu-l preocupă. Toate pânzele lui din război de la vajnicul iuruș din Valea sângelui, până la defilarea prizonierilor turci din Plevna închinată sunt expresia celei mai curate sincerități ce-a împodobit vrodată sufletul unui artist. I se umpleau ochii de lacrimi de câte ori ne povestea atacul de la Grivița, unde ostașii noștri au biruit, ca-n vremea de demult, numai cu nepăsarea lor de moarte: că nu mai era luptă, ci jertfă — o jertfă măreață, pe care cu biruință măreață a răsplătit-o Dumnezeu.

„Cum s-aruncau înaintea morții! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am văzut ofițeri străini plângând de înduioșare și de admirație…”

Cu toate astea, nu vitejia armatei noastre, ci grozăvia războiului e mai cu putere înfățișată în tablourile lui. Adevăruri care sunt aceleași în orice timp și sub orice meridian s-au lămurit de sine din sufletul lui în clipele acelea de neuitat, în care tragicul vieții și al morții e natural să fie mai profund mișcător decât elementul epic al luptei.

„Monocromia maestrului nostru, zice Delavrancea, îți reprezintă exact atmosfera plumburie a războiului. El vede masa, iar nu detaliile; soldații, iar nu ofițerii; și năprasnica pornire a maselor nu are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier.”

IX. ÎN PACE[modifică]

A fost războiul acesta botezul de foc al artistului. Între el și țară, între sufletul lui și sufletul eroului aceluia tăcut, care știe să lupte și să se jertfească așa de frumos, simte că de-aci-nainte s-au așezat legături de-acelea pe care moartea nu le mai desface.

Se-ntoarce trist din câmpiile Bulgariei, de unde mulți din ostașii noștri nu s-au mai întors. Pe florile ce se aruncă din balcoane și de la ferestre în calea biruitorilor, el vede pete de sânge. Timp de cinci-șase ani, urmărit ca de-un vis fioros, așterne pe pânză o parte din schițele războiului, celelalte rămân uitate pentru totdeauna în cartoanele pictorului, a cărui operă de-aci încolo s-ar putea intitula Gloria păcii.

Iarna, cât ține vremea urâtă și rece, stă la Paris, unde-și păstrează încă atelierul, până în primăvara anului 1887, când se așază în București. Primăria capitalei îi cumpără cel mai mare tablou din război, Atacul de la Smârdan, cu zece mii de lei și un loc la Șosea, pe care mai târziu pictorul îl vinde prințului Grigore Sturdza pentru suma de o sută de mii de lei, ceea ce-i dă un început de siguranță în viață, în orice caz, putința de a lucra fără teama zilei de mâine.

În București mult dacă stă o lună pe an. Cea mai mare parte din timp călătorește prin țară; câțiva ani de-a rândul își petrece lunile de vacanță în Mușcel; toamna, se-ntoarce acasă cu rodul muncii lui de fiecare zi: străzi și biserici din Câmpulung, tipuri de țărani și cârciume din Rucăr, peisaje, ciobani cu turme, stâne și bordeie de pe valea Dâmbovicioarei.

Își caută de obicei un adăpost singuratec la câte un biet român nevoiaș, își face singur un pat din câteva scânduri ș-un braț de fân, și toată ziua e afară, la lucru. Se opresc uneori țărani să vadă ce face — se uită lung, nu deslușesc nimic…

— Ce face ala acolo?

— Măzgălește-o blană… Și trec înainte, râzând. Iar pictorul, râzând și el, se uită-n urma lor, cu ochi plini de iubire.

Fuge de oameni. Dar nu pentru că-i sunt urâți, ci pentru că lumea, cu zgomotul ei, îl împiedică de la lucru, și el n-are vreme de pierdut.

Multă vreme, în ciobanul blând și visător al plaiurilor vede încă pe dorobanțul fioros din câmpiile Bulgariei, și mari pete de sânge în roșul frumoaselor apusuri. Are nevoie parcă să-și spele sufletul de urâtele vedenii ale războiului, e încă fum și întuneric pe paleta lui, și, ca să uite, ca să-și însenineze sufletul, ca să se regăsească, muncește fără preget, se roagă muncind de dimineața până seara, în lumina, în măreția, în pacea creatoare a naturii.

Singur, liber, puternic. Puternic prin sinceritatea lui, prin lipsa lui de școală, în toate înțelesurile în care se poate lua cuvântul acesta, prin simțul instinctiv al măsurii, al proporției și al ritmului, și mai ales prin darul extraordinar de a cuprinde numaidecât lumina, mișcarea și sufletul formelor vrednice de binecuvântarea artei. Acum e în culmea puterii. Multe frumuseți s-aștern, ca de sine, în toată vremea asta, pe pânzele lui: corturi țigănești, cu focul de vreascuri pe lângă care stau pribegii tolăniți a vis, cu stâlpul de fum ce se înalță în liniștea serii, cu țigăncușa zveltă ce vine de la fântână cu donița plină în dreapta, cu brațul stâng întins, ca să se cumpănească — proiectând pe cer o siluetă de-o eleganță antică; apusuri de soare, cu acea pulbere fină din aer, cu acel abur albastru din fund — ca o respirare a codrilor — sufletul depărtărilor și al înălțimilor, pe care-așa de bine l-a înțeles și așa de puternic ni l-a arătat Grigorescu!

Și păstorița aceea frumoasă și mândră ca o domniță, ce

pășește încet pe urma turmei și toarce; așa de simplu-mbrăcată: o fotă neagră peste cămașa lungă până-n glezne, mijlocul strâns bine-n bete, o broboadă albă pe cap, ș-atât… Și ce frumos îi stă! Desigur, e surioara ei cea mai mică, țărăncuța aceea în miniatură, așa de drăgălașă, ce merge și ea, chipurile, cu turma, și, neavând ce face cu mâinile, și le ține-n sus, cu degetele-ncopcite la ceafă; e primăvară; mielușeii cearcă dulceața celor dintăi fire de iarbă; o juncă și trei vițeluși, cu ochii mari speriați și cu botișorul umed, răsar din cârdul de oi, din care una a rămas puțin mai în urmă, de dragul mieluțului fraged, care suge; pe luncă e o lumină de vis, în fund se vede albind pânza unei ape; peste toată această sărbătoare a tinereții, păstorița, înaltă, mlădioasă, cu privirea dusă, are ceva simbolic în atitudinea ei: ridicând brațul drept pentru a întinde și a răsuci firul pe fus, cu mâna, cu ochii, cu făptura ei întreagă pare că binecuvântează. E atâta frăgezime în tabloul acesta, de o strânsă unitate organică, atâta mișcare ș-atâta adevăr, încât ai, privindu-l mai mult, impresia că ești afară, la câmp: simți aerul de-afară; te surprind unele detalii pe care le descoperi deodată și care parcatunci, subt ochii tăi, se urzesc: pata de umbră pe care-o aruncă junca pe cele două cârlane din fața ei nu era acolo când te-ai uitat întăi… Întreg tabloul e un cântec, un imn măreț al primejdiei; ca de departe îți răsună-n gând fraze din Pastorala lui Beethoven. Tot ce vezi acolo e luminos, proaspăt, vibrant — o apoteoză a nevinovăției și a grației într-un peisaj divin.

Dar acel interior țărănesc, în care vechea noastră vatră are o însemnătate de altar! Dinaintea focului, femeia mestecă mămăliga, sprijinindu-și ceaunul cu piciorul; mânecile cămășii, suflecate până aproape de umăr, dezvălesc brațe puternice de gospodină tânără, harnică și curată; în stânga ei — doi copilași, pe care nu-i vedem bine la față din cauza fumului și a aburului; în dreapta — o fetiță mai mărișoară stă în capul oaselor, lângă ea — pisica, amândouă cu spatele spre noi, se uită țintă la mămăligă, pe care-o așteaptă mesița goală, rotundă, din mijlocul casei; pe prichici — o ulcică, o strachină ș-o lingură de lemn; ușa e deschisă, lumina năvălește puternic de-afară; o găină ș-o rățușcă au venit până-n prag, atrase de mirosul mămăligii; în stânga, încăperea se întunecă, pe laviță de-abia se deslușesc două ulcioare de lut la capătul despre ușă și sacul cu făină în dreptul unei ferestrui; lângă masă -un scăuieș; ceva mai în umbră — cofa cu apă. Asta-i toată averea casei. Copiii au ceva îngeresc în figură și în atitudine și ceva solemn în cumințenia lor. Ei parcă asistă la o taină mare. Ca vedere adâncă în viața intimă a poporului nostru, cred că acesta-i cel mai frumos tablou al lui Grigorescu. E făcut cu religie, cu nu știu ce fior istoric în fața acestei pregătiri de cină, care te face să te gândești la lucruri depărtate, sfinte, pline de mari înțelesuri. Femeia însăși parcă se roagă, mestecând mămăliga; și ceilalți ascultă, așteptând-o. Ceilalți — adică cei trei copilași, pisica și sfioasele paseri din prag, pe care aburul mămăligii le face îndrăznețe. Toți ochii, toate sufletele sunt ațintite cu luare-aminte la actul acela mare, misterios, dătător de viață. Femeia, cu mâinile încleștate pe melesteu, se uită în ceaun și mestecă voinicește. E o țărancă brună, foarte frumoasă, de-o frumusețe serioasă, gravă chiar. Lumina de-afară îi cade în plin pe spate, pe broboada albă și pe brațul drept. Para focului îi rumenește fața. Între aceste două lumini, și ea și fetița au ceva dumnezeiesc în înfățișarea lor. E liniștea așteptării. Fără să vrem, ne uităm mereu în cadrul de lumină al ușii. În curând trebuie să sosească de la muncă el: „omul”. Aspru, tăcut, ostenit, are să ridice cofa de sub laviță și, ducând-o la gură c-o mișcare largă, omerică, are „să-i tragă o dușcă bună”, să-și stâmpere

întăi setea; apoi, făcându-și cruce, are să s-așeze la mesița aceea scundă, pe care, lângă strămoșeasca mămăligă, va fi o strachină cu puțină saramură pe fund, unde vor întinge cu toții… Îl așteptăm. Și dacă l-am vedea, prin cine știe ce minune, apărând deodată în tablou, poate nu ne-am mira așa mult — tabloul însuși fiind o minune.

Uneori, Grigorescu, în aceste călătorii de studiu prin țară, e întovărășit de cei doi buni și vechi prieteni ai lui: doctorul D. Grecescu, botanistul, și doctorul Alfred Bernath-Lendway, himistul — amândoi oameni aleși sub toate raporturile, muncitori pasionați, ca și el, în căutarea adevărului. Impresiile și glumele lor de pe-atunci, ilustrate adesea de Grigorescu, ar putea face, și poate că vor face într-o zi, obiectul unei opere de umor sănătos, din care multe se vor învăța cu privire la starea și obiceiurile țării de-acum treizeci de ani. Într-o călătorie pe care-o făceau în județul Brăila, unde doctorul Bernath avea să analizeze apele minerale de la Lacul-Sărat, o mică neînțelegere cu cerberii de la barieră, cari au luat bagajul doctorului himist drept mărfuri de contrabandă, e ilustrată c-o admirabilă caricatură, în care omul de știință e înfățișat în atitudinea lui ceremonioasă în fața autorității c-o vervă demnă de Gavarni. Altă dată, pe când botanistul tăinește cu natura prin florile ei, pictorul îi prinde mișcările cu o iuțeală de artist japonez. Interesante sunt scrisorile pe care le scrie din străinătate celor doi prieteni acest neîmpăcat vrăjmaș al slovelor latine, care n-au nici un pitoresc și nici o expresie”, zicea el. Asupra sărbătorilor, mai ales, îl apucă dorul. Se simte singur, se gândește la ei și le scrie. Doctorului Grecescu, pentru că-și rade mustățile ca popii catolici, îi zise popă, și, într-o scrisoare de la Paris, îi amintește cu duioșie serile de visuri, de glume și de cântece — doctorul

cânta din flaut — dulci seri de vară, petrecute în Moldova, în județele Bacău și Neamț… „Și mai dulci suvenire!”

Dorul de modelele din țară! În altă scrisoare, aducându-și aminte că doctorul Grecescu îi spunea odată că-i place mult dovleacul, îl face visând un dovleac mare, mare, ș-a doua zi… realizându-și visul. I se plâng prietenii că uneori au de furcă până să-i descâlcească slova: în răspunsul lui, îi face pe amândoi la o masă, stând cu picioarele-n apă rece și chinuindu-se să-i citească scrisoarea.

În toate glumele și caricaturile acestui artist se vede același suflet delicat, același zâmbet afabil, de care e luminată întreaga lui operă. În campanie, având nevoie pentru tabloul Defilarea prizonierilor de o schiță-portret a unui ofițer din statul-major, și cum acesta își pusese decorațiile și marea ținută pentru a-i poza, pictorul, sedus de umorul unei asemenea solemnități, prinde din fuga creionului, pe lângă ceea ce-i trebuia lui, și o caricatură admirabilă, de-o extraordinară asemănare — o notă veselă așa de rară în zilele acelea de durere și de groază!

În aprinderea unei discuții îți caracteriza un lucru, o mișcare, o figură din câteva trăsături de condei. Odată, în tren, vorbind de încăpățânarea atavică a bulgarilor, și vrând să arate cum anume linii din figura omenească răspund în mod statornic unor anume sentimente de rasă, continuându-și vorba, se scoală nervos și, pe geamul aburit al vagonului, face cu degetul, din câteva linii, un tip de bulgar, aspru, posomorât, de o putere de expresie fulgerătoare.

Emoțiunile lui se descărcau numaidecât în forme scrise. Observația, exercițiul îndelungat stabilise la el un acord per

loc de ce.) În realitate, pentru a nota rostirea acestui șe moldovenesc ar trebui un semn aparte, corespunzând unei nuanțe de sunet intermediar între ce și șe (n. a.). fect între ochi, suflet și mână, încât acestea funcționau deodată, ajutându-se, completându-se aproape instinctiv. Îl doare o măsea? El își exprimă suferința printr-un desen: portretul lui, făcut repede, așa cum i-l arăta oglinda în clipa aceea -încruntat, legat pe sub fălci, cu scufa-n cap — un suspin de durere, pe care-l trimete dentistului, ca să-l înduioșeze…

Un suspin de durere. Foarte rar l-au bănuit pânzele lui. Destule dureri sunt în viață. Arta trebuie să ne facă să le uităm. Îi arătam într-o zi, primblându-ne prin pădurile Agapiei, un măr bătrân: o încâlcitură fantastică de rădăcini groase, ieșite din pământ, încolăcite ca niște șerpi monstruoși, un trunchi scorborosit și noduros, crengi sucite, îndreptate mai mult spre pământ decât spre cer, întinse în larg, multe uscate, negre, țepoase. Aruncă o privire: „U, prea e tragic!” Și se depărtă iute, scuturându-se ca de o vedenie fioroasă. Umblam de câteva ceasuri în căutarea unui fag frumos.

O singură dată a primit un ulm uscat în mijlocul unui divin peisaj de toamnă — De la Posada. Era acolo, și n-avea ce-i face. Lung, strâmb, negru, țâșnește ca un izvor de păcură din coama ruginită a primului deal și spintecă pânza de jos până sus. O notă gravă de trombon în dulcea, melancolica simfonie a toamnei.

„Îmi spun unii că poetizez. Nu știu bine ce-i asta. Dar bănuiesc ce trebuie să fie în gândul lor: că m-aș încerca să fac mai frumos decât natura. Hm! or fi și neghiobi care cred că pot retușa opera lui Dumnezeu, dar aceia numai artiști nu sunt. Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aș putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de viața și de arta mea. Eram „în război”. O, sunt atâtea lucruri frumoase în natură! Unde ne putem noi urca, nu până la ele, că aceasta nu e dat omului, dar… până mai pe-aproape măcar? Oricât ne-am strădui, întotdeauna rămânem departe, subt adevăr. Foarte departe… Dar cel puțin, unde nu mai știm ce să spunem și cum să spunem, să tăcem — să nu mințim!…”

Așa gândea acest mare poet al adevărului.

X. LA PARIS[modifică]

Om cumpătat, cuminte, lipsit de orice deșertăciune, și, în viața lui, de o simplitate de sfânt, Grigorescu n-a ținut nici la bani, nici la glorie. Cu dragostea lui de muncă, închinată artei, și numai artei, cu strălucirea și fecunditatea geniului lui, ar fi putut avea tot ce-ar fi vrut. Dar lui îi trebuia așa de puțin din bunurile pentru care se frământă lumea! Altele îl nelinișteau pe el. Lucruri pe care oamenii nu i le puteau da. De câte ori nu spunea, oftând, acum în urmă: „De ce n-am găsit eu pe cineva să mă ia în întreprindere?… Să îngrijească el de tot ce-mi trebuie, să facă el expoziții, să vadă el de socoteli, de cifre, de tot — eu să nu știu nimic; să am liniște și putința de a lucra. Să fii sănătos, și să muncești cu drag… Toate celelalte sunt nimicuri!”

Când era la Paris, expunea la Salon câte-o bucată, două; și aceasta mai mult ca să-și aibă dreptul de intrare. Întotdeauna lucrările lui erau remarcate. Criticul de la Figaro îl compara cu Watteau; Stop, de la Journal Amusant, în seria lui de caricaturi, după cele mai importante pânze din Salonul anului 1880, nu uită Ovreiul cu gâsca, de care, de altmintrilea, toată presa vorbește cu elogii.

Dar omul, care e absorbit de-un ideal, nici nu vrea să știe de ce se vorbește în jurul lui. E ca și cum n-ar trăi pe pământ. Ocări sau laude, îi sunt deopotrivă de indiferente. Ș-apoi, nu vedea el ce înseamnă grăbita, zgomotoasa, capricioasa judecată a presei?

Opinia presei? N-a râs publicul Parisului nouă ani de zile de pictura lui Puvis de Chavannes, ca și de-a lui Courbet? Nu strigau aproape toți criticii de artă că Puvis de Chavannes, cel puțin, e un nebun liniștit, inofensiv, pe când Courbet e un nebun furios?… Dar Troyon, Rousseau, Diaz, Millet, Corot n-au rămas necunoscuți până aproape de sfârșitul carierei lor? În fiecare an juriul Saloanelor, compus din mediocritățile oficiale și invidioase ale timpului, îi refuza fără discuție. La toate popoarele, oamenii cinstiți, care-aduc un cuvânt nou pe pământ, străbat anevoie. Sunt atâția care au interes să nu se facă lumină! Minciuna, însă, asta are bun, că nu trăiește mult…

Grigorescu le știa toate acestea, și le privea de sus, cu liniștea omului care-și cunoaște drumul.

În iarna anului 1886, prin luna lui decembrie, fiind la Paris, primește înștiințare de la Casa unde-și avea banii că „depozitul” lui s-a isprăvit. Niciodată nu-i trecuse prin gând că depozitul acela, din care lua mereu, s-ar putea isprăvi. Un vechi prieten și admirator îl sfătuiește să fac-o expoziție. Peste-o lună, o parte din pânzele ce-i împodobeau atelierul sunt încadrate și expuse în sala „Martinet”, pe Boulevard des Italiens. Pentru cunoscătorii de artă din Paris a fost o revelație. De multă vreme nu se mai văzuse atâta sinceritate, atâta „bun-simț” în alegerea subiectelor ș-atâta nobleță și simplitate în tratarea lor. Francezii nu-și credeau ochilor. Vechea lor artă fără „artifiții”, buna lor pictură, curată, cinstită, personală nu se dusese din lume. Era acolo, palpitând de-o tinerețe nouă, pe pânzele unui necunoscut — unui om blând, mărunțel și discret, al cărui trup s-ar părea că e mai mult pentru a purta în lume ochii aceia strașnici, fulgerători, care despică și ard cu privirea, ochi prin care simțeai că te privește un suflet profund gânditor și foarte serios.

Toate ziarele importante, toți criticii de artă ai Franței nu au decât cuvinte de surpriză și de admirație pentru acest „nou pictor”.

„Ceea ce te uimește în diversele lui studii, scrie, în l’Evenement din 27 februar 1887, Ars čne Alexandre, unul din cei mai autorizați critici, este varietatea lor: de la cea mai înaltă delicateță, până la cea mai hotărâtă vigoare. Sunt bucăți în plin soare, care au parcă tremurul imperceptibil al undelor de aer, și sunt altele posomorâte, aproape brutale, și, atât unele, cât și altele, într-o notă justă, vrednică de admirat.” Erau și unele aprecieri pe alături cu drumul. Așa, de exemplu, mai toți vorbind de „Ovreiul cu gâsca” spuneau că e un admirabil tip de țăran român lucrat cu o mână de maestru.

Un lucru, însă, asupra căruia toate criticile sunt de acord, e deplina sinceritate a pictorului și puternica lui originalitate.

Expoziția începea acum s-atragă din ce în ce mai mulți cumpărători, când — spre nedumerirea tuturora — Grigorescu „închide prăvălia”, își împachetează toate tablourile și pleacă în țară. Vânduse exact pentru suma ce-i trebuia ca să-și plătească ce avea de plătit la Paris și drumul până la București.

Un om ciudat, vor fi zis francezii. Vine gloria să-l încununeze, și el îi întoarce spatele și pleacă…

Un om întreg și serios, cinstit cu el, cu lumea, cu credințele lui. Un cucernic. La Grigorescu iubirea de țară și de neam era un sentiment profund, inalterabil, real ca însăși viața, care numai prin aceasta avea un preț. Ce era arta lui, decât un mod de a-și exprima acest sentiment? Ce erau tablourile lui, decât închinarea de fiecare zi, rugăciunile unui suflet credincios? Și când, în cele câteva zile cât a ținut expoziția din Boulevard des Italiens, vedea plecând câte-un tablou,

fragmente din acest articol, făcută de d-l N. Petrașcu într-un studiu al său asupra operei lui Grigorescu (n. a.). despărțirea aceasta, pentru totdeauna, de lucrurile lui, care nu erau numai ale lui, îi făcea o impresie de jale și de nelegiuire. Cu fiecare peisaj pe care-l vindea, i se părea că-și înstrăinează o bucățică din țara lui. Iată de ce — în toiul târgului, cum se zice — și-a luat iconițele lui ș-a plecat.

O, în adevăr un om ciudat pictorul acesta, care suferea când i se cumpărau tablourile și se supăra pe cei cari-l lăudau! Am înaintea ochilor o scrisoare a criticului de artă William Ritter, unul din marii admiratori ai pictorului, și văd cu ce îndurerată putere își apără acest profund cunoscător al operei lui Grigorescu dreptul de a o admira și lăuda, chiar și fără voia autorului.

„Enfin, comme je suis libre de dire bien fort mes admirations o ů je veux, je continuerai ŕ le faire. Vous peignez, j’ai le droit de dire que ce que vous faites est beau.” („În sfârșit, liber fiind de a-mi striga tare, și oriunde vreau, admirația mea, nu voi înceta de a o face. Dumneata pictezi, eu am dreptul de a spune că ceea ce faci e frumos.”)

Într-un cerc de prieteni se deplângea odată nepăsarea publicului nostru pentru artă, și ca exemplu se aducea faptul că țara nu știe încă să-și prețuiască pe Grigorescu al ei. Cu o duioșie de părinte care-și apără copilul, se ridică și protestă împotriva acestor nedrepte învinuiri ce se aduc țării: „Ne-am deprins ca la noi să vedem numai rele, și peste hotar să ni se pară toate bune și frumoase. Iluzia depărtării. Câte greutăți întâmpină și pe acolo un artist cinstit și mândru, cum trebuie să fie un adevărat artist!

Am fost de față când Millet oferea măcelarului unsprezece tablouri pentru achitarea unei datorii de vro mie de lei, și n-a vrut măcelarul să le primească; zicea că el nu cumpără vite cu tablouri; și întâmplarea a făcut să mă găsesc la Barbizon, la câțiva ani după aceea, când s-au vândut lucrurile

lui Millet, după moartea lui. Ș-am văzut atunci pe măcelar plângând și bătându-se cu pumnii în cap, că toată lumea îl credea nebun; și era în adevăr nebun de necaz și de desperare că n-a știut a prețui, când i s-au oferit, bucățelele acelea de pânză vopsită, care se plăteau acum, subt ochii lui speriați, cu zeci de mii de lei”

Și încheie cu obișnuitul lui oftat din adânc, ce parcă venea de departe, de foarte departe:

„— E, dragii mei, avem o țară de aur, da’ nu știm să ne-o prețuim…”

XI. 1887[modifică]

În palatul Eforiei de pe bulevard, în ziua de 11 mai 1887, se deschide a doua expoziție „Grigorescu”. Se deschide nu înseamnă nimic altceva decât că, în ziua aceea, pictorul a venit mai de dimineață, a scos o cheie din buzunar, a descuiat ușa de la stradă și a intrar în tăcutul colțișor de rai pregătit de el cu grijă, cu gust, cu sentimentul că lucrurile nu stau cu indiferență unele lângă altele, ci au și ele simpatiile și antipatiile lor, sunt vesele sau triste, vorbesc sau tac, după locul și lumina în care le-ai pus. Nimic n-a putut să învingă în omul acesta dintr-o bucată oroarea de solemnitate, de gălăgie și de părăzi. Și, de câte ori a fost rugat să îngăduie câte ceva din asemenea deșărtăciuni zgomotoase în jurul persoanei operelor sau numelui lui, a răspuns cu o indignare care a curmat orice discuție.

Pentru două motive se grăbise să vie în ziua aceea mai de dimineață: întâi, ca să poată avea în liniște vederea generală a expoziției, și al doilea, să-și asigure… în contra cumpărătorilor câteva tablouri care-i erau scumpe, scumpe ca o ființă vie, și pe care niciodată și cu nici un preț n-a vrut să le vândă.

Expoziția aceasta e cea mai bogată din câte a făcut Grigorescu. Bucăți mai multe au fost alte dăți, dar o mai strălucitoare varietate de subiecte și o mai adâncă înțelegere a frumosului în toate misterele și ipostazele lui, o viață mai proaspătă și mai puternic prinsă în tot ce are ea mai fermecător niciodată nu s-a mai văzut la noi, și arareori se va fi văzut și-n vro altă țară.

De toate, sunt 222 de bucăți. Cu prețul cel mare, de 8000 de lei, e vestitul „Cetățean român în perspectivă”, „Ovreiul cu gâsca”, pe care-l cumpără d-l G. Cantacuzino. Sunt și „studii din Vitr é” cu prețul acesta, dar… jos, în colțul din dreapta al tabloului, e un pătrățel de carton pe care citim vândut. Cine-i pasionatul acesta — și așa de mare cunoscător — care a pus mâna pe atâtea minuni? Căci iată încă un bilețel, cu același vândut, la bătranica asta, curată, vrednică și foarte simpatică ce șade-n pragul ușii cu fața în lumină și împletește la ciorap. Unde-or fi gândurile ei!… De-afară, din grădinița plină de soare, năvălește pe ușa deschisă un torent de lumină, ce parc-a rupt și flori și frunze pe unde-a trecut și leaduce în odaie. Trebuie să fie tot așa, o zi tare frumoasă, de pe la începutul lui mai, și cam pe la ceasurile nouă dimineața; în casă e strâns tot, dichisit, fiecare lucrișor pus la locul lui; vechile farfurii înșirate pe bufet, ca podoabă. Și ele țin minte de demult, și povestesc lucruri duioase din trecut, căci acolo, în păstrătoarea Bretanie, fiecare casă, cât de săracă, pare a fi bisericuța unei amintiri. Atâta pace în tabloul acesta, și ce atmosferă de cinste și de cuviință în toate! Și în tăcerea aceea sfântă se simte nu știu ce misterioasă armonie și concordanță între sufletul bretoniei și lucrurile curate care o înconjoară, între lumina tinereții de afară și umbra în care dorm atâtea amintiri de la bătrâni…

Dincoace, iar un vândut: Pe marginea Oceanului. O zi albă de vară, un cer lăptos, făcut mai mult dintr-o spumă de nori, pe care nici un vânt nu vine s-o risipească; jos, în primul plan, pe un scaun de lemn stă, îmbătată de aer, de lumină, de spațiu, o femeie tânără, blondă, a cărei drăgălașă figură de copil, rotundă, rumenă, de o fragezime de floare, are o dulce expresie de vis, de dor, de extaz. A dat să citească, dar… cine mai poate citi în splendoarea asta. Cu mâinile în poală, pe cartea închisă, a rămas pe gânduri. Se uită în zare, departe — în infinit. În fund, oceanul doarme; o ceață ușoară, un fel de lumină ostenită plutește deasupra vastului neteziș al apei verzui; lume împestrițată se primblă încolo pe plajă
— de-abia se zărește. Căci tabloul este ea. Ea, cu lunga ei rochie cenușie, cu talia strâns înfășurată într-un fel de șal scămoșat de un albastru-vioriu, cu pălăria ușurică de coloarea fragei pârguite: o umbreluță sinilie cu volan alb e răzemată de scaun, și alături, pe-un scaun mai mic de pânză, aruncat, un șălișor de mătase albastru-deschis, așa de moale, așa de ușor, că parcă-i mai mult aer decât stofă, și totul scăldat în lumina aceea de ocean, mai bine zis în oceanul acela de lumină, ce pare că pentru ea vibreaz-acolo, pentru frumosul ei profil.

Alt vândut: O floricică: adevărat o floricică. E o fetiță de vre-o doi ani cu o mică bonețică albă pe cap, toată îmbrăcată în alb, și șade așa cuminte în iarbă, întocmai cum a pus-o mama, cu mânuțele în poală, cu ochii în jos, cuminte ca un îngeraș — un strop de viață cerească, picat acolo, în pajiștea de la Brolle, pe marginea Senei, delicat și strălucitor ca o lacrimă de rouă subt o rază de soare. Cum a putut mâna omenească să facă o asemenea drăgălășenie? Căpceanul ei, obrăjorii ei, piciorușele ei cu ce-s făcute? Că nu mai e culoare, și nu mai e chip zugrăvit, ci fragezime și gingășie de copilaș divin, care gungurește acolo între flori, și probabil că florile îi răspund. E soare. Aerul tremură scânteietor. În fund, foarte departe, la îngânarea pământului cu cerul, o dunguliță albastră — ai zice că Dumnezeu a dat perdeaua la o parte, ca să vadă și el cum îi șade unei flori când ia chip omenesc…

Și alte multe bucăți alese, vândute din prima dimineață: Un studiu de fag, O stradă la mahala, O nimfă dormind, Un peisaj de toamnă, O ramură de măr înflorită … Ați înțeles desigur că fericitul cumpărător e însuși autorul…

Pentru Grigorescu, o expoziție era un șir de suferinți, din care ieșea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multă vreme. Îl durea timpul pierdut, umilința și sila de a sta nemișcat, „ca la tarabă”, cum zicea el, așteptând mușterii; îl ofensa indiscreția celor care încercau să tocmească, dând, prin aceasta, în adevăr, un caracter de marfă unui lucru care pentru el era sfânt, deoarece înfățișa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun și mai curat în sufletul lui; îi făcea rău atingerea cu lumea, în felul acesta, mai ales, care i se părea cel mai înjositor pentru un artist. Iată de ce, cum vedea că s-a încropit cu ce să-și acopere pentru doi-trei ani nevoile artei lui, căci pentru el, pentru omul din el, foarte puțin îi trebuia, închidea și pleca.

Din cele 222 de bucăți, se vând, în mai puțin de trei săptămâni, aproape jumătate, își numără banii — treizeci de mii de lei… Și-i primăvară, codrul dă în frunză. Posada-l cheamă cu freamăt de izvoare — ce mai așteaptă?

Pentru el banul n-a însemnat niciodată altceva decât posibilitatea de a lucra în liniște. În suma asta de treizeci de mii de lei el vede o nesfârșită întindere de timp liber înaintea lui, materie primă a creațiunii. Vremea — aur în care dorm atâtea juvaieruri… Și-i fericit. O, nespusul, divinul farmec al operei necreate încă!

XII. POSADA[modifică]

Toate minunile se pot explica. Pentru aceasta, însă, ele n-au să înceteze de a fi minuni. Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explică prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cât face în viața unui artist puterea aceasta. Și rari oameni au avut o asemenea putere în măsura în care-a avut-o Grigorescu. El ar fi trăit ani întregi fără să vadă un chip omenesc, fără să simtă nevoia de a schimba o vorbă cu cineva. Iată de ce singuraticul acesta, așa de căutat de toți, așa de iubit pentru minunatele și fermecătoarele lui însușiri sufletești, a avut în viața lui, adică a lăsat să s-apropie de el, foarte puțini prieteni și numai dintre oameni de aceia care și ei aveau ce face cu vremea lor. Vechea „trinitate” — Grigorescu, Bernath, Grecescu („tatăl, fiul și Duhul sfânt”) — s-a închegat ș-a trăit din acest adânc sentiment despre însemnătatea vieții și despre o misiune serioasă a omului pe pământ.

În călătoriile lui prin țară, prin țara aceasta plină de atâtea frumuseți ascunse, tăinuite, ca și sufletul poporului nostru, Grigorescu descoperea adevărate raiuri dumnezeiești, din mijlocul cărora nu se mai îndura să plece. Luminișuri de codru, ce parc-așteaptă oaspeți din basme; și plaiuri însorite, și lunci, și ape vrăjitoare, și arbori prieteni, ce parc-atunci se deșteaptă ca să-l primească pe el, să stea de vorbă și de povești cu acest mare tălmaci al lor. Mare, prin iubirea lui de natură, dusă până la evlavie.

Una din aceste descoperiri a fost Posada. Pe Valea Prahovei, între Comarnic și Sinaia, deasupra „Orățiilor”, e un cătun de munte — vreo douăzeci de căsuțe presărate, ici și colo, pe prispe verzi de pajiște, adăpostite de codru. Acolo se așază pictorul în vara anului 1887, în casa unui țăran fruntaș, care mereu se întreabă și nu se dumerește cum poate un boier de la oraș să trăiască atâta vreme singur, în sălbătăcia aceea de loc. Vro patru-cinci ani de-a rândul acolo-și are el atelierul lui de vară. Se scoală dimineața, înainte de răsăritul soarelui, își face obișnuita lui baie în Prahova, ori sub căderea puternică a unui izvor de munte, vine îndărăt acasă de-și ia lucrurile de pictură și pachețelul cu dejunul, pregătit de cu seară — două ouă fierte, nițică brânză, o felioară de pâine — ș-o pornește pe dealuri. De obicei își are locul lui știut de mai înainte: preluca lui, tăpșanul lui, cu mesteceni care-l cunosc de mult, cu izvoare care-i povestesc, din adânc de vremi, pe când lucrează. Înainte de a începe, umblă câtva timp neliniștit în preajma subiectului, îl privește lung, ba de ici, ba de colo, închizând dintr-un ochi, fluieră printre dinți, ridicând brațul în raza privirii, ca să-și taie bucata de cer a peisajului; și când simte că i s-a lămurit bine în suflet ce are de făcut, își pregătește toate, cu îndemânarea și iuțeala mișcărilor instinctive, și s-așază la lucru. Mâna lui mică, nervoasă, umblă frenetic prin vraful de pensule până-și alege ce-i trebuie, paleta-i gata, câteva linii mari fac loc peisajului pe pânză, și opera misterioasă a creării începe. Treptat, cu fiecare lovitură de pensulă, cu fiecare pată de coloare, pânza se umple de aer, de lumină, de înțeles, dealuri, copaci răsar încet din negurile neființei, din ce în ce mai lămurit, parcă toate erau acolo de mai înainte, și pensula nu face decât să scuture de pe ele stratul de pulbere sub care stăteau ascunse. Între natură și pânză e un curent de lumină care se țese, o palpitare de suflet, ceva proaspăt, viu și misterios, care parcă de sine se limpezește, se desface din formele pieritoare, pentru a îmbrăca haina nemuririi. E viață din marea viață a naturii, care umple sufletul sincer al artistului, și se descarcă prin mâna lui inspirată.

Un ceas, două, trei au trecut pe nesimțite, cum trec ceasurile peste copacii care cresc. Pictorul se ridică, se depărtează puțin și, înclinându-și capul pe umărul drept, se uită, compară — uneori e mulțumit, de cele mai multe ori, nu. S-așază deoparte, la umbră, dezleagă șervețelul cu merinde și, după ce mănâncă, adună frumușel hârtiuțele și cojile de ou, le

nvălește într-o gazetă și le pune subt o tufă, să nu se vadă, că-i păcat; un loc așa de frumos e sfânt… e o biserică. După dejun, la lucru. Același peisaj, văzut din altă parte, în orice caz, în altă lumină, deci alt peisaj. În artă nici nu există decât… alt peisaj. Plouă-ntr-o zi? Va face vatra lui moș Ifrim, ori vrun copil al lui, gâștele ce bălăcesc dinaintea casei, ori vițelușul de sub șopron. Foarte dragă i-a fost o casă veche românească de acolo din șosea, „cârciuma de la Orății”, cum îi ziceau cărăușii. Așezată pe un dâmb înaintându-și pridvorul spre drum, își taie pe cer liniile simple, de o nespusă eleganță ale coperișului de șindrilă înnegrită de ploi; casa e văzută dintr-o coastă; în păretele despre noi se deschide o ferestruie — un ochi ce privește în calea trecătorilor; în bătătură sunt care, boi dejugați, trăsuri — ca la un loc ca acela; un pridvor, drumeți care cinstesc; pe păretele din față bate o rază de soare — un zâmbet. Deasupra, un cer de vară, nori albi, ușori, se mișcă încet ca pale de fum, în albasrtul înălțimilor. Și-i cald, fierbe văzduhul, și parcă toate ațipesc o clipă, și iar se deșteaptă…

Cine știe ce amintiri din copilărie mai încălzeau, împreună cu soarele, căsuța aceea simplă, pe când artistul o învăluia cu privirea-i creatoare! Ceva mai tainic, și mai de departe trebuie să fi trecut prin pensula care-a pus-o pe pânză; altfel, n-am rămânea așa pe gânduri înaintea ei.

XIII. CIOBANII LUI GRIGORESCU[modifică]

„…Tu, Mioara mea,Să te-nduri de eaȘi să-i spui curatCă m-am însuratC-o fată de craiPe-o gură de rai…”

Nu un capitol, ci un volum întreg ar fi de scris cu titlul acesta. În vasta operă a pictorului — ca și în trecutul neamului nostru — păstorul ocupă un loc foarte important. El și l-a cucerit. În vechile poezii ale poporului nostru, pătrunse de o adâncă melancolie, în Miorița, mai limpede și mai mișcător decât în toate celelalte, ni se înfățișează tipul păstorului român, văzut la lumina unei drame, învăluit în nu știu ce atmosferă de bunătate, de duioșie și de înaltă liniște în fața morții, că aproape îl confundăm cu făt-frumosul basmelor noastre.

Fermecător de frumos acest

Așa l-a văzut și Grigorescu. L-a văzut cu ochi de istoric, și l-a scris pe pânzele lui cu dragoste de frate.

Toate felurile de muncă își au pitorescul lor. Un om care muncește e întotdeauna interesant. Mișcări frumoase fac și plugarii ce-și încordează brațele pe coarnele plugului, și plutașii, în luptă cu iuțeala apelor, și semănătorii, și cosașii, cu gesturi largi, ritmice, dar nimeni nu pune atâta nobleță în atitudine, în mers, în privire, ca și în vorbă, nimeni nu are atâta poezie în făptura și în viața lui ca păstorul.

Lumina și aerul tare al înălțimilor, dormitul afară, urcușurile repezi, sărituri peste ape și lupte cu jivinele sălbatice, atâtea ș-atâtea particulare condiții de trai l-au păstrat sănătos și curat, ager la minte, sprinten și mlădios la mișcări. Depărtarea de sat, de lume, de-ai lui i-a pus în ochi o dulce melancolie, iubire și cântec în suflet. Inima lui va fi șoptit stelelor, într-o noapte de vară, fără să-l fi auzit vreodată, cuvântul dor , cuvântul de foc, pe care nici o limbă nu-l poate traduce.

Și ce frumoși ciobani pasc turmele lui Grigorescu! Și mândri. Parcă-s regi, monarhi ai munților, așa umblă, așa stau, așa privesc peste plaiurile lor. Nu sunt ei coborâtori din cnezi? N-au purtat gluga și opinca lor cei dintâi voievozi ai Carpaților? Îndărătul vremilor, la capătul celei mai nobile vițe românești, e un păstor. El singur a rămas neschimbat în curgerea atâtor veacuri — aceeași doină, același grai, același port, de la urzirea neamului nostru.

Priviți-l ce frumos, ce liniștit șade rezemat în ghioaga lui, adesea artistic cioplită — sceptrul și arma lui strămoșească. Pare că de când e muntele stăpânește și vegheazacolo. În picioare, în atitudinea lui obișnuită, de o firească eleganță, cu palma stângă pe măciuca ghioagei, cu brațul drept adus ca un arc, sprijinit pe mâna stângă, se uită-n adâncul zărilor, cu ochi care mai mult gândesc decât văd; lângă el, câinele lui cel mai iubit stă, parcă, în așteptarea unui cuvânt, a unei porunci. E tăcere, nu se aude decât ronțăitul oilor care pasc mai prin apropiere și, din când în când — cling, clang — tilinca sutașelor . Nici un nor pe cer, nici o adiere de vânt. Peisajul e curat, proaspăt, scăldat în lumina de sărbătoare a înălțimilor. În fund se zăresc, lin ondulate, albăstrii, coamele munților. Copacii au stat din freamăt, apele șoptesc a vis… Adevărate, văzute aieve de atâtea ori întocmai așa, și, cu toate astea, nu știu ce te face să-ți închipui că lucrurile acelea sunt în afară de timp, țiind parcă mai mult de cer decât de pământ.

Mai toți ciobanii lui Grigorescu sunt tineri. Culcați pe brânci, sau stând într-o rână, în pajiștea moale a plaiurilor, urcând sau coborând pe-o coastă de munte, cu aceeași expresie de blândețe și de dor, privesc înaintea lor, în adâncul depărtărilor. Unii sunt băiețani de cincisprezece-șaisprezece ani — un chip de heruvim subt o căciulă mare cât o căldare
— foarte serioși, gravi chiar în mersul lor bătrânesc, în căutarea și în ținuta lor „de oameni ai trebii”, pe cuvântul și-n vrednicia cărora se poate bizui cineva cu toată nădejdea. Un astfel de „paj al munților — poate cel mai frumos ca figură și ca mișcare — am văzut în colecția M. S. Reginei. E prins în mers. Coboară devale, cu ghioaga la spate, opinca strânsă bine pe picior, ițari de aba, un mintean peste cămașa scurtă-n poale, desfăcută la piept, cu gluga după gât și mijlocul încins c-un chimir de piele, în care-și ține cuțitul, fluierul și scăpărătorile. Soarele-l bate dintr-un peș, stropindu-l cu pete de argint pe căciulă, pe mintean, pe glugă — îndărăt, mai în fund, pe povârnișul coastei, se văd, ca printr-o ceață, oile păscând. Ciobănașul, turma, costișa, munții din fund, cerul albastru — toate parcă sunt vedenia unei vrăji. Parc-a suflat și le-a făcut. Și-n aceeași colecție alături de acest copil al primăverii, e unul din rarii, poate unicul cioban bătrân pe

care l-a făcut seninul pictor al tinereții. Foarte bătrân și foarte trudit. Ai zice un drumeț care vine de departe — e rupt de osteneală, și s-a așezat pe-o prispă de pământ să mai răsufle. Stă gânditor, cu sumanul pe umeri, cu căciula pe ochi, cu brațele moi pe genunchi, și asupra lui, ca o povară materială, apasă greu noianul vremii trăite.

Ani de-a rândul Grigorescu umbla vara prin munți, cu săptămânile, observând mișcările, obiceiurile, felul de a sta și de a privi al ciobanului, studiindu-l cu dragoste, pururi în căutarea frumuseței tipice, caracterului fundamental al neamului; ceasuri întregi sta de vorbă cu ei; și ce mult îi plăcea liniștea cu care adesea oamenii aceia simpli spuneau lucruri foarte adânci! Pe Ciungi, în munții Agapiei, dejunam pe iarbă, în apropierea unei stâne. Vine-un cioban tânăr de ne-aduce o botă cu apă rece de la izvor și s-așază mai la o parte. Pictorul îl poftește să guste și el din mâncarea noastră.

— Mulțămim de bunătate, zice, dar noi postim. Era postul Sântămăriei.
— Și ce mâncați? întreabă pictorul, ca să-l mai îndemne la vorbă.

— D-apoi… mai o fiertură de fasole, mai un borș cu buruiene, un castravete murat, ori o ceapă — că nu mai știe omu săracu ce-a mai mânca, doar a muri mai degrabă.

Uneori ciobanul cu turma e de-abia indicat în fundul peisajului. Alteori vasta priveliște a naturii nu-i decât lumina, decorul în care ni se înfățișează acest prinț al înălțimilor. Ciobănașul de pe valea Prabovei, care coboară cu sumăieșul pe umeri și cu ghioaga la spate, întovărășit de câinele lui de credință, alcătuiește el tot înțelesul tabloului. Îl vedeți ce frumos e la chip și ce mândru pășește… munții pe care-i lăsă-n urmă, mesteacănul subțirel ce se înalță ca o coloană de fum din marginea cărării, aerul, lumina, cerul… toate parcă sunt acolo numai pentru el.

De cele mai multe ori, însă, e atâta concordanță între păstor și peisajul în care-i pus, un așa întreg desăvârșit alcătuiește omul cu locul, cu aerul, cu bucățica aceea de cer, încât nici n-ai putea spune prin ce te farmecă mai mult tabloul acela; o viață — una singură în tot ce vezi acolo, și care nu poate fi decât așa cum o vezi acolo. Pe Vârful-cu-Dor se urcăncet, în urma turmei, un cioban căruia nu-i vedem fața; după mers, cum ține zăbunul pe umăr și după toată făptura lui greoaie, înțelegem că e om trecut de cincizeci de ani; a ostenit, dar nu mai are mult de suit: capătul turmei a și ajuns în vârf; la stânga, peste tarnița muntelui, ochiul scapătă-n fund, în largul priveliștii, unde se văd în curmeziș alte trei rânduri de munți; coasta celui dintâi e întunecată de brădet, din cealaltă vale se ridică albăstrie ceața dimineții, al doilea munte e încă în umbră; iar cel de-al treilea, din fund de tot, rumenit în bătaia soarelui, parcă arde, pe toată creasta înaltă și stearpă dogoresc stâncile, ca niște bulgări mari de jaratec. Sus, în limpezișul cerului, un norișor alb, sângerat de soare la o margine, se mistuie văzând cu ochii; simți aerul dimineții, aerul proaspăt și răcoros al înălțimilor, lumina crește… ți se pare ciudat că vezi pe cioban tot acolo. Și, cu toate astea, nu ți-l poți închipui aiurea. Munții aceia pentru el sunt, și soarele pentru el răsare.

XIV. ȘOAPTA ADEVĂRULUI…[modifică]

Pentru cine a cunoscut pe Grigorescu mai de aproape, marea lui operă, variată, amestecată ca florile pe câmp, și tot ca ele de strălucitoare, se înfățișează ca un lucru foarte firesc. Așa trebuia să fie. În opera lui se oglindește viața lui. Toată

viața lui. O viață mai simplă, mai curată, mai cucernic închinată artei și mai frumos trăită în prietenie cu natura nu se poate concepe. Dacă vorbele n-ar avea nevoie de explicații, din două vorbe ne-am înțelege asupra personalității lui Grigorescu: sincer și simplu, și la o adică din una singură: sincer. O, putem să-l scriem cu litere cât de mari, cuvântul acesta are nevoie de multe deslușiri. Ce artist nu e sincer? Corot, cu acel văl de lumină din alte lumi peste peisajul lui foarte frumos și mai totdeauna același, Millet, cu țăranul lui ca turnat în bronz, greoi, posomorât, pe care-l simți și când nu-l vezi în peisajele acelea așa de adevărate, îl simți acolo trist, tăcut, întunecat de nevoi — o ură care așteaptă — n-au fost amândoi deopotrivă de sinceri? Trăind în același timp, și în același mediu, și în același cult pentru adevăr, și, cu toatea astea, câtă deosebire în felul lor de a înțelege arta! Poeți și unul și altul. Corot — elegant, afabil, căutând să dea artei lui numai partea de bunătate și de zâmbet, de cântec și de dragoste, care și acelea sunt destul de adevărate. Nu sunt în viață, de unde nu le poți alunga așa de ușor, destule lucruri urâte și triste? De ce să mai întuneci și arta cu ele? Pe Millet însă acestea îl atrag mai cu deosebire, în acestea găsește el adevărata poezie — cea serioasă, cea profundă.

„Tu stai, scrie Millet unui prieten, la umbra unui copac, simțind toată mulțumirea, toată liniștea de care se poate bucura un om; și vezi coborând pe-o cărăruie un biet om c-o sarcină-n spate. Felul neașteptat și pururea izbitor cum îți apare omul acesta te duce numaidecât cu gândul la trista condiție a vieții: oboseala.

În țarină vezi oameni săpând, desfundând. Vezi câte unul, din când în când îndreptându-se de șale, cum se zice, și stergându-și fruntea cu dosul mâinii … Tu pâinea-ți vei mânca-o întru sudoarea frunții!”

Un rob ostenit, plecat cu un fel de fatală resemnare, ca subt un blestem, sub povara unei munci lipsite de orice fel de bucurie — iată țăranul lui Millet.

Câtă depărtare de la acest robust cântăreț al muncii — soră cu durerea — până la visătorul Corot, poetul vaporoaselor dimineți de primăvară, cu „nimfe arcadiene”, pe care zicea că nu el le-a zugrăvit, ci „îngerașul” lui…

Alături de ei, între ei, și fără să aibă vreo asemănare de paletă cu unul sau cu altul, stă poetul țăranului și peisajului român. Tot așa de sincer ca și Millet, care a fost cel mai sincer dintre pictorii Franței. Dar el în muncă vede sănătatea, cinstea, puterea și farmecul vieții. Orice om care muncește e nobil pentru Grigorescu, și numai prin aceasta e nobil. Osteneala e o pauză în mijlocul unei rugăciuni.

Vierul în repaos al lui Millet este, pur și simplu, un degenerat, care-ți inspiră și milă, și groază, și dezgust. A făcut și Grigorescu odată un țăran așa. Dar l-a făcut beat, căzut pe-o laviță, înfățișând toropeala unui popor — copil, într-o cârciumă unde stăpânul, ovreiul acela mititel care șade la tarabă, înfățișează tipul cuceritorului. Dar el singur spunea mai târziu că n-a putut isprăvi tabloul acesta, pentru că „pleda o cauză”, — și pictura, de câte ori vrea să facă literatură, pierde din spontaneitatea ei.

„Și doar am văzut în Moldova cârciuma și toată scena aceea de neuitat, ne povestea odată pictorul: Ovreiul, un tip foarte șiret, sta în fund, la tarabă, pitit în colțul cel mai întunecat, ca să vadă și să nu fie văzut; pe laviță, lângă taraba cu sticle pline de otrăvuri, ședea toropit un țăran beat. Toate curgeau de pe el — cămașa, sumanul rupt, brațele; mâinile lui moi deschideau, c-o mișcare somnoroasă, punga de piele, în fundul căreia se uita cu ochii îndobitociți ai omului care și-a băut mințile… Era vară; în ușă, ovreica grasă și trei copii pe lângă ea, — cel mai mic, rotund și umblând dea-mbușilea, o pornea… parcă să cucerească mai departe. Multă vreme m-a urmărit, ca un vis urât, apăsător, vedenia aceea. Dar, de pus pe pânză, așa cum o am în minte, niciodată n-am izbutit, și nici nu mă mai încerc s-o fac. Ar fi trebuit poate s-o fac atunci, pe loc. Și… pe negândite”

Pe negândite. Un tezaur de învățături în vorba asta!

Așa e făcut Bâlciul de la Bacău. O panză mare, pe care e aruncat dintr-o dată, în icoane puternice, un mare înțeles istoric al vieții neamului românesc din Moldova, o pagină sfâșietoare, scrisă de un profet.

Este iarmarocul anual al Bacăului. Pe câmpia din marginea orașului, în atmosfera încărcată de praf a unei zile de vară, se vede în fund mulțimea clocotitoare, al cărei freamăt ne aduce aminte de o altă învălmășeală, tot așa, subt un cer greu ca acesta, sunt ispitit să zic: de un alt război…

Avem în față trei grupe distincte: în dreapta, o fetică — fata femeii care stă în picioare în preajma ei, c-o juncă de vânzare — șade jos, cu vro zece păsări, găini și rațe pe care le targuiește, cântărindu-le-n mână, un ovrei; la capătul din stânga al tabloului e un băiețaș cu câteva oi — un pui de cioban, care se uită în mulțime, doar o vedea pe alde taică-so, că tocmai acum se opri lângă marfa lor o căruță c-un cal, un mușteriu — un ovrei; la mijloc — sâmburele tabloului — un țăran biruit de nevoi își vinde văcuța cu vițel — vițelușul e mic, născut de-o zi, adus în brațe pân-aici — unul din cei trei ovrei, căci acolo lucrează trei, așa-l descântă și-l amețește cu vorba pe țăran, încât el, săracu, stă așa, tehui de cap, are un aer de hipnotizat; desigur, nevasta-i șoptește de la spate: dintr-atâta să nu mai lese; apoi singură — cum stă gânditoare cu mâna la gură — pare a-și zice: „Dă, știu și eu ce să mai facem?” Uitându-te la ea, îți vin lăcrimi în ochi.

În fund e zarvă mare. O lume clocotește-acolo. Și totuși, câtă armonie! Ce sentiment proaspăt, susținut de la început pân’ la sfârșit! Nimic nu joacă, nimic nu te supără. Nici o pată de coloare care să nu fie organic legată de viața tabloului. Nimic nu lipsește, nimic nu-i de prisos. Și nimeni nu pozează. Toți și toate sunt de acolo, așa cum sunt în fiecare an la o zi ca aceea. Și tabloul îți arată just cât poți lua în cuprinsul unei priviri. Cu cât te uiți, cu atât se adâncește; oameni, vite se deslușesc treptat, și viața, hreamătul, băteliștea atâtor nevoi și patimi, cu harmalaia aceea de ovrei ce umblă forfota după afaceri — toate parcă vin spre tine, mai aproape, din ce în ce mai aproape. E o atmosferă îmbâcsită, apăsătoare, ceva greu se lasă din cer pe mișcarea aceea, pe sufletele de-acolo — neliniștite și unele și altele — târâte, ca-ntr-o luptă surdă, misterioasă, în vâltoarea târgului. Și ce admirabilă unitate în atâta amestec de lume! Arareori știința, instinctul, mai bine zis, al grupării, al ordonării ritmice, al așezării pe pânză a biruit greutăți mai mari. Toate se coordonează în același aer, în aceeași lumină, în același moment, în palpitarea aceleiași vieți, în toate circulă de la un capăt la altul al pânzei același suflet, unul singur — al mulțimii. Și mereu ne uităm la femeia aceea amărâtă dindărătul omului cu vaca. Ah, cum ne înduioșează figura aceea sfântă, pe care de-abia o vedem — mai mult o simțim decât o vedem — și, totuși, ce bine o cunoaștem!

E o simfonie măreață și zguduitoare pe pânza aceea. În largi acorduri triste, loviturile de pensulă au gemete de violoncel, uneori bubuituri de tobă și strigăte de trâmbiți. Grigorescu — psalmistul tăcerii. Cât a trebuit să-l doară ca să strige astfel! Un sentiment profund al măsurii, un instinct rar de ce trebuie spus tare, de ce trebuie numai șoptit, de ce e de subînțeles, iată secretul acestei armonii, în atâta amestec și zbucium de lume. Secretul care face farmecul tuturor operelor lui.

S-ar putea scrie o carte despre acest tablou. Într-un lucru

așa de complex, artistul a știut să rămâie simplu. Deplin stăpân și pe arta lui, și pe sufletul lui. Negreșit că orice operă mare se face cu pasiune. Dar e o tărie de pasiune care te duce dincolo de adevăr. A ști, a putea să te oprești exact unde trebuie, iată marea putere în artă, ca și în viață. Puterea aceasta, care adesea ia înfățișarea norocului, a avut-o pururea Grigorescu. El n-a fost împiedicat, în libera dezvoltare a facultăților lui firești, de tradiții academice, ori de cine știe ce alte preocupări străine artei, deci vrăjmașe artei. Nu și-a căutat originalitatea, care nu vine niciodată la cel care-o caută. S-a căutat pe el, când era de douăzeci și trei de ani, în pădurea de la Fontainebleau, și s-a găsit. S-a găsit acolo, cum s-ar fi găsit în orice altă parte a lumii. „Aici! aici!” îi șoptea dinlăuntrul inimii lui acela pe care-l căuta. Și el a înțeles, și nu s-a rătăcit.

Șoapta adevărului, simpla, sfânta adevărului șoaptă! Ce puțini o aud!… Și tu, care-alergi toată viața pe căi ce nu sunt ale tale, și tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul pașilor tăi.

XV. TAINA PUTERII[modifică]

Grigorescu era făcut pentru a vedea înlăuntrul lucrurilor. Tăcut, pururea gânditor, neliniștit, având nu numai pasiunea de a observa, dar și darul de a vedea, omul acesta era cu neputință să se mulțumească numai cu ce spun formele la suprafață. Toată adâncimea acestui suflet meditativ își cerea în afară proporția de adâncime, în bătaia privirii, pe care o arunca asupra lucrurilor. El nu era un trecător grăbit în lumea aceasta, pe care a căutat s-o vadă, fără să fie văzut. Un lucrător grăbit — da. Grăbit să scuture cât mai multă viață și cât mai mult înțeles din spăimântătoarea fugă a clipelor lui. Să vadă repede, și repede să spuie ce-a văzut. Toată viața lui era în ochi. Acolo ardea flacăra sufletului lui. În ochi și în mâini, care nu erau decât o continuare a ochilor. O imperioasă nevoie de a-și exprima prin linii impresiile lui. El cugeta în linii. Acasă, pe drum, în primblările lui prin țară, ca și în călătoriile lui în străinătate, își însemna ce vedea, repede, cu iuțeala mișcărilor instinctive. Chiar și când era bolnav și nevoit să stea în pat, simțea în mână neastâmpărul, trebuința de a crea… Zăbovea o muscă la o picătură de sirop de pe mesița lui de marmură, în două minute de poză, musca era pe hârtie, aidoma gata să zboare. La Paris, fiind odată bolnav și neputându-se mișca din otel vreo două săptămâni, toată vremea nu făcea decât să deseneze figurile fantastice pe care ochii lui aprinși le vedeau în florile tapetului de pe păreți. Îngrijitoarea, femeie deșteaptă, îi punea la căpătâi, regulat, în fiecare dimineață, foi de hârtie albă, în locul celor „mâzgălite”. Și pictorul, în bunătatea lui, se făcea că nu bagă de seamă. Câte carnete cu desenuri prețioase n-a pierdut în viața lui! O zi, două, îi părea rău, pe urmă zicea: „Nu-i nimic: un lucru pe care l-ai făcut odată, nu-i pierdut; chiar dacă l-ai șters, nu-i pierdut, a rămas ceva în mâna ta. Și asta-i de ajuns.” Vorbeai — el mai mult cu ochii te asculta. Îi simțeai privirea cum îți umblă pe față, pe mâini, ca ceva viu, neliniștit, care caută. La masă, într-o bucățică de pâine, într-o pată de cafea pe marginea ceștii, ne arăta profiluri, capete de expresie, pe cari le învia cu privirea lui.

Lumea el o vedea în tablouri. Picta cu ochii, cu gândul, când nu picta cu mâna.

Toate clipele de veghere le trăia în arta lui. De aci ușurința, libertatea, verva extraordinară a facturii lui. În arderea aceasta neîntreruptă a focului sacru e taina puterii unui artist. El n-a lăsat o clipă să se treacă focul pe care i l-a încredințat Dumnezeu. Și de aceea, tot ce-a vrut a făcut. Toate tainele i s-au deschis. Priviți peisajele lui. Nu mai e pictură. E o fereastră deschisă larg în lumina de-afară. Copacii își tremură frunza-n aer, norii se mișcă încet, ca niște corăbii fără vânt, pe marea lor albastră, de un albastru de vis, iarba, încropită de soare, aburește, parcă te cheamă la odihnă; te duci cu gândul acolo, trăiești acolo. Tot înțelesul artei stă în vraja aceasta. Se uită unii de aproape, să-i vadă „meșteșugul”. Un muzicant care ar vrea să controleze pe ce note cântă privighetoarea! Dar Grigorescu n-are nici un meșteșug. Natura însăși creează prin el. Natura a vrut să vadă cum sunt lucrurile ei în pictură: avea nevoie de un suflet curat și sincer, care să i le arate în adevărata lor lumină , și-a însărcinat cu aceasta pe Grigorescu. L-a ales pe el, pe copilul acesta bun, care spunea unui critic de artă ce-l tot întreba de tehnică, de procedeuri, de secrete: „Nici un secret, dragă domnule. Privesc lucrul cu ochii mei, și caut să-l fac așa cum îl văd.” Multe lucruri bune dau cărțile; sinceritate însă nu pot să-ți dea, și aceasta-i mai scumpă decât toate învățăturile.

Ce anatomie a învățat Grigorescu? Și, cu toate astea, uitațivă la boii lui. Sunt „modelați pe dinlăuntru”: își au sub piele mușchii și oasele la locul lor, făcute bine, bine legate, fiecare mișcare o vezi și pe dedesubt, își dezvoltă jocul ei fascicular, încordarea și discordarea nervilor, cu întinderea și slăbirea legăturilor corespunzătoare.

Bineînțeles că pictorul își are, în linii largi, cultura artei lui, pe care singur și-a limpezit-o, încetul cu încetul. Dar el vede și înțelege o mulțime de lucruri, pe care nu le știu spune cărțile, pe care numai ani și ani de adâncă observație și de răbdătoare muncă te-ajută să le dezgropi și să le tragi la lumină din propriul tău suflet. Am auzit spuindu-se despre alți pictori și despre tablourile lor vorbe de-acestea: „S-a ocupat prea mult de formă ș-a neglijat coloarea”; sau: „Cutare tablou e frumos colorat, ce păcat că desenul, ori construcția, ori așezarea pe pânză lasă de dorit!” La Grigorescu, linie, coloare, viață, aer, mișcare, toate acestea fac una. Sunt una
— cum de altfel trebuie să fie la orice artist adevărat. Aceeași pensulă, cu aceeași atingere, așază, construiește, desenează și colorează — într-un cuvânt, pune lucrul în picioare și-i dă viață, just, câtă-i trebuie. Cum? Aceasta nu se explică, și nu se-nvață. Putem învăța cum se fac florile artificiale, dar o floare naturală… ascunde un mare secret. Grigorescu nu caută să explice. El transpune petele din bucățica de natură la care se uită pe bucățica lui de pânză așa cum le vede, fără să-și spuie: „Natura are acolo un om, o turmă de oi, un copac mai în fund; ea nu-mi arată din toate astea decât linii vagi, forme nehotărâte și pete de colori, eu am să completez, am să spun tare ce-mi șoptește ea încet”.

Nu. Chemarea lui nefiind alta decât de a exprima curat o impresie curată, simplă, ritmică, așa cum o dă clipa de lumină cu care niciodată nu se va mai întâlni, de aceasta e preocupat, și de nimic altăceva. Celelalte vin de la sine, fără să le cauți. Fiecare lucrișor, o floare, o piatră, un petecuț de stofă își are viața lui. Uită-te bine la el, și dacă ești sincer, din două lovituri de pensulă îl vei lua cu viață cu tot; iar dacă nu ai această pregătire de suflet, poți avea toate celelalte pregătiri pe care le dă școala, și poți migăli săptămâni întregi, nu-i vei lua decât umbra. O pensulă încărcată de coloare în mâna cea mai savantă și mai iscusită de pe lume -dacă nu s-a coborât puțin suflet în vârful ei — nu-i decât o pensulă încărcată de coloare. În peisajele lui Grigorescu, în acelea mai ales care nu au decât cer și pământ, e o viață misterioasă, care nu știi de unde vine. Dar o simți că te învăluie, o simți în vibrarea aerului, în armonia liniștită a colorilor, așa de curate, așa de proaspete, încât toate la un loc îți dau o singură impresie — de lumină. Artistul însuși a trebuit să fie mișcat de farmecul acelei tăceri mărețe, și fiorul

acela, tresărirea aceea de suflet a trecut pe pânză cu fiecare pată de coloare. El nu caută să te miște, de aceea te mișcă. Și cum te face să gândești, cu cele mai mici lucruri… c-o șoaptă, c-o reticență! La el nu-i nevoie ca viața să lucreze, sau să vorbească tare pentru ca să spună ceva inimii tale. O țărăncuță e foarte expresivă stând pe gânduri, cu mâinile uitate în poală, cu ochii lungiți a drum, a dor… Privirea noastră culege de pe buzele ei vorbele pe care-ar vrea să le spună, și n-are cui, vorbe care, trecând prin sufletul pictorului, s-au strecurat în vârful pensulei, fără știrea lui, și s-au amestecat în coloarea din care i-a făcut gura.

Toate lucrurile omului acestuia au o viață discretă, profundă, pe care n-o înțelegi, n-o simți la început, dar care palpită acolo, și, cine știe când, sub ce rază de lumină, de afară, sau din sufletul tău, te va face odată să tresari și să zici: „Ciudat, asta acum parc-o văd întăi”… Și de câte ori ai s-o mai vezi întăi! Că aceasta e taina, acesta e darul cel mare al vieții — de a fi pururea nouă.

Ani de-a rândul nimeni nu mai știa de Grigorescu. Umbla prin țară, prin străinătate — „cu cortul”, cum zicea acest mare admirator al țiganilor — venea câte o zi, două prin București, unde avea un atelier în strada Batiștei, își lua pânze și colori, poposea câteva zile la Câmpina, că ș-acolo avea un cuibuleț, într-o casă veche cu ogradă largă, unde fusese pe vremuri hanul cărăușilor în drumul Brașovului, și iar dispărea. Ce se petrecea în viața politică a țării, cine erau miniștri, ce partid era la putere, habar n-avea. Pentru el, un motiv nou de peisaj devenea un eveniment — un mesteacăn frumos era un prieten iubit, de care i se făcea dor din când în

când și se ducea să-l mai vadă. Toate lucrurile care trecuseră prin sufletul lui îi erau dragi, altfel nici nu le-ar fi pictat. Erau însă unele pentru care avea nu numai dragoste, dar și un sentiment de recunoștință, o deosebită duioșie care se și vede în felul cum le-a luminat pe pânzele lui. Acestea alcătuiau familia singurătății lui.

Uneori săptămâni întregi se primbla pe plaiuri, prin păduri, pe lunci; umbla pe jos foarte mult și totdeauna repede; se oprea din când în când, se uita lung la câte o potecuță ce s-adâncea într-un desiș de crâng, la câte un mesteacăn sfios, alb, delicat, răzlețit de ceilalți copaci, se uita la dealurile din fund, se uita la cer, sta puțin pe gânduri, și, fluierând încetișor o doină, pleca-nainte. Adesea suspina. Avea un suspin al lui
— suspinul adânc, misterios al tăcerilor îndelungate. Mai sta de vorbă cu băietanul care-i ducea „sculele”. Iar când își găsea-n sfârșit peisajul care se potrivea cu sufletul lui din momentul acela, repede-și făcea paleta și trei-patru ceasuri nu mai știa nimic — doar suflarea i s-auzea printre dinți șuierând ca o vijelie depărtată.

Luni întregi ar fi stat să lucreze în fața unui peisaj frumos. În fiecare zi, îl vedea nou, subt alt cer, scăldat în altă lumină. El însuși, sufletul lui, nu era altul în fiecare zi?…

Dar iată că tablourile îi umplu iar atelierul. Îmbelșugata recoltă de minuni cere o expoziție. Calvarul unei expoziții. În toată vremea pregătirilor, pictorul e în friguri. Își aduce de la Paris modele de rame, a căror executare imperfectă este izvorul celor dintâi nemulțumiri. Vine apoi chestiunea sălii. De astă dată însă — și de aici înainte — Ateneul Român, construcție nouă, dă picturii o sală anume pentru expoziții. Așezarea fiecărui tablou în lumina și în mediul care-i convine cere o muncă de mai multe zile în care pictorul e în picioare de dimineața până seara, măsurând, făcând și desfăcând „panouri”, căutând, cu multă grijă, locul fiecărei note în simfonia aceea de colori. Tablourile sunt strâns grupate. Că face impresie urâtă, zice, să le vezi presărate-așa… „ca dinții babei”. Apoi începe alcătuirea catalogului: găsirea titlului și fixarea prețului fiecărui tablou. Ah, prețuri, cifre… Grigorescu, și cifre! Se oprește la fiecare bucată, se uită lung la ea, cu privirea încărcată de amintiri, ezită, — secretarul expoziției, cu creionul în mână, așteaptă hotărârea…

— Asta?… Bătrâna la vatră… pune-o 300. Numărul 23… Ciobănaș cu turmă mică … 600; Spălătorese la Granville… 600; Primăvara… 1.800; Colț de stradă la Roma… 250; Car cu fân după ploaie … 400; Potecă între flori… 1.500. Ăsta ? De… știu eu?… Mai spune și dumneata… Să-i zicem Fetică pe gânduri … pune-o 400…

Dar ce sărbătoare când se deschide publicului bogăția asta de frumuseți! Vii de-afară în toiul iernii, îți scuturi la ușă picioarele de zăpadă și intri în cea mai fermecătoare lume ce se poate visa. La început ai o foarte limpede impresie de primăvară. Și parcă și-n sufletul tău se face deodată primăvară. Totul e curat, proaspăt, luminos. Dintre meri înfloriți, o căsuță de țară surâde amintirilor tale de demult; pe o frunte de deal, umedă încă de roua dimineții, patru boi moldovenești trag din răsputeri — în urma lor fumegă brazda reavănă, din adânc răsturnată, grasă și neagră ca păcura. Cine-i fetica ce-a stat din tors și se uită așa țintă la tine, c-un zâmbet drăgălaș în ochi, parcă te-ar cunoaște? Parc-ar vrea să-ți vorbească, și ție ți-e cunoscută figura aceasta dulce și luminoasă ca o zi de Paști în cadrul copilăriei. La ce s-o fi gândind ciobănașul culcat pe brânci în pajiștea-nflorită de pe plaiul Câmpiniții?… Atâtea ceruri, toată gama de ceruri frumoase luminează adâncile peisaje, încântătoarele peisaje ale țării noastre, pe care așa de bine ne învață să ne-o cunoaștem și să ne-o iubim! E o adevărată binecuvântare cerul munților, colinelor și vastelor noastre câmpii. Lumina aceasta a țării românești o poartă în ochi, în suflet, în mișcări, în toată făptura lor ciobanii lui Grigorescu. Și ostașii lui, în zile de pace, sentinelele acele de pe malul Dunării, cu ceva din mândria străvechilor plăieși în ținuta lor nobilă, de o nespusă eleganță bărbătească, și zveltele lui bălăioare, zânele dumbrăvilor, păstorițe totdeauna visătoare, ce-n firul pe care-l torc amestecă o îngânare de cântec și taina unui dor, toate figurile lui românești au câte ceva din cerul patriei noastre.

Și flori, atâtea flori. Ici, o ramură de cireș, cu frunzulița fragedă, cu floarea albă și delicată ca fulgul de zăpadă, dincolo un buchet de trandafiri, mai în fund, lângă un studiu de nud, un braț de flori de câmp, o ploaie de flori în calea atâtor frumuseți eterne. Iar ca o sinteză a strălucirii acesteia de tinerețe și de gingășie, domnind parcă în mijlocul acestui triumf al luminii, stă visătoare pe-un prag de pământ o copiliță de vro cincisprezece ani, un fermecător tip de țărăncuță; portu-i simplu — o catrință neagră încinsă cu bete peste cămașa albă, lungă-n poale — îi desinează puțin trupșorul plinuț de o grație ce nu se poate spune-n cuvinte. E cu capul gol, părul frumos pieptănat, cu codițele-mpletite strânse la ceafă, îi acopere tâmpla până-n sprinceană; o vedem de profil
— un profil adorabil, de vestală romană; a rămas pe gânduri, cu mâinile-n poală, cu-o floricică-n mâna stângă; picioarele goale i se-ngroapă-n pajiște, donița și ulciorul stau lângă ea ș-așteaptă: în raiul acela, de jur împrejur înconjurată de flori, și-a uitat și de casă, și de izvor, și de toate — e dusă într-o lume de basme. Tabloul poartă jos, în colțișorul din stânga, subt iscălitură, data 1881, și în catalog e pus la No. 26, cu titlul: Primăvara. Un simbol pe care târziu, după vro douăzeci de ani, l-am înțeles. În Primăvara aceea pictorul a eternizat pe ființa discretă și duioasă care-a știut să-l ocrotească, să-i apere liniștea și timpul lui prețios, să-l păstreze vesel, sănătos și pururea tânăr, pentru înalta lui misiune de creator. Dar cum e „scrisă”! Cu ce mână inspirată! E atâta dragoste și recunoștință în tabloul acela, că simți parcă sufletul artistului șoptind cuvinte de mângâiere în fiecare floare, palpitând încă în fiecare urmă de pensulă. „Primăvara” aceea încântătoare a făcut ca viața pictorului să fie cu adevărat o primăvară până-n cel de pe urmă ceas. Dumnezeu i-a trimis-o; Dumnezeu, din marele lui peisaj, a luat o floare fragedă de răsură și, dându-i trup și grai omenesc, i-a trimis-o pe-o rază de soare
— model artei, tovarăș vieții.

XVII. LA CÂMPINA[modifică]

După expoziția din 1891, pictorul își construiește un atelier la Câmpina — orășel de munte între Ploiești și Sinaia -și se așază acolo definitiv. E liniște și curat — pământul își ține încă-nchise bogățiile de petrol, sondele n-au început să-i strice peisajele, nici fumul gros al fabricilor să-i acopere cerul. Strada e retrasă. Un zaplaz înalt închide de jur împrejur acest cuibușor de pace și de muncă, unde nimic din marele zgomot al lumii nu străbate. Pictorul se simte-acum, pentru întâia oară, îngrădit în adăpostul lui sigur, în liniștea lui. Își mai păstrează, vro șapte-opt ani, și locuința de la București, unde vine din ce în ce mai rar. Vechea trinitate de-abia mai șoptește amintirilor lui, ca din cine știe ce depărtare. Câțiva admiratori, dintre literații timpului, scriu despre el, despre opera lui lucruri care-l ating. Ei scriu cu respect, cu evlavie. Închinarea lor îl înduioșează, ca tot ce vine din inimă. Pictorul îi învăluie în prietenia lui caldă, generoasă, plină de-o adâncă bunătate și de o dragoste cu adevărat părintească. Simte parcă uneori nevoia de a vorbi prin cuvinte, pe care -de atâta îndelungă tăcere — le găsește anevoie la început. Îl stânjinesc primele fraze… Dar pe urmă, când iese-n larg, ce interesant e în tot ce spune! Și cum vorbește de arta lui!

„Fă ce simți, și atâta cât simți — unde nu te mai mișcă, lasă paleta jos: lucrul tău, fiind numai sinceritate, va crește și se va desăvârși în sufletul celorlalți. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăvești, îl omori.

Eram mărișor — oi fi avut vro opt-nouă ani — când m-au închis frații și surorile în biserică, ș-au fugit, și m-au lăsat singur, spuindu-mi c-au să sară sfinții pe mine, să mă mănânce. Am căzut în genunchi plângând și, pân-a venit mama, așa am stat și m-am rugat din toată inima. Multă vreme am privit ca o minune faptul că nu m-au mâncat. Mai târziu, când făceam icoane, zugrăveam sfinții nu numai cu evlavie, dar și c-un fel de recunoștință, că mi-au lăsat viața…

A murit acum vreo douăzeci de ani un pictor francez, Ricard. Nu era lipsit de talent; dar foarte ciudat om: își pusese-n gând să facă portrete ca Tizian. Avea, nu știu prin ce împrejurare, două pânze de Tizian. Le-a luat, s-a închis cu ele-n atelier, ș-a mocoșit în taină, ca un alhimist, să vadă cum sunt făcute: cum îi preparată pânza, cum îi pusă coloarea, din ce-i făcută căldura, viața aceea misterioasă a vechilor portrete. A lucrat luni întregi, a distrus opera naturală, vie a lui Tizian, ca să facă el una artificială. E cum ai tăia o privighetoare, ca să vezi cum cântă.

Am cunoscut un pictor care făcea natură moartă cu destulă… abilitate; mai ales obiectele de metal și vasele de porțelan le făcea chiar bine. De la un timp, a lăsat lucrul lui, la care se pricepea, și s-a încăpățânat să facă flori. Și făcea, nenorocitul, niște flori groaznice. Flori de porțelan: simțeai că dacă le-ai atinge, s-ar sparge.

Floarea trebuie să fie plăpândă, nu fragilă; și umedă, și curată: moale, proaspăt colorată; să-și păstreze pe pânză lumina și seva ei. Și asta nu se face numai cu vopsele din tub…

— D-voastră n-ați încercat niciodată să faceți efecte de lună?

— Doamne, e așa de greu să faci un lucru bunișor la lumina zilei, ce să te mai încerci să zugrăvești noaptea? Ca s-o vezi când? Tot ziua.

Exact?… Ce-nsemnează asta-n artă? În sufletul tău e taina care dă viață pânzei, nu în forma și coloarea exactă a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i mișcarea care nu pozează, acolo-i palpitarea caldă a liniilor de-afară, prin care vorbește înțelesul dinlăuntrul. Nu vezi atâtea tablouri corecte, linse, reci, așa de uscate și de lustruite, că oamenii de-acolo parc-au fost niște păpuși de lemn, date bine la strung, îmbrăcate, așezate frumos, dipă regulele știute, și pe urmă, tot după regulile știute, zugrăvite?…

Exactitatea strictă nu-i totdeauna adevărul. Despre un copac în care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj în care-mi faci firul de iarbă, voi spune oricând că nu-i adevărat. Ochiul nu-l vede-așa.

Ne uităm de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma și din mișcarea lui? Câteva linii. În acele câteva linii e „caracterul”. Să le știi prinde pe acelea, și să nu le pierzi apoi în mulțimea detaliilor… O, detaliile! Pe câți nu-i amăgesc!… Cine zugrăvește haina cu nasturii și cu toate îndoiturile ei va avea o admirabilă firmă de croitor; nu un portret, și, mai ales, nu un suflet.

Icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spațiu și ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura — fără compas și fără cumpănă.

Ca să dai modelului tău mișcarea fundamental caracteristică, cea naturală, singura frumoasă, gândește-te la ce face neamul lui de veacuri. În cadrul acelei îndeletniciri seculare vei găsi gestul adevărat, cu suflet cu tot.

Numai într-o schiță poți rămânea sincer până la sfârșit. Într-un tablou migălit începi să te observi, și din momentul acela e mai mult meșteșug decât artă.

Repetiție-n artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată și numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul! Nici o floare nu e „repetiție”. Nici o undă de lumină. De milioane de ani, de când trimite soarele raze pe pământul nostru, n-au venit două la fel.

Înainte de a începe un portret, uită-te bine … Sunt mâini care nu seamănă cu figura. N-ai să le faci. Dar când ochii nu sunt ai gurii!

Pentru mine gura … privește mai expresiv decât ochii. Sentimentul colorează, nu pensula. Poți colora c-o bucățică de cărbune, și toate tuburile din lume nu-ți dau albastrul unei flori de inișor dacă nu-l ai în suflet.

Lucrează mult; în fiecare zi. Și șterge tot ce faci dacă nu simți sufletul tău acolo: dar lucrează mult, ca să poți lucra repede. Toate lucrurile de-afară trebuiesc făcute repede, smulse din zbor. Cu același peisaj scăldat în aceeași lumină și privit cu aceeași dispoziție sufletească, nu te întâlnești decât o dată în viață. Iată de ce-i foarte important să poți lucra repede. Simfonia aceea de linii, de tonuri, de umbră și de lumină, înfrățirea aceea a tuturor elementelor care fac, sub raza unei clipe fericite, ca un lucru să fie frumos, n-ai s-o mai găsești. Peste un ceas alta-i fața lumii, și tu ești altul.

Ai putea să numeri pe un tablou de câte ori s-a odihnit pictorul.

Sunt mâini care gândesc; mâini bune, iubitoare, cari parcă mângâie lucrurile pe care le ating, și mâini răutăcioase care privesc lumea cu necaz. Am văzut mâini foarte triste la un actor care nu juca decât roluri comice … Mâinile nu puteau minți.

Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să știi că, și peste o mie de ani, cine-l va citi, va simți în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo? Așa e și c-un tablou.

Ochi e ușor de făcut. Privirea-i mai greu. Orice lucru are o latură a lui mai expresivă, acolo-i taina vieții lui. De obicei, n-o găsesc acei care o caută.

Cu aceeași pensulă, muiată în aceeași coloare, faci, dintr-o singură trăsătură, să zicem, o petală de floare. Floarea care ți-a servit de model a putut fi naturală, ori de mătase, ori de porțelan, ori de hârtie… Această deosebire de materie trebuie să mi-o dai în petala pe care ai făcut-o. Cum? … Numai cu sufletul.

Courbet, trecând într-o seară pe dinaintea unei ferme, vede un vițeluș frumos și roagă pe fermieră să-i dea voie să vie a doua zi să-l zugrăvească. Bucuria femeii. A doua zi dimineață, când vine pictorul, ea-l așteaptă în poartă cu vițelușul spălat, dichisit, cu pahglici împletite-n coadă. „Acesta nu-i vițelul meu”, zice Courbet și pleacă supărat.

Câți nu-nțeleg frumosul, ca biata fermieră!… În pictură, cel mai bun lucru e să nu revii. Cât ai putut prinde dintr-o dată, cu sufletul înfierbântat din ceasul acela, atâta-i al tău. Dacă nu-ți place, șterge și-ncepe din nou. Bineînțeles că atunci când e o lucrare de atelier, se schimbă vorba. Dar acelea greu trăiesc. Până să le isprăvești, fuge viața din ele. Toate-ți fug. Fuge expresia lucrurilor, ca ș-a figurii omenești, fuge lumina și, ceea ce e mai important, pentru că în adevăr e ireparabil, fuge frăgezimea sentimentului tău, privirea, dispoziția, sufletul tău de-atunci, cu care n-ai să te mai întâlnești niciodată. De câte ori nu mi s-a întâmplat, când n-aveam colorile la mine, să văd un colț de natură admirabil. Mă uitam la ceas, ca să viu a doua zi exact la aceeași oră, să lucrez. Veneam, și nu mai era nimic. Erau copacii, era valea, și aceeași lumină era, dar… nu mai eram eu cel de eri.”

Întrebat de un pictor tânăr dacă în unele cazuri nu e mai bine să puie coloarea cu vârful cuțitului, îi răspunde:

„Pune-o, nenișorule, și cu tocul cizmei, numai s-o pui pe cea care trebuie, și s-o pui unde trebuie.”

Lecții, în înțelesul obișnuit al cuvântului, n-a dat. Dar viața lui simplă, bunătatea, cinstea, singurătatea de sfânt în care a trăit, renunțarea la orice foloase personale, și mândrul dispreț pentru toate deșărtăciunile omenești, iubirea de țară, munca neadormită și adânca pasiune pentru bine, adevăr și frumos nu sunt oare și acestea, acestea mai ales, cea mai înaltă învățătură pe care poate să ne-o dea un om, și, din acest punct de vedere, nu rămâne Grigorescu un mare profesor al vremii lui ș-al celei viitoare?

Despre lucrurile lui niciodată nu vorbește. Despre viața lui — foarte rar. Povestește fermecător, în vorbe puține, aproape fără gesturi, cu nu știu ce pasiune stăpânită, care-ți dă impresia unei mari puteri ascunse. O mare dreptate, care vorbește-ncet. Numai când vorbește de frumusețile țării, de bunătatea și de vrednicia poporului acestuia, despre care spune-ntotdeauna că „e cel mai cuminte popor de pe pământ”, glasul lui capătă o căldură ș-o sonoritate muzicală, gestul devine larg, hotărât, sugestiv, și toată fața i se luminează ca de taina unei inspirații.

Nu e un „mizantrop”, cum cred unii. E în firea aceasta tăcută, blândă, de o nobilă discreție, un mare fond de simpatie ș-o adâncă nevoie de iubire. Pe oamenii buni, pe oamenii de treabă singur îi caută, se duce să-i cunoască, îi place să stea cu ei de vorbă… Și ce mângâiere duioasă are-n vorbă, ce expresiv e în privire, în toate mișcările lui! Când se scutură de-o impresie urâtă și rostește cuvântul „groaznic!”… simți în tine fiorul repulsiunii lui. Iar când îți vorbește de-un lucru gingaș, glasul i se topește ca-n farmecul unei dulci mângâieri, și mâna lui dreaptă își unește frumos degetul cel

mare cu cel de la mijloc într-o mișcare așa de corespunzătoare sentimentului, că parcă în adevăr îți arată lucrul de care-ți vorbește.

Mâna lui sfântă!… Mâna aceea nervoasă, mică, delicată, care parcă binecuvânta lucrurile pe care le atingea… Ce minune a făcut mâna aceea!

XVIII. CHIPURI[modifică]

Grigorescu a făcut puține portrete, în înțelesul obișnuit al cuvântului. Lucrările de atelier, în genere faptul de a sta pironit în aer închis, pentru acest mare iubitor de spațiu și de libertate erau ca un început de robie. Când însă găsea o figură seducătoare, profund caracteristică, fie ca tip al unei rase, fie ca expresie personală a unui suflet, atunci își uita de farmecul peisajelor, și toată puterea lui de adâncire, de ultravedere a lucrurilor se concentra cu pasiune asupra figurii omenești. În acest larg înțeles al cuvântului am putea spune c-avem de la el sute de portrete. Toți evreii lui sunt portrete. Țiganca de la Ghergani, acea superbă și nepăsătoare Venere a celui mai pitoresc și mai visător neam de pe pământ, nu e și ea un admirabil portret? Ș-atâtea femei și fete de la țară, prin ai căror ochi galeși privește sufletul adânc gânditor al neamului nostru, și mândrii lui ciobani, și bunii lui bătrâni, osteniți de povara vremii, și târgovețele sprincenate, cu cațaveică albastră și tulpan alb, ș-atâtea alte chipuri, pe care pictorul ni le-a fixat așa de bine-n minte, că nu le mai putem uita, nu sunt decât portrete… anonime.

Grigoresu și-a început arta lui zugrăvind chipuri omenești. Acesta e și începutul picturii. Atât e de adevărat că arta

omenirii își rezumă istoria în viața fiecărui ales al ei. În cei dintâi sfinți de pe iconițele pe care le vindea la obor nu se poate să nu se fi strecurat ceva din aerul familiei lui; cum, aproape instinctiv, a pus mai târziu, în serafimul de la Zamfira, chipul fetiței care-l privea de pretutindeni cu marii ei ochi mirați. Era firesc, dar, ca acest profund observator al jocului de linii și de colori pe care-l fac formele în spațiu să se simtă atras de misterul figurii omenești, de cea mai înaltă și mai expresivă întrupare a vieții. Din câte lucruri poate să facă mâna omului, nimic nu-i așa de minunat ca un portret. Într-un bun portret e ceva din puterea lui Dumnezeu.

O ființă care e departe, o ființă care e dusă pentru totdeauna din lumea noastră, și cu toate astea e aci, stă vie înaintea noastră, se uită fix la noi, c-o privire plină de înțeles, cu ochii îndărătul cărora e un suflet care ne vede și care vorbește sufletului nostru, nu e aceasta una din cele mai mari și mai tulburătoare minuni ale puterii omenești? Un surâs de dincolo de moarte, o privire din eternitate ațintită asupra ta, o gură ce de veacuri stă să spună ceva, și parcă dinadins tace, ca să vorbească ochii, de câte ori n-ai văzut prin muzee figuri de acestea, care multă vreme te urmăresc, de care ți-e dor, care te fac să te gândești la ele, ca la ființe ce-au trecut în adevăr prin viața ta?

Așa ne privesc portretele lui Grigorescu, adâncile lui portrete. Foarte variate ca factură, și foarte semnificative ca sentiment, văzute înlăuntru, dincolo de ce spun trăsăturile modelului și expresia momentului. De obicei, un pictor, când observă și adâncește prea mult o figură, anevoie mai poate ieși din atmosfera acelei figuri. Multă vreme păstrează în factură, fără să vrea și fără să bage de seamă, nu știu ce accent caracteristic ce i-a rămas în suflet, în mână, cum rămâne uneori în jocul unui actor căldura și timbrul rolului pe care l-a studiat el mai cu pasiune. Aproape toate figurile de femei ale lui Leonardo da Vinci au cam aceeași gură, inteligentă, fină, cu buzele întinse într-un surâs misterios, în care e multă grație, amestecată cu puțină ironie, „surâsul doamnelor nobile” din Florența Giocondei. Figurile lui Grigorescu nu au nimic din atmosfera atelierului prin care-au trecut; fiecare își păstrează privirea ei, zâmbetul ei, aerul ei de familie. Fiecare… gândul ei și-l gândește. Nici o osteneală, nici o întrerupere, nici o disonanță. O deplină unitate de suflet, într-o desăvârșită concordanță de linii.

L-au ispitit mai ales figurile gânditoare, discret gânditoare. Privirile încărcate de pasiune, expresiile alarmante, atitudinile obositoare, teatrale, îi displăceau pentru caracterul lor trecător, pentru lipsa lor de adâncime, de armonie și de naturaleță. Se fac mai ușor de obicei. Dar nu dau ceea ce se numește „un portret frumos”. Adecă un chip viu, nu al unei stări sufletești, ci al unui suflet. Cel care pozează nici nu se prea gândește la ceva hotărât în momentul acela, când tocmai ar trebui să aibă-n ochi lumina unei cugetări. Artistul are darul de a trage din adâncimile misterioase ale vieții lumina aceasta și a o răspândi pe toată figura, în toată ființa vizibilă a modelului. Și nu lumina unui anume gând, ci sinteza, timbrul sufletesc, mai lămurit, felul de a gândi al unei ființe. Prin aceasta, mai mult decât prin trăsăturile ei, o figură se deosebește de celelalte. Chiar și acolo unde Grigorescu are nevoie de-o figură mai mult decorativă decât expresivă, adânca lui iubire de adevăr și pasiunea lui de a fixa viața formelor îl fac să privească dincolo de pitorescul liniilor. Ciobanii lui, răzemați în bâtă, sau tolăniți pe brânci, în mijlocul peisajului, de sine stătător, sunt portrete.

Grigorescu e pictor de suflete omenești. Leonardo da Vinci spunea adesea că forma exterioară a unui om nu-i decât sufletul lui — vizibil; și că tot secretul artei de a zugrăvi chipuri omenești stă în a da fiecărui suflet corpul lui. Nu e aceasta a crea viață? Cu adevărat „dar dumnezeiesc”. Se știe că una din cele mai mari dificultăți pentru un pictor este să dea modelului mișcarea lui naturală, pe care să și-o poată păstra până la sfârșit. Să nu se vadă că modelul a pozat, căci oricât de liber ar poza cineva, gândul că-l privește eternitatea prin ochii artistului îl dispersonalizează, îi strică figura. Ce poate fi mai trecător decât unda imperceptibilă a cugetării? Unda aceasta Grigorescu o vede, o prinde ș-o fixează instinctiv, cu o putere și cu o repeziciune de vrajă. Toate figurile lui își au mișcarea lor, obișnuită. Sunt „în caracter”. Nu se știu observate. Stau așa pentru că niciodată n-au stat altfel. Țiganca de la Ghergani … poți să-i presupui o atitudine mai în armonie cu chipul, cu expresia, cu felul de a privi? În ochii visători, în gura întredeschisă ca de căldură, în șuvițele de păr ce-i curg în neregulă de sub broboada albă, ce de-abia i se ține pe cap, în cămașa desfăcută la piept, și-ncinsă peste mijloc cu latul brâu roșu al neamului, în haina de căpătat pe care-o poartă cu-atata mândrie și care-i stă așa de bine, în toate este ea, e sufletul ei întreg, nu al unei clipe, ci al unei vieți, al unui șir de vieți.

„E o expresie … mai mult de nepăsare, zice criticul de artă L. Bachelin, vorbind de țiganca de la d-l P. Carp; nimic nu pare a tulbura regularitatea placidă a trăsăturilor, nici suferinție, nici bucurii, și totuși această figură te fascinează, te învăluie în farmecul ei. Enigmatică, liniștită și mândră, ca sfinxul, a cărui frumusețe orgolioasă o are, de altfel, țiganca aceasta te captivă prin atracțiunea irezistibilă a misterului. Dar în zadar o privești — vălul de umbră care-i ascunde gândirea nu se va rupe; ea nu-ți va spune taina ei, fie că n-o știe nici dânsa, fie că nu are alta decât aceea a vieții și a rasei sale. Ca toate semenele ei, privește fără a vedea, întredeschide gura fără a surâde, visează fără a gândi

Tot așa de liniștit visătoare e și acea tipică figură de „rudăreasă”, un cap egiptean sculptural, de o frumusețe puternică, bărbătească, având ceva din privirea misterioasă a unei divinități budiste.

Dar Pifferaro, cântărețul din surlă, robustul ciobănaș italian, care poartă cântecele munților lui pe străzile orașelor, un copil frumos și mândru, cu pălăria calabreză, a cărei streașină lasă ca o perdea de umbră peste ochii lui boldiți, mari, expresivi, ce parcă vor să strige vorbe pe care gura nu vrea să le rostească! Un chip de-o uimitoare putere de sugestie, pe-un fund întunecat, o figură vie, atentă, văzută în adâncimea tainelor ei, modelată cu penelul muiat în umbră, nu în colori, într-o umbră magică, luminoasă, care joacă, palpită și radiază.

Cu ce dragoste de părinte e făcut ostașul tinerel, ce stă așa de nobil, așa de vitejește liniștit, drept și zvelt, cu mâinile strijinite de armă… O, acesta nu e deloc visător! El e „sentinelă pe malul Dunării” , își păzește Dunărea lui, pe care-o știa de când era mic, din jocurile copilăriei și din cântecele bătrânești: „Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere…” și toată mintea lui e aci. Frumoșii lui ochi negri nu cat-a dor, nici a drum. Sunt ochi de strajă, care se uită ca să vadă.

Locul cel mai lurg în aceasă bogată galerie de figuri îl ocupă, fără îndoială, țăranca noastră. Țăranca tânără, sănătoasă, puternică — româncă neaoșă în figura ei blândă, în ținuta ei cuviincioasă, în căutătura ei cuminte, în mersul ei ușor și elegant, fără umbră de cochetărie, în portul țesut șimpodobit de ea, curat, simplu, cinstit, ca sufletul și viața ei toată. Foarte rar a făcut bătrâne. Bătrânețea, mai ales la femei, șterge adesea caracterul etnic al figurii. Și pentru acest adânc privitor al lucrurilor, o figură omenească e una din nenumăratele expresii ale unui tip fundamental, specific, inalterabil, efigia rasei, pe care trebuie s-o amintească după cum orice frunză amintește, în structura și-n forma ei, copacul din care-a crescut. Toate figurile lui Grigorescu își au neamul lor, precum toate peisajele lui își au țara lor -pământul, aerul și cerul lor.

Portrete propriu-zis nu cunosc decât vreo treizeci în toată această operă de titan. Dar nu e unul în care să nu simți aceeași caldă spontaneitate, aceeași strălucitoate elocvență, unită cu aceeași putere de adâncire, care-au dat atâta viață ș-atâta farmec operei lui. Ca orice artist adevărat, Grigorescu nu face nimic fără entuziasm. În unul din tablourile campaniei de la 1877, ne înfațișează pe Suveranul nostru călare, în acțiune de Comandant, pe câmpul de război. E dimineață, o dimineață tristă de toamnă, un cer posomorât deasupra unei coline uscate, aspre, sterile. M. S. Carol I, Domnitorul nostru și Comandantul suprem al armatei creștine, călare pe-un mândru cal arăbesc e pe redută, urmărind cu luare aminte bătaia tunurilor noastre. Puțin mai îndărăt se văd cei doi aghiotanți, un general român și un general rus, în fund -artileria noastră în acțiune. În ținuta nobilă de-o impunătoare simplitate a Suveranului ostaș, în adânca seriozitate a privirii lui, încărcată de griji, se vede încordarea unui suflet hotărât, făcut să poruncească, încrezător în el, în oastea lui, în biruința „cea dreaptă”. Gânditor, pătruns de toată grava răspundere a ceasului aceluia, tânărul Monarh al unui popor tânăr, și povățuitorul celor două oști împotriva Turcilor, se uită drept înaintea lui, cu o privire scrutătoare, ca și cum, în norul de fum al bătăliei, ar căuta să deslușească destinele neamului nostru. Așa l-a văzut și așa l-a slăvit pictorul, în opera lui, pe „Voievodul Carol I”.

La câțiva ani după aceasta, Grigorescu, fiind invitat într-o zi la Palat, e primit de M. S. Regina în feerica ei cameră de lucru, a cărei fereastră mare se deschide în lumina răcoroasă a parcului.

Atmosfera de pace și de reculegere a colțișorului aceluia de rai, la care mintea aleasă a unei regine-poete lucrase alături cu natura pentru a-l înfrumuseța, împresionă așa de puternic pe marele pictor încât el, care vedea toate podoabele lumii în pictură, își arată dorința de a face un tablou din acel altar al gândirii. Maiestatea Sa Regina primi bucuros să-i pozeze, și astfel în lumea celor eterne intră o „vieață nouă”. Tabloul s-ar cădea să fie numit „Carmen Silva”. Căci e un farmec de pădure și de cântec în acel interior de basme. Regina, tânără, într-o rochie lungă de mătase de un albastru aerian, stă absorbită la masa ei de lucru și împodobește cu chipuri sfinte o carte bisericească. La spatele ei, în dreptul ferestrei, în torentul de lumină ce năvălește de-afară, se vede bustul de marmoră al micii prințese care-a trecut ca un vis prin lumea noastră. O apariție misterioasă, de-o mare putere de sugestie, — figura aceea de umbră, așa de liniștită… Ai zice un geniu protector, o vedenie cerească, acolo în tăcerea aceea sfântă, în care se simt alături cele două suflete, în apoteoza aceea de lumină, care învăluie laolaltă chipul mamei care zugrăvește îngeri cu al copilului divin ce-i surâde din eternitate…

Câtă perspectivă în reticențele lui Grigorescu! Un mare dar de a te face să-nțelegi o mulțime de lucruri pe care nu ți le spune. „O femeie care coase.” Sunt poate douăzeci de tablouri cu acest subiect. Și-n fiecare, cu totul altă semnificare. Ici, e cusutul trecerii de vreme, distracția mâinilor care n-au ce face; dincoace, e brodatul migălos, asupra căruia se pleacă ochi atenți, și gând ce împunge și el cu acul. Una, stând la fereastră visătoare, coase fără nod la ață. Iar colo, în fundul patului, lângă plapoma strânsă, în lumina potolită a unei odăiți de la mahala, e femeia nevoiașă, care coase pentru pâinea cea de toate zilele. E singură, nu vezi nimic în juru-i care să-ți spună c-ar mai avea și alte guri de hrănit. Și, cu toate astea, din figura și din atitudinea ei, din nu știu ce aer de grijă duioasă ce-i învăluie chipul și mâinile, mai ales mâinile, simți că are copii la școală, și pentru ei coase. În nici unul din tablourile cu femei cosând nu e sentimentul acesta de pace sfântă, de religie a familiei, ș-a muncii care dă pâine. Vădit că pictorul, pe când făcea tabloul acesta, se gândea la copilăria lui, la mama lui.

Toți oamenii lui Grigorescu — o bogată colonie — au aer în jurul lor și stau pe pământ. Stau bine, respirând liber, apăsând locul de subt ei just cu greutatea volumului lor.

Și ochii lor privesc în adevăr. Sunt unele figuri fără ochi, schițate din fugă, se străvăd ca printr-un văl de ceață — cu toate astea, privesc. S-ar părea că acest mare dătător de viață, în momentul când hotărăște pe pânză, cu cele dintăi trăsături de pensulă, locul pe care trebuie să-l ocupe un corp, depune acolo un suflet — în urmă, nu face decât să-i construiască organele de acțiune, de atingere materială cu lumea. Și uneori, ca și cum s-ar teme să nu-l acopere prea tare, să nu-l înăbușe, îi dă numai o schiță de întrupare, ușoară, aproape aeriană, dar în care pune toate legile vieții. Toată logica vieții.

XIX. ADEVĂRUL AȘTEAPTĂ…[modifică]

Artistul poate fi nedreptățit. El poate trece nebăgat în seamă printre noi, ceea ce adesea e un bine pentru seninătatea și adâncimea gândului lui. Lucrul lui însă nu poate fi nedreptățit. Îl vor nesocoti, pentru că nu-l vor înțelege, o generație, două, trei. Paguba lor.

Pentru opera de artă este o dreptate. Și e o mare fericire poate s-o aștepte. Adevăratul artist, care trăiește mai mult în opera lui decât în propria-i viață, află uneori o nespusă mulțumire în însuși faptul că nu e cunoscut. El are încredere în lucrul lui cinstit, făcut cu toată dragostea și din toată inima. Acolo-i puterea lui. Suveranitatea lui, care n-are nevoie de proclamările noastre. Puterea cea de eșență divină, pururea fecundă. Cât de târziu să-i vie recunoașterea, ea așteaptă cu liniștea celor eterne. Se vor deschide ei odată ochii care văd, și când se vor deschide, vor găsi-o acolo vie, tot așa de întreagă și de strălucitoare ca și în ziua cea dintâi. Adevărul așteaptă. Numai minciuna e grăbită.

Gânduri de acestea trebuie să fi trecut de multe ori prin tăcuta singurătate a lui Grigorescu.

N-a fost înțeles. Nici un sprijin și nici un îndemn nu i-au venit din lumea de afară. Mai bine, poate. A crescut în mijlocul naturii ca un copac frumos, ce singur își trage tăria din sucurile pământului și din razele soarelui, neavând nevoie, pentru a-și dezvolta ramurile, nici de foarfeca, nici de stropitoarea grădinarului.

Un om foarte serios, care-a privit cuminte viața, în adâncul ei, în tot ce are ea mai serios și mai adevărat. Nu decorațiile, nu măririle care se dau prin decret regal, nu triumfurile zgomotoase și solemnitățile deșerte ale ei l-ar fi ispitit vrodată pe omul acesta cu adevărat mare. Prin el mare. Sfios ca un copil și mândru ca un suveran, cum și era în lumea lui, s-a simțit jignit, aproape ofensat, când un ministru, dintr-un sentiment de sinceră admirație, într-un cerc de prieteni, i-a prins la piept unul din semnele de distincție ale țării noastre. Nu se împăca simplitatea acestui suflet profund serios cu nici un fel de manifestare gălăgioasă, cu nici un fel de publicitate. I se părea aceasta un lucru teatral, nedemn de-un om cu adevărat sincer.

Negreșit că i-ar fi plăcut ca darul pe care ni-l aducea să fie primit cu drag. Să-l înțelegem toți: Pentru noi, mai mult decât pentru darul lui, i-ar fi plăcut aceasta. Dar niciodată nu s-a plâns. Cei tari nu se plâng. Însărcinat cu facerea proiectelor pentru primii noștri bani de hârtie, el a pus pe izvoadele acelea, cu o neasemănată măiestrie, podoabele și sufletul țării lui. Belșugul pământului nostru, industria casnică, frumusețea și vrednicia țăranului român — toată sfânta poezie a muncii, tot ce-a iubit el mai mult în țara aceasta binecuvântată de Dumnezeu, a simbolizat, cu norocoasă inspirație, pe modelele acelea de fiduciare, care-ar fi fost poate cele mai frumoase bilete de bancă dun lume. Cu ce drag le lucrase, și cu ce gând românesc! Și toate-au fost respinse. Îl va fi durut desigur faptul că ce-a pus el acolo nu e înțeles de-ai lui. Dar întotdeauna s-a gândit că lucrurile bune trăiesc mai mult decât cel care le-a făcut, și e o dulce mângâiere să știi că pământul, care se va închide peste tine, nu va acoperi și dreptatea ta.

În ceasurile de amărăciune își aducea aminte de greutățile prin care au trecut atâția artiști mari în țările civilizate ale Apusului, țări bogate, pregătite sub toate raporturile pentru a-și putea cunoaște și cinsti pe aleșii lor. Franța, generoasa Franță, cu atâtea veacuri de lumină înaintea noastră, ce greu și-a cunoscut adesea pe oamenii ei mari! Pe cei tăcuți. Daubigny, pictând capace de cutii și pendule, puind gologan cu gologan în pușculița lui „pentru Italia”, agonisind în câțiva ani de muncă suma de 1.400 de lei, o avere, din care trăiește unsprezece luni în Italia visurilor lui. Și câți din strălucita falangă de la 1830 nu-și vindeau, la începutul carierei lor, cu câte cinci lei un tablou, care mai târziu avea să fie prețuit cu zeci de mii de lei. Diaz, la vârsta de patruzeci de ani aproape, își punea tablourile în expoziție cu prețuri foarte modeste:

Trunchi de stejar ………… 72 de lei
Apus de soare …………….. 65 ” „
Mesteacăn — studiu …….. 75 ” „

Cam atâta îl costau ramele, pânza și colorile! La 34 de ani marele Millet făcea unei moașe o frumoasă firmă pentru… 30 (treizeci) de lei, care veneau foarte la timp. Iar Courbet, la 1850, când și-a expus vestita lui Înmormântare la Ornans, cari azi e la Louvre, n-a fost huiduit de critica acelei vremi? „Un șarlatan ordinar, un hemesit de reclamă, un brutal ignorant” … iată cum era primit unul din pictorii cei mai cinstiți în cea mai luminată capitală din lume!

Cum era să se plângă bunul, duiosul Grigorescu de țara lui? Nu-i dăduse ea cele mai frumoase modele ce se pot visa? N-avea el tot ce-i trebuie ca să poată lucra? Căci, la urma urmei, aceasta era marea, arzătoarea nevoie a vieții lui. N-a dorit nimic pentru el și n-a cerut nimic, decât să fie lăsat în pace. De-aceea a și trăit departe de lume. Ar fi vrut să nu-l știe nimeni că există. Și cele mai penibile ceasuri, cele mai îngrozitoare întâmplări pentru el erau acelea care-l sileau să vie în atingere cu vreuna din autoritățile publice. Lucrurile acestea luau, în sufletul lui delicat, proporțiile unui dezastru. Citat o dată ca expert, într-un proces de despăgubire pentr-un tablou care arsese, Grigorescu e cuprins de o așa neliniște și de o așa revoltă, că, nemaiputând lucra, se hotărăște să-și strângă tot și să plece din țară, să se expatrieze. Un prieten aleargă și, fără multă greutate, îl scapă de acest „coșmar”. Pictorul, fericit, îl îmbrățișează, îi mulțumește și, mișcat până la lacrimi, îl roagă să primească, în schimbul liniștii pe care i-a redat-o, un mic semn de recunoștință…

Și unul din tablourile acelea sfinte, de care niciodată și cu nici un preț nu vroia să se despartă, e numaidecât luat din perete, împachetat și dăruit, cum numai Grigorescu știa să dăruiască. „Să nu zici nimic, că mă supăr. Ca să mă vezi mai des, pune Floricica asta în colecția d-tale — are să mi se facă dor de ea, ș-ai să te pomenești mereu cu mine. Și să știi că și ei are să-i pară bine că-i acolo” … Era mica fetiță cu bonețică albă, „prietena florilor”. În ce cuvinte își învălea darurile omul acela de o divină bunătate!

Grigorescu și-a primit inspirațiile lui direct de la natură. Nevoia aceasta de a-și avea modelul înaintea ochilor izvora din marea lui iubire de adevăr, din adânca lui sinceritate. Numai în copilărie, când închipuirea își azvârle vulcanic afară plăzmuirile ei înfierbântate, mai tari și mai plastice uneori decât însăși realitatea, în anii aceia de vis și de foc a făcut și el tablouri din gând. Păcat că nu mai avem cea dintâi lucrare personală a copilăriei lui, Mihai scăpând stindardul. Era o pânză mărișoară, de o vervă și de o îndrăzneală uimitoare, spun cei care au văzut-o. Ne-a fost distrusă în incendiul Pinacotecei. Dar am văzut odată într-un colțișor din atelierul pictorului, jos, lângă sobă, o mică schiță c-un Mihai viforos, una cu calul, într-o mișcare fulgerătoare, strângând c-o mână steagul țării, cu cealaltă spintecându-și drum prin gloata clocotitoare a ungurilor, am zărit-o cu fiorul tainic al lucrărilor pe care nu le mai poți uita. Ce vedenie strașnică, din flăcări și din vijelie, au aprins versurile lui Bolintineanu în sufletul micului zugrav de icoane!… Suflet aprig, de copil năzdrăvan
— geniu ce-și rupe scutecele de pe el.

Tablouri de acestea i-ar fi cerut vremea lui. Înfățișarea luptelor cumplite și biruințelor așa de greu câștigate ale neamului acestuia, trecutul, cu grijile, cu jertfele, cu primejdiile și cu mântuitorii pe care ni i-a trimis Dumnezeu în ceasul pieirii, acestea erau atunci în inima și-n glasul tuturor. „Marele strigăt al timpului”, cum zice Carlyle. Îl aude el, Grigorescu, pretutindeni afară, și-n inima lui mereu. Cum să nu-l audă? Mai ales pe el chemându-l. Atâtea adevăruri cereau artei lui veșmânt nepieritor! Îl chemau cu glas tare. Și el s-a dus la cele care-l chemau cu tăcerea lor. Doar a atins tabloul istoric, luând vălmășagul luptei din închipuire, împrumutând lui Mihai Viteazul calul lui sfântu Gheorghe, ș-a înțeles numaidecât că nu-i acolo drumul lui. Marea lui sinceritate l-a împiedicat de a spune c-a văzut ceea ce n-a văzut. Marea lui sinceritate l-a coborât din cerul heruvimilor întraripați pe pământul îndurării și al speranțelor noastre. Multe sunt de spus și de arătat în lumea aceasta plină de ascunsuri și de alcătuiri mincinoase, dar cea dintăi și cea mai de căpetenie datorie a unui om cinstit e să ne spună adevărul inimii lui. Pe acesta ni-l datorește, și numai acesta va da căldură, și adâncime, și trăinicie operei lui. Nu sunt atâtea pânze mari care înfățișează bătălii, părăzi, încoronări de împărați, evenimente memorabile din viața popoarelor? Pictori iscusiți au muncit ani întregi ca să dea viață. Și n-au izbutit. Pensula lor n-a pus pe pânză decât coloare. A pus-o după toate regulele artei. Nimic de zis. Foarte corecte forme, dar… de ceară. Cu cât e mai viu și mai adevărat un copăcel care-și leagănă crenguțele subt o geană de cer decât toate oștile vitejilor de plumb, încremeniți în atitudini moarte, pe caii lor tot de plumb! Ah, un pic de sinceritate pe un petecuț de pânză!…

Ce devreme a înțeles Grigorescu taina aceasta a vieții în opera de artă! A simțit-o. Și de-ar fi văzut că lucrurile lui nu plac nimărui, și nu sunt pricepute de nimeni, cum nici n-au fost atâta timp, el tot asta ar fi făcut. Porunca vremii?… Omul acesta n-a cunoscut decât porunca inimii lui. Numai gândul că trebuie să facă un lucru îl înstrăinează de lucrul acela, pe care, altfel, l-ar fi făcut cu drag. Câte care cu boi și câte șatre de țigani nu făcuse Grigorescu până la 1880! Dar iată că primește să facă pentru M. S. Regele Carol I două tablouri mari: un car cu boi ș-o laie de țigani. Și douăzeci de ani colindă țara, ca să-și găsească modelele visate pentru aceste două opere de comandă. Una, Înspre bâlci, de-abia în anul 1900, a trecut din „baraca” de la Câmpina în palatul regal, cealaltă, o caravană de țigani ce trec învălmășiți întrun nor de praf, lătrați de câinii satului, în care n-au găsit adăpost, a rămas în atelier — lucrare „neisprăvită”, cum obișnuiesc să zică cei ce n-au înțeles niciodată puterea de viață, sufletul pururea proaspăt din opera lui Grigorescu.

A spune despre un tablou al acestui pictor că nu-i isprăvit e a spune despre o privire că nu-i isprăvită. Căci o privire emoționată în inima lucrurilor, o privire încărcată de cea mai curată armonie, deci de cea mai intensă viață pe care o pot sorbi ochii dintr-o dată, rupând-o din goana unei clipe pentru a o încredința eternității, iată ce-i un tablou de Grigorescu. Un dar divin de a exprima simplu, concis, fulgerător ceea ce într-adevăr e caracteristic și vrednic de reținut din pieritoarele priveliști ale vieții. Toate le înnobilează acest nobil prieten al naturii cu arta lui sănătoasă, elocventă, fără retorică, și robustă, fără brutalitate. Dacă te-ai uitat bine la lucrurile lui, care, de ce le privești, de ce-s mai frumoase -semnul operei adevărate — dacă ți-ai umplut sufletul de ele, târziu, când ești în mijlocul naturii și vezi aieve podoabele ei, zici: „Parcă-i un Grigorescu”.

El a creat o lume tipică. A lui ș-a tuturora. Aceasta-i puterea Artei; și secretul ei acesta e. Toate curg. Ea le oprește cu privirea, alege lamura lor ș-o toarnă-n tipare eterne. Un adaos la opera vie și pururea nouă a lui Dumnezeu.

XX. PRINTRE DEALURI ȘI MUȘCELE[modifică]

Cu darul lui de a prinde numaidecât linia cea expresivă, de a simți și a da fulgerător caracterul formelor, poezia și noblețea fiecărui lucru, Grigorescu a făcut ce-a vrut, ce i-a plăcut în arta lui. De toate-a făcut, cu același sentiment de sinceritate și cu aceeași strălucitoare vervă. Flori, copaci, animale, oameni, case, interioruri, natură moartă, munca roditoare a păcii și grozăviile distrugătoare ale războiului, tot ce l-a mișcat, tot ce-a răsunat mai tare în inima lui s-a prefăcut în operă de artă. Toată viața lui, ca printr-o pâlnie, s-a descărcat prin vârful pensulei. Dar ceea ce-a deschis câmp mai larg marii lui puteri de a crea, iubirii lui de lumină și de armonie a fost — cum era și natural să fie — peisajul.

Peisajul propriu-zis a intrat în pictură foarte târziu. Cei vechi n-au înțeles măreția tăcutelor priveliști ale naturii decât ca un decor, ca o vastă scenă de teatru pentru reprezentarea vieții omenești. Arbori încremeniți, înfipți cu mâna pe un teren mort, fără aer și fără orizont, subt un cer siniliu, greu, tare, fără adâncime, acesta-i peisajul pe care-l vezi mereu prin muzee, în tablourile istorice, religioase, mitologice, și uneori ca fond decorativ îndărătul unui portret, cum e în Gioconda lui Leonardo da Vinci.

De-abia în veacul al XVII-lea, cu pictorii Olandei, cu Ruysda ël și cu Hobbema, peisajul își capătă viața și însemnătatea lui în artă, și multă vreme întârzie pe drum până să străbată în Anglia, cu Bonington și Constable, pe la începutul veacului al XIX-lea. Cum a fost primit? Un anunț stăruitor, publicat în gazetele Londrei pe vremea aceea, poftea astfel lumea la expoziția celui mai sincer pictor al Angliei: „Galeria de peisaje pictate de Constable se poate vedea gratis în toate zilele”. Și nimeni nu venea. Ce-avea să vad-acolo? Iarbă și copaci? Dar asta se poate vedea oricând în Hyde-Park… „Or crede ce-or vrea de arta mea — zicea pictorul, cu amărăciune — ceea ce știu e că-i în adevăr a mea.” În Franța, Rousseau desfundă drumul și, deodată, ca la un semn așteptat de veacuri, porțile artei se deschid largi înaintea adevărului pe care-l aduc în triumf cei mai mari peisagiști ai Franței și ai lumii
— „Falanga de la 1830”.

De la aceștia a învățat Grigorescu limba. Căci, de spus, avea el ce spune. În atelierul lor — care era vasta pădure de la Fontainebleau — a pus pe pânză cei dintăi arbori și cea dintăi brazdă de pământ adevărat. Acolo a înțeles el că în artă nu-i nimic fără însemnătate, că de obicei caracterul esențial al unui lucru se ascunde subt un amănunt pe care adesea ochiul unui copil îl descopere mai degrabă decât privirea iscusită ce pândește și caută, cu preocuparea efectului. Acolo s-a dumerit. Puterile care palpitau în el nerăbdătoare s-au desfăcut deodată, ca mugurii primăverii după o ploaie blagoslovită.

Ce-ar fi fost Grigorescu fără „Școala de la Fontainebleau”? Desigur, tot un pictor mare. Școala dă o direcție, arată un drum, și pe cei fără aripi îi învață să meargă. Cei tari zboară. Zboară, în orice caz. Școala, când e bună, cum a fost cea de la Fontainebleau, îi ajută să zboare drept la țintă.

Grigorescu era chemat să facă peisaje. Să-și cânte țara lui în colori. Iubire de singurătate și de orizonturi largi, un simț instinctiv al pitorescului, o vedere fericită, repede, profundă, însoțită de o năzdrăvană putere de a fixa pe pânză, tot așa de repede și de clar, senzația vizuală a lucrurilor — un suflet curat și simplu, ca și natura în mijlocul căreia îi plăcea așa de mult să trăiască, adâncit în evlavia adevărului care purifică și înalță, toată această viață sonoră era pregătită, ca o liră acordată, pentru cântecul pământului din care s-a ridicat, din care numai spre îndeplinirea acestei chemări s-a ridicat.

Când s-a întors întăi de la Barbizon, a rămas uimit de frumusețea, de lumina de sărbătoare a țării lui. Era ceva așa de proaspăt în aer, în cerul albastru și în toate mândrele priveliști ce i se desfășurau înaintea ochilor, că inima lui de credincios a tresărit ca de-o poruncă misterioasă. Drumul lui de aci încolo era lămurit. În cetatea munților — păstorul cu turma; în limpezișul câmpului — carul cu boi. Aceste două note, așa de profund legate cu trecutul cel mai depărtat al neamului românesc, răsar mai în vază din prodigioasa varietate de subiecte cari constituiesc opera lui Grigorescu. „Arca” lui.

Boii lui Grigorescu. Are să se vorbească odată, în istoria picturii, de boii aceștia. În ce lumină i-a văzut! Cu ce răbdare i-a studiat și cu câtă dragoste i-a pus pe pânzele lui! Avea, într-o vară, la Câmpina, un bou frumos moldovenesc, îi zicea „Ghiocel”, și, blând, se deprinsese că venea singur dimineața la pozat , în mijlocul curții, unde-l apărau de muște doi băieți, ca pe împăratul din povești; și sta așa frumos, parcă știa ce taină mare se petrece-n ceasul acela. Seara, când pictorul se primbla gânditor, cu mâinile la spate, de la un capăt la altul al curții, Ghiocel se ținea după el, cu o atingătoare prietenie pentru omul acela bun și tăcut.

În primăvara anului 1895, în Sala de pictură de la Ateneu — triumful peisajului românesc. Niciodată ochiul n-a prins într-o privire atâta întindere de pământ. E țara noastră, cu lanurile ei îmbelșugate, cu nemărginitele-i șesuri de curând cosite, cu praful drumurilor ei în urma șirului de care, cu oamenii blânzi și boii și mai blânzi ai muncii și ai îndurării seculare, cu cerurile noastre de vis, cu aburii dimineților de vară, cu limpedea lumină a zilelor de toamnă, care parcă spală formele naturii — și pretutindeni ceva indefinit, ca o mângâiere divină ce lunecă pe lucruri, printre frunzele copacilor și pe pajiștea câmpiilor, ceva mișcător și viu ce tremură dincoace și dincolo de formele văzute — sufletul pământului, palpitarea marii vieți a lumii.

Cu ce face omul acesta farmecul depărtărilor? Și aerul, și frăgezimea liniilor, și toată această înfățișare proaspătă a lucrurilor, lumea aceasta primăvăratică pe care el ne-o dezvăluie pentru-ntăia oară? Atâta poezie, ș-atâta adevăr în opera lui!

Este oare, cum se crede îndeobște, un secret al poeziei și altul al adevărului? Eu cred că se împreună undeva în aceeași rază luminoasă, cum se întâlnesc pe aceeași tulpină ramurile unui copac. Du-te mai în adâncul visului tău, poete: în fund, în fund de tot, vei da de cămara tăinuită înlăuntrul căreia e veșnică lumină — acolo-i adevărul. De-acolo-i poezia din tablourile lui Grigorescu.

„Carele, mulțimea, înălțimile, pădurile, zice Delavrancea, se duc sau se apropie nu numai prin formele lor crescânde, ci mai ales prin intensitatea și stingerea cromatică a tonurilor, de la vigoarea din primele planuri și până la visul aerian din fundul transparent, adeseori misterios, ca o poartă a infinitului. Și cum în lume nu e nimic care să nu fie și banal și poetic, adevărat și în banalitate, adevărat și în partea poetică, era firesc ca cel mai nobil artist al României să privească realitatea în frumusețea și farmecul ei, în acea lumină care pune în relief caracterele esențiale și în acea mișcare care o însuflețește de cea mai intensă poezie.

Și ne-a făcut să înțelegem ceea ce noi vedeam numai, înălțând cerul, depărtând munții, adâncind văile, eterizând zarea, ușurând formele în fluiditatea atmosferei, ritmând mișcările, simfonizând colorile.

El a definit sufletul poporului și a glorificat natura patriei.”

Peste doi ani, în 1897, pe iarnă, o nouă expoziție, și mai bogată. Întâlnim, firește, multe din vechile noastre cunoștințe. Mai întâi sunt cele de care pictorul n-a vrut niciodată să se despartă. Apoi cele care încă nu și-au găsit cumpărătorul.

Fiecare din expozițiile lui își are, pentru numărul 1 al catalogului, un tablou mare. În expoziția trecută a fost Munca la câmp — un tablou decorativ pentru Banca Națională: subt un cer de iulie, pe un șes întins, reavăn încă de roua dimineții, răsare, ca o zână a florilor, țăranca tânără, voinică, zveltă, rumăna Rodică, ce vine de la fântână cu donița plină pe umăr, îndărătul ei, în fund, se văd brazdele de iarbă cosită de curând, femei la adunat, bărbați la rostul stogurilor, boi la tânjeli, toată mișcarea, toată larga priveliște a celei mai frumoase dintre muncile câmpului — strânsul, căratul și clăditul fânului. Poezia muncii.

De data asta, e tot un peisaj în tabloul cel mare al expoziției, Printre dealuri și mușcele. Un car cu fân coboară pe luncă. Soarele e trecut de amiază. Omul e tolănit cu fața-n jos, deasupra, pe fân. Boii pășesc domol, clipind din ochi, fluturând din urechi, de răul muștelor. Spinările lor ciolănoase mișcă pete de argint în bătaia soarelui. Jos, pe pământ, sub picioarele lor și sub roțile carului, umbra se țese și se distramă. În fund, coama trăgănată a mușcelelor mijește în adâncimea zărilor. Pe cer s-adună fuioare de nori, ce izvorăsc de pretutindeni. În văzduh e o pace dulce, care-ndeamnă la somn.

Aproape în toate pânzele lui Grigorescu e liniștea aceasta odihnitoare. Boii lui merg în voie. Rar îi înjugă la greu; ș-atunci, ca să nu-i spetească, nu-i pune niciodată să tragă la deal. În Căratul lemnelor, în Cărăușii cu sare, boii se proptesc în jug, oprind în coarne, strânși de la șolduri ca de-o greutate ce dă peste ei. Numai în Arătura de primăvară îi îngenunche aproape, pe brazdă; acolo, și în acel strașnic Drum din greu, ce amintește, în opintirea boilor și în strigătul cărăușului, Carele cu provizii din războiul de la 1877. E tot așa, un cer de plumb ș-o vreme de ploaie, și boii lunecă pe pământul clisos, și spinările lor întinse par otgoane ce stau să se rupă. Și tot așa, un sentiment de neliniște, o înfiorare în aer, apăsarea unei griji, ce nu știi de unde vine.

În această expoziție Grigorescu parcă-nadins ar fi vrut să dea boului însemnătatea istorică pe care o are în viața noas

tră de plugari. Din 236 de pânze, 63 sunt închinate boului. La deal cu deșert, la vale cu-ncărcat, Spre Telega, sau Pe valea Doftanei, Spre bâlci, sau În luminiș de pădure, în Căratul porumbului, sau în Plug pe coastă e același muncitor supus, același bun tovarăș la greu, în a cărui putere ascultătoare graiul poporului nostru găsește adesea icoane și asemănări de un duios pitoresc: „Bou căzut pe brazdă”… despre un om care a dat vieții, cu bunătate și cu iubire, toate puterile lui; sau „Limba boului e lungă, da’ nu poate vorbi”‘ despre tăcerea îndurării.

Hărnicie robustă și liniștită, muncă răbdătoare, fără un sfârșit hotărât, fără tânguire și fără gând de răsplată, munca privită ca funcțiune a vieții, și ca frumusețe a vieții, iată ce înfățișează, cu o extraordinară tărie de adevăr, boul lui Grigorescu.

S-ar zice că omul, în mijlocul creațiunii, în vastul ei amestec de forme și de simboluri, se caută pururea pe el. Își caută întregirea ființei lui. Artiștii mari, în inima și subt ochiul cărora toate se măresc, și se lămuresc, au darul de a se găsi numaidecât, de a-și descoperi firea lor adevărată, patria lor sufletească în formele originale, naturale ale vieții. De aceea se și simt ei așa de străini în lumea celorlalte forme. Lui Grigorescu i-a vorbit boul prin blândețea privirii, prin încordarea tăcută și fără preget a tuturor puterilor lui la o muncă ce n-așteaptă nici o răsplată, cum i-a vorbit mesteacănul prin delicatețea făpturii, prin dragostea lui de lumină, prin eleganța tulpinii, așa de albă și de curată, cu rămurele fine ce-și tremură frunza la cea mai lină adiere de vânt, cum i-au vorbit apusurile de soare prin misterul umbrei și adânca lor melancolie, primăvara prin frăgezimea florilor, și toamna prin măreața simfonie a colorilor ei. Cu siguranță că e ceva din viața lui, din simplitatea firii lui, din amintirile copilăriei lui, până și în casa pe care-o vedem adesea în tablourile lui, în căsuța

aceea de țară cu pridvor deschis în față, tăcută, aproape ascunsă sub strașina ei lată, cu nu știu ce aer bătrânesc în ferestruiele ei mici, visătoare, dulci ochi osteniți de gânduri. A făcut ș-o casă mare boierească din bunele vremi de demult
— pustie însă, fără uși, fără ferestre, cu balcoanele rupte și coperișul spart, cu bălării crescute printre lespezile de piatră de la scară — palatul bufnițelor, trista ruină din marginea orașului Piatra-Neamț. Și ce frumos cer albastru, așa de senin, deasupra acelei dărăpănături! A făcut-o cu inima plină de jale. El vedea în paragina aceea sfârșitul unei lumi. Și, fără să-și dea seamă, în pitorescul unei ruini, pe care-o înălța la valoarea unui simbol, își exprima propria lui melancolie.

Expoziția se închide, c-o vânzare de 58 de bucăți, așa că aproape trei sferturi din tablouri se-ntorc în atelier. În presa noastră se vorbește foarte puțin despre mișcarea artistică la noi, și mai puțin despre pictură. Expozițiile lui Grigorescu în tăcere se deschid, în tăcere se închid. Critici de artă nu avem încă. Rar, câte un admirator mai entuziast simte nevoia de a-și spune-n gura mare impresiile lui. Și acesta, dacă e prieten cu pictorul, e foarte stânjenit în libertatea lui de a spune tot binele pe care-l crede. Nu din obișnuita „falsă modestie” — asemenea oameni nu au nimic fals în ei — mai degrabă din mândrie, și desigur din convingerea ce și-a făcut-o despre deșărtăciunea vorbelor, sufletul lui delicat se simte jignit de tăria unei laude ca de-o brutalitate. Pe prietenii care, totuși, își strigau uneori, aproape fără voie, admirația lor, îi dojenește cu bunătate și-i roagă să creadă că, în adevăr, nu-i face plăcere să se vorbească de el — în nici un fel.

„Lăsați, dragii mei, după ce-oi muri, eți spune ce-ți vrea…”

XXI. POEZIA VIEȚII[modifică]

…Îmi revin mereu aceste două cuvinte, pe care de bună seamă că mi le-a șoptit cândva opera lui Grigorescu. Poezia vieții.

Vădit că fiecare lucru își are tainicul lui strop de poezie, cântecul lui. Să-l simți, e un mare dar; să ne faci și pe noi să-l simțim, asta e ceva din puterea lui Dumnezeu. A lămuri un zâmbet din frumusețea lumii acesteia și a-i da expresie veșnică, a desface din haosul vremii clipa prin care se poate privi în eternitate, nu e a spori cu aceasta lumina, farmecul, puterile vieții omenești?

Funcțiunea aceasta o îndeplinesc artiștii pe pământ. Ș-atât creează, cât știu să aleagă și pot să despartă… Vechii sculptori, care spuneau așa de frumos că ei nu fac decât să dea la o parte marmura de prisos pentru a-și libera opera vie ce palpită înlăuntrul blocului! Așa a făcut Grigorescu. Din marele lumii amestec — „rudis indigestaque moles” — și-a limpezit partea lui. Adevărurile i-au vorbit prin poezia lor. Și numai lamura aceasta a pus-o în opera lui. Restul — marmură pe care dalta sculptorului o dă la o parte.

Un om cult, în înțelesul propriu al cuvântului, nu era. Dar știa tot ce-i trebuie unui om ca să fie întreg și puternic. Despre Dumnezeu, despre rostul vieții pe pământ, despre începutul și sfârșitul acestei lumi își avea dezlegările lui, simple, dătătoare de liniște, mai mult șoptite de natură bunului-simț decât culese de prin cărți. Citea puțin, ca să nu-și strice ochii. Îi plăcea foarte mult Don Quijotte al lui Cervantes și Fabulele lui La Fontaine, iar din literatura noastră, scrierile lui Creangă și, mai ales, poeziile populare, din care știa multe pe dinafară. Simplitatea și naturalețea. Aceasta era și poezia lui. O simplitate caldă, ritmică, foarte expresivă, ce se dezvălește până și-n titlurile tablourilor lui: Pe gânduri, La umbră, Spre Vârful-cu-dor, O dimineață de vară, A ploaie, În luncă, Floare-ntre flori, Fără de grijă, Bălăioară, La soare, Ciobănaș cu turmă mică

Nota dominantă în opera acestui mare artist e liniștea. Oamenii, câmpiile, mările, cerurile lui te impresioneză prin poezia liniștii lor. Tăcere și adâncime. Nu adâncime de prăpastie, ci de orizont, de vastă lumină. Precum tăcerea nu e a morții, ci a vieții, a misterului din viață.

E în muzeul „Simu” un Apus de soare la Barbizon în fața căruia pare că și gândurile se tem să nu facă zgomot cu mișcarea lor. Atâta liniște, atâta sfântă liniște e acolo. Din marginea unei dumbrăvi se lasă o vâlcea ușor trăgănată. O femeie c-o fetiță mică, ce de-abia umblă-n picioare, își paște cele câteva oi pe pragul tăpșanului înecat în umbră. Un drumeag se prelinge pe costișa uscată. În dreapta, copaci mari, de sub frunzișul cărora întunericul izvorăște, se-ntinde văzând cu ochii; în stânga se înalță, drept pe coamă, un copăcel firav ce-și despletește-n zare crenguțele aproape desfrunzite. În fund, pe cerul sur, tremură dogoreala de jaratic a soarelui ce nu se mai vede. Treptat, vălul nopții se dișterne, învălind formele ca pentru o pregătire de somn, de vis. Tăcerea crește. Pământul, aerul, faptul înserării, cu răcoarea aceea de pădure și toate formele acelea moi, topite-n umbră, dau sufletului nostru o dulce înfiorare nedeslușită. Amintiri vagi, răsunete depărtate, un amestec de vrajă, de dor, de melancolie — ceva care ne duce cu gândul la frumoasele apusuri de soare ale copilăriei noastre. Cu siguranță e un sentiment pe care l-a avut pictorul în ceasul acela, și care, fără voia și fără știrea lui, s-a amestecat în colorile de pe paletă. Dar ceea ce dă o putere extraordinară de adevăr acestui tablou, care va rămânea unul din cele mai frumoase apusuri de soare ce s-au făcut în pictură, este unitatea de impresie păstrată până-n adâncul celor mai mici amănunte, impresie descărcată cu liniște în toată întregimea ei. S-ar părea că toate-au stat pe loc, în cer și pe pământ, pentru a nu tulbura, cu clintirea lor, marele mister al creării — împlinirea operei desăvârșite.

Aceeași impresie de pace ne-o dă, bunăoară, și Întoarcerea-n amurg. Dar aci simți că toate fugeau, și pictorul s-a grăbit ca să le prindă… Un apus de secetă. Deasupra, un cer de opal, de o caldă limpezime, rumenit foarte puțin, în fund, la orizont. Un drum se-ndoaie pe după coastă. E sfârșitul unei zile de vară. Un car cu boi se mișcă-ncet spre asfințit, satul trebuie să fie aproape, aci, la capul dealului. În car e nevasta și copiii — omul vine din urmă cu scurteica pe băț, ducând-o alene pe umăr, puțin mai înainte, două femei se grăbesc s-ajungă mai iute acasă; în umbra care se varsă de pretutindeni, toate se farmă; boi, car, oameni se depărtează, se șterg, nu se mai zăresc decât bucăți din formele lor, bulgări de felurite colori jucând în aer și, totuși, câtă viață, câtă mișcare în vraja acelui amurg, în lupta aceea tăcută a umbrei cu lumina, în care ce nu deslușești cu ochii vezi cu sufletul! Același ceas de taină, același farmec odihnitor în amândouă tablourile: pictorul a spus și aci ca și acolo tot ce-a văzut, tot ce-a simțit el în momentele acelea — nimic mai mult la Barbizon, nimic mai puțin la Doftana.

Un „impresionist” atunci?… Da. Însă nu din aceia care-și caută impresia, nici din aceia care-și fac tot felul de socoteli cum s-o transmită altora. Diverse meșteșuguri, combinații științifice și mijloace ingenioase de a împărtăși lumii gândirea ta emoționată, partea de foc a sufletului tău? Aceasta-i artificialitate, nu artă. Și impresioniștii care cred că au nevoie de confetti, de mozaicul acelor picățele multicolore pentru a ne spune că așa percep ei vibrația undelor de lumină vorbesc în pictură „esperanto”, nu limba vie a inimii lor. Grigorescu își nota impresia în colori, ca pentru aducerea lui aminte. Un mijloc de a-și retrăi o parte din clipele cari trec și nu se mai întorc.

A simțit într-o dimineață de vară suflarea mării, puternică, proaspătă și răcoritoare, mângâierea ei sănătoasă, misterul ei tulburător, măreția acelei vaste întinderi de apă și de lumină, le-a simțit adânc, zguduitor din cale-afară, mai zguduitor decât oricând? Inima lui i-a poruncit să însemne simțirea aceasta pe pânză. I-a dictat, și el a scris. Cât i-a spus ea, atât a scris. Nici un cuvânt mai mult, nici o silabă mai puțin. Și cum nu te gândești la adusătura condeiului, la legătura și la forma literelor când scrii, tot așa nu se gândea pictorul la prepararea albastrului pe paletă sau la felul de a pune pensula pe pânză.

În palatul unui mare om de stat e un tablou mic de Grigorescu — o căsuță de țară, un biet bordei sărăcăcios. Sub strașina de stuf, în peretele de nuiele muruite, ce se văd, pe unde-a căzut lutul, ca niște coaste de om bolnav, clipește o ferestruie de o tristețe sfâșietoare; ușa-i deschisă — lumina însă parcă nu vrea să intre. E o zi uscată de vară; în bătătură nu se vede nici vită, nici pasere, nici câine. Gardul e dărăpănat. O femeie c-un copil în brațe stă la drum și privește-n gol. Ea înfățișează acolo un popor, vei zice tu. Și bordeiul, a, bordeiul acela smerit, în casa unui prim-ministru, e un suspin al țării — un păs, o jalbă… Nimic din toate acestea n-a trecut prin mintea lui Grigorescu. Crede tu, privitorule, ce vrei. Opera lui a răsărit cum răsar toate lucrurile vii ale naturii: în virtutea acelorași legi, și cu aceeași lipsă de preocupare de ce impresie va face, de ce soartă va avea pe lume.

Courbet, da, a făcut literatură cu arta lui. Millet, de asemenea, și încă foarte puternică literatură a făcut în tablourile lui: aproape scârșnind își construia uneori țăranii acest mare sculptor cu pensule.

Grigorescu n-a căutat să dezlege probleme, nici să propovăduiască. La urma urmei, el n-a căutat nimic. Din mulțimea lui de impresii, din fecundele puteri ale vieții lui s-a lămurit de sine o parte mai curată, mai luminoasă, mai poezie. Aceasta, și numai aceasta a devenit pictură.

În Făr’de grijă e o fetiță de vro paisprezece ani, grațios culcată pe un cearșaf alb, în atmosfera moleșitoare a unei zile de vară. Visează, cu ochii deschiși. O panglicuță albastră îi încinge părul blond-auriu deasupra frunții — aceasta-i toată îmbrăcămintea ei. Stă așa nepăsătoare, fără să știe că-i frumoasă, fără să cugete că-i dezvălită. Fața ei vine în umbră. Lumina, bătând dinspre căpătâi, îi mângâie părul, brațele, trupul, de la umeri până la genunchi. Mâinile, ridicate deasupra sânului, se joacă drăgălaș c-o floare; ochii, gândurile ei toate sunt la floare, ar putea în momentul acela să intre cineva — ea habar n-ar avea. Cu adevărat „făr’ de grijă”. Dar cât farmec în trupușorul acesta alb, de o adorabilă nevinovăție, cu ceva îngeresc în goliciunea-i sfânt neștiutoare! Ș-o grație de linii, o frăgezime de colorit și de carnație cum rar, foarte rar au putut trece din natură în artă fără să-și piardă căldura, palpitarea vieții. De ce nu ne gândim la nimic pământesc privind formele acestea dezvălite, așa de frumoase și așa de adevărate ? Pentru că nici pictorul nu s-a gândit la nimic. A privit-o cum ar fi privit o floare. Așa a pictat-o, așa o vedem. Sufletul lui sfânt a învălit-o. Și candoarea aceasta divină e admirabil exprimată pe chipul fetiței, în privirea ei dusă, în surâsul ca prin vis al gurii, ce parcă vorbește cu floarea.

Extraordinar cum toate „chipurile” lui te fac să te gandești la sufletul ființelor cari i-au pozat. Ai totdeauna impresia că te afli înaintea unei ființe aievea. O simți vie. Îi simți pe pânză gândurile ei din clipele acelea. E o viață acolo, care privește, care spune ceva cu privirea ei, și cu cât ne uităm mai mult la gura aceea tăcută, la ochii aceia gânditori, cu atât ne simțim mai atrași, mai aproape de misterul unui suflet. Pictorul a luat numai ce i-a spus inima lui să ia. Un model nu-l interesează decât numai prin câtă armonie susținută și expresivă îi aduce. Restul nu-i adevărat, nu există. În unul dintre puținele lui portrete — un portret făcut la Paris pe la 1880 — e o fetică de vro șaptesprezece ani ce parcă s-a oprit din mers și-ntoarce fața spre noi, cu o ciudată expresie de necaz care se stăpânește, de mustrare care vrea să fie liniștită, de susceptibilitate mândră, care nu vrea să vorbească. Părul ei castaniu e pieptănat în sus, încolăcit pe cap și-ncins c-o panglică neagră; pe fruntea largă, puțin boltită, pe ochii adânc serioși, aproape supărați, și-n jurul gurii fragede, ce parcă se ține să nu spuie o vorbă ce-i flutură pe buze, pale de umbră s-adună și se-mprăștie, ca un stol de gânduri nehotărâte. De la jumătatea gâtului în jos, câteva largi ștersături de pensulă muiată într-un albastru-pământiu, făcut din toate culorile închise ce se aflau pe paletă, îi schițează ușor boiul pân-aproape de talie. Atât. Pictorul a spus tot ce-a avut de spus. Și cum te urmărește expresia acestei figuri ce se desface albă, gravă, misterioasă din adâncul acela de întuneric! Un întuneric înfierbântat cu reflexe de foc ce nu știi de unde vin, umple mai totdeauna fondul portretelor lui Grigorescu. Poate că de aceea ne și privesc așa de straniu și de tulburător ochii portretelor lui.

Cu aceeași putere concentreză caracterul intim, partea de poezie a fiecărui lucru ce trece prin sufletul lui. Un borcan cu pensule devine operă de artă prin simplitatea cu care-i exprimat în forma văzută înțelesul adânc al lucrului, ceea ce constituie logica existenței lui, viața lui, valoarea lui tipică. Un peisaj de Grigorescu n-are nevoie să fie „animat” pentru ca să ne facă să gândim. Nici măcar de obișnuitele-i podoabe n-are nevoie. Pământ și cer — pământ negru, pustiu, neted, fără copac, fără fir de iarbă, fără urmă de pas omenesc pe el — și, cu toate astea, cât pitoresc, cât suflet în deșertul acela, în trecerea aceea, în aerul acela, greu parcă de-atâta singurătate! Câtă adâncime privirii și gândurilor noastre!…

A rămas în atelierul pictorului Un interior turcesc — un tablou mare, de o întreită însemnătate în istoria artei noastre: întăi, pentru că acolo avem aproape întregul tezaur de lucruri orientale adunate de Grigorescu în timp de jumătate de veac; al doilea, pentru că, în felul cum sunt așezate podoabele acelea, vorbește gustul ales și simțul de armonie al artistului; al treilea, pentru că în acest tablou, mai mult decât în oricare altul, pictorul a pus o desăvârșită factură de migală, pacientă, fină, împinsă până la cele mai mici amănunte, și, cu toate acestea, caldă, vibrantă, dând un suflet special fiecărui lucru: covor, narghelea , sandale, scrin și mesițe turcești cu încrustații de sidef, stofe, arme și vase de metal, și în același timp legându-le pe toate într-un suflet general, făcând ca o singură ființă, organică, armonioasă, din tot acest bazar de vechituri disperecheate.

Dacă n-ai ști ce om serios și sincer a fost Grigorescu în toate ale lui, ai fi ispitit, în fața unei asemenea virtuozități de factură, să crezi că el a vrut, cu aceasta, să răspundă cârtirilor profane care găseau veșnic un mare păcat artistului în faptul că nu pot număra frunzele din arborii piesajelor lui.

N-a răstălmăcit; nici n-a poetizat, cum cred unii. Un mare limpezitor al frumosului, un nobil artist, care-a știut să aleagă poezia vieții — puțina, sfânta poezie, așa de împrăștiată, amestecată cu foarte multă și urâtă proză, și, lămurind-o, să ne-o înfățișeze prin cele mai simple și mai cinstite mijloace, așa cum a văzut-o, așa cum a simțit-o el, iată ce-a fost Grigorescu.

al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat.

XXII. ÎN AMURG[modifică]

„O viață e o profesie de credință, cu propagandă tăcută, irezistibilă și fecundă.”

… „Iar dacă vrei să cunoști România în tot ce are ea mai pitoresc și mai specific al ei, caută numaidecât să vezi o colecție de tablouri de pictorul Grigorescu.” Sfatul acesta îl da un francez care ne cunoștea țara unui compatriot care-și aduna deslușiri pentru o călătorie de două săptămâni prin meleagurile noastre. Nici nu se putea da un sfat mai bun unui turist grăbit să vadă, să afle cât mai mult în cât mai puțin timp. Nu știu dacă mai e pe lume vro țară al cărei pitoresc să se oglindească așa de limpede și de puternic în opera unui artist, ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfățișând cum a înfățișat, pe pânzele lui, podoabele și sufletul patriei noastre, a făcut, cu aceasta, neamului nostru unul din acele prețioase daruri care iau loc între puterile active ale unei națiuni. O putere vie, puterea fecundă, din ce în ce mai fecundă.

O mare iubire care-a creat viață. Aceasta și este funcțiunea iubirii pe lume.

Și cum să nu fie vii toate lucrurile omului acestuia! Nimic n-a tulburat opera lui. Nici reguli învățate, nici căutări de efecte, nici grija succesului, nici sete de glorie, nimic. N-a fost, și niciodată nu s-a simțit altceva decât un smerit confident al naturii. Un suflet curat și bun, uimit în fața frumuseților acestei lumi, plin de recunoștință că i s-a îngăduit și lui să le vadă, bucurându-se ca un copil de strălucirile de-afară și descărcându-și prisosul fericirii lui în pictură, cum cântă privighetoarea sub farmecul unei dimineți de primăvară.

Închid ochii și-l văd. Îl văd în ceasul acesta într-un peisaj măreț, în pustietățile Carpaților, la Cheia tătarului. Scund, puțintel la trup, ca și la vorbă, sprinten la mișcări, o față rotundă, deschisă, senin gânditoare, luminată dinlăuntru, fruntea largă, ochii negri, adânc străbătători — toată flacăra vieții lui era acolo — nasul drept, mustața albă, retezată deasupra gurii mici, fine, inteligente — o figură frumoasă de bătrân energic, exprimând bunătate și hotărâre. Un om sincer, și foarte serios, ascunzând o nobilă fire ostășească subt o gingășie de copil. Îl văd oprindu-se deodată din mers; înaintea lui, un mesteacăn tânăr se înalță zvelt, luminos, desfăcându-și în sus rămurișul subțire, cu frunzulița rară și delicată, ce tremură-n aer ca o ploaie de bănuți.

„Drăguțu de el!…”

În cuvintele acestea, rostite c-un glas ce parcă vine din adâncuri depărtate, în mângâierea asta părintească, adusă unui copăcel, e întreg sufletul lui Grigorescu.

Se uită, îl fixează c-o privire din ce în ce mai atentă, deodată o lumină de fulger i se aprinde-n ochi, toată figura i se înviorează, o taină mare, ceva dumnezeiesc parcă se pregătește în el, în aer — e tresărirea operei care cere întruparea vieții.

Așa îl văd pe Grigorescu, în templul naturii, oficiind. Foarte rar mi-l înfățișez în atelier, stând pe scaun, picior peste picior, cu mâinile-amândouă pe genunchi, vorbind încet, potolit, cu fraze simple, calde, expresive, ca și tablourile lui.

Bătrânețea s-apropie de el cu respect. Un amurg frumos, ce împrăștie o lumină albă pe capul și pe paleta lui, lăsându-i toată fragezimea de sentiment, toată limpezimea de gândire și toată vioiciunea de mișcări.

Lumina aceasta de iulie a pânzelor lui din urmă se vădește mai cu deosebire de la expoziția din 1900. De aici încolo peisajele lui sunt din ce în ce mai decorative. Factura din ce în ce mai largă, mai ușoară, mai aeriană. Vremea pare că-l înalță: îl apropie tot mai mult de soare, izvorul vieții.

Pentru noi, românii, și mai ales pentru cei care am crescut la țară ș-am hoinărit veri întregi pe mândrele ținuturi ale acestei lumini, tablourile lui Grigorescu sunt evocări puternice din propria noastră viață, — pagini duioase, atingătoare până la lacrimi, din povestea copilăriei noastre. Ochii copilăriei!… Unde mai vezi albastrul cerului de atunci, și lanurile verzi legănându-se-n valuri sub mângâierea vântului, și umbrele norilor lunecând pe dealuri, și turmele presărate pe limpezișul plaiurilor, și pădurile pline de basme și de visuri, și toată lumea aceea proaspătă, misterioasă și strălucitoare, pe care-o sorbeau cu nesaț ochii copilăriei tale! Unde mai sunt ochii aceia!… Anii trec, și tu te-ntuneci. Toate sentunecă și se ofilesc sub simțurile tale ostenite, uzate. Numai artiștii mari, artiștii adevărați au darul de a rămânea pururea tineri și de a vedea lumea, lucrurile, priveliștile naturii cu aceeași freschețe de impresii. Pentru ei vremea pare că stă pe loc. Inima lor curată tresare de noutatea fiecărei raze. Pururea uimiți în fața creațiunii pururea nouă.

Era o zi fără cer, umedă și posomorâtă, de pe la sfârșitul lui decembrie, când s-a deschis expoziția din 1900, o zi de acelea apăsătoare, care te-ntristează și te împiedică de a gândi. Când am intrat în sala „Grigorescu”, am avut impresia că mă aflu într-o livadă, într-o imensă livadă, în toiul unei zile de vară; ș-am rămas țintuit lângă ușă, cu ochii duși, pierduți în adâncimea tabloului de pe peretele din față — Înspre bâlci. Am stat așa mult, privind înaintea mea, aiurit — ca sub puterea unei vrăji. Ceea ce vedeam nu mai era o pânză întinsă-n ramă! Era o mare fereastră, prin care-mi scăpa vederea-n larg, afară, departe, într-o câmpie vastă, ușor ondulată, scăldată toată-n lumină, în lumina aceea limpede, proaspătă, pe care-o aveam în ochi când eram copil și pe care n-o mai văzusem de atunci decât în unele visuri frumoase. Și era cald acolo, și bine, cât toate păreau că plutesc în aer. Un lung șir de care veneau alene din fundul zării. Un călăreț, la stânga, ținea marginea drumului. Mai de lături, în urmă, o cârciumă la poalele unei coline, și lume multă-n bătătură, năvală, ca-n zi de sărbătoare. Și iată că toată zarva aceea clocotitoare se mișcă spre noi. Carul din primul plan vine din ce în ce mai aproape, crește văzând cu ochii. Tot mai mare și mai deslușit se arată gospodarul ce stă-ntr-o rână pe carâmb, cu ochii duși în dunga drumului, cu pălăria mare dată pe ceafă și cu ilicul desfăcut la piept… o, e așa de cald! În stânga lui stau jos, cuminte, două fetițe mai răsărite; în fund, nevasta, cu cel mai mic copil, prâslea casei. Și boii de-abia pășesc lăsați în voia lor — iată-i aproape de tot, își întind spre noi boturile umede, nările aburesc, ochii lor mari și blânzi clipesc de zăduf. E soarele amiază. În aer e liniște, ș-o dulce îmbiere la odihnă. Carele din urmă, drumeții ce merg pe de lături, rumeneala pământului, verdele prăfuit al colinelor din fund, toate se străvăd ca printr-o pulbere de argint în lumina acestei senine zile de vară.

Expoziția întreagă s-ar putea numi Poezia unei zile de vară. Și Ciobănașul culcat pe brânci în marginea pădurii, și Dimineața pe drumul mare, cu acel șir de chervane cu largi coviltire de țol, și Căratul fânului, ca și Scoborâtul oilor, ca și Femeia torcând pe câmp, înfățișează priveliști de-ale țării noastre, subt arșița soarelui de iulie.

„Mai multă lumină!” Se pare că, în fața eternității, aceasta-i lozinca tuturor marilor poeți. Amurgul lui Grigorescu are ceva din strălucirea unei dimineți frumoase. Ce fragede și vesele sunt pânzele lui de la o vreme încoace! Poate mai puțin adânci, dar din ce în ce mai largi. Aer, aer și spațiu!… Iată ce strigă tot mai zorit, cu cele din urmă tablouri, acest pictor al aerului și al depărtărilor.

Una din marele griji ale vieții lui pământești a fost să-și

aibă la bătrânețe, când nu va mai putea munci, un adăpost al lui. Să nu fie povară nimănui. Aceasta l-a și făcut să-nceapă a pune câte ceva deoparte. Ce târziu și-a putut îngrădi liniștea aceasta , care pentru firea lui discretă și mândră era de o neînchipuită însemnătate! Dar, în sfârșit, și-a cucerit-o.

Acum lucra și mai grăbit, din ce în ce mai grăbit. Și mereu ofta. Cine știe ce drame tăcute se petrec în adâncul acestor suflete de foc… Fiecare pas te scoate tot mai în larg. Un gând rostit desfundă un izvor nou de gânduri care „Toate cer intrare-n lume, Cer veșmintele vorbirii”…

Și ceasurile trec, și-n jurul tău se face seară. Și sunt atâtea de văzut, ah, atâtea de limpezit, și, iată, începi să nu mai vezi tocmai când începeai să înțelegi!

De aci poate graba acestui „drumeț întârziat”, care mereu se uită cu grijă la câtă cale e înaintea lui.

Îzbânda îl ajunge din urmă. În anul 1904 e ultima lui expoziție. În câteva zile se vând peste două sute de tablouri, nu-i mai rămân decât bucățile „reținute”.

„De-acum, zice pictorul, răsuflând ca de-o sarcină de care a scăpat, închid prăvălia.”

Își construiește-o casă în marginea Câmpinei, la poalele Carpaților, în preajma peisajelor lui. Își așază acolo, cu drag, toate lucrurile lui, tot ce-a agonisit el în atâta viață de muncă și de căutare neadormită, și lucrează mereu, lucrează cu neastâmpărul și frenezia celor dintăi cuceriri. Un om fericit, s-ar zice. Ar trebui să fie. Căci a trăit frumos și liber, în religia artei lui, ș-a știut cum să-și întrebuințeze și vremea și puterile pe care i le-a încredințat Dumnezeu. Dar poate fi cineva cu adevărat fericit când ia aminte la câte-s de făcut pe lume, la câte însuși cată să împlinească într-o viață așa de scurtă și de nesigură și vede că-l apucă noaptea cu lucrul de-abia început?

E aproape de șaptezeci de ani. Și visează ca-n tinerețe. Un vis al lui, de mult: să-și facă un chervan mare, un fel de casă pe roate, și să plece pentru multă vreme, cu doi prieteni buni, să străbată țara de la un capăt la altul, cu popasuri lungi, pe valea Oltului, pe malul Dunării, pân’ la Galați, și de-acolo-n sus, pe lunca Siretului, până-n Bucovina, și-ndărăt, pe drumul munților… El să picteze, ei să scrie.

„La vară negreșit facem chervanul”, spunea foarte hotărât celor doi prieteni în iarna anului 1907. Dar ce iarnă cumplită a fost aceea, și cum urlau de jalnic vânturile ei! Apoi primăvara aceea, și mai cumplită, care-a însemnat cu foc și cu sânge leatul 1907 în istoria neamului nostru. Cât trebuie să fi suferit Grigorescu în zilele acelea de vifor și de groază, și cum trebuie să fi răsunat vaietul țării în marea lui inimă duioasă!

Se simte bolnav, și mai ales foarte ostenit. Toată luna lui mai și-o petrece în stațiunea balneară de la Govora. Întremarea vine-ncet. Artistul arde de nerăbdarea de a pleca. Doctorii îl povățuiesc să nu mai lucreze. E ca și cum i-ar spune să nu mai trăiască. Acum vede el ce scump lucru e sănătatea. Ah, și sunt atâtea de făcut! Chervanul! Drumul pe lunca Siretului!… Se va izbândi oare vreodată visul acesta al tinereții și al bătrâneții lui? Priveliști încântătoare, pe lângă care-a trecut repede, pururea cu gândul întoarcerii, acum îl cheamă tot mai adânc, tot mai fierbinte, cu dulcea chemare a depărtării! Sufletul lui e plin de tablouri. Muncit de vedenii. Simte nevoia de a se destăinui. În largi trăsături de pensulă își spune grăbit cel din urmă dor celei din urmă pânze… Iată-i cum vin din adânc de zări, unii călări, alții în car și alții pe jos, cojanii de la câmp, în mers potolit, pe drumul plin de soare și de praf al zilelor noastre de vară. E valea Siretului, răsfrântă din tăria amintirilor lui. Într-o lumină de apoteoză apar țăranii lui, și carele cu boi, și cârciuma de sub coastă, și cumpăna de la fântână, ușor proiectată pe albastrul cerului, și dealurile din fund — jumătate vis, jumătate realitate. Și-i cald, arde soarele-a ploaie…

În frigurile, în delirul acestei supreme evocări, nici n-a băgat de seamă cum viața lui, ca printr-o rană deschisă, curgea cu fiecare strop de lumină ce-i picura din suflet pe cea din urmă pânză. Un junghi, o rupere dureroasă din încheieturi, și deodată, ca o perdea i s-a lăsat pe ochi. Ce departe i s-a părut patul în ziua aceea! Asta a fost luni, la 16 iulie. Sâmbătă a vrut să se scoale, dar nu-l mai ajutau picioarele. Era cald, avea stenahorie, pe la două ceasuri din zi, după o lungă tăcere, a strigat din toată inima: „Sfârșește-l odată, Dumnezeule!” A fost cea din urmă vorbă. Sufletul a strigat-o, nerăbdător de a pleca. Și Dumnezeu l-a ascultat. Peste-un ceas totul era sfârșit.

Luni a fost îngroparea. Luni pe la toacă. A fost simplă, așa cum a cerut-o el, simplă, discretă, liniștită, ca și viața lui. El dormea frumos între flori, acoperit c-un văl alb, străveziu, în mijlocul atelierului. Avea o față senină, împăcată, pătrunsă parcă de taina lucrurilor eterne care-l înconjurau.

În fund, prin largul ferestrei deschise, se vedeau munții suri. Era o lumină curată, un cer albastru, și nori de aceia albi, ușori, puțin scămoși, nori cum numai Dumnezeu și El au făcut. Și tot prin fereastra aceea venea, din ce în ce mai întețit, un vaiet, o tânguire adâncă, de jale care nu poate vorbi: câinele pictorului, prietenul vechi și credincios, tovarășul ciobanilor din atâtea tablouri, cerea să-și vadă stăpânul și se smucea din lanț, plângând rugător, cu glas aproape omenesc. Un bulgăraș de smirnă, fărâmat pe cărbuni, înalță din cățuie un firișor albastru de mireasmă…

…Și cum dormea așa frumos, în prohodirea unui singur preot, doi țărani, ca pe-un copil, l-au luat binișor pe mâini și l-au culcat într-un sicriu de brad. De undeva, dintr-un colț al atelierului, a izbucnit un plâns în hohot sfâșietor. Apoi s-a potolit. Lumea s-a dat la o parte, să facă loc celui ce pleca astfel dintre lucrișoarele lui scumpe, din atelierul în care cea din urmă pânză — așa de simbolic neisprăvită — mirosea încă a ulei.

Pe crengi de stejar l-au așezat într-un car cu patru boi. Flori de câmp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i s-au presărat pe față și pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, închiși pentru totdeauna, pe mâinile lui, pe divinele lui mâini, încremenite pentru totdeauna.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Pictorul_Grigorescu