https://blog.revistaderecenzii.com/

Poate că Eminescu a existat

Poate a existat, dar trebuia stors de pe el tot ce se poate!
Trebuia menținut cu orice preț cât mai departe!
De iubirea lui! Că oricum o dăduse din iubire, în iubire, în bară!
Poate că trebuia mucenicit cu trădările toate!

Și în jurul lui să se învârtă, dansând,
sfinți – și draci, bolborosind, fiecare tabără,
și amestecându-și laolaltă – ba minunile, ba piedicile și contrele,
ba până la măcar o piatră, în capul lui,
care prea s-a înarmat o singură dată
o singură dată în viață
și a tras în tavan,
pentru că se făcuse și cerul
betonat, cum este gri Groapa
Teatrului,
din oricare stat: Națională!

Poate că totuși a existat.
Ce s-o mai fi păstrat din el.
Că creierul
a fost dat ciorilor
la amanetat.
Și –
națiunea –
și toate națiunile și cu popoarele
au fost trimise la alfabetizat
să scrie și ele, acolo,
veac după veac,
numele mortului.

Poate a existat
dar nu s-a smerit îndestul.
Nu a stat sub poalele Popului.
Ba, a avut ceva în contra
să laude și să omagieze
toate nesingurătățile plopului,
care a crescut atât și atât de înalt!
Nu a fost îndeajuns publicat!
Nu a strâns mâini! Omagii!
Nu a împărțit invitații! Nu a dat mari ovații!
În cinstea confraților!
Nu a primit de la alții!
Nu s-a … cățărat!
Nu a fost înconjurat și purtat
ca o moască, pe brațe!
Însoțit de multe alaiuri și
nici nu I s-o fi și cântat!
Pe nas!
Cu un cor de popi madrigal!
Nici –
n-a plătit toate dările!
Ba,
și fugea de :
biruri, sulemeneli, actori’i din acelea din viață
în care clovni cu nas mare ieșiți din organe
să țin după el –
să mai facă poc –
…ceva,
și să lege ei!,
altceva!

Poate că Eminescu totuși, a existat,
însoțit de caravane de barbugii, tablagii,
de metodiști și zugravi,
cu mâinile așa și așa de tot felul de sarsanale,
dar el trăia demult pe o altă lume.

Ei
trăiau pe lumea lor,
pe care voiau să tot ia,
tot ce se poate,
și de pe asta,
și de pe cealaltă,

el,
cu iubirile lui postume,
cu poeziile lui,
cu iubitele lui,
cu iubita lui,
și lumea se ținea tot timpul de glume,
și îl încuraja să tot scrie
cu miloacele ei specifice,
cum se întâmplă oricând, și oriunde,
că,
doar dacă are de unde mulge?!

Și-i dă?!
Măcar, bună ziua?
Dacă a auzit de el, și-l cunoaște?
Ce vrei,
mai mare minune?

Dacă e alături !
Cu toată ființa!
Cu tot sufletul!
Așa,
din umbră?

Mare Geniu Național!
Mare Geniu Universal!
Eminescu ăsta!
Că așa,
în timpul vieții,
poate îl mai chemi și pe el,
de doi bani,
să îl ai pe lângă tine,
la o masă, să-ți cânte!

Să mai semnezi cu el la număr
ordinea de zi
că
ești tovarăș de cinste!

Să îl folosești
de tractir național!
Și universal!

Și să dai vina pe el
că prea a iubit!

Ba,
din cauza lor iubitelor
s-a umplut
cu toate bolile de pe lume!

Bun de bătut la cap,
și în cap,
Eminescu ăsta,
bun de reproșat,
și omagiat
că și-a furat singur și scaunul
cel lipsă!
Unicul scaun lipsă
din toată poetica scaunelor ce nu I s-au dat!
Prea era cusurgiu
când era vorba
să dea, și el, acolo, un leu, din batistă!

Poate că Eminescu a existat
dar el a fost lăsat moștenire
urmașilor și urmașilor și urmașilor,
ca o alviță,
să lingă prin școală la el,
și să zică,
bou, da prost e,
căca-te-ai prin toate lacurile lui,
umple-le-ai de mizerii,
urcate-ai pe toate cancerele acestei lumi,
flutura-le-ai steagul dreptății și libertății,
dimpreună cu toți ciracii, și sămădăii și vameșii porcilor tăi,
cu toți artiștii, hipersensibili artiștii,
că au fost atinși și ei,
care îl aveau la degetul mic,
cu vreo firimitură de pâine de vers.

Poate că Eminescu a existat
dar prea n-a avut de atâția și-atâția mari înțeleși,
înțeles.

Și s-au hotărât că prea face gălăgie pe lume.
Trebuie turtit.
Și sucit.
Până nu mai înțelege nimic
nici din iubire,
nici din poezie,
nici din propria lui,
și a lor,
auto biografie.

Și I s-a mai adăugat
tuturor monumentelor lumii
încă un monument.
Pe roți.
În care să șadă fiecare cu tot ce are mai scump pe lume.
Și să tot plece.
Să vie.
Și să învie
de fericire.

Noi
aici
ne-am dat
numai o mică parte
din aceea a tuturor Catedralelor Credințelor și Necredințelor
de kakart
ale tuturor Dumnezeilor, AntiDumnezeilor,
Sfinților, Dracilor, Mediilor,
Și Neutrilor Lumii!

E?
Cine este mai Eminescu,
ca noi?!

Și de atunci,
în mâinile,
buzunarele,
pe limbi,
pe coate,
pe cur,
și pieile lor,
și în jur,
s-au tot prins
ca pe muște
numai Eminești frumos lipiți,
ca niște fluturi
care îi urmăreau și în zbor
dimpreună cu toți copiii lor,
cei mai harnici,
poeți,
și mai buni, și mai drepți, și mai mândri,
ai tuturor limbilor,
dar mai cu seamă,
ai limbii lui Eminescu,

pe care ar fi vrut să i-o smulgă
și să o înghită
și să și-o pună
fiecare
în loc de limbă
și din lingura ei
să tot fete//
divinul limbilor tuturor!
La care ajunseseră alțiii cu mult înainte!

Care îl tot trăgeau de limbă!
Și îi spuneau,
de i-or fi spus vreodată!

fii și tu băiat cuminte!
Și ascultă-ne!
Ce, vrei să ajungi geniu?!

Fii și tu, un anonim, acolo, ca noi!
Și o să-ți meargă ție, fiule, extraordinar de bine!

Facem împreună o capodoperă colectivă!

Și Eminescu
a plecat până la urmă
în poeziile lui

la o margine de mare
și i-a lăsat
în Prea Fericirile lor.

Să se spânzure
în topirile Raiului lor.
De care el nu avea niciun fel de trebuință.

El,
și cu Pavel,
cel urât de Cioran.
ORB.
LA TOT.
Numai la dragoste…

cât l-au iubit și îl iubesc toți copiii!
Pe Eminescu!
Și mai ales –
Veronica Micle!

Că ea a înviat din morți
și a venit cu ei,
la serbare,

ca să îl întrebe:
Eminescu,
nu-i așa că pentru mine,
nu ai să spui niciodată:

NU!… mai poți?!

Aceasta este povestirea
unei Fabrici
care a scos pe bandă
cretinătate.

Ba,
a mai fost și tot timpul
judecată.
Ba,
s-a încercat să mai și fie
împărțită și egal echitabil.

Cât despre morală:
mă întreb ce dracu ați face,
dacă-ați avea
Sănătate Maximă-n Boală?!

Și ea,
să fie Universală?

Dar asta
este o taină a dv.

Eu,
o am pe a mea.