Remember: Teatru la microfon

(Ion Calion, Pe culmi şi mai jos, Ed. UArtPress, Tg. Mureş, 2012)

de Daniela Gîfu

O scurtă istorisire despre parcursul teatrului radiofonic la Târgu-Mureş o regăsim în cel de-al treilea volum apărut în colecţia Teatru de buzunar, semnat de Ion Calion, Pe culmi şi mai jos, iniţiat la celebrarea a 50 de ani de teatru românesc la Târgu-Mureş, „un loc privilegiat”, cum îl caracteriza regizorul Radu Penciulescu[1]. Volum dedicat colaborării secţiei române a Teatrului Naţional Târgu-Mureş cu Studioul de radio din acelaşi oraş. Împreună cu omul de radio Ion Calion, tolăniţi pe o canapea, ascultăm una sau poate toate cele doisprezece lucrări radiofonice[2], graţie inspiratei idei de a ataşa cărţii de faţă un CD cu acestea.

Timp de câteva decenii înregistrările de teatru radiofonic, realizate de Radio Bucureşti cu cei mai mari actori români şi difuzate cu regularitate de mai multe ori pe săptămână, s-au bucurat de o importantă popularitate. Când încă nu exista televiziune, sau când emisiunile TV erau scurte şi de regulă atent supravegheate, repertoriul cinematografelor era sărăcăcios, teatrul radiofonic, mai ales (dar nu numai) în oraşele mici, devenea singura ofertă culturală reală. Mulţi oameni, de toate vârstele şi condiţiile sociale, îi cunoşteau după voce pe mai toţi actorii importanţi ai României. Mai târziu înregistrările făcute la Bucureşti au început să fie trimise şi studiourilor teritoriale nou înfiinţate (Cluj, Iaşi, Craiova, Timişoara, Târgu-Mureş). Acestea au început, la rândul lor, să realizeze propriile emisiuni teatrale.

La Târgu-Mureş emisiunea de teatru în limba română a Studioului de radio a început din momentul înfiinţării (noiembrie 1962) a secţiei române a Teatrului de Stat (azi Compania „Liviu Rebreanu”), primul spectacol înregistrat, fiind chiar cel care a inaugurat activitatea secţiei, Dacă vei fi întrebat de Dorel Dorian.

Aflat încă pe băncile şcolii, Calion este mişcat de vestea morţii lui Stalin ce vuia din difuzoarele postate pe stâlpii de electricitate din Luduş. Vremuri când puţin dispuneau acasă de un aparat de radio, „dar socialismul victorios împânzise ţara cu staţii de radioficare şi acestea transmiteau emisiunile postului de radio Bucureşti” (p. 5).  Azi, autorul, cunoscut drept un remarcabil om de radio şi avizat cronicar dramatic (a publicat numeroase cronici teatrale în revista târgumureşeană, Vatra) face o necesară distincţie între „teatru la microfon” (montare realizată pe o scenă de teatru şi înregistrată pentru radio în timpul unui spectacol public) şi „teatru radiofonic” (înregistrare în studioul de radio a unui text teatral scris sau adaptat special pentru spectacolul radiofonic), arătând avantajele şi dezavantajele fiecărei modalităţi de înregistrare. În colaborarea Teatrului Naţional din Târgu-Mureş cu Studioul de radio Târgu-Mureş, semnatarul povestirii identifică trei etape distincte ale parcursului spectacolului radiofonic.

Prima etapă, întinsă pe o perioadă de zece ani (1962-1972), începe cu paradigma teatrală produsă în anii ’60, numită, de magistrul Liviu Ciulei, “reteatralizarea teatrului”. Perioadă când a prevalat teatrul la microfon. “Este un teatru al fiinţei şi al unei lumi incongruente” (p. 8) devenit în vechiul regim una dintre puţinele forme de protest împotriva opresiunii comuniste. S-au înregistrat atunci toate (sau aproape toate) spectacolele secţiei române a teatrului, fonotecate apoi (mai ales de teatrologul Zeno Fodor, care era şi secretarul literar al teatrului) pentru a se încadra în timpul alocat emisiunii (de regulă cam 85 de minute) şi pentru a găsi modalitatea, printr-un text de legătură rostit de un crainic, de a explica anumite momente în care mişcarea scenică (pe care ascultătorul nu o vedea) era foarte importantă.

Lui Ion Calion, nou venit la Radio Târgu-Mureş în 1972, i se încredinţează responsabilitatea emisiunilor teatrale. Intrăm în etapa a doua (1972-1985), când piesa radiofonică, “redimensionată prin intermediul imaginii scenice la alt calibru” (pp. 12-13) devine mai penetrantă decât piesa scenică. Din acest motiv, s-a simţit nevoia realizării de spectacole concepute special pentru teatrul radiofonic, în care regizorii să-şi poată exprima concepţia regizorală, viziunea asupra textului prin mijloace specifice acestui gen de teatru.

Aşa se face că în această perioadă avem mai puţine înregistrări de „teatru la microfon”, dar apar în schimb spectacole de „teatru radiofonic”. Acestea din urmă au fost adaptări ale unor romane sau piese (mai ales româneşti), dar şi texte scrise special pentru Radio Târgu-Mureş de scriitori consacraţi precum prozatorul şi criticul Mircea Ghiţulescu, dramaturgul şi criticul Ştefan Oprea, regizorul şi dramaturgul Ion Olteanu, dramaturgul Radu F. Alexandru şi alţii. Interpreţii acestor spectacole, puse „în undă” mai ales de regizori târgumureşeni, au fost actori şi studenţi-actori din Târgu-Mureş, dar şi actori din Braşov sau Sibiu. În 1985, toate studiourile teritoriale de radio au fost desfiinţate simultam “printr-un singur şi simplu ordin (dar categoric), venit din Bucureşti prin telefonul negru” (p. 23).

Studioul a fost reînfiinţat chiar în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Practic se scria a treia etapă. Ion Calion începe din 1990 să realizeze un nou format al emisiunii de difuzare a spectacolului radiofonic. Acum prevalează înregistrările realizate în studio, dar ele sunt mai puţine ca în trecut. Asistăm la o nouă paradigmă, deteatralizarea teatrului, caracterizată prin brutalism şi spectacole de tip “underground” pentru tineret. Autorul acceptă inevitabilul: spectacolul radiofonic tehnologizat, mânuit de un inginer specializat în procesarea electronică a sunetului.

O relatare fluidă şi interesantă, a culmilor pe care le-a atins acest gen de teatru la Târgu-Mureş, cât şi a momentelor lui de criză.