https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuprins

• 1Introducere
• 2A. Literatura poporană
  • 2.1I. Literatura poporană orală
    • 2.1.1Producțiuni de natură didactică
    • 2.1.2Producțiuni de natură dramatică
    • 2.1.3Producțiuni de natură epică
    • 2.1.4Producțiuni de natură lirică
  • 2.2II. Literatura poporană scrisă
    • 2.2.1Cărțile de prevestire și de noroc
    • 2.2.2Literatura eroică
    • 2.2.3Literatura etică
    • 2.2.4Literatura religioasă
• 3B. Literatura cultă
  • 3.1I. Literatura veche
    • 3.1.11. Literatura religioasă
      • 3.1.1.1Secolul XVI
      • 3.1.1.2Secolul XVII
      • 3.1.1.3Secolul XVIII
    • 3.1.22. Literatura istorică
      • 3.1.2.1Secolul XVI
      • 3.1.2.2Secolul XVII
      • 3.1.2.3Secolul XVIII
    • 3.1.3II. Școala ardeleană
      • 3.1.3.1Samuil Micu
      • 3.1.3.2George Șincai
      • 3.1.3.3Petru Maior
      • 3.1.3.4Budai-Deleanu
  • 3.2III. Literatura modernă
    • 3.2.1I. Începuturile literaturii moderne
      • 3.2.1.1Influențe și curente
      • 3.2.1.2Autori și scrieri
    • 3.2.2II. Perioada eroică (1830-1870)
      • 3.2.2.11. Epoca lui Heliade
        • 3.2.2.1.1a) 1830-1835
        • 3.2.2.1.2b) 1835-1845
        • 3.2.2.1.3c) 1845-1848
      • 3.2.2.22. Epoca lui Alecsandri (1848-1870)
        • 3.2.2.2.1a) 1848-1859
        • 3.2.2.2.2b) 1860-1870
    • 3.2.3III. Perioada critică (1870-1900)
      • 3.2.3.11. Epoca polemicilor literare (1870-1880)
      • 3.2.3.22. Epoca lui Eminescu (1880-1900)
        • 3.2.3.2.1a) 1880-1890
        • 3.2.3.2.2b) 1890-1900
  • 3.3IV. Literatura care se formează (1900-1910)

Introducere[modifică]

Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

a) Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.

b) Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Țările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Al doilea moment este pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când apar și primele tipărituri românești. În această vreme (între anii 1508-1588) se vede că s-au produs stăruințe mari din partea slavonilor pentru a-și mai întări influența lor în Țările Române și de aceea vedem că se tipăresc numai cărți slavonești în prima jumătate a secolului XVI. Dar în această vreme reforma religioasă pătrunde în Ardeal, pe de o parte prin sașii luterani, pe de alta prin ungurii calvini. Și unii și alții se silesc să facă prozeliți printre români. În scopul acesta se tipărește la Sibiu în anul 1544 un Catechism, cunoscut sub numele de Catechismul românesc.

Încercarea se vede că nu face să se prevadă nici o izbândă, căci altă carte nu se mai tipărește la Sibiu. Tocmai peste 20 de ani o nouă ieșire în luptă se produce la Brașov, aci însă cu o mare forță și stăruință.

Judele săsesc din Brașov, Ion Benker, stabilește o tipografie, aduce aci pe tipograful Diaconul Coresi de la Târgoviște și tipărește cărți. Prin stăruințele lui apare la Brașov cea mai veche carte tipărită românește, pe care o cunoaștem până acum: este Evanghelia de la 1560-61. La 1563 se tipărește Apostolul; la 1568 se tipărește Psaltirea; la 1570 a doua Psaltire.

În acest timp calvinii încearcă să revină la atac și tot prin Coresi, Forro Micloș tipărește un Tâlc al Evangheliilor la 1564.

Aceste lovituri date limbii slavone nu produseră însă un efect prea mare; suntem departe încă de introducerea limbii române în biserică, pentru că chiar aceia care o loveau nu îndrăzneau să fie prea radicali și tot ei tipăriră în aceași vreme și cărți slavone.

Astfel între anii 1508-1588 se tipăresc în Țările Române 38 de cărți (atâtea se cunosc), dintre care 28 slavone, 2 slavo-române și numai 8 românești pe de-a-ntregul. Oricât de mic să fi fost însă succesul luptei contra slavonismului, mișcarea aceasta are o importanță foarte mare: că toate traducerile și tipăriturile s-au făcut de către Coresi, care venea din Muntenia să trăiască în Transilvania, care făcea cărți destinate a se citi și în Transilvania și în celelalte Țări Române; prin aceasta se întemeiază de la început unitatea de limbă.

A treia epocă de activitate literară se începe tocmai pe la 1633. Este momentul unui nou atac al Calviniștilor; dar acum ei găsesc în față opoziția ortodocșilor și o reîmputernicire a slavonismului. Este epoca lui Matei Basarab (1632-1654) și a lui Vasile Lupu (1634-1653). Nici acum nu se poate vorbi despre introducerea limbii române în biserică. Matei Basarab face apel la lumea slavonă și, prin Petru Movilă, care era mitropolit la Kiev, aduce tipografi, întemeiază tipografii la Câmpulung, la Govora, la mănăstirea Dealului și la Târgoviște; este imitat în activitatea sa de către Vasile Lupu. Și unul și altul tipăresc cărți slavonești, luptă în contra propagandei din Ardeal și sub auspiciile lor se ține sinodul ortodox de la Iași (1542).

Faptele acestea au fost amintite de multe ori de către istoricii literaturii noastre, dar nu destul de accentuate, poate pentru că ele erau menite să distrugă legenda că Matei și Vasile au introdus limba română în biserică. Acela care le-a expus în mod complet și cu toată documentarea necesară a fost d. I. Bianu în discursul de recepțiune la Academie.

În epoca de la 1633 până la 1656 se tipăresc 31 cărți, din care 8 slavone, 3 slavo-române, 19 românești și una grecească. Iată cum grecismul, care ajută ridicarea limbii române, începe să-și facă și el drum.

După vreo 20 de ani de amorțire urmează epoca lui Dosoftei (1671-1686), mitropolitul Moldovei, a cărui acțiune însă a fost cam risipită din pricina evenimentelor politice, care l-au influențat direct și pe el și s-a mărginit mai ales în Moldova.

Când această activitate era aproape să se stingă, se începe în principatul vecin o mișcare și mai puternică. Acum ajungem la momentul culminant al luptei limbii românești pentru a deveni stăpână în Țara Românească. Este epoca lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) și a lui Brâncoveanu (1688-1714), este epoca mitropoliților Teodosie și Antim. Aceștia au avut gloria ca în timpul lor să se desăvârșească introducerea limbii românești ca limbă oficială a bisericii. În timpul lui Șerban se introduce citirea în românește a Evangheliei și a Apostolului, iar la 1713, pentru prima dată, se citește în bisericile Munteniei, Liturghia și Molitvelnicul în limba țării. În vremea aceasta se întemeiază tipografii la Snagov, la Buzău, la Râmnic, la București.

În vremea aceasta, de la 1673-1716 se tipăresc 117 cărți, din care 46 românești, 20 slavo-române și numai 3 slavonești; însă și 2 greco-române iar 41 grecești pe de-a-ntregul.

Acestea au fost fazele prin care a trecut chestiunea introducerii limbii române în biserică.

Ele arată că faptul așa de important pentru dezvoltarea culturii noastre nu s-a întâmplat într-un anumit moment; ci ne aflăm față cu o serie de transformări încete: astfel că de-abia prin al treilea deceniu al sec. XVII evoluția era săvârșită. Detaliile se pot vedea în citata lucrare a d-lui I. Bianu (Discurs de recepțiune, 1904).

Cu biserica, cu cărțile bisericești, se începe dar literatura românească.

Pentru noi cei de azi e greu să ne transportăm cu mintea în vremile acelea și să înțelegem durerea sufletească a românilor care se duceau la biserică și nu pricepeau nici o vorbă din câte spunea preotul, dar ei trebuie să fi suferit adânc, și, când aveau în mână o carte bisericească scrisă românește, mare trebuie să le fi fost bucuria.

Care e valoarea cărților ce ne-au rămas din acele vremuri? Constituiesc ele o literatură?

Cărțile acestea bisericești – psaltiri, evanghelii, cazanii, apostoli, molitvelnice, viețile sfinților ș.a. -, sunt traduceri. Ca traduceri pot ele să intre în istoria literaturii românești?

Negreșit că prima condiție a unei literaturi este originalitatea; nu poate exista o literatură numai din traduceri. Și literatura religioasă a secolelor XVI-XVIII e reprezentată numai prin traduceri și prin prea puține prelucrări. Originale avem numai prefețele și epilogurile. În acestea autorii nemaifiind legați de fraza din originalul străin, vorbesc mai liber, cugetarea este a lor și expresia este tot a lor.

Dar pe de altă parte, pentru existența unei literaturi se cere să existe o limbă literară.

Aci stă însemnătatea literaturii religioase. Ea a stabilit unitatea limbii. Același om traduce și pentru românii din Transilvania și pentru cei din principate. Adeseori același manuscris servă spre a tipări o ediție în Țara Românească și alta în Transilvania. Ieromonahul Silvestru a tradus și Biblia, publicată de mitropolitul Simion Ștefan din Transilvania și Cazania, tipărită la Govora de Matei Basarab.

Pentru ca asemenea comunicări de texte să fie cu putință, se cerea ca limba în care se traduceau acest texte să fie înțeleasă de românii din diferite provincii. Spre acest scop au lucrat traducătorii cărților românești chiar în mod conștient, căci iată ce zice mitropolitul Simion Ștefan în prefața Noului testament din 1648:

„Aceasta încă vă rugăm să luați aminte, că rumânii nu grăiesc în toate țările într-un chip, încă nici într-o țară toți într-un chip. Pentru aceia cu nevoie poate să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip. Au veșmânt, au vase, au altele multe, nu le numesc într-un chip. Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii; că banii aceia sunt buni care îmblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune care le înțeleg toți.

Noi drept aceia ne am silit de cât am putut să izvodim așa cum să înțeleagă toți; iară să nu vor înțelege toți, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumănii printr-alte țări de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăesc toți într-un chip”.

Acestea sunt considerațiile pe care ne întemeiem ca să începem istoria literaturii culte vechi prin literatura religioasă.

A doua parte a vechii literaturi o formează literatura istorică. Începând prin texte slavone, ea se înfățișează în scrierile cronicarilor din sec. XVII și XVIII cu însușiri care fac uneori din ea un gen literar, dar mai adesea rămâne numai cu valoare de document pentru istorici.

Influența grecească devine din ce în ce mai puternică în secolul XVIII și dă înfățișare particulară vieții românești din principate, dar nu formează literatura noastră. În acest timp se naște o mișcare culturală în Ardeal, care este cunoscută sub numele de școală ardeleană sau latinistă.

Ea formează o epocă de tranzițiune, căci dă oarecare elemente de viață pentru literatură fără însă a putea produce ea însăși o literatură propriu-zisă.

Cu secolul XIX se adaugă, pe lângă influența greacă și pe lângă puterea curentului latinist, influența franceză. Pe la mijlocul acestui secol se descoperă literatura poporană și se adaugă o forță nouă în mișcarea literară. Astfel ajung românii să aibă o literatură care dă la lumină genuri felurite și atrage un număr de cititori din ce în ce mai important.

Literatura modernă are o perioadă de încercări între 1800-1830; după care urmează o epocă eroică între 1830 și 1867. Un spirit nou, critic, se introduce de pe la 1867 și dă îndrumare literaturii până pe la 1890. În acești din urmă 20 de ani se formează o literatură nouă, care se înfățișează cu caractere proprii și este de o mare complexitate față de epocele anterioare.

În acest fel – după aceste diviziuni – vom înfățișa istoria literaturii românești.

A. Literatura poporană[modifică]

Literatura poporană este totalitatea producerilor literare cunoscute în masa poporului, fie că ele sunt ale lui proprii, fie că sunt introduse pe calea scrierii și devenite poporane.

Aceasta este definiția obișnuită a literaturii poporane. Deși se pare a fi destul de precisă, totuși se vede adesea dându-se o întindere prea mare sferei acestei noțiuni și unii cuprind sub rubrica aceasta toate manifestațiunile spiritului poporan, chiar acele care nu formează operă de literatură cum sunt credințele, datinile ș.a. În asemenea caz, termenul de „literatură poporană” se confundă cu cel de „folk-lore”. Acest cuvânt englezesc este nou în limba noastră. Pe cât știu socotesc că Hasdeu l-a întrebuințat pentru prima oară. Odată introdus, s-a răspândit foarte repede și azi oricine a putut transcrie un colind sau o doină auzită într-un sat unde și-a petrecut vacanța se numește „folk-lorist”.

Se poate afirma, cu oarecare dovezi, că în Țările Române, cu mult înainte de a fi făcut cel dintâi act de „folkloristică”, erau cunoscute și prețuite producerile literare ale poporului. Se citează în mai toate părțile de literatură pasagii din cronicari, care spun că la mesele domnitorilor sau cu prilejul primirii vreunui principe străin, lăutarii cântau diferite cântece în românește. Faptul este confirmat și de unii călători în memoriile lor. Nimeni nu s-a gândit să pună pe hârtie asemenea cântece.

Culegerea producțiilor poporane s-a început foarte târziu, cam atunci când în Franța a devenit curentă această îndeletnicire, căci Franța a rămas mult în urmă pe acest teren, deși unii critici consideră pe Montaigne ca precursor al folkloristicei moderne. E interesant să notăm că în Anglia în secolul XVIII, se dau la lumină multe producții poporane care produc impresie în multe cercuri de cititori și că diferiți poeți iau teme din aceste producțiuni. Apoi, trecând preocuparea aceasta în Germania, vedem aci că ea dobândește un caracter științific, întâia oară prin publicațiile fraților Grimm (prima ediție a basmelor 1812-1815), după ce filozoful Herder pe la 1778 arătase valoarea poetică a acestor producțiuni, pe care le numește glasuri ale popoarelor. Tocmai pe la 1840 prin culegerea, azi uitată, a lui La Villemarque, publicul francez cunoaște pentru prima dată comorile geniului poporan francez. Această culegere nu prezintă nici o fidelitate în reproducere dar e făcută numai cu un scop de a atrage atenția și simpatia cititorilor din lumea cultă.

Aceasta e epoca în care se publică pentru prima dată produceri ale poporului nostru. În 1845 apare la Stuttgart colecția de basme adunate în Banat și traduse în limba germană de frații Schott. În 1847 Anton Pann dă la lumină Povestea vorbei, proverbe și anecdote, și de aceea am zis că era „folklorist… sans le savoir”. În 1852 apar în două broșuri baladele culese de Alecsandri. Acesta nu are punctul de vedere al lui Pann, care spunea că scrierile sale sunt „de prin lume adunate și la lume iarăși date”, ci voiește să scoată lucruri de la o lume pentru a le înfățișa altei lumi.

Broșurile lui Alecsandri sunt primite cu multă bunăvoință mulțumită atmosferei ce se crease prin articolele lui Costache Negruzzi, de la care avem o colecție de proverbe grupate într-un mod hazliu (Scrisoarea XII) și mai ales prin articolele lui Alecu Russo. Acesta găsește că numai în poeziile poporane se află „geniul românesc”, pe când celelalte produceri sunt „o amestecătură indigestă, o sumă de idei luate fără nici o sistemă de la străini și fără caracter original”.

Colecția lui Alecsandri s-a publicat întregită în 1866 într-un frumos volum închinat Doamnei Elena, care de curând întemeiase azilul „Elena Doamna”. În frunte reproduce un vechi articol în care, într-un stil poetic, arată însemnătatea poeziei poporane. Este acela care începe cu faimoasele cuvinte „Românul e născut poet”, care au dat naștere la atâtea glume, adesea fără sare, fiindcă Alecsandri se raportase la sensul generic, iar nu la înțelesul individual.

Această colecție a fost salutată printr-o recenziune elogioasă a lui Titu Maiorescu în tânăra pe atunci revistă „Convorbiri literare”, în care se scot la iveală însușirile estetice ale diferitelor bucăți. Mai târziu ea a întâmpinat critice foarte aspre și culegătorul a fost acuzat că a „falsificat” opera poporului. Acuzația era gratuită fiindcă Alecsandri nu putea să aibă înaintea sa decât modelele franceze de culegeri din acel timp, care urmăreau numai punctul de vedere literar. Apoi buna sa credință nu putea fi pusă la îndoială, întrucât însuși o spusese și în titlul cărții și într-o scrisoare în care întrebuințează comparația cu cei ce caută diamantul în nisipul râurilor. Această scrisoare e reprodusă de I. Crăciunescu în studiul său Le peuple roumain d’apres ses chants nationaux.

Multă vreme nici n-a fost la noi altă preocupare la culegători și în același spirit sunt făcute colecțiile, viu criticate, de colinde și de balade ale lui At.M. Marienescu din 1859 și 1867. Dreptul de a schimba și a înlătura unele versuri se socotește stabilit și de alți culegători, care nu și-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada ș.a. O înfățișare mai științifică dă colecției sale Teodorescu G.Dem., dar nici el nu merge până acolo să reproducă particularitățile de limbă ale provinciei în care a cules fiecare bucată.

De la 1885 colecțiile se înmulțesc, încep a se publica și studii asupra diferitelor ramuri de producții poporane și azi încă se realizează zilnic progrese pe această cale.

Trebuie să citim seria de publicațiuni a Academiei: „Din viața poporului român; culegeri și studii”; apoi „Șezătoarea”, revistă specială de folclor, sub conducerea d-lui Artur Gorovei. Ca studii, afară de volumele relative la câte o ramură a literaturii poporane, despre care se pomenește în locurile cuvenite și afară de cartea d-lui Teodor Speranția trebuie să cităm articolele răzlețe și foarte variate ale lui G. Coșbuc. Între acestea este unul foarte interesant (tipărit în fruntea colecției de poezii poporane din Basarabia făcută de G. Madan) în care se ocupă de două chestii fundamentale: Cum se fac și cum se răspândesc poeziile poporane.

În felul acesta literatura poporului nostru este scoasă la lumină și cercetată. Să vedem acum și în ce chip trebuie studiată. Care va fi clasificațiunea materialului?

Cel dintâi care s-a văzut silit să facă o clasificare a fost Alecsandri. El așază poeziile culese de el în două grupe: balade și doine.

El însă avea un număr redus de specii. Când speciile cunoscute se înmulțesc, problema se complică și această problemă o cercetează Teodorescu G.Dem. în colecția sa. El examinează trei clasificări posibile: după anotimpul în care e obiceiul a se zice poezia, după etatea celui care o zice, după genul literar căruia aparține. Din aceste trei, alege pe cea de a doua și face două clase.

a) opere ale copilăriei, juneței și adolescenței (Moș Ajun, Colinde, Stea și Vicleim, Vasilca, Plugușor, Sorcova, Orații de nuntă, Rugăciuni și jocuri copilărești, Lăzărelul, Paparudele și Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cântecele de lume);

b) opere ale maturității și bătrâneții (Descântece, versuri din basme, Cântece Vechi).

De acest fundamentum divisionis m-am servit eu în manualul de literatură (1894), făcând trei grupe în loc de două: opere ale copilăriei, ale tinereții, ale bătrâneții.

Socotesc însă că nu e fericit. De aceea, în manualul pentru seminarii (1910), am adoptat clasificarea pe genuri literare. E drept că unele specii au caractere care le-ar putea trece când la un gen când la altul, dar multe sunt bine fixate. Am făcut deci patru grupe: a) producții lirice (doinele, horele, colindele, bocetele); b) producții epice (plugușorul, baladele, basmele); c) producții dramatice (orațiile, steaua și vicleimul) d) producții didactice (anecdotele, proverbele, ghicitorile, descântecele).

Toate aceste clasificări pornesc de la studierea naturii diferitelor produceri poporane, iar pentru cercetarea noastră ar trebui aflată și o altă așezare după felul dezvoltării în timp, o așezare cronologică.

O asemenea clasificare s-a încercat, s-a schițat de Aron Densușianu în Istoria literaturii și apoi de V. Oniț, fostul profesor din Brașov.

Desigur că poporul românesc, născut din urmașii coloniștilor aduși de Traian și din ai dacilor supuși, a trebuit să moștenească unele produceri ale spiritului poporan de la aceste popoare. Multe se vor fi pierdut în cursul timpului. Unele însă au rămas și în anumite opere literare ale poporului trebuie să se poată găsi vechile idei, credințe, obiceiuri etc.

Astfel din epoca romană s-au transmis balade și colinde în care se desfășoară mituri ale antichității, cum e mitul soarelui și al lunii. Cele două corpuri cerești sunt personificate într-un frate și o soră. Și la antici soarele (Apolo) era frate cu luna (Diana), ba se poate ca numele însuși al zeiței să se fi transmis în forma Simziana (Sancta + Diana = Sân-Ziana).

Acest mit, care cuprinde și multe cazuri de metamorfoză, se găsește în multe colecții. Sora soarelui se întâlnește și în multe colinde.

Colindul cu plugul (sau plugușorul) pomenește pe un Troian (care e forma sârbească a numelui Traian).

Doina e socotită ca un cuvânt dac și deci înfățișează elementul liric al poeziei poporane transmis de la daci. Tot din această epocă sunt figurile zmeilor, care formează elementul caracteristic al majorității basmelor noastre.

Epoca slavonă, adică de prin sec. VII până la 1300 a dat elementele câtorva balade în care poporul cântă cu un entuziasm deosebit pe câțiva eroi ca: Mihu Copilul, Toma Alimoș, Român Grue Grozovanul, Vulcan ș.a. care sunt niște tipuri de haiduci. Haiducii aceștia luptă contra dușmanilor din afară. Ei sunt cu totul deosebiți de haiducii pe care îi cântă poporul mai ales în sec. XVIII. Aceștia luptă contra dușmanilor dinăuntru, a străinilor și a boierilor apăsători.

Desigur că în punctul de vedere cronologic propus de V. Oniț este o mare parte de adevăr, dar chestiunea nu e destul de studiată. Ar fi trebuit o serie de monografii care să urmărească diferite figuri și să stabilească transformările succesive ce iau în cursul timpului, căci se știe că poeziile acestea, care se transmit oral, schimbă elemente vechi cu altele noi și atribuie unor persoane ce au trăit într-o anumită epocă fapte ce s-au petrecut mai târziu sau mai înainte.

Ca exemplu am putea cita poezia Miorița, una din cele mai vechi și mai frumoase ale literaturii noastre poporane. Pe lângă variantele publicate de Alecsandri și Teodorescu și cea completă publicată în „Luceafărul” în 1905, se mai găsesc în colecția de materialuri folclorice, publicate sub direcția lui Gr.G. Tocilescu, variante în care, pe lângă elementele prozaice, s-au introdus nume de funcțiuni și de stări de lucruri cu totul moderne.

Interesantă este și legenda mănăstirii Argeșului. Este sigur că această legendă ne-a venit din Peninsula Balcanică. O găsim la alte popoare din partea locului și la românii macedoneni. Într-unele poezii e vorba de un pod, în altele de o cetate, la a căror temelie s-au zidit femei, rude ale meșterilor. În balada românească se povestește cum s-a clădit mănăstirea Argeșului. Istoricește știm că biserica episcopală s-a clădit în vremea lui Neagoe. Poporul atribuie clădirea ei unui Negru Vodă, iar meșterul este Manole nu Manea. Al. Odobescu, într-un studiu al său, arată că numele lui Manea s-a introdus în legendă în vremea secolului XVII când în adevăr a existat un meșter Manea, care a făcut multe reparații și a clădit biserica de la Hurez, unde se află și portretul lui.

Din toate aceste pricini, în starea în care se află acum știința folcloristică la noi, este peste putință a stabili cronologia literaturii poporane. De aceea suntem siliți a păstra împărțirea producerilor poporane, după natura lor.

I. Literatura poporană orală[modifică]

Caracterele principale ale literaturii poporane sunt următoarele:e anonimă, se transmite din epocă în epocă, din țară în țară, fie pe cale orală, fie pe cale scrisă.

De aici se vede că trebuie să împărțim producerile poporane în două clase după modul de transmisiune: literatură orală și literatură scrisă.

Vom studia întâi pe cea orală, împărțind-o precum am explicat, pe genuri.

Producțiuni de natură didactică[modifică]

ANECDOTELE ȘI SATIRELE

Poporul are numai vorba snoavă, ca să numească și anecdota și satira, dacă e în proză. Satirelor în versuri le zice glume. În unele părți se întrebuințează vorba povești în loc de snoave.

În poporul nostru circulă puține anecdote istorice; cele mai multe sunt satirice. Ele cuprind povestirea scurtă a unui fapt, cu o încheiere în care scânteiază gluma sau înțepătura (la pointe). Ispirescu le-a dat în proză, căutând să se apropie cât mai mult de forma în care se zic. Anton Pann le-a pus în legătură cu proverbele și le-a versificat, publicându-le sub titlul de Povestea vorbei. Tot în versuri le-a scris d-l T. Speranția, dar d-sa le-a dat o dezvoltare mai mare decât au în gura poporului și a introdus sau episoade secundare sau descripții amănunțite. De aceea trebuie să socotim colecțiile d-sale ca lucrări personale, deosebite de spiritul poporului, mai ales că în volumele din urmă sunt introduse și subiecte de prin cărți și ziare. Din punctul de vedere al unei fidelități relative de reproducere se pot lua colecțiile publicate de Dumitru Stăncescu și de S.Fl. Marian.

Cu privire la fond se pot forma două grupe: satira la adresa popoarelor conlocuitoare sau vecine; satira socială.

Dintre toți străinii cu care poporul nostru a fost în contact în decursul vremurilor, desigur că țiganii ocupă locul de căpetenie în producerile spiritului satiric poporan. Poporul român în snoavele și glumele sale în versuri, consideră pe țigan că este isteț din fire, dar că vrea să se arate prost pentru a se folosi de această situație. Fiind sărac și trăind sau ca rob sau ca rătăcitor, hrănindu-se din ce putea aduna, jucând ursul sau îndeplinind alte îndeletniciri puțin însemnate, țiganul are puține trebuințe. Haine, obiecte uzuale, lucruri de mâncare mai bune nu se găsesc la țigani, ba chiar nu le cunosc și satira poporană spune că nu știu ce e bostanul despre care un român zice că e un ou de cal, nu știu ce e peștele și de aceea, la Blagoveștenie, ei mănâncă broaște, pe care le numesc

Caracaticioare
Cu patru picioare. 

Țiganul – din satirele poporane – e hoț, deși adesea se laudă cu cinstea; e leneș; e fricos, însă îi place să-și laude curajul. Viața de nesiguranță și de sărăcie, pe care a dus-o, îl face să trăiască cu iluzii și visuri.

Asemenea idei se reflectă în anecdotele și snoavele despre țigani. Mai este însă una foarte curioasă: că țiganii și-au mâncat biserica. Ei și-au clădit-o astfel: 

Se gândiră, se sfătuiră,
Să facă d-o sfântă mănăstire.
S-o facă din lemn? Putrezește.
S-o facă din fier? Ruginește.
S-o facă de oțel? Plesnește.
S-o facă din zid? Mucezește.
S-o facă de caș! Când o bate vântul
Are să curgă untul. 

La un Paște însă, s-au supărat pe popă și după ce l-au bătut și-au mâncat biserica. Satira este rezumată și într-un proverb ce se zice adesea: „Și-a mâncat credința, ca țiganul biserica”. De unde să vină povestea aceasta? Au crezut unii că e originală; că, adică, observând poporul că țiganii nu au biserica lor, nici preotul lor, au voit să-și explice faptul și au dat răspuns că și-au mâncat-o. D-l M. Gaster socotește că s-a introdus pe calea scrierii și a trecut în literatura orală. Originea ei ar fi legenda despre un trib arab, care și-a făcut un idol dintr-o cocă de curmale și de lapte și l-a mâncat.

După anecdotele și satirele privitoare la țigani, cele mai numeroase sunt cele despre evrei. Punctele de plecare ale acestor povestiri sunt trei: deosebirea fundamentală între religia evreului și a românului; spiritul comercial și de economie, care au contrastat cu nepăsarea românului; frica.

Asupra acestei părți a satirei poporane d-l Schwartzfeld a scris o broșură (Evreii în literatura populară română) în care rezumă și explică din punct de vedere evreiesc diferitele povestiri relative la evrei. Acolo găsim și satira care pune în legătură pe evreu cu Diavolul. 

Iese dracul din tăciuni
Cu jidanul de perciuni
Iese dracul din curechi
Cu jidanul de urechi. 

În al treilea rând vin sârbii și bulgarii. În genere poporul confundă aceste două neamuri și le satirizează în același mod. De obicei sârbul sau bulgarul se consideră ca tipul prostiei. Ei pornesc să ia Țarigradul cu prazul, ei vor să scoată luna din puț etc.

Satirele cu privire la unguri și sași se găsesc la românii de peste munți. Ungurul e prost, e fricos și foarte fudul. Sasul este un tip analog cu al sârbului din poezia poporană de dincoace.

Despre nemți sunt foarte puține anecdote. Trăsătura caracteristică este beția; de acolo și expresia metaforică despre cel ce se îmbată: „A luat luleaua neamțului”.

Grecii se întâlnesc în unele balade ca tipuri de intriganți și trădători ai stăpânului (Stanislav Viteazul din col. Teodorescu), dar în colecțiile publicate până acum se află puține anecdote relative la ei.

Satira socială este foarte bogată. Trebuie să notăm însă că pentru a o cunoaște nu ne putem mărgini numai la anecdote și la glume în versuri, trebuie să cuprindem și multe strigături, care au în vedere defecte și vicii de-ale diferitelor categorii și grupuri sociale.

Vom găsi multe satire la adresa femeilor leneșe, a celor necinstite, a celor iubitoare de petreceri. Iată un exemplu din cele mai reușite: 

La mândruța jucăușă
E gunoiul după ușă.
La mândruța-n joc bărbată
Curtea nu e măturată;
La mândruța-n joc voinică
Spală oala, tu, pisică! 

Țăranul râde și de femeile ce se sulimenesc și de cele cicălitoare; dar despre babe are un număr foarte mare de anecdote.

Bărbații leneși, brutali cu soțiile lor, bețivii sunt și ei obiectul satirei poporane. Din anecdotele privitoare la beție au scos Anton Pan și d-l Speranția un material foarte bogat.

Dintre satirele ce s-ar putea numi profesionale, mai numeroase sunt cele relative la preoți. Poporul nostru ține foarte mult la religie, dar de vreme ce „cele sfinte nu se spurcă”, îndată ce a văzut un păcat cât de mic la popă, îl exagerează și-l împodobește în toate chipurile, cum îi dictează fecunda lui imaginație.Zgârciții, ambițioșii, lăudăroșii găsesc și ei, în literatura poporului, satire care îl privesc. 

PROVERBELE

Proverbele sunt producțiile poporane cele mai întrebuințate și care intră foarte des în vorbirea și scrierea orășanului știutor de carte.

Definiția proverbului nu e ușor de dat. Se zice de obicei că e o sentință scurtă, care a devenit populară, trecând în uzul comun și în care se vede înțelepciunea unui popor. Așa fiind el e sinonim cu adagiul, apoftegma, aforismul, preceptul, maxima.

Cea mai veche colecție de proverbe este cea cuprinsă în Vechiul Testament și atribuită lui Solomon. Aceasta și alte colecții de același fel au fost cunoscute în vechea noastră literatură: parte din ele au intrat și în popor, dar el le-a numit cu numele grecesc de parimii sau cu cel slavon de pilde. Cuvântul din urmă însemna și alegorie, ca și expresia „Hristos vorbea în pilde”. Pentru ceea ce se înțelege în literatură prin „proverbe”, poporul întrebuințează mai ales vorba „zicătoare”. Zic „mai ales” fiindcă se aude câteodată și vorba „pildă” și alte expresii mai complicate.

În ce privește pe scriitori, d-l I. Zanne (în prefața primului volum al colecției sale de proverbe) înșiră peste zece numiri deosebite. Din acea înșirare se vede că primul autor care a întrebuințat cuvântul proverb este Dimitrie Țichindeal, fabulist bănățean, ca unul care a fost în contact cu cultura latină.

Proverbele sunt o parte foarte prețioasă a literaturii poporane, pe de o parte, pentru că vedem în ele ideile stratului poporan, pe de alta pentru că se păstrează nemodificate ca formă și ne dau exemple vechi de limbă.

După construcția sintactică, se deosebesc proverbe propriu-zise și locuțiuni proverbiale. Proverbele propriu-zise sunt fraze sau propoziții întregi: 

Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Obrazul subțire cu mare cheltuială se ține. 

Locuțiunile sunt frânturi de propoziții compuse dintr-un verb care se schimbă după numărul și persoana cerută de convorbire. În colecții ele se scriu cu verbul la infinitiv. 

A fi lup bătrân.
A avea urechi de lup.
A sta drept, ca funia în traistă. 

După stil, iarăși avem de o parte pildele și de alta maximele.

Maximele sunt proverbele care formulează un adevăr sau o constatare de fapt, ca și maximele din literatura cultă și uneori sunt chiar introduse din aceasta în popor. 

Cu cine te aduni, te asemeni.
Fă bine să-ți auzi rău. 

Pildele sunt adevărate numai în sens figurat și acestea sunt cele mai numeroase din proverbele poporului nostru. 

Lemnul strâmb focul îl îndreaptă.
Mai bine azi un ou decât la Paști un bou. 

În privința ideilor cuprinse într-însele, avem o mare varietate. Ca să se conducă cineva în acest haos al miilor de proverbe, se cere o clasificare sigură. Lucrul e greu, totuși el a fost încercat de primul culegător de proverbe, care și-a tipărit culegerea. E vorba de Anton Pann de la care avem Povestea vorbei, 1847. El le așază după ideea generală la care se raportă: despre mâncare, despre băutură, despre minciună, despre laudă etc. D-l Zanne găsește că clasificarea aceasta are neajunsul de a sili pe culegător să repete de mai multe ori același proverb și încearcă o alta mult mai complicată și cu oarecare însușiri științifice, deși nu pe deplin reușită.

D-sa le împarte în cinci mari categorii: natură fizică (meteorologie, animale, plante), omul, viața fizică a omului, viața socială, viața intelectuală și morală. La acestea se adaugă proverbele istorice și cele relative la credințe și obiceiuri.

În aceeași publicație se dă la lumină și prima culegere de proverbe, făcută de Iordache Golescu în 1845 și păstrată în manuscris.

Unele proverbe arată amintiri istorice: 

Cât lumea și Ardealul (= niciodată)
Coltuc de la Babic (= nimic. Babic era un vestit brutar în București)
Trăiește ca Bimbașa Sava (= în belșug. Căpitan de arnăuți pe vremea zaverei). 

Altele ne arată părerea poporului despre stări sociale: 

Dacă face puiul aripi, la cuib nu-l mai găsești.
Obrazul subțire cu mare cheltuială se ține. 

Despre viața de familie:

Bărbat bun și usturoi dulce nu se poate.
Poale lungi și minte scurtă.
Numai tu știi unde te strânge ciubota.

Despre aparența înșelătoare: 

Haina nu face pe om mai de treabă.
Cine se reazimă pe umbră, greșește. 

Despre ambițioși: 

Șoarecele nu încape pe gaură și și-a legat o tigvă de coadă, 

precum și despre diferite viciuri, defecte, porniri sufletești ale omului.

Nu orice proverb este o regulă de purtare. Unele sunt simple constatări de fapt; altele sunt satire concentrate; altele sunt prescurtări ale unor anecdote.

Când se zice:

Capul plecat, de sabie nu e tăiat.
Linge mâna pe care nu poți s-o muști.
Caprelor, vedeți voi mugurul de colo? tot voi o să-l mâncați, 

nu trebuie să se înțeleagă că poporul recomandă să fii umilit, să fii lingușitor și vânzător, să fii înșelător: el a văzut fapte, le-a judecat și a formulat asupră-le aprecieri exprimate în stilul plastic al proverbelor.În ce privește proverbele care se trag din anecdote, d-l I. Zanne are grijă să publice și anecdota respectivă. Așa proverbul: „Ba e tunsă, ba e rasă”, se explică prin cearta dintre un bătrân și o nevastă cicălitoare. Trecând pe lângă o livadă cosită de curând, el zice: „parcă ar fi rasă”, ea „parcă ar fi tunsă”. Femeia susține comparația sa cu atâta tărie, încât chiar când soțul o afundă în râu, ea nemaiputând vorbi ridică mâna deasupra capului și face cu degetul semnul mișcării foarfecelor. 

GHICITORILE

Dacă ne luăm după înțelesul cuvântului, ghicitoare însemnează „ceea ce trebuie ghicit”. În popor se mai întrebuințează și expresia de cimilitură. D-l Artur Gorovei, în prefața colecției sale publicată de Academie în 1898, susține că trebuie să se deosebească bine cele două cuvinte: că ghicitoare este orice fel de chestiune pusă spre a fi dezlegată, deci acesta e un nume generic; și ghicitorile se împart în: întrebări și cimilituri. În Moldova și în Ardeal, d-sa a aflat expresia de cimilitură, pentru o categorie de ghicitori, dar afirmația d-sale e contestată, între alții, de d-l G. Pascu, care susține că în Muntenia și în unele județe moldovene nu se observă distincția aceasta și cei doi termeni sunt echivalenți.

Întrebările cu răspunsuri sunt de natură religioasă și au pătruns, desigur, în popor pe calea scrierii. Un exemplu: 

Cine nu s-a născut și a murit? (Adam)
Ce este unul? (Unul este Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul). 

Cimiliturile (sau ghicitorile propriu-zise) sunt produceri poporane, unele originale, altele venite, cine știe cum, din alte literaturi. Ele sunt jocuri ciudate, cu care petrec tinerii mai ales iarna, la șezători; sunt metafore sau grupe de metafore, a căror însemnare nu e evidentă, pentru că comparația pe baza căreia se construiește metafora este, în mod voit, incompletă.

Când zicem:

Săcșori albi
Sub streașină roșie 

și înțelegem dinții, vedem că se compară dinții cu niște saci, iar gingiile cu o streașină. Apropierea aceasta de elemente ale văzului, adică comparația dintre punct de vedere al culorii (albi-dinții, alb-sacul, roșie gingia, roșie streașina) -, este neobișnuită, pentru că dacă sacii sunt de obicei albi, streașina foarte rar e roșie.

În ghicitoarea care arată biserica:

Tună văgăună
Ciorile s-adună 

comparația constă în apropierea de elemente ale auzului amestecate cu ale văzului: a) Precum răsună văile, văgăunile când tună, tot așa răsună satul când se trag clopotele (element al auzului). b) Precum se adună ciorile pe câte un arbore, așa se adună credincioșii, când sună clopotele (element poate și vizual, poate și auditiv, întrucât ciorile și credincioșii se întâlnesc cu oarecare zgomot).

Câteodată ghicitoarea adună câteva însușiri de natură fizică și morală, ale obiectului ce trebuie ghicit, ori se fac comparații foarte complicate și din sfere de cu getare foarte depărtate. Așa cărbunele este arătat prin următoarea: 

Pe apă înoată
Și în pământ nu putrezește. 

Ceara trebuie s-o ghicești prin următoarea chestiune: 

Am o rochiță
O spăl în foc
Și-o usuc în apă 

pentru că ceara se întărește în apă și se înmoaie la foc.Cea mai veche colecție de ghicitori este a lui Anton Pann, intercalată în povestirea: O șezătoare la țară sau călătoria lui Moș Albu, din 1851. D-l Gorovei citează o broșusă contemporană publicată de dr. T. Stamati în Iași. De atunci multe culegeri separate sau amestecate cu alte producții poporane au văzut lumina tiparului până la cea din urmă a d-lui Gorovei, despre care am pomenit de mai multe ori. Acest gen ciudat de literatură distractivă a fost studiat de către d-l G. Pascu în două volume (1909, 1911), din care ultimul e publicat de Academia Română. 

DESCÂNTECELE 

În genere, speciile de poezii poporane care alcătuiesc genul didactic se depărtează puțin câte puțin de poezia propriu-zisă și acest ultim paragraf cuprinde un fel de lucrări care sunt poetice numai prin faptul că se exprimă în versuri, în niște versuri foarte libere și foarte neregulate.

Poporul, precum are poezia sa, modul său propriu de a-și exprima nevoile și bucuriile, tot astfel pentru boli are medicina sa specială. Această medicină constă în întrebuințarea unor anumite ierburi, unor masaje și mai cu seamă unor versuri care se recită cu ocazia aceasta și se numesc descântece.

Cu aceste mijloace poporul socotește că se poate vindeca de diferite boli trupești și sufletești. Tot prin ele se poate apăra de efectul farmecelor și de persecuția duhurilor rele, în existența cărora are o mare credință.

Recitarea descântecelor este însoțită de anumite obiceiuri, ce trebuie neapărat să se practice, căci altminteri scade puterea descântecului. Așa, de exemplu, pentru brâncă, babele țin în mână cârpă aprinsă sau câlți și recită descântecul de trei ori.

În privința originii, s-a emis părerea că cele mai multe din descântece și mijloacele de vindecare sunt moștenite de la romani. Găsim uneori cuvinte al căror sens nu-l înțelegem și unele, alăturându-se cu vechea mitologie italică, devin clare. Găsim apoi identități în unele leacuri. Așa e întrebuințarea verzei la durerea de cap, care se găsește menționată de Pliniu. Tot așa cu întrebuințarea pătlaginei la umflături, despre care vorbește iarăși Pliniu. Pe lângă acestea aveau și romanii versuri de recitat, păstrate prin tradiție și nepricepute de cei ce le spuneau. Se poate însă ca multe din remediile acestea ale medicinei populare să se fi introdus pe calea scrierii în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, cum crede M. Gaster.

Se înțelege că nu vom insista asupra acestor chestiuni, căci ele ies din domeniul literaturii. Trebuie numai să lămurim câțiva termeni.

Obișnuit zicem descântece tuturor producțiilor poporane, care sunt în legătură cu bolile trupești sau sufletești și prin care se cheamă un duh bun sau un duh rău în folosul sau împotriva unei persoane. Răposatul S.Fl. Marian în comunicarea făcută Academiei Române la 24 martie 1893, atrage atenția că această întrebuințare dă termenului un înțeles prea general și în parte greșit. Poporul înțelege prin descântec numai poezia prin care se urmărește vindecarea unei boli trupești a unui om sau a unui animal. Așa: descântec de bubă rea, de albeață, de bube dulci, de brâncă ș.a. Pentru deochi sunt mai ales, foarte multe variante. Vom da, ca exemplu, pe cea culeasă de Alecsandri: 

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat și curat
De boală scăpat. 

Dar afară de bolile trupești care vin de la Dumnezeu, omul trebuie să se apere și de rele care vin din răutatea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură. Aceste cuvinte sunt întrebuințate de popor, ca să arate lucrarea unui vrăjitor sau a unei vrăjitoare. Lucrarea are de scop să silească pe cineva a face un lucru pe care nu-l voiește și care folosește altei persoane sau să despartă pe doi soți ori pe doi iubiți sau să aducă boală vitelor cuiva, cu o vorbă să-l nenorocească. Cea mai curioasă dintre vrăji este înfigerea cuțitului. 

Eu nu înfig acest cuțit
Nici în lut, nici în pământ,
Ci-l înfig în inima celui ce mi-i împărțit, 

zice fata părăsită de iubitul ei, înfigând cuțitul în pământ și recită un șir lung de versuri de acest fel.

Farmecele sau fermecele sunt poezii care au de scop să facă pe cineva a părea frumos și a fi plăcut de o anumită ființă.

Împotriva vrăjilor și a farmecelor luptă poporul prin alte descântece numite desfaceri, care trebuie să desfacă ceea ce s-a făcut de vrăjitor sau de dușman.

De aici urmează că S.Fl. Marian făcea patru grupe cu patru numiri deosebite: descântece-vrăji-farmece-desfaceri; socotesc totuși că pentru înlesnire se poate da primului cuvânt și sensul generic pe care l-am avut în vedere, când l-am pus în fruntea acestui paragraf.

Producțiuni de natură dramatică[modifică]

ORAȚIILE DE NUNTĂ

Citind cineva într-o colecție oarecare o poezie din grupul orațiilor, cu greu ar putea găsi motivul pentru care ea s-ar așeza între producțiile de natură dramatică. Trebuie să cunoaștem cadrul în care se desfășoară aceste „orații” pentru a afla caracterul dramatic al unora din ele. Zic „al unora”, fiindcă o parte dintr-însele sunt poezii curat lirice sau glumețe.

Căsătoria este pentru țăranul nostru o împrejurare foarte însemnată din viață și pe care el o îndeplinește cu o sumă de formalități moștenite de la strămoși.

Iarna, când un tânăr vrea să se însoare, trimite sau merge el cu un „pețitor” sau „staroste”. Acest fapt variază în detalii după localitate, dar se petrece în genere cu solemnitate mare, fiind părinții fetei pregătiți de mai înainte despre venirea pețitori lor. După ce s-a hotărât nunta în principiu, părinții fetei merg în satul tânărului, ca să cerceteze despre starea și purtarea lui, și apoi se hotărăște o zi pentru „logodnă” sau „încredințare”.

În acea zi, tânărul, însoțit de rude și prieteni, pleacă la casa fetei și acolo unul din prietenii lui, numit „colăcer”, sau „conăcar”, recită o „orație”, care constă dintr-o alegorie despre un împărat care a plecat la vânătoare și a rătăcit până în locurile acele.

După ce au intrat în casă, se cercetează zestrea și apoi un popă sau un bătrân face încredințarea, schimbând inelele tinerilor. Urmează apoi masă și joc.

De atunci tânărul devine „mire” sau „ginere” și fata „mireasă”.

Încă de vineri sau sâmbătă înaintea nunții se aleg doi tineri „chemători”, care merg din casă în casă și poftesc la nuntă pe săteni, rostind câte o „orație” și închinând cu vin din plosca pe care o poartă cu dânșii.

În ziua nunții pornește mirele cu toate rudele și cu prietenii din sat, ca să meargă la casa socrilor mici și să aducă mireasa. Cortegiul se oprește la o distanță oarecare și pornesc numai „vorniceii”. Aceștia găsesc lume multă strânsă în casa socrilor și le ies înainte unul sau doi vornicei din partea miresei. După ziua bună și după un schimb de glume, unul din vorniceii mirelui recită cuvenita orație. Vorbește ca un trimis al unui „tânăr împărat”, care a plecat la vânătoare și a dat peste „o urmă de fiară” și căutând-o a găsit la casa aceea o floare

Care-nflorește,
Dar nu rodește

și ei au venit pentru ca să ia floarea. Urmează un dialog între vornicei și e apoi chemat întregul cortegiu și primit cu mare solemnitate.

Dialogurile acestea și luptele simulate care se dau între reprezentanții mirelui și ai miresei, alergările cu caii peste câmp, iată slabul element dramatic, care ne îndreptățește a clasa în acest gen orațiile de nuntă.

Obiceiurile diferă de la un ținut la altul.

În unele localități se face masă și joc și înainte de a porni la biserică, în altele nu.

Mergerea la biserică o întâlnim însă în toate părțile, pentru că țăranul pe aceasta pune baza căsătoriei, iar formele de la primărie le socotește ca un lucru fără interes, pe care îl face de nevoie.După întoarcerea de la biserică se așează „la masa cu dar”, adică la care toți mesenii trebuie să aducă ceva bani spre a ajuta la punerea temeliei unei noi căsnicii.

STEAUA

Cu toții am văzut în serile de la Crăciun până la Bobotează, trecând seara pe stradă grupe de copii cu steaua și invitând lumea să-i cheme:

Cine primește steaua frumoasă
Și luminoasă
Cu colțuri multe și mărunte
De la nașterea lui Hristos dăruite?

Intrând în casă, ei intonează diferite cântece.

Elementele principale din care se compun cântecele de stea sunt trei: 1) Cântece despre persoane și evenimente biblice, de exemplu: Versul lui Adam, Trei crai de la răsărit; 2) Psalmi versificați; 3) Cântece numite eshatologice, despre moarte, iad, rai etc. Acestea din urmă sunt mai noi și introducerea lor între cântecele de stea se explică prin legătura stabilită de religii între păcatul originar al lui Adam și între Hristos, care vine în lume ca s-o mântuiască și să-i asigure un trai bun după moarte.

Anton Pann a publicat în numeroase ediții colecții de cântece de acestea, pe de o parte versificând cântecele auzite de el, pe de alta copiind și modificând versuri din manuscrise anterioare și însoțindu-le cu note muzicale.

Cântecele de stea se găsesc la toate popoarele creștine, atât la cele romanice cât și la cele germanice, precum și la slavi și la greci. Ale noastre se aseamănă mai mult cu cele slave. Ele fac astăzi parte din literatura poporană nescrisă, dar, după cercetările făcute, mai ales de M. Gaster, rezultă că au mai mult origine literară decât poporană, au fost, adică, introduse prin scris.Cântecele de stea înfățișează un element dramatic mai precis decât orațiile; ele se cântă în cor. Și corul, născut în teatrul grec, dispare la romani, pentru a reapărea iarăși în Evul mediu în serviciul religios creștin, cu care se leagă de aproape literatura poetică și muzicală a Stelei.

VICLEIMUL

Cu acesta ne aflăm pe deplin în genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înțelege o reprezentație dramatică în toată forma, în care se înfățișează scena din istoria nașterii lui Hristos și a creștinismului, cum și din șirul persecuțiilor îndurate de primii creștini. Acest nume se dă și totalității actorilor care joacă și care merg pe stradă cântând. 

În Moldova și Transilvania numele de „Vicleim” e înlocuit prin „Irozi”.

Vicleimul are o parte religioasă și una profană.

Partea religioasă este o acțiune în care intră ca persoane principale: Irod împăratul, un ofițer și cei trei crai de la răsărit. În unele variante e și un prunc, în altele un cioban și un arap.

Mersul acțiunii e următorul: Irod primește de la ofițeri vești din împărăție. I se raportează că s-au prins trei oameni străini, care se aduc înaintea lui și la întrebările făcute, răspund că sunt trei crai: Gaspar, Melhior și Baltazar, care au plecat, călăuziți de o stea, să caute pe împărat. După aceea Irod le spune cunoscutele versuri despre tăierea celor 14 000 de prunci:

Toți prunci, mărunței copii
De doi ani și mai în jos
Împreună cu Hristos.

După o mică sfadă împăratul poruncește să-i ducă la închisoare, dar, speriat de blestemele lor, le dă drumul și ei pleacă să se închine lui Hristos.

Aici se finește actul I.

În actul II se aduce un copil, care profetizează împăratului tot ce are să se întâmple lui Hristos: botez, răstignire, înviere, înălțare.

Reprezentația se sfârșește cu mărturisirea lui Irod că nu are nici o putere față de Hristos.

Partea profană este jocul păpușilor. Într-o cutie mare pe care o poartă doi băieți, este înfățișată grădina palatului lui Irod. Moș Ionică, îngrijitorul curții, și Paiața stau tot timpul în scenă și pe acolo defilează diferite tipuri, care dau naștere la o serie de scene în care se satirizează deosebite întâmplări sau obiceiuri din localitatea de unde e culeasă varianta. Așa vedem o bătălie între un iaurgiu și un bragagiu, priveliște ce se întâlnește des prin București, vedem o satiră la adresa vieții orășenești din timpul trecerii rușilor; vedem satira contra țiganilor hoți, contra evreilor fricoși, contra popilor și dascălilor care nu-și îndeplinesc bine datoria, contra groparului beat, contra femeilor ce se sulimenesc etc.

Neapărat, satira nu e niciodată fină. Acele glume nerafinate, dar lipsite și de ob sce nitate, sunt caracteristice spiritului poporan, nu numai la români, dar la toate po poarele, pentru că aproape identică cu a noastră este originea teatrului poporan la celelalte națiuni.

Să vedem deci originea.

De timpuriu a început să se serbeze în biserica din Galia și Egipt, nașterea Mântuitorului, care serbare s-a adoptat de către întreaga biserică occidentală și orientală. După aceea s-au introdus și ceremonii alegorice.

Se știe că religiile păgâne ale grecilor și romanilor aveau în ele un foarte însemnat element dramatic. Creștinismul îl atacă cu cea mai mare violență și Sf. Părinți spun că jocurile și reprezentațiile cuprind idolatria și superstiția. Când deveni creștinismul religie de stat, toate ideile sale fură puse în aplicare și deci teatrul fu uitat și disprețuit.

Nu trecu însă multă vreme și chiar preoții simțiră cât de necesare sunt formele externe pompoase pentru răspândirea credinței și se văzură nevoiți să recurgă la mijloacele dărâmate ale păgânismului. Un ritual bogat, veșminte împodobite, cruci, icoane, obiecte de artă, procesiuni cu diferite prilejuri se introduseră cu încetul în cultul creștin.

De aci nu fu decât un pas până la reprezentarea în biserică a nașterii Domnului. Se punea iesle și veneau cei trei crai cu daruri. Din vorbele acestora se născu dialogul cu cântece, regele Irod în aceste reprezentări.

La noi cântecele acestea au venit pe două căi: 1) prin Bizanț, adică prin originale slavone prelucrate după bizantine, reprezentând tradiția orientală și care au trecut din literatura scrisă în cea nescrisă; 2) prin sași, adică sașii din Transilvania au introdus la ei o dată cu protestantismul și „Irozii” după texte germane din sec. XVI, prelucrate după texte latine mai vechi și reprezentând tradiția occidentală, apoi prin secolul trecut de la sași le-am luat și noi. Înainte nu existau și dovadă e faptul că în lucrarea lui Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflăm nimic relativ la aceste producții.

La partea religioasă s-a alipit – într-un timp ce nu putem determina – și partea profană a păpușilor. Probabil că aceasta a avut o existență separată, pentru că Sulzer nu vorbește despre Irozi, dar pomenește jocul păpușilor.

Producțiuni de natură epică[modifică]

PLUGUȘORUL

„Plugușorul” este numele unei poezii ocazionale. Ea se recită în dimineața zilei de 1 ianuarie. Grupuri de tineri cutreieră, colindă satul, conducând un plug tras de 2 sau 4 boi, plesnind din bice și sunând din clopote. Din când în când ei intră în curtea unui gospodar. Aici unul din ei „ură” sau recită povestea care formează poezia plugușorului. Ea se compune din strofe neegale, despărțite între ele prin exclamații ale grupului întreg: 

Plecarăm într-o sfântă joi,
Cu plugul cu doisprezece boi,
Boii dinainte
Cu coarnele poleite,
Boii din mijloc
Cu coarnele de foc,
Boii de la roate
Cu coadele belciugate…
Trosniți, măi!…

și corul:

Hăi! Hăi! 

Versurile sunt neregulate: au diferite măsuri, diferite ritmuri. Variantele nu sunt prea numeroase: în toate se găsesc înșirate ocupațiile agricultorului, de la aratul țarinei până la măcinatul grâului.În varianta publicată de Alecsandri, aflăm că pe morar îl chema Troian, iar pe morăriță Dochiana.

BALADELE

Aceste producțiuni poporane îndeplinesc cerințele genului epic. Ele sunt poeme epice mai scurte sau mai întinse, care cuprind desfășurarea unui fapt. Poporul le numește cântece bătrânești. Noi le numim balade, pentru că așa li s-a zis de Alecsandri, care a publicat cel dintâi asemenea lucrări, dar unele din ele au întindere destul de mare, încât ar putea să fie numite chiar poeme epice. Câteva din ele, care povestesc originea poetică sau legendară a unei localități, a unei flori etc., sunt legende.

Deși numărul lor trece de 50 în prima colecție a lui Alecsandri, acesta n-a simțit nevoia să le clasifice. Teodorescu G.Dem. însă a făcut patru grupe: solare și superstițioase, istorice, haiducești și domestice. Clasificarea lui a fost adoptată mai de toți culegătorii ulteriori.

Ce sunt baladele solare și cele superstițioase? Teodorescu numește astfel cântecele care au de subiect legendele, moștenite chiar din vremea romană, despre soare și lună, precum și pe cele care poetizează diferite credințe superstițioase. Astfel este balada Soarele și luna, care se găsește în colecția lui Alecsandri sub același titlu. Se spune că pământul era luminat odată numai de soare, că soarele, fecior tânăr, voia să se însoare, dar nu găsea altă fată potrivită pentru sine decât pe sora sa, Ileana, că aceasta nu se învoia și pentru a scăpa, se prefăcea în mreană și apoi Dumnezeu o arunca pe cer și o făcea lună. De atunci: 

De atunci se trase
Și de-atunci rămase
Că ei se gonesc
Și nu se-ntâlnesc;
Luna când lucește,
Soarele sfințește;
Soare când răsare
Luna intră-n mare. 

Aceeași temă a încercării de căsătorie între frate și soră este dezvoltată și în balada Iovan Iorgovan (asemuitoare întrucâtva cu cea intitulată Erculean din colecția Alecsandri).

Tema metamorfozelor, care se găsește și în aceste două poeme, formează fondul multor balade: astfel sunt Trei lebede (în colecția Teodorescu), unde un fecior de împărat se duce la vânătoare și găsește trei lebede albe, care erau trei fete de împărat, schimbate în păsări; Cucul și turturica (în colecția Alecsandri) sau Mierla și Sturzul (în colecția Teodorescu), în care o pasăre iubește pe cealaltă și nu e iubită. Iubita, ca să scape, se preface în diferite animale sau obiecte și aceeași transformare o suferă și iubitul cuc (sau sturz), schimbându-se în ceva apropiat. Astfel mierla: 

Peste cap se da
În baltă cădea
Și mi se făcea
Trestică
Pitică
Cu foaie înverzită
La vârf înflorită.
Atunci sturzul:
Peste cap se da
De mi se făcea
Mică păsărică
Ușoară și mică,
De stat pe trestică.
Ca să scape, mierla:
Se făcea de-o baltă
Cu papură-naltă
Cu papură groasă,
Naltă și stufoasă.
Dar sturzul:
Peste cap se da
Și mi se făcea
Salcie pletoasă,
Ce pe mal creștea
Pletele-și lăsa
Apa c-ajungea
Doar d-o săruta.
Zadarnic, căci mierla:
Floare se făcea
Pe câmpuri creștea.
Și sturzul:
Rouă că-mi cădea
Doar d-o săruta. 

În felul acesta urmează metamorfozele: mierla turtă, sturzul vătrai; mierla vie, sturzul pândar, mierla pânză, sturzul chirigiu, mierla fântână, sturzul ciutură.

Chestiunea transformărilor a fost studiată de Hasdeu, care a pus în legătură baladele noastre cu balade similare din literatura poporană franceză, provensală, retoromană ș.a. și a urmărit izvorul acesta până la literatura persană (Cuvente den bătrâni, vol. II). 

A doua grupă o formează, în mod natural, baladele cu subiecte istorice. Și la noi s-au petrecut evenimente de acelea care au zguduit adânc societatea și care, la alte națiuni, au dat naștere acelor mărețe epopei poporane, fala literaturilor lor; dar nu avem nici vreo epopee, nici măcar nu avem cântece, destul de numeroase asupra unui personaj, ca să se poată lega, măcar în mod artificial, și să se poată forma o epopee. Avem în cântecele noastre amintiri din epoca romană? Nu se pot dovedi. Urmele aflate de At.M. Marienescu în baladele culese de el, ca „fetișoare sabinioase”, sunt socotite ca lipsite de seriozitate, cum e considerată și interpretarea expresiei Ler din colinde, care a fost explicată de unii fără temei, ca înfățișând pe Aurelius-Aurelianus. Mai serioasă poate fi pomenirea lui Traian într-o variantă a plugușorului.

În baladele câte s-au publicat până acum, numele istoric cel mai vechi este al lui Negru Vodă, care ia locul lui Neagoe în legenda mănăstirii Argeșului. Pentru această povestire se cunosc trei variante principale: una publicată de Alecsandri, alta de Teodorescu G. Dem., a treia de C. Mateescu.

Dintre domnitori găsim pe Mihnea Vodă (în Dobrișanu, col. Teodorescu), pe Radu Șerban (balada cu același nume, col. Teodorescu), pe Matei Basarab (idem), pe Ion Vodă cel Cumplit (Iancu Mare, col. Teodorescu), Lăpușneanu (Bogdan, col. Alecsandri) Ștefan cel Mare (Movila lui Burcel, col. Alecsandri), Brâncoveanu ș.a.

Mai dese sunt numele de boieri în balade: Calomfirești, Buzești, Bălăceni ș.a. În privința aceasta Gr. Tocilescu publică un mic studiu, cercetând cum s-a oglindit în fantezia populară lupta lui Bălăceanu în contra domnitorului Brâncoveanu. Se știe că Aga Bălăceanu, ginerele lui Șerban Cantacuzino și partizan al unei uniri cu austriecii, a venit chiar în București cu armata austriacă în anul 1689. Poporul vorbește de: 

Doi domni, cu două oști:
O oaste mi-este nemțească,
O oaste mi-este turcească. 

Oștile se iau la luptă. Brâncoveanu vede pe ai săi slăbind și îndeamnă pe oamenii săi să ucidă pe Bălăceanu. La apelul său răspunde numai un căpitan, Costin, fin al lui Bălăceanu. Domnitorul îi făgăduiește: 

Ca să-i dea el domnia
Domnia și moșia.

Costin s-a dus în tabăra nașului său și, cu înșelăciune, l-a ucis: 

Frumos capul i-l tăia
În suliță i-l sprijinea
Și pe cal încăleca
La Brâncoveanu mergea. 

Când se întoarce însă cu trofeul său, domnitorul nu numai că nu-i dă nimic, dar poruncește de-i taie și lui capul: 

Chip gealatului făcea
Și-i dete capu-alăturea. 

Tocilescu notează că și prezența unui Costin în oastea lui Brâncoveanu și tăierea capului lui Bălăceanu sunt fapte atestate de cronicari.

E păcat că forma în care se înfățișează toate variantele câte s-au publicat despre Bălăceanu este în vădită decadență; nu numai că imaginile sunt palide sau banale, nu numai că versurile sunt rău construite, dar întâlnim expresii obscene.

Baladele haiducești sunt cele mai numeroase. Haiducii sunt eroii cei mai apropiați de popor. Ei nu sunt hoți sau tâlhari, în înțelesul de azi, ci sunt înfățișați ca niște luptători pentru drepturile poporului. Poezia poporană îi arată ca niște oameni puternici și generoși și admiră în ei hotărârea de care poporul se simțea incapabil în acele vremuri când tirania îi plecase la pământ și când mulțimea de nenorociri îl făcea să creadă că e ursit să sufere veșnic. Vom observa că miraculosul nu figurează în aceste balade, dar supraomenescul caracterizează mai pe toți eroii aceștia; ei sunt oameni, însă cu însușiri de uriași. Astfel Mihu se întâlnește cu o ceată de unguri și după ce învinge în luptă dreaptă pe căpetenia lor, cere tovarășilor acestuia să-i ridice șaua și armele, dar nici unul nu poate, întocmai ca în episodul cu arcul lui Ulise din Odiseea. Stanislav este și mai minunat. Prins de turci pe când dormea, e legat cu frânghii, ba i se atârnă și o piatră de moară de gât și astfel este prăvălit în Dunăre. El doarme cât doarme și apoi se deșteaptă și izbutește să se ridice la suprafață cu piatră cu tot și astfel să fie vă zut de cineva de pe țărm și ajutat să iasă.

Baladele haiducești se pot deosebi în două grupe: unele, cele mai vechi, arată pe haiduci luptându-se împotriva străinilor, mai ales împotriva turcilor, altele, cele mai noi, îi arată luptându-se împotriva bogaților.

Cuprinsul acestor balade nu prezintă o varietate mare.

Câteva înfățișează lupte ale haiducilor contra ciobanilor, cum sunt baladele Dolca și Șalga din col. Alecsandri, Fulga din col. Teodorescu ș.a.

Uneori se luptă haiducii între ei. Așa se întâmplă cu Toma Alimoș,

Haiduc din țara de jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Și viteaz cum n-a mai stat. 

Pe când ședea să se odihnească, vine un alt haiduc, Manea: 

Manea slutul
Și urâtul,
Manea grosul
Și-arțăgosul
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ. 

Manea, prin înșelăciune, se apropie de Toma, îi taie pântecele și fuge. Toma își adună mațele, își strânge mijlocul cu brâul și aleargă călare după el, îl ajunge și-i taie capul.

În povestea aceasta nu se vede bine cauza urii dintre cei doi antagoniști. În alta însă, Vidra, care figurează în multe colecții, se vede că haiducii 

Stoian șoimanul, popă vechi,
Cu potcapul pe urechi

și 

Păunașul codrilor,
Voinicul voinicilor 

se luptă pentru o femeie, pentru Vidra. Lupta lor este întocmai ca în basme: 

Ei de brâe s-apucară
Și la luptă se luară,
Zi de vară până-n seară.
Când în loc mi se-nvârtea,
Când în vale s-aducea,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slăbea
Brâul lui se descingea.
Stoian popa s-aprindea
Și făcea el ce făcea
Pe Păun că-l aducea
Și-n pământ că mi-l izbea
Că pământul despica,
Până-n brâu că mi-l băga,
Băltagu-apoi ridica,
Capul lui Păun zbura. 

Luptele haiducilor contra străinilor sunt încercări de a scăpa din închisoare ori expediții de răzbunare. Cei mai vestiți haiduci sunt Badiul, Golea, Bâcul, Aguș, Vâlcan, Stanislav. E curios numele acesta străin între celelalte, dar colecțiile ne dau multe variante relative la acest erou. Cele mai frumoase sunt în colecția Teodorescu. În toate se vede că a făcut incursiuni prin orașele turcești de peste Dunăre și cum o ceată de turci vine să-l caute, pun mâna pe el prin trădarea unei slugi, un grec, și-l aruncă în Dunăre; el scapă și se duce înot la Dristor (Silistra). Aci, intră prin prăvălii ca să cum pere un paloș, dar nu găsește nici unul bun, pentru că pe toate le frângea: 

La genunche le punea,
În genunche le-ndoia,
Paloșe că se frângea. 

După multă căutare, descoperă la un ovrei un vechi paloș al său pe care i-l furaseră turcii. Supărat, taie pe ovrei, apoi pornește prin oraș să caute pe turci. E plină de plasticitate narațiunea acestei expediții: 

Paloșu în mână lua,
Pe uliță c-apuca,
În cafenele intra. 

Iar turcii: 

Care pe sub pat intra,
Cafele că răsturna,
Ciubuce că-și arunca,
Meșii-n urmă că-și lăsa
Chiselele că-și pierdea,
Iar Stanislav îi căta.
De sub pat că mi-i scotea
Și cu paloș îi tăia,
Nici unul nu rămânea. 

Este interesant de relevat că tipurile de haiduci care se luptă cu boierii și cu funcționarii administrativi sunt cântați în poeme mai puțin reușite. Despre Jianu și Tunsu publică Alecsandri două bucăți, însă acestea sunt mai mult poezii lirice decât epice, pe de o parte printr-o întindere restrânsă, pe de alta prin lipsa elementului narativ. Alte nume ce se întâlnesc mai des sunt: Ghiță Cătănuță, Bolboceanu, Gheorghelaș Bălan, Busuioc… Fondul baladelor îl formează mai puțin faptele haiducești propriu-zise, care sunt amintite sau lăudate în termeni generali: 

Bate ciocoii la scară,
Cerând bani de cheltuială
Și haine de primeneală, 

cât mai ales luptele cu potera, care prezintă pentru imaginația poporului momentele cele mai interesante, întrucât aici se vede iscusința cea mai mare și vitejia fără seamăn a haiducului.

Cea mai izbutită baladă, cel puțin în unele variante (publicate de Teodorescu), este a lui Corbea. Hoț vestit, el a fost prins de vodă Ștefăniță și pus la închisoare unde șade ani de zile: 

Șade-n apă
Până-n sapă
Și-n noroi
Până-n țurloi.
Cu lacăte pe la ușă,
Cu mâini dalbe în cătușe,
Iar la gât pecetluit
Cu cinci litere de argint,
Cum n-am văzut de când sunt. 

B. Delavrancea a studiat într-o conferință a sa acest mic giuvaer, în care se pot întâlni cele mai frumoase exemple de imagini poetice. Vom releva câteva din ele.

Când mama celui închis se apropie de fereastra temniței, îl întreabă: 

– Corbeo, maică, aici ești?
Corbeo, maică, mai trăiești?
Corbea dac-o auzea,
Glasul că-i înțelegea
Și din gură-i răspundea:
– Maică, măiculița mea,
Maică, parcă tot sunt viu… 

Și apoi descrie suferințele din închisoare: 

Aicea când am intrat
Ce-am văzut când m-am uitat?
Bâjbâiau șerpoaicele
Și erau ca acele,
Broaștele ca nucile,
Năpârci ca undrelele.
Acum sunt șerpoaicele,
Maică, sunt ca grinzile,
Broaștele ca ploștile
Și năpârci ca buțile.
Pe toate că le-am răbdat
Și pe toate le-aș răbda
De n-ar fi una mai rea:
C-o drăcoaică
De șerpoaică,
Bat-o Maica Precista,
S-a încuibat în barba mea.
Ea maică, că mi-a ouat,
Ouăle și le-a lăsat
În fundul șalvarului,
Fundul pozunarului,
În sânul meu c-a clocit
Și puii și-a colăcit.
În sânul meu că și-i crește
Și de coaste mă ciupește. 

Ca să scape din închisoare, Corbea imaginează o cursă pentru domn, pe care-l știa mare iubitor de cai. Trimite pe mama sa să aducă un cal de-ai săi și să-l plimbe pe dinaintea palatului domnesc. Domnitorul îl vede și vrea să-l cumpere, dar baba spune că-l dă numai în schimbul liberării lui Corbea. Domnitorul se consultă cu divanul și făgăduiește, cu gândul să nu se țină de vorbă. Ia calul, dar cine să-l încalece? Nici un ostaș nu poate și de aceea domnitorul dă poruncă să-l aducă pe Corbea: 

Corbea în curte când intra,
Cocoane se spăimânta,
Boierii cruce-și făcea
De urât ce mi-l vedea;
Barba-i bate genunchiul,
Chica-i bate călcâiul,
Barba și mustățile
Îi acopăr mâinile:
Genele, sprâncenele
I-nfășoară brațele. 

Corbea obține de la domn să i se dezlege mâna stângă, să i se radă barba, să i se potrivească chica, să fie îmbrăcat în haine frumoase. Ca măsură de prevedere, se închid porțile și se străjuiesc zidurile, dar Corbea se repede cu calul său, sare peste zid și fuge. 

În colecția lui Teodorescu se găsește o categorie specială: a baladelor domestice. Prin acestea el înțelege acele care „poetizează instituțiunile, modul de a trăi și fazele vieții”. În ele găsim, „alături cu veselia nunților, adevărate tragedii sângeroase, produse de pasiuni puternice”. El publică 24 bucăți de acest fel, care sunt mai puțin interesante decât cele din grupele celelalte. Se poate cita în mod deosebit Chira. Aici e vorba de o fată din Brăila, pe care o răpește un arap și pe care o scapă frații ei înotând în Dunăre până ajung vasul cu care plecase răpitorul. Are și Alecsandri o bucată cu același titlu, dar deznodământul e deosebit: aici vedem că frații ei o ucid, cu toate protestările ei, crezând-o că a fugit de bunăvoie cu arapul.În lecțiile ținute la „Cursurile de vară din Văleni” (Văleni 1910), d-l Iorga studiază baladele, căutând a fixa câteva cicluri. D-sa se ocupă de cele care se raportează la diferiți domni, stabilind că nici una nu amintește vreun domnitor anterior secolului XVI; apoi, în treacăt, apreciază pe cele haiducești din care cele mai interesante se opresc la epoca lui Tudor Vladimirescu. 

BASMELE

Basmele (basm sau basn, din paleoslavic…) sau poveștile sunt narațiuni ale unor întâmplări închipuite, niște epopei în proză, în care miraculosul are întrebuințare excesivă și care ne înfățișează o lume de superstiții strâns legate cu viața sufletească a țăranului. În ele vedem în toate amănuntele mitologia poporului nostru.

Eroul principal al basmului este omul. Acțiunile lui însă sunt provocate, ajutate sau împiedicate de ființe supranaturale, unele bune, altele rele. Deznodământul basmului este, în general, favorabil celui bun, care, deși suferă la început, dar tot izbutește a-și arăta până la urmă dreptatea. Curiozitatea, neîncrederea în vorbele cuiva, dorința de a izbândi mai cu înlesnire, căutarea unei ființe iubite, încercarea de a distruge pe un vrăjmaș, invidia: cam acestea pricinuiesc acele peripeții complicate ale basmelor.

În marele număr al basmelor românești s-ar putea deosebi câteva categorii sau cicluri, care la rândul lor sunt susceptibile de diviziuni, cuprinzând, se înțelege, fiece diviziune o serie mai mult sau mai puțin întinsă de variante.

O asemenea împărțire a încercat Lazăr Șăineanu, în scrierea sa premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894. E o lucrare conștiincioasă, bazată pe un bogat material, atât românesc cât și străin.

Autorul a deosebit trei mari secțiuni: basme pur fantastice, basme eticofantastice și basme religioase.

Basmele pur fantastice sunt acelea în care elementul fundamental este metamorfoza sau descinderea în infern și ridicarea în aer sau dorința de isprăvi a unor indivizi extraordinari. Aici vedem ființe supraumane (un sfânt, o zână) luând forme pământești, de obicei de animale (porc, șarpe, broască), spre a viețui cu o ființă iubită de pe pământ. (Ex. Șarpele moșului din colecția Stăncescu). Vedem ființe omenești transformate în plante în urma unui blestem. (Ex. Fata din Dafin din col. I. Fundescu). Vedem eroi care suferă o serie de transformări, ca să scape de persecuția unui dușman sau a unui zmeu. (Ex. Pătru cel frumos din Șezătoarea). Descinderile în infern, idee pe care o întâlnim și la cei vechi, în Odiseea, în Eneida, în isprăvile lui Alexandru cel Mare, se fac de obicei, ca și ridicarea în regiuni aeriene, pentru căutarea unei ființe iubite (ex. Cei trei feciori ai babei din Șezătoarea). Tot în gruparea descinderilor și ascensiunilor intră și așa-numitele deceuri. Deceul este un basm care cuprinde o sumă de întrebări curioase și răspunsurile potrivite (Ex. Vizor, craiul șerpilor, din colecția Pop Reteganul). Isprăvile eroice se îndeplinesc în genere de voinici, care poartă numele de „Feți-Frumoși”, uneori și de femei războinice. Isprăvile acestea sunt felurite: sau se caută o apă miraculoasă care să redea viața sau se caută o fecioară cu părul de aur, ce se numește de regulă „Ileana Cosânzeana” (Ex.: Harap-Alb din Creangă). 

Basmele etico-fantastice cuprind, pe lângă partea minunată, pe lângă isprăvile eroice, ce se află și în celelalte basme, un învățământ etic. Aci vedem doi frați care se iubesc unul pe altul și se sacrifică unul pentru altul (Ex. Omul de piatră din col. Ispirescu) sau dimpotrivă, trei frați, doi dușmani celui mai mic, în care se personifică vitejia, isteția, dragostea, sinceritatea (Ex.: Pasărea măiastră din col. Ispirescu).

Un învățământ teribil se dă omului prin acele povestiri: ni se înfățișează animale recunoscătoare față de oameni ingrați (Ex.: Roș -Împărat și Alb-Împărat din col. N.D. Popescu).

În alte povestiri ni se înfățișează crima incestului sau persecutarea copiilor de către muma vitregă(Ex.: Fata moșului și fata babei din col. Ispirescu). 

Basmele religioase ne înfățișează pe Dumnezeu sau pe sfinți ori pe Diavol cu spiritele infernale, trăind printre oameni. Tema generală este facerea de bine de către ființele divine bune și persecuția de către cele rele: încă pe când puterea celor dintâi ni se prezintă ca nemărginită, a celorlalte e pusă greu la încercare și mai totdeauna virtutea diavolească este învinsă de istețimea omului (Ex. Azima mergătoare din col. Pop Reteganul).

Originea basmelor, ca și a miturilor antice, a fost foarte mult discutată în cursul timpului și s-au format teorii diverse pentru explicarea ei. Basmele au fost considerate de unii ca creațiuni artificiale ale poeților, de alții ca exprimarea unor înalte adevăruri sub formă alegorică.

Teoria veche a simbolismului miturilor a fost combătută de Ottfried Müller, care le consideră ca producții spontane ale imaginației copilărești a oamenilor. Frații Grimm au socotit basmele ca niște ecouri ale miturilor indo-europene și mai târziu Max Müller și apoi Adalbert Kuhn au limitat și mai mult teoria fraților Grimm, cel dintâi susținând că în toate miturile se simbolează acțiunile principiului luminos, deci soarele joacă rolul de căpetenie, celălalt susținând că miturile personifică fenomenele atmosferice, deci furtuna și ploaia au rolul principal. Benfey crede că basmele sunt producții exclusive ale spiritului indian, de unde s-au răspândit în lumea întreagă. B.P. Hasdeu a formulat o nouă teorie, după care originea elementului supranatural din basme se găsește în vis; realitatea visului este transmisă de basm în realitatea vegherii.

Producțiuni de natură lirică[modifică]

DOINELE

Doina este poezia lirică a poporului nostru. Subiectele ei sunt foarte variate; ele exprimă aproape toată gama simțirilor omenești. Poporul însuși are conștiința acestei varietăți de subiecte și deci a însemnătății doinei. Ideea se află exprimată într-o poezie, pe care o luăm din colecția lui Alecsandri:

Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce.
Doină, doină, viers cu foc!
Când răsuni, eu stau în loc.
Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Și privighetorile.
Vine iarna viscoloasă,
Eu cânt doina-nchis în casă,
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele și nopțile.
Frunza-n codru când învie
Doina cânt de voinicie;
Cade frunza jos în vale,
Eu cânt doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc.

Din aceste versuri se vede că doina cântă frumusețile naturii, nevoile și suferințele săteanului, voinicia sub toate formele și în toate înțelesurile, apoi tainele sufletești. Cam acestea sunt și grupele principale ce s-au stabilit de diferiți culegători.

Versul doinelor este în genere format din 8 silabe (cu rimă penultimă) sau cu 7 (cu rimă ultimă). Este mai regulat decât în alte producțiuni poetice ale poporului, deși succesiunea accentelor ritmice nu este cea păzită de poezia cultă de azi.

Greșelile ce le aflăm în versurile acestea le găsim și în versurile poeților din prima jumătate a secolului XIX și chiar la Vasile Alecsandri.

Originea cuvântului doină nu e sigură. Hasdeu o credea dacică și-l punea în legătură cu sanscritul dhaina (prin forma transilvăneană daină) și socotea că însuși felul acesta de poezie trebuie să fie moștenit de la daci. Romanii erau un popor cu totul prozaic; ei s-au făcut celebri prin jurisprudență și prin arta militară, iar poezia lor e imitată de la greci. Dacii, din contră, erau un popor poetic, pentru că erau înrudiți cu tracii și cu geții, și despre aceștia sunt dovezi istorice că aveau mari calități poetice. Înlănțuirea raționamentelor lui Hasdeu este foarte atrăgătoare, dar încheierile nu pot fi definitive.Doinele nu se recită, ci se cântă. Alecsandri reproduce aprecierea unui artist german. „Melodia lor e cu totul originală, câteodată sălbatică și cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare și alteori foarte simple și monotone. Ele au însă expresia dulce și chiar dureroasă. Sunt pasagii misterioase, care fac să se presimtă dorințe înfocate și ascunse în fundul inimii.”

HORELE

Acestea alcătuiesc poezia glumeață și satirică a poporului român. Sub numele de horă se înțeleg și jocul și cântecul scurt, în cadența jocului ce se zice de tineri. Cântecele de la horă poartă și numele de strigături și chiuituri. Ele constau din strofe de câte 4, 6 și 8 versuri, întrerupte de zgomotoase onomatopee sau de chiote, care ațâță agilitatea și exprimă veselia, gluma și spiritul de satiră. Trebuie să recunoaștem, însă, că sarea acestor glume este foarte groasă. Chiar în colecția lui Alecsandri, care a făcut alegere din acest punct de vedere, sunt puține care să nu lovească bunul gust. În colecția – puțin îngrijită – făcută sub direcția lui Gr.G. Tocilescu (Materialuri folcloristice) mare parte sunt triviale și obscene.

Iată, din această colecție, una din cele care se pot reproduce.

Foaie verde de trifoi
Nu sunt fete ca la noi.
Da mai sunt în alte sate,
Da-s cu gurile căscate.

E pur și simplu ordinară. Putem da însă, din colecția lui Bibicescu, o strigătură, în care înțepătura satirică prezintă oarecare finețe:

Frunză verde, foaie lată,
Bine-i stă mândrei gătată
Tot cu haine de la șatră,
Da’ mai bine i-ar șădea
Dacă și le-ar face ea!Poezia e din Transilvania; de aceea avem ardelenismul gătată în loc de gătită și șatră în loc de prăvălie.

COLINDELE

Numele de „colinde” ar trebui să se dea tuturor poeziilor poporane care se cântă ori se recită de către grupe mai mari sau mai mici, de tineri ori de copii, colindând pe la casele locuitorilor din sat. Poporul se servește de acest cuvânt numai pentru urările care se cântă în noaptea dinspre Crăciun.

Aceste urări au subiecte foarte variate. În unele sunt amintiri istorice, în altele întâlnim credințe religioase, în altele se reflectă obiceiuri gospodărești ori vânătorești. Ele sunt dintre cele mai vechi producții populare și tind să dispară. De aceea ele sunt mai numeroase în colecțiile vechi și foarte puține în ultima culegere, întreprinsă sub direcția lui Tocilescu.

Aci versurile sunt mult mai neregulate decât în doine. Ele nu sunt legate de un ritm al jocului ca strigăturile, ci sunt mai mult recitate. Iată un pasaj dintr-un colind:

Voi patru colindători,
Vă alegeți doi
Din voi,
Doi din voi mai tinerei
Și săriți în cea grădină,
Rupeți fir
De calomfir
Și-o steblă de busuioc;
Treceți
Mergeți
La fântână…

Nu numai că avem versuri libere, dar rima e aproape nebăgată în seamă.În privința originii numelui, se pare că ar fi latinul calendae. Theodorescu G. Dem., care a publicat o monografie asupra colindelor, amintește că slavii au și ei o datină la fel cu a noastră, dar slaviștii mărturisesc că obiceiul lor e botezat cu un nume latin. E adevărat, că se poate pune alături de colindarea noastră sărbătoarea vestită la romani festum calendarium, care se făcea la Calendele lui Ianuarie (1 ianuarie) și atunci, în noaptea precedentă, copiii mergeau din casă în casă, fluierând și bătând într-o daera, iar locuitorii le dădeau daruri. O altă dovadă că sărbătoarea Crăciunului este un obicei păgân, îmbrăcat cu haină creștinească, este că la Saturnale se tăiau porci, cum se taie la noi de Crăciun. Apropierile acestea sunt interesante; ele pot avea chiar o mare parte de adevăr, dar etimologia latină a cuvântului nu e pe deplin dovedită.

BOCETELE

Acestea sunt elegiile poporului. Ele se mai numesc și „versuri la morți” și exprimă durerea ce simte familia pentru cel ce se duce. Interesant este însă de notat că bocetele nu sunt spontane, ci circulă variante din sat în sat și din om în om, iar variantele nu se rostesc de cei care în adevăr simt durerea de a fi pierdut o ființă iubită, ci de femei, care au anume rolul de a jeli, de a boci.

Datina de a se cânta la morți e veche. O găsim la evrei, la greci și la romani. Aceștia obișnuiau să plătească anumite femei care să jelească pe mort. E de toată probabilitatea că de la ei s-a moștenit și la noi deprinderea. Lucrul e cu atât mai de crezut, cu cât și alte datine ale noastre la înmormântări se potrivesc cu cele romane.

Chestiunea aceasta a fost cercetată întâi de T. Burada (în scrierea sa despre Datinele la înmormântare) și apoi în studiul lui S.Fl. Marian premiat de Academia Română (Înmormântarea la români).

II. Literatura poporană scrisă[modifică]

Literatura poporană scrisă a avut norocul să fie studiată cu multă răbdare și cu metodă științifică de către Hasdeu în vol. al II-lea al operei sale Cuvente den bătrâni (1880) și de M. Gaster în cartea Literatura populară română (1883).

Hasdeu numește producțiile acestea „cărți poporane” și caută a formula deosebirea dintre cele două ramuri ale literaturii poporane. El pune de o parte literatura orală sau nescrisă: operă a unui întreg popor, a unei ginți sau chiar a omenirii. Când se compune pentru prima oară o doină, ea nu mai e a autorului; ea zboară liberă până o prinde un al doilea, apoi un al treilea și așa mai departe, în aceeași țară sau dintr-o țară în alta și fiecare individ adaugă de la dânsul sau suprimă ceva. De altă parte pune Hasdeu literatura scrisă, care oricât de anonimă ar fi, este o operă individuală; ea se fixează prin scriere din momentul nașterii.

Spontaneitatea primei categorii și lipsa de spontaneitate la cea de a doua formează pentru Hasdeu distincția esențială: „Un sentiment involuntar și iată o doină; o întâmplare, o catastrofă și iată o baladă; un fenomen, o credință, un joc de cuvinte și iată o legendă, un basm; o pățeală și iată un proverb; o asociație de idei, o analogie neașteptată și iată o ghicitoare”. Din contră, cartea poporană presupune o tendință, o intenție.

Pornit pe această cale, Hasdeu găsește că în literatura orală predomnește elementul liric, pe când în cea scrisă predomnește elementul didactic, deși o analiză amănunțită ar arăta, de exemplu, prezența elementului epic în ambele ramuri ale literaturii poporane.

Hasdeu mărginește studiul său la un manuscris cu diferite cărți poporane din sec. XVI și în jurul acestuia grupează o sumă de articole speciale, de un interes deosebit.

Gaster își propune, din contră, să îmbrățișeze întregul domeniu al literaturii poporane scrise și să arate legătura dintre aceasta și cea orală. O clasificare ingenioasă, care nu poate însă satisface pe deplin, înlesnește cercetarea. Se deosebesc trei grupe: literatura estetică sau romantică, povestiri despre diferiți eroi populari; literatura religioasă, care cuprinde toate lucrările în legătură cu ideea religioasă; literatura etică, care arată ideile poporului despre bine și rău. Tot în grupa cărților religioase pune Gaster și pe cele de prevestire și noroc.

În cele ce urmează am adoptat clasificarea aceasta, cu două mici modificări: am numit prima categorie literatură eroică și am format o grupă deosebită din cărțile de prevestire și de noroc.

Cărțile de prevestire și de noroc[modifică]

Cărțile acestea au avut și au încă în pătura poporului un mare succes. Anual se desfac mii de exemplare. Succesul se întemeiază pe această eternă dorință a omului de a ști ce are să se întâmple în viitor.

Pornite din credința Chaldeenilor, ele dobândesc formă definitivă în Egipt și de aci pornesc în toată lumea, dar nicăieri nu găsiră un teren așa de potrivit, ca în vechiul Bizanț. De aici, prin slavi, ajunseră și la noi.În studiul lui Gaster se deosebesc 7 feluri de cărți de prevestire și 5 feluri de cărți de noroc. Ele se înfățișează prin manuscrise și tipărituri din sec. al XVIII și apoi în tipărituri care reproduc cam același tip în sec. al XIX-lea.

ASTROLOGHIE

Astrologhia cuprinde prevestiri de natură meteorologică și relative la temperatură. Toate aceste împrejurări depind de planeta care stăpânește anul. Fiind șapte planete (în care intră și Soarele și Luna), se înțelege că se va forma un fel de cerc, astfel că după o perioadă de 7 ani se vor repeta împrejurările climaterice și meteorologice.
Aceste astrologii nu se răspândesc în forma izolată, ci ca anexe la calendare.

GROMOVNIC

Gromovnic (de la cuvântul slav grom, tunet) explică ce anunță tunetul și fulgerul în diferite luni și în diferite împrejurări. Textul cel mai vechi e din sec. XVII.

Iată câteva exemple:

De va tuna în numărul (zodia) Leului, în oameni mari va fi moarte și grânelor stricăciune, iar într-altă hrană va fi roadă. Și în latura dinspre apus va fi durere în oameni și mai vârstos zgaibe, pecingeni și râie și în oamenii cei mai mari foarte rău va fi. Iarna va fi mare și ploioasă și cei mai înțelepți vor avea pagubă.Iarna de va tuna sau va fulgera spre miazăzi, atunci ploi vor fi multe, și va fi foamete: văile și pâraiele se vor umple de apă și marea se va turbura și în boieri va fi beteșug; celor ce vor merge la Roma pe apă, pământul își va da roade. Întru acele lature, unde va tuna, va fi pâine multă, unt de vacă și alte fructe vor fi multe.

TREPETNIC

Trepetnicul arată întâmplările viitoare după bătăile membrelor corpului. Câteva exemple:
Ochiul drept de se va clăti, ce vei gândi, pe voie-ți va fi. Ochiul stâng și sprânceana stângă de se va clăti, o dată amândouă, o mânie iute despre o parte îți va veni și apoi iar se va potoli.
Coada ochiului stâng de se va clăti, o voie rea sau o gâlceavă vei avea.
Geana stângă de se va clăti, ceartă și gâlceavă vei avea.
Coada ochiului drept de se va clăti, dobândă vei avea.
Părul genii deasupra la ochiul drept de se va clăti, veselie vei avea.
Părul genii deasupra la ochiul stâng de se va clăti, un prieten neștiut îți va veni.
Părul genii la ochiul stâng dedesubt de se va clăti, vei avea cinste de la un puternic.

CĂRȚI DE ZODII

Ca să-ți afli viitorul, e bun mijloc, zice poporul, să cauți în zodie. Toate zilele anului formează grupe, care se găsesc sub stăpânirea unei zodii. Sunt 12 semne ale zodiacului, corespunzătoare pentru cele 12 luni.
După ce vei găsi în ce zodie ești născut, vei citi pagina cuvenită și vei afla viitorul. Iată, de exemplu, ce se prevestește celui născut între 13 septembrie și 13 octombrie, adică în zodia cumpenei: „Va fi de treabă, frumos, curat, iubitor de dreptate, grăitor de adevăr, dacă obiceiurile cele rele nu-i vor schimba firea; milostiv, iubitor de muieri, vesel și iubitor de muzică; cu inima deschisă, viața lui plină de tot darul; sângeros, iute la mânie și îndată se va întoarce…

CĂRȚI DE VISE

Dr. Gaster pune explicările viselor între cărțile de noroc; cred că s-ar putea socoti tot așa de bine ca fiind carte de prevestire.

În vremuri foarte vechi, visul a impresionat pe om și vedem în nenumărate povestiri istorice sau legendare cazuri despre valoarea viselor, ca anunțare a faptelor ce au să vină. Am putea începe cu visul lui Faraon, pe care-l explică Iosif. De aceea s-au născut, de timpuriu, producțiuni care să înlesnească pe om a pătrunde în această lume a viselor.

La noi poate vor fi circulat oral asemenea explicări, dar nu găsim nici un manuscris vechi și cea mai veche tipăritură e din 1836: Tâlcuirea viselor, tradusă din rusește de Lesviodax. Iată câteva exemple:

Capre – întristăciune până în suflet.
Cap (tăiere) – moartea unei rude.
Cărbune – bani.
Carne de pasăre – dobândă, folos.
Carte de joc – neplăcere.
Căruță cu 2 roate – boală.
Casă – căsătorie.
Caș, brânză – nenorocire.

Literatura eroică[modifică]

În grupa aceasta Gaster așază 13 lucrări de literatură poporană propriu-zisă și câteva de autori cunoscuți. Nu-i putem face o vină din aceasta, căci d-sa nu face aceeași deosebire ca Hasdeu între ce este poporan și popular. Noi, fiindcă am adoptat și norma și numirea propusă de Hasdeu, vom vorbi aici de scrierile curat poporane, lăsând pe celelalte pentru capitolele respective.Avem dar, următoarele cărți de literatură eroică: Alexăndria, Varlaam și Ioasaf, Syndipa, Bertoldo, Halima, Archir și Anadam, Ghenoveva, Iliodor, Filerot și Antuza, Dracul și Femeia, Til-Buh-Oglindă. Unele din ele sunt foarte răspândite și știute de toată lumea; altele sunt mai puțin cunoscute. Vom spune câte ceva despre fiecare din ele.

ALEXĂNDRIA

Faptele lui Alexandru cel Mare au avut un nemărginit ecou printre popoarele Orientului. Imaginația lor a dat naștere la felurite povești, care au format un corp și s-au răspândit apoi și în Occident.

Nu se cunoaște redacția primă a romanului lui Alexandru. Este sigur însă că s-a născut în Egipt, că eroul este înfățișat ca fiu al lui Netinav, „împăratul Eghipetului”. Această redacție primitivă s-a atribuit – pentru a se da mai mult crezământ redacțiilor ulterioare – lui Callisthenes, scriitor grec, care a însoțit pe marele cuceritor în expedițiile sale și a fost chiar omorât din porunca lui Alexandru. Din Egipt, romanul a trecut în Bizanț și de-acolo în Italia, unde s-a redactat în latinește de către un scriitor puțin cunoscut, Valerius, prin sec. al IV-lea d.Chr. Prin lucrarea aceasta și prin o nouă traducere latinească din grecește, făcută de un cleric Leo (sec. X) se răspândește povestea faptelor lui Alexandru în tot apusul. Desigur că în Spania s-a amestecat cu povestiri venite prin arabi.

Din Bizanț romanul lui Alexandru s-a răspândit, pe de altă parte, în Orient și a venit și în țara noastră; pe ce cale? Gaster socotește două izvoare: unul bizantin și altul slavon. Monografia publicată (1910) de N. Cartojan studiază redacția cea mai veche după slavonește, cuprinsă într-un codex miscellaneus scos la lumină în 1883 de I.Bianu, care l-a și numit Codex Neagoeanus. Manuscrisul e scris de Popa Ion din Sînpetru în anul 1622 și se arată ca o copie a unei mai vechi traduceri.

Cu redacția după slavonește s-a amestecat mai târziu o alta luată din limba neogreacă și care reprezintă o formă bizantină.

În felul acesta s-au născut o sumă de variante românești ce s-au răspândit foarte repede. În sec. al XVII-lea, când pomenește Miron Costin despre Vita Alecsandri magni a lui Q. Curtius Rufus, atrage atenția că aceasta nu trebuie confundată cu alte Alexandrii mincinoase, adică formate din povestiri populare.

Natural, romanul acesta a circulat întâi în manuscris. În colecția Academiei sunt 15 asemenea manuscrise. Cea mai veche tipăritură este din 1713, citată de Del Chiaro, dar nu se găsește nici un exemplar. După aceasta se cunoaște o ediție din 1794 (Sibiu). De atunci încoace edițiile se înmulțesc, dar ele nu sunt retipăriri ale aceleiași cărți, și multe din ele reprezintă redacțiuni deosebite. E curios de notat că în multe ediții moderne s-au păstrat expresii slavonești, cum este formula de salutare pe care o reține Heliade Rădulescu (Dispozițiile și încercările mele de poezie) când ne spune cum a auzit citindu-se prima oară Alexandria și cum cititorul ajunsese până la: „mira tebe brate”.

Iată punctele esențiale ale romanului lui Alexandru:

Pe când împărățea în Egipet Netinav, veni Darie împăratul împotriva lui, îl bătu și supuse țara. Atunci împăratul, întristat, spuse sfetnicilor săi că va dispărea și se va întoarce odată, ca tânăr de 30 de ani și va scoate neamul său din robie. Dispărând, se duse în Macedonia la craiul Filip, care era mâhnit că nu avea copii. Acolo el deveni tatăl unui copil al împărătesei Olimpiada. Acel copil fu botezat Alexandru, care omorî pe Netinav fără să știe că-i e tată și care se făcu foarte viteaz și dobândi învățătură multă. Înainte de a se urca pe tron el făcu multe isprăvi vitejești, precum este un război cu tătarii ș.a. După moartea tatălui său, luând domnia, deși era foarte tânăr, el nesocoti amenințările lui Darie și porni cu oaste împotrivă-i. În cale trecu pe lângă diferite cetăți pe care le supuse: Anita (Atena), Râmul (Roma) ș.a. Trecu prin țara leșească, printr-o țară unde erau păsări cu obraz de femeie și cu păr ca de porc mistreț, ajunse la marea albă și zidi cetatea Alexandria, se duse la Troada (Troia), în Ierusalim, în Eghipet; în sfârșit ajunse la Darie și după multe lupte, îl învinse și-i luă domnia. De acolo străbătu în țara furnicilor uriașe și în alte țări care de care mai ciudate, până în India, în țara lui Por Împărat, dar muri otrăvit de un om al său, în Țara Ierusalimului.Aceste puncte principale au în jurul lor felurite episoade: în unele miraculosul are rol de căpetenie, în altele se găsesc aluzii la evenimente istorice cu mult ulterioare epocii lui Alexandru.

VARLAAM ȘI IOASAF

Romanul despre aceste două persoane celebrează triumful creștinătății asupra păgânității și s-a răspândit foarte mult la popoarele Europei, mai ales din pricina parabolelor felurite ce conține. Povestea este atribuită Sfântului Ioan din Damasc, care a scris-o în sec. VIII în limba siriacă, din care s-a tradus în grecește, în slavonește și astfel a ajuns la noi, unde cea mai veche redacțiune este din mijlocul sec. XVII (1648), făcută de Udriște Năsturel.

Traducerea aceasta s-a tipărit de generalul P.V. Năsturel în 1904.

Iată cuprinsul: Împăratul Avenir din India dobândi un copil Ioasaf, și vrăjitorii citiră în stele că se va face creștin. Împăratul vrea să-l crească departe de orice influențe exterioare, dar un glas de sus îndeamnă pe pustnicul Varlaam, care petrecea în pustiu, să se ducă să convertească pe Ioasaf. El pleacă și izbutește. Împăratul, înfuriat, voind să-i schimbe credința, pune pe doi filozofi ai împărăției să discute în fața unui sobor, unul susținând, celălalt combătând creștinismul și susținătorul să se dea învins în fața argumentelor celuilalt. Se întâmplă însă că susținătorul apără cu atâta căldură creștinismul încât rezultatul acestei încercări fu chiar creștinarea împăratului. Bătrânul lăsă tronul lui Ioasaf, dar acesta se duse în pustiu și trăi cu Varlaam.Cine sunt acești sfinți? Din studiile făcute de specialiști rezultă că cele mai multe momente ale vieții lui Ioasaf reproduc biografia lui Budha. Dr. Gaster observă însă că nu atât această parte biografică a interesat pe cititori, ci mai mult diferitele episoade și pilde, care au dobândit cu timpul existență individuală și, cu modificări de amănunt, au trecut în povestirea faptelor atribuite altor eroi ai imaginației populare.

ISTORIA SYNDIPII FILOZOFULUI

E o poveste indiană, dar originalul indian nu se cunoaște. Cele mai vechi redacțiuni cunoscute sunt: persană și siriacă, de pe un text arab. La noi s-a introdus prin greci. Cel mai vechi manuscris e de la finele sec. XVIII (1779), iar cel mai vechi text tipărit e din 1802 (Sibiu).Un împărat avea un fecior. Filozoful Syndipa s-a legat că-l va învăța în șase luni toate învățăturile. La sfârșitul studiului, filozoful trimise pe tânăr la tatăl său, recomandându-i să tacă șapte zile. Muțenia fiului miră pe împărat, care însărcină pe cea mai vicleană din cele șapte femei ale sale să-l decidă a vorbi. Ea îi propune să omoare pe bătrân și să-i devină soție. Băiatul zise că-i va răspunde peste șapte zile. Atunci ea se zgârie pe față, își rupse hainele și acuză pe tânăr de criminal, din care cauză împăratul îl osândi la moarte. În această împrejurare intervin cei 7 filozofi sfetnici ai împărăției și în fiecare zi spune unul o pildă, la care răspunde femeia. Astfel trec șapte zile, tânărul vorbește și soția e pedepsită.

HALIMA

E o colecție de povești poporane, de origine arabă, dar îmbogățită în cursul veacurilor cu anecdote din alte izvoare deosebite. Europa a cunoscut-o mai întâi la începu tul secolului al XVIII-lea (1704), prin traducerea lui Galland. La noi s-a introdus prin două căi: 1) printr-un izvor grec alcătuit din două colecții vechi arabe (1001 de nopți… și 1001 de zile), tradus de Ion Gherasim Gorjan (1835-1838); 2) printr-o traducere nemțească după Galland, prelucrată de Ioan Barac (1836).

Fondul acestei cărți este foarte simplu. Un împărat își omora totdeauna nevasta a doua zi după nuntă, fiindcă cea dintâi nu-i fusese credincioasă. Cea din urmă, numită „Halima”, cere voie împăratului să-i spună o poveste și trece din una în alta și astfel trec 1001 de nopți, după care timp împăratul o iartă și trăiește cu ea în fericire.

Partea importantă însă o formează tocmai acele povești.

Și acestea s-au răspândit separate și au servit de izvoare multor nuvele și povestiri din diferite literaturi.

Ce lucru curios trebuie să mai notăm aici, că Gorjan, în epilogul redacției sale, pune în legătură povestea Halimalei cu istoria românească, într-un chip foarte naiv:”Cu drept cuvânt se laudă Halima pentru fapta ei. Însă fapta lui Mircea Vodă pe la anul 1393, care prin armele sale comandate cu multă înțelepciune și vitejie împotriva lui sultan Baiazid, este cu mii de ori mai mare, mai slăvită și mai vrednică de pomenit în tot minutul, căci a nimicit legislația numitului sultan, prin care îndatora țara noastră, ca pe tot anul pe vremea viitoare, să dea Porții câte 500 de copii și zece mii de galbeni. Prin cererea lui Aidin nu se stârpea neamul omenesc, iară prin a lui Baiazid s-ar fi prefăcut țara noastră de mult în provincie sau pașalâc, plin numai de turci și toți românii în Osmani și Ibraimi. Mare ești, Mirceo, slăvit în toți vecii! Și nu suntem vrednici de a te pomeni după cuviință”.

ARCHIR ȘI ANADAM

Această povestire face parte din ciclul de povești al Halimalei, dar a venit la noi independent printr-un izvor slav. Cel mai vechi manuscris e din sec. al XVII-lea, publicat de Cipariu: Istoria lui Archirie; altul de la finele sec. al XVIII (1784): Istoria lui Sangrid împărat ce stăpânea țara Dorului. În secolul nostru, Anton Pann publică: Înțeleptul Archir și nepotul său Anadam (1850).

Un împărat avea un sfetnic, Archir. Acesta crescu și învăță pe nepotul său Anadam și-l duse la împărăție în locul lui. Nepotul se gândi într-o zi să piardă pe unchi, ca să-i moștenească averea. De aceea, printr-o scrisoare cu pecete împărătească, făcu pe Archir să vină, din orașul în care sta, în capitală, cu un număr de trupe. Atunci Anadam îl acuză că s-a răsculat și nenorocitul fu osândit la moarte, dar armașul împărătesc nu-l omorî, ci-l ascunse în casa sa. Pete câtăva vreme împăratul din Eghipet dete știre împăratului cestuilalt să-i trimită niște meșteri care să-i facă o cetate, nici în cer, nici pe pământ și meșterii să vină, nici îmbrăcați, nici dezbrăcați că dacă n-o face așa, îl răpune cu oastea. Atunci Archir se arată și îl scoate din încurcătură. Îmbracă niște meșteri în plase, merge la Eghipet și pune într-o cutie un copil, căruia îi dă o frigare cu carne în mână, leagă cutia de picioarele a doi vulturi și astfel se ridică în sus și cerința împăratului e satisfăcută. Povestirea cuprinde la fine întrebări și răspunsuri, de acelea care se găsesc și în literatura orală.După aceasta Împăratul Faraon începu să întrebe pe Archir, zicând: – Cu cine mă potrivesc eu întru slava împărăției mele? – Cu soarele. Îl întrebă iarăși: -Dar boierii mei?Răspunse el: – Cu razele soarelui. – Bine, îi zise împăratul, dar ce copac este acela, care are douăsprezece ramuri, fiecare ramură având câte patru cuiburi și în cuiburi câte șapte ouă, pe o parte albe și pe o parte negre? Archir răspunse: – Copacul este anul, cele douăspezece ramuri sunt lunile lui, iar ouăle pe o parte albe sunt zilele săptămânii și pe o parte negre sunt nopțile. Împăratul îl întrebă iarăși: – În care lună omul bea și mănâncă mai puțin? Archir răspunse: – În luna lui februarie, că este mai mică decât toate. Împăratul zise: – Să te mai întreb una: – Ce este aceea, dintr-un însuflețit iese un neînsuflețit și dintr-un neînsuflețit iese un însuflețit? Archir răspunse: Este oul, când îl ouă găina este neînsuflețit și când îl clocește iese un însuflețit.

GHENOVEVA DE BRABANT

Povestea Ghenovevei este de origine francă și aparține ciclului de legende relative la familia lui Carol cel Mare. La noi s-a introdus prin traducerea lui Pleșoianu, pe la mijlocul secolului trecut (1838) – dintr-un text francez, prelucrat din nemțește. În scurt timp deveni populară.

Identică în fond cu aceasta e o variantă din sec. XVII cu titlul: Povestea pentru împărăteasa țării frâncești ce i-au tăiat maștehă-sa mâinile.Cavalerul Sijefre ia în căsătorie pe Ghenoveva. Năvălind maurienii în Franța, el e nevoit să plece în război. În lipsă, vătaful curții scrie stăpânului său că Ghenoveva e necredincioasă și ea este osândită la moarte. Înainte de plecare, ea încredințează unei servitoare devotate o scrisoare, pe care s-o dea bărbatului său când se va întoarce de la război; apoi fu dusă de călăi în pădure împreună cu copilul. Călăilor le fu milă și n-o omorâră, ci o lăsară liberă. Ghenoveva trăi în pădure cu fiul său, hrănindu-se cu buruieni, până când, odată, mergând Sijerfe la vânătoare, o descoperă și o aduce acasă, fiindcă se încredințase de nevinovăția ei.

BERTOLDOBertoldo e o traducere după un text grecesc (mss. 1779), care traduce și el textul italienesc al lui Giulio Cesare della Croce (tip. 1620).

FILEROT ȘI ANTUZAFilerot și Antuza reprezintă o prelucrare a povestirii grecești a lui Vincenzio Cornaro (1630-1650). Manuscrisul românesc cel mai vechi e din 1800.

DRACUL ȘI FEMEIA

Dracul și femeia s-a tipărit întâi în 1851.

E vorba de un drac, care a fost trimis să trăiască pe pământ și cunoaște astfel toate isprăvile femeilor și concluzia e că: femeia a îmbătrânit pe dracu…Prototipul povestirii e într-o colecție indiană, care a ajuns – nu se știe pe ce cale – în Italia, aici a fost o redacție latinească; din ea Machiavelli a prelucrat scrierea lui Belfegor. Nu se poate spune ce cale a urmat povestirea lui Machiavelli ca să intre în literatura românească. Dr. Gaster amintește două basme care au același subiect. Noi putem aminti nuvela lui Caragiale, Chir Ianulea.

TIL-BUH-OGLINDĂ

Această ciudată numire este titlul unei povestiri care s-a tipărit a doua oară în Brașov, în 1846. E o traducere din nemțește și titlul însuși traduce vorba germană Eulenspiegel, un erou comic popular. Să se observe că din acest nume propriu s-a format vorba franceză espiegle, precum calembour s-a format din numele Kahlenberg, iarăși un erou popular.

Literatura etică[modifică]

În rubrica aceasta așază Gaster câteva cărți poporane, dintre care unele sunt în strânsă legătură cu literatura nescrisă, prin aceea că s-au făcut între ele împrumuturi reciproce. 

VIAȚA ȘI PILDELE LUI ISOP

Probabil că e de origine arabă. Cel mai vechi manuscris în care aflăm aceasta e de la începutul sec. al XVIII-lea (1705). Cuprinde viața fabulistului și o sumă de fabule, care variază în manuscrisele și edițiile de mai în urmă.

Esop sau Isop era un sclav frigian, care din tinerețe a dat semne de mare deșteptăciune, ceea ce contrasta cu chipul său de o urâciune neobișnuită. Fiind vândut unui neguțător, a fost trimis cu mai mulți tovarăși să ducă mai mulți saci cu diferite obiecte dintr-un loc într-altul. Esop a luat în spinare sacul cu pâini, ce era mai greu decât toate celelalte. Tovarășii au râs de el, dar, pe măsură ce mergeau, pâinile se mâncau și povara lui Esop se micșora din ce în ce, pe când a celorlalți rămânea la fel. Cumpărat de către filozoful Xant, el se arată mai isteț decât acesta și dobândește libertatea. Ajungând la împăratul Vavilonului luă de suflet un copil, care mai târziu îl pârî pe nedrept împăratului că e un vânzător. În primejdie să-și piardă viața, scăpă prin istețimea sa. Aceasta e biografia lui Esop.Pildele sale sunt maxime și mici fabule.

FLOAREA DARURILOR

Tipărită întâia oară la începutul sec. al XVIII-lea (1700) cuprinde maxime ale filozofilor și sfinților: Socrate, Aristotel, Ovidie, Sf. Isidor, Sf. Augustin, Toma Achinatul (Toma d’Aquino).

PILDE FILOZOFEȘTI

E o colecție de maxime, „după limba cea proastă grecească, tălmăcite rumânește”. Prima ediție e de la începutul secolului trecut (1713), a doua de la finele aceluiași secol (1783). Sunt mai ales precepte religioase:

Frica lui Dumnezeu iaște săvârșirea cea mai mare și netemerea cea mai mare greșeală;
Frica lui Dumnezeu curățește inima;
Eu mă tem de Dumnezeu și după Dumnezeu nu mă tem de altul fără numai de cel ce nu se teme de Dumnezeu.

Literatura religioasă[modifică]

Sub această rubrică se cuprinde așa-numita literatură bisericească apocrifă, adică povești anonime despre diferite întrebări, la care nu răspunde Biblia și așa-numitele pseudepigrafe, cărți atribuite persoanelor biblice. Ele ne-au venit prin slavi, care le-au luat de la bizantini și multe din ele au fost răspândite de secta religioasă a bogomililor.

Dr. Gaster începe cu zidirea lumii și cercetează comentariile eretice asupra diferitelor puncte, așa cum se oglindesc în literatura slavilor din sud: Adam și Eva, dracii, Cain și Abel, Melhisedec, Avraam, Moise, Solomon, din Vechiul Testament, Hristos, Pilat, Apocalipsul Apostolului Pavel, Epistolia Maicii Domnului, Minunile sf. Sisoe, Vasile cel Nou, din Noul Testament. Unele din aceste legende se găsesc în colindele românești, în basme, în manuscrise de întrebări și răspunsuri, în descântece sau în broșuri speciale.Vom vorbi aici despre cele mai răspândite dintre ele.

MELHISEDEC

Legenda aceasta s-a tipărit întâia oară în 1812 în Iași.
Trăia la hotarele Palestinei un fecior de împărat păgân, închinător la idoli. El a avut doi fii: Melhi și Melhisedec. Tatăl trimise pe Melhisedec să aducă oi de la cireadă, pentru jertfă. Tânărul umblând pe câmp, se pătrunse de puterea lui Dumnezeu și voi să întoarcă pe tatăl său de la cultul idolilor. Acesta se înfurie și vru să-l jertfească zeilor. Intervenind soția sa, traseră sorți și căzu să fie jertfit Melhi. Melhisedec se duse atunci la muntele Tavorului și se rugă lui Dumnezeu să prăpădească cetatea și așa se făcu. Și stete șapte ani Melhisedec acolo și i se făcu pe spate o coajă ca de broască, și-l află, mai târziu, Avraam și fiindcă nu mai rămăsese nimeni din neamul lui Melhisedec, i s-a zis că e fără mamă și tată.

APOCALIPSUL APOSTOLULUI PAVEL

E vorba despre vedenia ce a avut Apostolul Pavel, care a văzut locașul sfinților și cum iese sufletul din om. Îngerul stă la capul omului și când îi iese sufletul îi zice de trei ori: vezi, suflete, să cunoști acest trup, căci cu el te vei împreuna la vremea judedății. Dacă e bun îl plimbă prin iad ca să vadă ce e acolo și apoi îl duce în rai, unde se așază într-un pat sub un pom și așteaptă ziua judecății.Se știu două redacțiuni românești: una pe scurt publicată de Hasdeu în Cuvinte den bătrâni (vol. II); alta pe larg, dar din acesta cunoaște dr. Gaster numai un fragment.

EPISTOLIA MAICII DOMNULUI

E una din cărțile poporane cele mai răspândite la noi până în ziua de azi, pentru că se crede că ea are putere de talisman, așa că au obișnuit s-o cumpere chiar oamenii care nu știu citi, de vreme ce, pentru a-și face efectul e destul s-o pui sub perna unui copil sau unui bolnav.

În cele mai multe edițiuni se cuprind, sub acest titlu, trei cărți deosebite: Călătoria Maicii Domnului la Iad, Visul Maicii Domnului și Epistolia lui Hristos. Ele se află tipărite și separat fiecare.

a) Cea mai veche redacțiune românească a Călătoriei este cea publicată de Hasdeu în Cuvente den bătrâni și datează din sec. al XVI-lea.

Sfânta Maria se rugă de Dumnezeu să trimită pe arhanghelul Mihail pe pământ. Când se coborî îl întrebă: câte munci sunt și unde se muncesc oamenii? Arhanghelul o duse în iad ca să vadă unde și cum se muncesc oamenii. Urmează de scrierea muncilor: unul spânzurat de picioare și mâncat de viermi, pentru că a cumpărat aur prin înșelăciune; o femeie spânzurată de urechi pentru că a ascultat pe la vecini și a învrăjbit oamenii; spânzurați de limbă mincinoșii și clevetitorii ș.a. Maica Domnului s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte și li s-a îngăduit să locuiască în rai din ziua de Paști până la duminica mare.

b) Redacțiunea cea mai veche a Visului se găsește într-un manuscris nepublicat încă și citat de dr. Gaster ca datând din 1874. E o povestire scurtă, în care se vede că Maica Domnului adormind, a văzut în vis pe fiul său judecat, bătut, răstignit, iar Hristos i-a spus că toate acestea are să le pătimească pentru norodul omenesc.

c) Epistola lui Hristos, numită și Legenda Duminicii, înfățișează cea mai veche redacție în citata colecție studiată de Hasdeu.Într-o zi a căzut o piatră din cer, mică la vedere, dar grea la ridicare. Patriarhul Ierusalimului a adunat vlădicii și a făcut rugăciuni ca să afle ce este. Un glas din cer le-a spus să desfacă piatra. Desfăcând-o au găsit închisă epistola prin care Hristos ceartă pe oameni, pentru că nu respectă ziua duminicii. Le cere deci să se îndrepte și făgă duiește răsplată celor ce vor urma sfatul și pedepse grozave celor ce nu-l vor asculta.

LEGENDA SFINTEI VINERI

Și pentru aceasta, redacția cea mai veche e publicată de Hasdeu. Textul e o copie după un original scris probabil în regiunea Brașovului, întrucât se poate judeca după particularitățile de limbă.Sf. Vineri, identică cu sf. Paraschiva, era fiica unor părinți care multă vreme doriseră să aibă copii și cărora îngerii le prevestise că vor dobândi unul. Când se făcu mare, plecă din casa părintească pentru a propovădui creștinismul. Ajungând la un împărat păgân, fu pusă la chinuri: dar ea scăpă neatinsă din toate încercările și ajunse de boteză și pe oamenii împăratului și chiar pe împărat. Așa se mai întâmplă și în alte cetăți, până când i se împlini și ei soarta și muri pentru credință. De aceea ziua de vineri trebuie serbată cu post și rugăciune.

MINUNILE SF. SISOE

Tot așa de răspândită ca Epistolia Maicii Domnului este povestea sfântului Sisoe sau Sisin. E compusă din două letende: Avestița, aripa Satanei și Minunile sf. Sisoe.

Avestița, aripa Satanei, este întâmpinată de Arhanghelul Mihail tocmai în momentul când vrea să se ducă să omoare pruncul ce avea să nască Fecioara Maria. O apucă de păr, o bate și o silește să spună cele 19 nume și să dea încredințare că unde se vor găsi scrise aceste nume nu se va apropia.

Sfântul Sisoe avea o soră, mumă a șase copii, dintre care pe cinci îi luase Diavolul. Când intră sfântul în casă, se strecură și Diavolul și peste noapte fură și celălalt copil. Sfântul alergă după el și aflându-l îl sili să dea pe cei șase copii: ba chiar îl făcu să dea încredințare că unde se va citi povestea aceasta și se va pomeni numele lui Sisoe, nu se va apropia.

Se vede că aceste legende au un element comun: încredințarea ce dă Dracul că nu se va apropia de un anumit loc. Acest element comun explică contopirea celor trei legende.

Redacțiunea veche, din sec. al XVI-lea pe care o publică Hasdeu, cuprinde povestea simplă a Sfântului Sisoe. Redacția modernă este contopită. Aci vorbește Sf. Sisoe, care a văzut cum a pedepsit Arhanghelul pe Avestița. Reproducem încheierea: „Eu mă fac muscă – zice duhul necurat – eu mă fac păianjene, eu mă fac ogar și toate nălucirile, văzute și nevăzute și merg de smintesc femeile și iau copiii și am 19 nume… Dar unde se vor găsi numirile mele scrise nu mă voi apropia de 7 mile de loc de acea casă, nici de nimeni câți vor fi în acea casă, până va fi cerul și pământul”.

B. Literatura cultă[modifică]

I. Literatura veche[modifică]

1. Literatura religioasă[modifică]

Am arătat în introducerea acestei lucrări, pe ce motive ne întemeiem ca să începem cu literatura religioasă și în ce măsură socotim că ea intră în cadrul unei literaturi.

În primul rând cărțile acestea sunt prețioase pentru cei ce vor să studieze faptele prin care a trecut limba noastră. Pentru cei ce nu se ocupă special cu asemenea chestiuni, pot să prezinte interes câteva observări generale. Vom aminti aici, pentru acei doritori de a cunoaște lucrurile cu de-amănuntul, că despre mișcările culturale ale româ nilor, între 1504-1714, a scris o carte I.G. Sbiera (Cernăuți, 1897), iar asupra literaturii religioase până la 1688 a publicat un volum N. Iorga (1904).

Secolul XVI[modifică]

Care sunt cele mai vechi scrieri românești? Avem un număr de manuscrise și mai multe tipărituri. Pentru acestea din urmă cunoaștem data, dar pentru cele mai multe manuscrise nu avem nici o siguranță. Toți cercetătorii trecutului nostru sunt învoiți asupra faptului că nu posedăm nimic anterior secolului XVI. Mai e stabilit că între manuscrise trebuie să căutăm textele cele mai vechi.

Prima grupă o formează trei: Codicele voronețean, Psaltirea voronețeană și Psaltirea scheiană. Câteștrele se găsesc azi în Colecția Academiei (nr. 448, 693, 449).

Mănăstirea Voroneț din Bucovina este una din mănăstirile zidite cam în vremea lui Ștefan cel Mare. Acolo s-au păstrat multe cărți bisericești și slavone și românești. Între ele, a aflat în 1871, Gr. Crețu, o cărticică de 170 pagini, format mic, scris de mână cu o caligrafie îngrijită, artistică pe unele locuri. E însă greu de citit, deoarece cuvintele nu sunt despărțite unele de altele și unele litere sunt unite câte două sau trei într-un singur semn (ligatură).

Manuscrisul acesta a fost numit „Codicele voronețean” și așa este cunoscut; dar socotesc că numirea este improprie. În adevăr, cuvântul latinesc codex, întrebuințat pentru vechile manuscrise din occident, pe care l-am luat și noi, înlocuindu-l uneori prin cel slavon de sbornic, însemnează un manuscris, care conține scrieri de un cuprins variat. Aci însă cuprinsul nu e deloc variat, fiindcă sunt numai faptele și epistolele apostolilor. I se putea zice mai bine cum i-a și zis într-un loc d-l Iorga: Apostolul de la Voroneț. Sub acest nume de Apostol sau de Praxapostol sau de Paxiu, înțeleg clericii noștri cartea care cuprinde faptele apostolilor și epistolele lor. Ele fac parte din Noul Testament, iar acesta are pe lângă cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca și Ion), faptele apostolilor și epistolele: 14 ale lui Pavel, 1 a lui Iacob, 2 ale lui Petru, 3 ale lui Ion, 4 ale lui Iuda și la urmă Apocalipsul Sf. Ion Teologul (adică arătarea lui Hristos în fața acestui apostol).

Foile rămase din manuscrisul de la Voroneț cuprind fragmente din faptele apostolilor, din epistola lui Iacob, din prima și a doua epistolă a lui Petru.

Se vede de aici că nu este lucrare originală, dar prezintă interes pentru vechi mea limbii.

Cât era de veche această limbă? Părerile au fost deosebite. Studii speciale s-au scris atunci de I. Bumbac și I. Nădejde. Cel dintâi credea că e un text din secolul X. Ce bucurie pe toți cei ce se interesau de trecutul limbii române! Vom ști, citind acest manuscris, cum vorbeau strămoșii pe la anul 900. Bucuria aceasta a trebuit să dispară însă, fiindcă studiul făcut de I.G. Sbiera, care a publicat întregul manuscris în 1885 (cu transcriere și cu alte două texte de apostol mai nouă, pentru a înlesni comparația), a dovedit că materialicește era imposibil să fie așa de vechi cum se credea. Argumentele sale cam de natură tehnică, raportându-se în primul rând la hârtie, și arătau că manuscrisul nu poate fi decât din secolul XVI. Comparându-se însă limba acestui text cu textele tipărite, despre care se știa pozitiv că sunt din acest veac, s-a văzut că deosebirile sunt prea mari și astăzi după alte cercetări, publicate de G. Crețu, I. Bogdan, N. Iorga ș.a., se consideră stabilit că textul nostru nu este chiar traducerea din slavonește ci o copie de pe un text mai vechi.

Asupra Psaltirii de la Voroneț s-au publicat cercetări de d-l Ovidiu Densusianu (Anuar. Semin. filol. 1898), iar textul se găsește în „Revista p. istorie”, fundată de Tocilescu (an. XI, p. II de Giuglea).

Cealaltă Psaltire, care a făcut parte din biblioteca de la moșia Scheia a lui D.C. Sturdza, a avut buna soartă de a fi publicată de d-l I. Bianu, în 1889, în niște condiții excepționale: fiecare pagină este fotografiată și reprodusă în facsimile, alături de transcrierea în litere latine. Această procedare, care are numai cusurul că este foarte costisitoare este cel din urmă cuvânt al perfecțiunii; căci textul poate fi studiat, ca și când ar avea înainte originalul, de orice cercetător și în orice parte a lumii.

Manuscrisul acesta este mai puțin artistic, literele sunt mai grosolane. Cuvintele sunt mai adesea despărțite. Formatul e mic și textul are 530 pagini. El cuprinde întreaga colecție de imnuri religioase sau psalmi ai marelui rege-poet David.

O ediție științifică cu studii, text și glosar a dat d-l I. Candrea (2 vol., 1916).

Între aceste trei manuscrise sunt asemănări foarte însemnate de aceea se socotește că traducerea primă a fost scrisă în același timp și în același loc. Unii au socotit că locul trebuie să fie Ardealul. D-l Iorga crede că e Maramureșul și că timpul e secolul XV.

Caracterul cel mai însemnat al limbii în care sunt scrise aceste manuscrise sunt prezența sunetului r sau nr în locul lui n intervocalic. Așa se zice: cire în loc de cine, pânre în loc de pâne, pâine ș.a. Această particularitate trăiește până azi în puține cuvinte în Maramureș, în mai multe cuvinte în Țara Moților (Munții Apuseni ai Transilvaniei) și în foarte multe vorbe din dialectul istriano-român.

Aceeași deosebire de sunete se găsește și în alt manuscris, care e cunoscut sub numele de Codex Sturdzanus și se păstrează în colecția Academiei sub nr. 447. E o cărticică de formatul cărților in 8, pe care înainte de 1879 D.A. Sturdza a pus-o la dispoziția lui B.P. Hasdeu, care s-a decis să-l studieze și i-a dat numirea ce i-a rămas până azi.

Hasdeu publică în 1880 acest manuscris cu studii istorice, lingvistice și literare (Cuvente den bătrâni, vol. II). El stabilește că între 1580-1620 a trăit în satul Mihaciu din Ardeal (fostul scaun al Arieșului, azi Comitatul Turda-Arieș, cercul Vințul de Sus) un preot care își zice singur Popa Grigore și care a adunat câteva cărți poporane, a copiat el unele și a tradus însuși din slavonește. Se pot face deci două grupe: unele scrise între 1550 și 1580 de diferite persoane și numai adunate de Popa Grigore; altele între 1580 și 1619, scris de el.

Cele anterioare anului 1580 sunt următoarele:

a) Rugăciunea de scoaterea Dracului. Credința că Dracul intră în unii oameni și-i chinuiește era foarte răspândită printre români în secolele trecute. De asemenea, nenorocirea se scapă cineva recitându-i-se de către preoți anumite rugăciuni, care aveau darul să alunge pe Necuratul. Aci aflăm povestea (cunoscută de la literatura poporană) a sfântului Sisoe;

b) Călătoria Maicii Domnului în Iad sau „Cuvântu de îmblare pre la munci sfânta Maria vria să vadză cum se muncesc rodul creștinescu”. (Cunoscută de la literatura poporană.)

c) Apocalipsul Apostolului Pavel sau „Cuvântul sfântului Pavel apostolu de la ieșirea sufletelor”. Povestește cum a văzut ieșind sufletul omului, cum se pedepsesc oamenii răi în Iad și cum se răsplătesc cei buni în Rai.

d) Cugetări în ora morții. Este o compozițiune fără titlu în text, în care ni se înfățișează cugetările ce ar putea să aibă un creștin când vede moartea apropiindu-se și-și ia rămas bun de la familie și amici; cere o îngăduială de câtăva vreme, dar neputând-o căpăta de la Arhanghel, vorbește despre învierea morților și judecata de pe urmă și despărțirea celor buni de cei răi.

Textele scrise după 1580 sunt următoarele:

a) Legenda Duminicii. Cuprinde epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii (cunoscută de la literatura poporană);

b) Încercări de traducere din slavonește, fragment, după un text religios, atribuit sf. Ion Chrisostom;

c) Întrebare creștinească. Pe la 1560 s-a tipărit în Brașov de către autoritatea săsească un catechism în limba română. Acest text – care astăzi nu se mai găsește – devenind se vede rar pe timpul Popii Grigore, el l-a copiat (pe la 1607) și i-a dat titlul de „întrebare creștinească”;

d) O predică. Se explică Tatăl nostru, nu în chip original, ci cu obișnuitele cuvinte din textele religioase; dar are o importanță foarte mare prin mulțimea arhaismelor și a particularităților de tot felul ale limbii din acest timp. Este numită de obicei prin cu vintele inițiale „Frați dragi”;

e) Legenda Sfintei Vineri. Sfânta Vineri, identică cu Sfânta Paraschiva, este dintre cele mai populare figuri de sfinți, din cauza episoadelor romantice ce conține povestea vieții ei, care în unele părți se aseamănă cu miracolul basmelor. Textul acesta este o copie de pe un original scris probabil în regiunea Brașovului, întrucât se poate judeca după particularitățile limbii;

f) Fragment dintr-o conjurație. Sub acest titlu se cuprind vreo 7-8 rânduri dintr-o rugăciune, prin care se alungă dracii;

g) Legenda lui Avraam. Povestește cum a venit fulgerul să ia sufletul acestuia și cum și-a dat patriarhul sfârșitul;

h) Fragment liturgic. Nu e scris de Popa Grigore, ci de altă persoană. Cuprinde ceva dintr-o zi de duminică dimineața din postul Paștilor;

i) O predică. Scrisă de altă persoană, nu de Popa Grigore, este importantă prin faptul că nu reproduce cuvinte obișnuite din cărți, ci pare a fi originală. Este numită de obicei, spre a se deosebi de cealaltă, prin cuvintele inițiale: „Zise Domnul”.

Popa Grigore, culegătorul și traducătorul de cărți poporane, se vede că era un preot care nu se ridică, prin învățătură, mai presus de poporanii săi. Numai așa se explică prezența unor texte eretice între predici religioase. Hasdeu dă atenție deosebită acestor eresuri și emite părerea că cele mai multe dintre credințele eretice cuprinse în colecția preotului din Măhaciu, se datoresc secției bogomililor.

Ce este aceasta?

Creștinismul a avut să lupte cu o sumă de secte, pe care diferitele concilii le-au osândit și ale căror cărți au fost arse. Cu toate acestea, eresurile s-au răspândit mai mult în țările în care cunoștințele dogmatice erau mai puțin întinse. Între numeroasele eresuri creștine a fost și bogomilismul.

Iată, în câteva cuvinte în ce constă această credință:

Dumnezeu a avut doi fii: pe Satanail și pe Mihail (identic cu Hristos). Fiul cel mare, Satanail, s-a răsculat contra tatălui și a devenit elementul rău. Hristos l-a învins, l-a aruncat în Iad și i-a luat terminațiunea il, lăsându-l „Satana”. Pământul și cu tot ce se află pe dânsul, împreună cu omul, este creația lui Satanail; dar Dumnezeu a dat omului și o parte de la dânsul, adică sufletul. De aceea în om sunt două elemente veșnic în luptă. Religia ortodoxă cu toate dogmele ei era considerată ca operă a Satanei. Cine e cu adevărat credincios trebuie să respingă toate acestea și să caute a întări elementul divin. De aceea bogomolicii primeau numai pe „Tatăl nostru” dintre toate rugăciunile și încolo aveau altele ale lor, duceau o viață ascetică, mâncau numai vegetale, nu admiteau liturghia, posteau lunea, miercurea și vinerea și fiecare credincios se considera preot.

Se vede din această scurtă expunere că avem aici credința dualistică, asiatică, lupta între principiul binelui și al răului, pe care o aflăm în religia persană. Acolo, în Asia, s-a format secta Manicheilor sau Pavlicianilor, numită așa după fondatorul Manes și după apostolul Pavel, ale cărui învățături le aveau ei în cea mai mare cinste. De acolo s-a strecurat în Tracia prin secolul VIII și a intrat într-o nouă fază, devenind doctrina bogomilică. Acest nume s-a dat de la Popa Bogomil (călugărește Ieremia), care trăia pe timpul împăratului bulgar Petre (927-968) și care „a răspândit în Bulgaria eresul manicheic”.

De la Dunăre de jos credințele bogomilice au luat drumul prin Italia și au ajuns până în Franța de sud, unde se formă secta Albigensilor, contra căreia vedem pe regele Philippe-Auguste (1223) trimițând armată. În genere, în Europa credincioșii bogomilismului erau numiți bulgari, sub diverse forme: bulgari, bugari, bougres (în limba franceză a rămas vorba bougre, schimbându-și sensul din „eretic” în „om ticălos”).

Sunt motive puternice pentru a se susține că doctrinele acestea au trecut și de-a stânga Dunării. Hasdeu aduce următoarele argumente:

1. Mărturia sasului Reicherstorffer (sec. XVI), care spune că moldovenii au cea mai mare venerație pentru apostolul Pavel.

2. Încredințarea unui boier moldovean (sec. XVI) că Petru Rareș este creștin de legea „Sancti Pauli”.

3. Existența (în sec. XVII) unor români în Transilvania, care considerau pe apostolul Pavel mai presus de toți sfinții.

4. Transmiterea până azi a proverbului săsesc „L-a părăsit ca Sf. Pavel pe români”, proverb ce se găsește și la unguri.

La acestea Sbiera adaugă expresia „oameni buni”, ce se întrebuințează în popor și pe care o alătură cu „bons hommes”, nume ce-și dau unii altora sectarii bogomilici din Italia și Franța.

Trecând la români, doctrinele de care ne ocupăm se întinseră repede din două cauze: toleranța clerului român, necunoștința deplină a dogmelor ortodoxe. Astfel, românul crede că, pe lângă păcatul originar cu care se naște omul, îi este scris să facă alte păcate. Trebuie dar să mai răscumpere din ele cât va putea și în acest scop aleargă la ajutorul sfinților și spre a avea mai multe ajutoare, creează sau introduce sfinți deosebiți de-ai creștinismului. Așa avem: Sf. Vineri, Sf. Duminecă, Sf. Miercuri, Sf. Soare ș.a. Apoi, viața viitoare frământă spiritul românului. Iadul cu munci i se înfățișează cu culorile cele mai înfiorătoare și diavolul joacă un mare rol în viața lui. Pe când îngerul, ce-i stă pe umărul drept, îl îndeamnă la bine, diavolul îl pune să facă rău. Diavolul se întrupează în diferite animale și persecută pe om; tot el produce diferite boli sufletești și trupești, de care nu poate scăpa omul decât prin descântece și rugăciuni.

Tot de la bogomili pare a se fi păstrat la români postul de lunea, înlăturarea de către țărani a cărnii de vită mare, zilele de pește din posturile cele mari, precum și admirațiunea pentru viața ascetică.

Chestiunea influenței bogomililor nu este însă așa de sigură. Într-o colecție de Studii bizantino-române publicată de D. Rousso în 1907 se cercetează unele texte socotite bogomilice de către Hasdeu și se combat opiniile acestuia. Argumentele acestea sunt de două categorii: de o parte arată că textul Cugetări în ora morții socotit bogomilic, deci eretic, este o reproducere din rânduiala înmormântării stabilită de biserica ortodoxă; de alta, compară unele credințe bogomilice cu pasagii din textul studiat și arată că ele sunt în contradicție și deci textul nu poate fi bogomilic.

Critica aceasta se prezintă cu destul temei. Ea stinge numai în parte concluziile lui Hasdeu, care ne îndeamnă a crede că multe din textele măhăcene sunt bogomilice.

Mai avem încă două manuscrise din secolul XVI.

Unul a fost descoperit de Hasdeu în biblioteca din Belgrad și publicat în Cuvente den bătrâni (vol. I). Este un fragment (vers. 3-41, cap. XXVI) din Levitic.

Se știe că Vechiul Testament cuprinde trei grupe de cărți din care cea mai în semnată e formată din cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateucul: Facerea, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul.

Hasdeu socotește că cele două pagini aflate de el sunt cel mai vechi text biblic în limba română și că s-ar fi scris pe la 1560 în Oltenia. Cu totul alta este părerea d-lui Iosif Popovici (în rev. „Cozânzeana” din Orăștie), care le socotește ca un rest din traducerea întregii biblii care s-a tipărit în Orăștie, sub titlul de Palia în 1582.

Alt manuscris din acest secol este Evangheliarul lui Radu Grămăticul, care se găsește în biblioteca British Museum din Londra. A fost semnalat de un scriitor rus în 1878 și cercetat de Hasdeu, care a publicat asupră-i un studiu urmat de extrase, în „Columna lui Traian” (1882 și 1883). Are 276 foi format in 8 mic și cuprinde cele 4 evanghelii precum și câteva pagini slavonești.

Într-o notiță slavonească de la finele manuscrisului, „Radu Grămăticul, fiul lui Drăghici din Mănicești pe lângă orașul Ruși pe râul Vede” spune că, fiind fugit în satul Novaiceni pe râul Osma, a aflat că Pătrașcu-Vodă (Petru Cercel) este la Rodos și s-a dus acolo ca unul ce-i era devotat. Pătrașcu i-a zis să scrie evanghelia; el a început-o la 3 iunie și a sfârșit-o la 14 iulie 7082 (1574). Petru Cercel (domn în Țara Românească între anii 1583 și 1585) a purtat cu sine manuscrisul prin toate țările pe unde a călătorit, după ce pierduse tronul, și l-a lăsat moștenire fiului său Marcu. De la acesta, nu se știe cum, a ajuns în 1721 în posesia unui german și în fine a căzut în mâna vestitului iubitor de cărți R. Harley, a cărui bibliotecă se găsește la numitul muzeu din Londra.

Timpul scurt pe care zice Radu că l-a întrebuințat ca să sfârșească lucrarea face, cu drept cuvânt, pe Hasdeu să afirme că nu poate fi vorba de o traducere a lui Radu însuși, ci de o copie. Nu posedăm textul de pe care a copiat el, dar d-l N. Iorga socotește că trebuie să fie același cu textul pe care l-a reprodus Coresi când a tipărit în 1560-61 Evanghelia.

În ce privește tipăriturile din sec. XVI, sarcina cercetătorului este mult ușurată prin prețioasa lucrare: Bibliografia românească veche de I. Bianu și N. Hodoș, pe care o publică Academia română din anul 1898. Cercetarea a ajuns la anul 1817 și trebuie să se oprească la 1830.

Din această lucrare se vede că cea mai veche tipăritură din principatele române ce se cunoaște până azi este o leturghie slavonă din 1508; iar cartea românească cea mai veche este din 1560-61; o evanghelie tipărită de diaconul Coresi. Cu numele lui trebuie să începem lista vechilor tipărituri.

Nu avem cunoștințe pozitive despre acest Coresi. Se pare că este neam de grec din insula Chyios, că familia lui venise mai de mult în Muntenia și se rumânizase. Într-un articol publicat de N. Hodoș (în Prinos adresat d-lui D.A. Sturdza, 1903) se stabilește chiar spița neamului din care rezultă că tipograful nostru este fiul unui Coresi grămătic, care făcuse o biserică în 1544. Pozitiv este că diaconul Coresi trăia în Târgoviște și se ocupa de meșteșugul tipografiei. Nu știm sigur dacă a plecat de nevoie din țară (cum crede d-l Iorga) sau dacă a fost chemat la Brașov de judele de acolo Hans Benkner. Știm însă că acolo a tipărit o serie întreagă de cărți, care alcătuiesc tipărituri românești.

Se cunosc de la Coresi 15 lucrări, dintre care șase românești, una cu text slavon și cu text român, iar restul slavone pe de-a-ntregul.

Cea mai veche tipăritură este din 1560-61, colecțiunea celor 4 evanghelii, Tetraevanghelul, tradus în colaborațiune cu Teodor Diacul. Exemplarul cel mai complet se găsește în Biblioteca Academiei.

În această lucrare sunt numai textele evanghelice. Biserica noastră însă a avut totdeauna trebuință de explicări ale acestor texte.

Ar fi fost desigur de un mare interes pentru istoria limbii și a literaturii noastre ca explicările să se fi scris de-a-dreptul în românește; din nenorocire ele sunt numai traduceri și din această pricină au și o importanță mai mică.

Explicările evangheliilor formează ceea ce se numește Cazanie. Cei vechi întrebuințau și numele de Tâlcul evangheliilor sau Evanghelie cu învățătură sau Evanghelie învățătoare.

Coresi a făcut două scrieri de acest fel, care sunt cunoscute de specialiști sub numele de Cazania l-a și Cazania 2-a, prima tipărită pe la 1564, după informația dată de Cipariu (căci acum nu se mai găsește nici un exemplar din această carte); a doua la 1580-81.

În serviciul bisericesc, scrierea complementară a evangheliei este Apostolul adică faptele ucenicilor lui Hristos.

Colecțiunea acestor fapte se numea la cei vechi Praxiu, Praxapostol sau și cu numele simplu de astăzi Apostol.

Coresi a tipărit o asemenea lucrare pe la 1563.

Pe lângă aceste cărți pur creștinești, biserica noastră ca și cea catolică a admis pentru serviciu și din cărțile ebraice ante-creștine. Cea mai importantă este desigur Psaltirea, adică colecțiunea acelor minunate imnuri ale lui David care n-au fost în nici o literatură ajunse până acum. În literatura noastră veche Pasltirile sunt între cele mai numeroase lucrări.

De la Coresi avem 3: una cu text român și cu text slavon, cunoscută sub numele de Psaltirea slavo-română, tipărită la 1577 și reprodusă în edițiunea Academiei de Hasdeu; două numai cu text românesc, una tipărită în 1568, alta în 1570.

Diaconul Coresi avea și un fiu numit Șerban. Acesta a tipărit la 1588 în limba slavonă un Liturghier.

Locul tipăririi cărților lui Coresi a fost Brașovul, fapt stabilit de publicația bibliografică a Academiei, pe când până aci se credea că unele lucrări ale lui Coresi s-au tipărit la Sas-Sebeș.

Rostul acestor tipărituri a fost explicat ca un efect al propagandei protestante (sub forma calvină și luterană). Doctrinele reformate plecând de la ideea lui Luther, cereau ca tot serviciul divin să se facă în limba fiecărui popor, iar nu în limba latină, cum se făcea în părțile catolice. În țările ortodoxe locul latinei era ținut de slavonă și deci se putea aplica aceeași teorie; și de aceea zice Coresi, în epilogul evangheliarului, că a scris cartea pe românește ca „să înțeleagă rumânii cine-s (care sunt) creștini” și citează din Apostolul Pavel: „În sfânta beserică mai bine a grăi cinci cuvente cu înțelese decât zece mii de cuvente neînțelese ÎN LIMBĂ STRĂINĂ”.

Apoi să adăugăm faptul că lucrările lui Coresi s-au tipărit din îndemnul și cu cheltuielile magistraților orășenești protestanți: Hans Benkner (Haneș Beagner, zice el) și Lucas Hirscher (Lucaci Hrăjilă) din Brașov și a calvinului Forro Miklos.

Ar fi încă o chestiune de cercetat dacă Coresi este traducător sau numai tipăritor? Un răspuns categoric nu se poate da pentru toate cărțile lui. D. Iorga crede că el s-a folosit de manuscrise transmise din Moldova și datorită propagandei husiților. În ce privește Molitvenicul adaus la Cazania I, este ca și sigur cum observă N. Hodoș (în citatul său articol) că a fost tradus de cineva din ungurește și revăzut numai de Coresi, care introduce câteva muntenisme.

Contemporană cu tipăriturile lui Coresi este o Evanghelie slavo-română, semnalată de Karataev și I. Bogdan, care s-ar fi tipărit în Țara Românească. Publicația bibliografică a Academiei îi pune data 1580. E păcat că exemplarul păstrat la Petersburg în biblioteca publică e incomplet.

Cea mai veche este așa-numita Palia de la Orăștie, primul text biblic ce se cunoaște în limba română. Cuprinde din cărțile lui Moise: Facerea și Ieșirea.

Tipărirea s-a făcut în anul 1582, dar se pare că se tradusese mai mult decât se tipărise și din aceasta s-a rătăcit o copie pe 2 foi, despre care am vorbit mai sus.

Din prefața cărții, se vede că traducerea s-a făcut de episcopul Mihail Tordaș, care s-a asociat cu dascălul Efrem Zacan, cu Ștefan Herce, preot din Caransebeș, cu Moise Peștișel, preot din Lugoj, și cu protopopul Achirie din Hunedoara. În privința limbii din care au tradus, sunt două păreri. D. Iorga, sprijinit pe cuvintele din prefață „cu mare muncă scoasem (scoaserăm) din limba jidovească și grecească și sârbească”, zice că s-a tradus din slavonește. D. Iosif Popovici, în studiul publicat în „Analele Academiei” (Tom. XXXIII) susține că s-a tradus și din ungurește.

Asupra tuturor acestor cărți cea mai recentă este studiul d-lui G. Pascu (Istoria literaturii și limbii române în sec. XVI, Buc. 1921).

Secolul XVII[modifică]

În secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată. Numărul manuscriselor cât și al tipăriturilor, ce cunoaștem din acest timp, este așa de mare, încât nu se mai cere să le înșirăm pe toate. Vom vorbi numai de cele mai însemnate și vom face cunoscut și figurile acelor bărbați ai bisericii care au lucrat în această direcțiune.

Bibliografia românească veche ne arată 83 de tipărituri în acest secol, în țările române. Mai toate sunt de natură religioasă. Cele românești ne dau cărțile fundamentale ale bisericii creștine. Din acest timp avem cea dintâi biblie completă: este așa-numita Biblie a lui Șerban din 1688. Psalmii lui David apar în Transilvania, într-o traducere tipărită la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1651 și în Moldova în cele două traduceri ale lui Dosoftei. Noul Testament cu text simplu sau cu comentarii (cazanii) este însă cartea cea mai răspândită, dar din toate traducțiile și edițiile câte se cunosc, nici una nu e tipărită în Moldova. În schimb, în Moldova apare cea dintâi culegere de Vieți ale sfinților, în marea lucrare în 4 volume datorită mitropolitului Dosoftei și tipărită la Iași între anii 1682-1686. Cărțile de ritual (Liturghii, Ceasloave, Molitfelnice) ocupă un loc în semnat și se găsesc tipărite în câteșitrele principatele.

Se știe că în secolul XVII biserica română este tulburată de propaganda calvină și luterană. Propaganda aceasta pe care a studiat-o amănunțit episcopul Melchisedec (în opera sa: Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, 1890) s-a manifestat prin cărți și aceste cărți au provocat polemici. Literatura română a timpului s-a îmbogățit deci prin câteva catehisme și răspunsuri de combatere sau de apărare. E păcat că din Catehismul calvinesc tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1640 nu se află nici un exemplar. Din Răspunsurile la acest catehism, tipărite de mitropolitul Varlaam în 1650 este unul la Academie, dar nu e încă studiat. Posedăm și replica făcută de calvini în cartea Scutul catehismului tipărită la Alba-Iulia în 1656 (pe care Bariț a retipărit-o în 1879 la Sibiu).

Literatura religioasă este mai variată în acest secol, căci, afară de cărțile pe care le pomenirăm până aci, – se mai publică – însă tot numai traduceri – o colecție de propovedanii la morți de către Popa Ion din Vinț în 1683; explicarea celor 7 taine, tipărită la Iași în 1644; o poveste despre cei 40 de mucenici, tipărită în Alba-Iulia în 1689 ș.a.Din toate aceste cărți vom alege pe cele mai însemnate.

ÎN TRANSILVANIA

Ieromonahul Silvestru,”’despre care nu avem cunoștințe biografice, a tradus Cazania (Evanghelie învățătoare) de la Govora, din rusește, din porunca lui Matei Basarab și după îndemnul mitropolitului și al episcopilor. Această traducere a fost tipărită la mănăstirea Govora în 1642 de către Preda.

Tot el a început, din porunca lui Racotzi, principele Transilvaniei, să traducă Noul testament sau împăcarea cu legea nouă a lui Hristos, însă murind nu a putut termina lucrarea, care s-a completat și s-a tipărit mai târziu de mitropolitul Simion Ștefan, în anul 1648.

Mitropolitul Simion Ștefan (1643-1651), a dat mare îndemn tipăririi și traducerii de cărți bisericești, în timpul cât a păstorit.

Tipărind Noul Testament al lui Silvestru, el face o declarațiune de mulțumire către George Racotzi, principele Transilvaniei, apoi o prefață către cititor. Aici ne spune că, îndată după moartea lui Silvestru, a cercetat lucrarea acestuia și a aflat o sumă de greșeli, provenite din pricină că traducătorul răposat nu știa bine grecește. De aceea a luat texte grecești, latinești și slavonești și a completat lucrarea pe care ar voi s-o vadă citită de toți românii, nu numai de cei din Transilvania.

Popa Ion din Vinț a lăsat următoarele lucrări traduse și tipărite:

Sicriul de aur, tipărit în Sassebeș, 1863, după porunca principelui Mihail Apafi. În dedicațiunea către principe, prezintă lucrarea din partea sa și din a tuturor protopopilor și „cu tot săborul românilor din Ardeal”. Această carte e o colecțiune de predici, care trebuiesc rostite de preoți la diferite înmormântări.

Cărare pre scurt pe fapte bune îndreptătoare. Se cunoaște un singur exemplar și aceluia îi lipsește titlul. E un mic tractat de morală practică, pornind cu deosebire din preocupațiune religioasă, formulat în întrebări și răspunsuri. S-a tipărit în 1685.

Popa Ion din Sân-Petru,”’a copiat la 1620 trei cărți poporane: Alexandria, Floarea Darurilor și Rojdanicul.

Manuscrisul, numit „Codex Neagoeanus”, fiindcă e proprietatea d-lui Profesor Neagoe, a fost cercetat de d-l I. Bianu în „Columna lui Traian” (1883) unde a publicat și extrase.

Acest preot nu poate fi socotit ca traducător din slavonește, fiindcă nu spune că le-a tradus și apoi, în vreo patruzeci de zile, cât mărturisește însuși că a întrebuințat, nu se putea face traducerea și prescrierea pe curat.Episcopul Sava (1659-1676) s-a distins prin convocarea unui sobor, la care au luat parte protopopii. Aici s-au formulat o serie de dispozițiuni privitoare la îndatoririle preoților: Așezământurile Vlădicăi Sava pentru folosul preoților, a bisericilor și a creștinilor” (1675), manuscris ce se găsește în Arhiva Făgărașului.

ÎN MUNTENIA

În principatul Țării Românești a înflorit literatura religioasă mai ales în jumătatea a doua a secolului. Cei mai însemnați reprezentanți ai acestei mișcări sunt următorii: 

Teodosie, care ajunse mitropolit la 1668, dar peste câțiva ani (1672) fu scos și închis la Cozia de către Grigore Ghica. Venind la tron Șerban Cantacuzino, îl instală iar în scaun. A păstorit între 1679-1708.

El tipări la București, în 1682, Evanghelia și în 1683 Apostolul, care fu trimis bisericilor din țară pentru trebuința slujbei și, ca să combată direcțiunea calvină din Ardeal, publică o Leturghie slavo-română (București, 1680) în care numai tipicul e românesc, iar rugăciunile sunt slavonești. Această carte fu tradusă de ieromonahul Inochentie.

Melhisedec Ieromonahul a tradus din grecește o carte pe care a intitulat-o: Învățături preste toate zilele. El spune în prefață că a găsit cartea grecească foarte importantă și pentru că românii nu cunosc toți această limbă și, zice el, „ca să nu mă arăt adins mineș iubitoriu”, a tradus-o și a tipărit-o în Câmpulung cu cheltuiala mănăstirii la care era egumen în 1642.

Meletie Machedonul a tipărit așa-numita Cazanie de la Mănăstirea Dealului, în 1644, prelucrată după cartea pe care mai înainte a publicat-o mitropolitul Varlaam la Iași. El ne spune că e făcută cu bunăvoința domnului Matei Basarab, a mitropolitului Teofil și a episcopilor.

Udriște Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, este unul din boierii care s-au ocupat mai mult cu mișcarea literară de atunci. El a îndemnat să se traducă și să se tipărească lucrări bisericești și a tradus însuși povestea lui Varlaam și a lui Ioasaf din slavonește, dar n-a tipărit-o.

Varlaam, „arhiepiscop și mitropolit al Târgoviștei și al scaunului Bucureștilor, exarh plaiului și a toată Ungro-Vlahia” (1673-1679), este inițiatorul tipăririi unei interesante lucrări bisericești Cheia înțelesului. El mărturisește în prefață că urând lenea și fiind doritor de muncă a organizat o tipografie în București, aducând „dascăli de tipografie” și apoi s-a gândit ce carte ar fi mai bună, ca să înceapă seria de lucrări ce trebuiau date românilor. A găsit o carte culeasă dintre multe scripturi sfinte și scrisă rusește de Joanichie Galetovski, arhimandritul Cernigovului. Îndată, cu multă cheltuială, a adus dascăli învățați – dar nu se spune numele nici unuia – și au pus de au tradus-o românește. Aceasta este Cheia înțelesului, adică învățături religioase morale, explicând texte din evanghelie, deci tot o cazanie. A tipărit-o în 1678.

Mitrofan, fost epliscop al Hușilor (1683-1690), căzând în dizgrația lui Cantemir, a fost nevoit să plece din Moldova și să vie în Muntenia, unde-l vedem ocupând episcopia Buzăului și bucurându-se de multă trecere și simpatie.

De la dânsul posedăm un manuscris intitulat Albina, copie, pe la 1688, de pe un manuscris anterior moldovenesc, cuprinzând o serie de capitole de natură morală-religioasă alcătuite din sentințe ale Sfinților Părinți și chiar ale autorilor clasici greci.

În acest timp se face o lucrare de mare însemnătate. Șerban Cantacuzino, [om] politic cu visuri și ambițiuni mari, era în același timp și mare susținător al literaturii naționale. Sub domnia lui se traduse așa-numita Biblie a lui Șerban, importantă și din punct de vedere literar și din cel ortografic și care se tipări în timpul lui Brâncoveanu în 1688.

Traducerea acestei biblii a fost făcută de mai multe persoane însemnate din acea vreme. Din titlu și din prefață aflăm următoarele:

Pe când Șerban Cantacuzino era domn, nepotul său Constantin Brâncoveanu îl îndemnă să tipărească o biblie. Domnitorul cheamă pe arhiereul Ghermano de Nisis (de la Niș) și hotărăște să traducă textul elen, tipărit la Frankfurt. Elenistul acesta însă moare și atunci cheamă „ai noștri oameni ai locului nu numai pedepsiți (învățați) întru a noastră limbă, ce și de limbă elenească având știință”. Aceștia se servesc și de edițiunea septuaginta (a celor 70) și de o traducere slavonă. Cine au fost acești colaboratori? La finele cărții se pomenesc trei nume: Șerban și fratele său Radu (Greceni) și episcopul Hușilor Mitrofan; însă despre ei se adaugă că au deslușit și au îndreptat cuvintele românești deci trebuie să mai fie și alții. Care anume? Hasdeu credea că traducătorul întregii lucrări este Nicolae Milescu dar părerea aceasta a fost combătută de V.A. Urechia și tot ca nefondată o folosește și d-l N. Iorga. D-sa propune ca traducător principal pe stolnicul Constantin Cantacuzino, și presupune că l-a ajutat Sevastian Kymenites, directorul școlii grecești din București, care au fost călăuziți de Dosofteiu, patriarhul Ierusalimului, care scrie și o prefață. Sigur este că nu toată opera s-a tradus în mod efectiv din nou, ci s-au întrebuințat și „alte izvoare vechi”. D-l Iorga zice că mai ales două cărți s-au utilizat: Noul Testament al lui Simion Ștefan din Ardeal și Psaltirea în proză a lui Dosoftei din Moldova.

Prin aceste împrejurări biblia de care vorbim se prezintă ca un simbol al unității limbii și al unității neamului.Frații Greceanu ne-au lăsat pe lângă aceasta, și alte lucrări. Astfrel Șerban a tipărit (la 1693) o Evanghelie elinească și românească iar împreună cu Radu a tipărit (la 1691) o colecțiune de reflexiuni morale-religioase ale Sf. Ioan Chrisostomul, sub titlul: Mărgăritare, adică cuvinte de multe feluri a lui Zlatoustu.

ÎN MOLDOVA

Literatura religioasă a Moldovei este foarte bogată în secolul XVII și se ilustrează prin numele a doi mari prelați: mitropoliții Varlaam și Dosoftei.

Varlaam a fost un călugăr cu cunoștințe teologice și de o mare energie. Fiu de sătean din Putna, cum zice d-l Iorga, el izbuti să se ridice deodată la treapta de mitropolit, căci nu-l aflăm în listele episcopilor eparhioți. Nu cunoaștem anul nașterii și învățăturile sale, dar știm că s-a ridicat pe scaunul arhiepiscopal în 1632 și că a fost în legături foarte strânse cu Vasile Lupu, încât, în 1655, după ce amicul său fu răsturnat de Gheorghe Ștefan, se retrase și el la mănăstirea Secul, unde rămase până la moarte.

Nici împrejurările vieții sale nu sunt cunoscute cu siguranță.

De la Varlaam ne-au rămas două lucrări:

a) Cartea românească de învățătura duminecilor de preste an… (cazanie) tradusă din slavonește și tipărită la Iași 1643.

b) Răspunsuri la Catechismul calvinesc, lucrare tipărită la Suceava (1645), din care până la timpul din urmă se cunoștea numai prefața, reprodusă de Șincai în cronica sa (tom III la anul 1645). Mai era încă o dovadă în faptul că e pomenită în a doua edițiune a Catechismului calvinesc. Acum am aflat de la d-l Bianu că există la Academie un exemplar.

Iată ce zice Varlaam în prefață, între altele:

„Tâmplându-mi-se estimpu a fi în părțile Țărei Românești și vorbind mai vârstos cu oarecare boiarin Udriște Năsturel carele în mijlocul altor cărți nouă ce mi-au arătat, adusu-mi-au și cărțulie mică, Catechismul creștinesc, care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească… pentru care lucru am chemat sobor dintr-amândouă părțile și din Țara Românească și din Țara Moldovei… Am socotit că am o datorie mare să fac respuns și să arăt strâmbătura și tâlcul cel rău al lor ce tâlcuiesc rău și strâmbează scriptura sfântă”.

Din prima edițiune a Catechismului calvinesc nu se cunoaște nici un exemplar. Din a doua (tip. 1656) este la Academie un exemplar. S-a retipărit într-o ediție modernă cu litere latine (1879).

Acest catechism cuprinde două părți: 1) replica la răspunsul lui Varlaam și 2) ca techismul propriu-zis.

Mitropolitul Dosoftei era neam de boier mic sau de neguțător. D-l Iorga crede că familia lui era greacă și că el s-a născut pe la 1624. S-a călugărit de tânăr poate la mănăstirea Probata (jud. Suceava), unde știm sigur că a trăit câtăva vreme și a dobândit cunoștințe serioase mai ales de limbi. Cronicarul Neculce ne spune că știa multe limbi: „elinește, latinește, slavonește și alte”. Și adaugă: „Adânc din cărți știa; și deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel; în țara noastră pe acele vremuri nu se afla om ca acela”.

Reputația aceasta de care se bucura explică cum ajunge la o vârstă tânără episcop al Hușilor (1658-1660) de unde trece la episcopia Romanului, unde stă până în 1671, când se înalță la scaunul metropolitan.

Legăturile sale cu domnitorul Ștefan Petriceico îl silesc să urmeze soarta acestuia, când e răsturnat, și peste puțin părăsește scaunul ducându-se în Polonia. Mai târziu, sub Duca, primește din nou păstoria (1675) și stă câțiva ani, până la vremea lui Constantin Cantemir care-l persecută pentru legăturile lui cu leșii. Atunci părăsește din nou scaunul și se expatriază pentru tot restul vieții sale. A trăit la Zolkiew, la Moscova, la Taganroc, unde a și murit în 1711.

De la Dosoftei avem un număr mare de lucrări. El este mai mare cărturar decât înaintașul său Varlaam. Negreșit, tot traduceri sunt și operele sale, dar nu numai că avem niște traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintâi care scrie versuri românești, traducând psaltirea. Înainte de el nu putem înregistra alte versuri decât stihuri ale peceților, pe când Dosoftei ne dă o lucrare lungă de mai multe mii de versuri.

Psaltirea în versuri s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev din Podolia. Ediție nouă, ajutându-se și de manuscrisul original, a publicat d-l I. Bianu în 1887. Lucrarea e precedată și de un studiu introductiv.

Aceasta este opera cea mai prețuită a mitropolitului moldovean. Ea însă n-a exercitat o influență tot așa de mare, cum au exercitat psaltirile versificate în alte țări creștine, pentru că citirea ei nu s-a introdus în biserică. Trebuie să observăm însă, că unii psalmi au trecut în literatura poporană și au devenit cântece de stea sau bocete.

Versificația lui Dosoftei ne arată toate greutățile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe în felul versurilor poporane însă având totdeauna numai rimă penultimă, cum sunt aproape toate rimele lui Dosoftei.

Slobozi, Doamne, ‘n urechi sfinte,
Graiu cu de jale cuvinte.
Iată Domnul i să știe
Că-i Dumnezeu în vecie…

altele de la 10 silabe, fără emistih, cu construcție greoaie și amestecate câteodată cu câte un vers de 11;

Cu urgia cea neastâmpărată
Ce-i ca focul peste voi vărsată,
Mută-ți, Doamne, pe păgâni mânia
Și peste dânșii îți varsă urgia…

altele de 12 silabe, cu construcție obișnuită din punct de vedere al măsurii și cu cenzură după 6:

Tăcut-am ca mutul și nu i-aș mai zice
Să-i cuvintez bine, că ce stă cu price,
De mi se-nnoește durerea cu boale,
Jalea mea și tânga nu se mai potoale.

Noțiunea ritmului e tot atât de puțin cunoscută lui Dosoftei ca și primilor poeți ai noștri de la începutul sec. XIX.

D-l Iorga observă, cu drept cuvânt, că în altă parte se poate vedea meritul literar al psaltirii de care vorbim: în libertatea cu care traduce. În adevăr, cu cât se depărtează de original, cu atât e nevoit să pună și idei și imagini de la sine – am putea zice: originale.

Iată un exemplu: În loc de „Minunate-s înălțările mării, minunat este întru cele înalte Domnul” zice:

Minunată-i unda mării,
Ce-i mai mare craiul țării,
Că pe toți craiul potoale
Ca spuma mării cea moale.

Tot la Uniev a tipărit în 1673 Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, o mică lucrare de 43 de foi, cu câteva titluri slavonești, fiind lucrarea însăși tradusă din slavonește.

A treia lucrare, Dumnezeiasca Liturghie, tradusă din grecește, o tipărește în Iași în anul 1679. Tot la Iași tipărește în 1680 altă traducere a psaltirii, de astă dată în proză și însoțită de textul slavon; după care urmează un Molitvenic în 1681 și Parimiile în 1683.

Peste un an începe, tot în Iași, să tipărească marea sa lucrare în 4 volume: Viețile Sfinților, pe care o termină în 1686.

Este, împreună cu Psaltirea în versuri, cea mai importantă operă a lui Dosoftei. Stilul înfrumusețat de expresiuni colorate, energice, duioase; sentimentul cu care povestește adânca satisfacție sufletească a celor ce se dau jertfă pentru ideea creștinismului, modul dibaci cu care conduce acțiunea, fac din această lucrare – deși nu pe deplin originală – o scriere în care se vede un talent și care astăzi încă se poate citi cu interes.

Ultimele lucrări ale lui Dosoftei sunt mai puțin importante din punctul de vedere literar; o colecțiune de rugăciuni și sfaturi liturgice, 1683, un octoih, tipărit probabil tot în 1683, dar din care nu se găsește nici un exemplar. După plecarea sa din țară nu se mai află nimic tipărit de dânsul.Amănunte biografice asupra lui Dosoftei se găsesc în broșura d-lui Dinulescu, iar valoarea literară e stabilită în cartea de istoria literaturii religioase a d-lui Iorga.

CĂRȚILE DE LEGI

Nicolae Bălcescu în studiul său asupra izvoarelor istoriei românilor, publicat în 1845 în „Magazinul istoric”, adoptă părerea lui Cantemir, că prima colecție de legi a făcut-o Alexandru cel Bun. Faptul nu e dovedit prin nimic și, chiar de ar fi, ar fi scrisă în slavonește.

Noi nu posedăm decât legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu.

De la Matei Basarab, avem două cărți de legi:

a) Pravila de la Govora, zisă cea mică tipărită în mănăstirea Govora, în 1640.

Din prefață rezultă că s-a tradus din slavonește de către Mihail Moxalie, după îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului, iar tipărirea s-a făcut de către ieromonahul Ștefan din Ohrida și Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora.

Este o legiuire bisericească, vorbește despre spovedanie și împărtășanie, despre căsătorii și alte chestiuni de acest fel.

În același an a apărut și o edițiune în Transilvania, având în frunte numele lui Ghenadie, mitropolitul din Ardeal.

b) Îndreptarea legii, zisă pravila cea mare, tipărită în Târgoviște în anul 1652.

Din titlu și prefață se vede că traducerea s-a făcut „de pre limba elinească pre limba proastă românească” de către Daniil Panoneanul care și iscălește una din prefețe. A doua prefață o semnează mitropolitul Ștefan.

De la Vasile Lupu a rămas o singură colecție de legi intitulată Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 în Iași. În prefață se spune că a tradus Evstratie biv vel logofăt „din scrisoarea grecească pre limba românească să poată înțelege toți”.

Ambii codici se caracterizează prin faptul că sunt simple traducțiuni și compilări din autori străini, fără să se țină seama de trebuințele țării. Din cercetarea lor rezultă că este neexactă afirmațiunea lui Cantemir, primită și de N. Bălcescu, că Vasile și Matei au combinat pravilele străine cu obiceiul pământului. Chiar în prescripțiunile relative la țărani sunt copiate capitole din colecțiunea lui Harmenopol.

Dar nu numai în acest fapt stă asemănarea dintre codicele lui Matei și al lui Vasile; ele cuprind aceeași materie, împărțită în aceleași paragrafe, cu aceeași redacțiune, – chiar cuvintele sunt aceleași. Tot ce se găsește în pravila lui Vasile se află și în a lui Matei; aceasta însă e de cinci ori mai mare.

Asemănarea atât de pronunțată și împrejurarea că pravila lui Vasile se prezintă ca un extract din a lui Matei par curioase, când vedem că cea din Muntenia e tipărită în 1652, iar cea din Moldova la 1646. Ipoteza a două traduceri deosebite e greu de sus ținut din cauza asemănării cuvintelor; dar nu e destul de documentată nici explicarea d-lui Xenopol, care crede că s-a făcut o singură traducere în Muntenia din care s-au extras capitolele ce alcătuiesc condica lui Vasile, și, dintr-o pricină necunoscută până acum, s-a întârziat tipărirea pravilei lui Matei. D-l Sbiera socotește că Eustratie a făcut el întâi o traducere mare, care se găsește în(1645), din care până la timpul din urmă se cunoștea numai prefața, reprodusă de Șincai în cronica sa (tom III la anul 1645). Mai era încă o dovadă în faptul că e pomenită în a doua edițiune a Catechismului calvinesc. Acum am aflat de la d-l Bianu că există la Academie un exemplar.

Iată ce zice Varlaam în prefață, între altele:

„Tâmplându-mi-se estimpu a fi în părțile Țărei Românești și vorbind mai vârstos cu oarecare boiarin Udriște Năsturel carele în mijlocul altor cărți nouă ce mi-au arătat, adusu-mi-au și cărțulie mică, Catechismul creștinesc, care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească… pentru care lucru am chemat sobor dintr-amândouă părțile și din Țara Românească și din Țara Moldovei… Am socotit că am o datorie mare să fac respuns și să arăt strâmbătura și tâlcul cel rău al lor ce tâlcuiesc rău și strâmbează scriptura sfântă”.

Din prima edițiune a Catechismului calvinesc nu se cunoaște nici un exemplar. Din a doua (tip. 1656) este la Academie un exemplar. S-a retipărit într-o ediție modernă cu litere latine (1879).

Acest catechism cuprinde două părți: 1) replica la răspunsul lui Varlaam și 2) ca techismul propriu-zis.

Mitropolitul Dosoftei era neam de boier mic sau de neguțător. D-l Iorga crede că familia lui era greacă și că el s-a născut pe la 1624. S-a călugărit de tânăr poate la mănăstirea Probata (jud. Suceava), unde știm sigur că a trăit câtăva vreme și a dobândit cunoștințe serioase mai ales de limbi. Cronicarul Neculce ne spune că știa multe limbi: „elinește, latinește, slavonește și alte”. Și adaugă: „Adânc din cărți știa; și deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel; în țara noastră pe acele vremuri nu se afla om ca acela”.

Reputația aceasta de care se bucura explică cum ajunge la o vârstă tânără episcop al Hușilor (1658-1660) de unde trece la episcopia Romanului, unde stă până în 1671, când se înalță la scaunul metropolitan.

Legăturile sale cu domnitorul Ștefan Petriceico îl silesc să urmeze soarta acestuia, când e răsturnat, și peste puțin părăsește scaunul ducându-se în Polonia. Mai târziu, sub Duca, primește din nou păstoria (1675) și stă câțiva ani, până la vremea lui Constantin Cantemir care-l persecută pentru legăturile lui cu leșii. Atunci părăsește din nou scaunul și se expatriază pentru tot restul vieții sale. A trăit la Zolkiew, la Moscova, la Taganroc, unde a și murit în 1711.

De la Dosoftei avem un număr mare de lucrări. El este mai mare cărturar decât înaintașul său Varlaam. Negreșit, tot traduceri sunt și operele sale, dar nu numai că avem niște traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintâi care scrie versuri românești, traducând psaltirea. Înainte de el nu putem înregistra alte versuri decât stihuri ale peceților, pe când Dosoftei ne dă o lucrare lungă de mai multe mii de versuri.

Psaltirea în versuri s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev din Podolia. Ediție nouă, ajutându-se și de manuscrisul original, a publicat d-l I. Bianu în 1887. Lucrarea e precedată și de un studiu introductiv.

Aceasta este opera cea mai prețuită a mitropolitului moldovean. Ea însă n-a exercitat o influență tot așa de mare, cum au exercitat psaltirile versificate în alte țări creștine, pentru că citirea ei nu s-a introdus în biserică. Trebuie să observăm însă, că unii psalmi au trecut în literatura poporană și au devenit cântece de stea sau bocete.

Versificația lui Dosoftei ne arată toate greutățile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe în felul versurilor poporane însă având totdeauna numai rimă penultimă, cum sunt aproape toate rimele lui Dosoftei.

Slobozi, Doamne, manuscris și după aceea a luat dintr-însa și traducătorul muntean și el însuși în volumul de pravile ce poartă numele lui Vasile Lupu.

Primele capitole din cea munteană cuprind idei generale: despre lege, despre dreptate, despre datoria judecătorului. Urmează o serie de prescripțiuni relative la viața privată și publică a arhiereilor, preoților, călugărilor; apoi regulile logodnei, ale nunții și ale divorțului, cu felurite și ciudate amănunte.

O altă parte a pravilei s-ar putea numi codice penal. Aici se prevăd pedepse pentru insulte și bătăi, pentru omoruri, pentru furturi, pentru bigamie etc. Urmează o sumă de reguli relative la relațiunile dintre plugari din toate punctele de vedere. Între ele se află consfințită dispozițiunea pe care, prin hrisov, o dăduse Mihai-Viteazul și care, spune, că țăranul e laget de pământ. Iată principalul articol în această chestiune:

„Când va fugi țăranul de la locul și de la stăpânul său, nime nicăiurea să nu-l primească; iar de-l va și primi deodată, de sârg să-l întoarcă înapoi la satul lui de unde iaste; iar de va fi având vreo treabă ca aceea cu dâns acesta ce l-au primit ca să aibă a-și spune treaba către domnul acelui sat; iară de va meșterșugui într-alt chip și va călca pravila aceasta, ca să plătească la domnie… litre de argint și… litre buiarinului aceluia a cui va fi țăranul și în acest chip să aibă îndemânare de la domnie ca să întoarcă țăranul să-l ducă de unde au fost iară ei să rămâie cu toată paguba și cheltuiala”.

Codicele lui Vasile este alcătuit din două părți: întâi, o serie de dispozițiuni penale relative la călcările de hotar, la furturi, tâlhhării etc., împreună cu alte articole privitoare la viața agricolă; al doilea, prescripțiuni despre căsătorie și divorț, despre adulter, omor etc.

Pentru a ne face idee de deprinderile oamenilor din acel timp, vom reproduce câteva dispoziții care privesc purtarea dintre soți. Capitolul are un titlu foarte sugestiv: „Cum și când poate bărbatul să-și bată muierea și în ce chip”. Soțul nu se pedepsește, dacă o va bate „pre vina ei” sau „dacă o va bate puțintel”. Sunt însă cazuri când soțul se pedepsește:

„Cela ce va fi vrăjmaș și cumplit spre muierea lui bătând-o fără de vină sau o va bate cu vrăjmășie pentru puțintea vină, se va certa într-acesta chip: să piarză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muierea, iară de nu-i va fi dat daruri se va certa să dea muierii sale a patra parte din câtu-i va fi zestrea…”

Pedeapsă mai poate primi soțul când o va bate fără de măsură și cu vrăjmășie. Cazuistica bizantină pe care o găsim aici e foarte interesantă. Iată cum se definește lipsa de măsură și vrăjmășia:

„Fără măsură și cum nu să cade și cu vrăjmășie se cheamă bătaie când se face cu toiagul mai vârtos când să va svărâma lemnul sau să facă cu acesta rane să meargă sânge sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap; atuncea de-a pururea se va certa bărbatul pentru vrăjmășia lui.

De-și va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma nu se cheamă că este vrăjmășie asupra ei, de o ar bate cât de mult și de des”.

Asupra acestor colecțiuni de legi s-au publicat în anii din urmă mai multe studii din punct de vedere juridic și istoric, dintre care însemnăm: studiul d-lui I. Peretz despre Pravila de la Govora (Buc. 1911) și al d-lui St. Longinescu despre Pravila lui Vasile Lupu (București, 1909).

Amănunte se pot găsi și în Istoria dreptului român a d-lui St. Longinescu (Buc. 1908) care a început să publice textele legilor vechi în paralel cu izvoarele lor. Până acum a apărut primul volum din această colecție (Buc. 1912), în care se dă Condica lui Vasile.

Secolul XVIII[modifică]

Secolul XVIII este, fără îndoială, cel mai trist pentru Principatele Române, pentru că dominațiunea grecească ajunge culmea prin stăpânirea politică; nu este însă o epocă lipsită de cultură. Domnii fanarioți fac școale grecești, dau decrete și scriu legi în grecește. Limba grecească devine limba clasei înalte din principate și nu rareori găsim membri de mari familii boierești ale țărilor traducând din diverse literaturi în grecește sau chiar făcând lucrări originale în această limbă.

Cultura română se mărginește la școale alipite pe lângă cele grecești și socotite cu totul inferioare – iar ca producțiune literară, cele mai însemnate scrieri sunt cele religioase.

Această literatură a fost cu de-a-mănuntul studiată de d-l Iorga în 2 volume. (Istoria literaturii române în sec. XVIII, 1901). Aci se stabilesc două epoci: a lui Cantemir și a lui Chesarie, care corespund celor două jumătăți ale veacului.

În prima jumătate, dezvoltarea literaturii religioase este mai înfloritoare în Muntenia când trăiesc mitropolitul Antim și episcopul Damaschin.

În a doua jumătate s-a produs și în Moldova o mișcare mai însemnată, astfel că avem aci pe cei doi mitropoliți Iacob I și II și pe Vartolomeu Măzăreanul, iar în Muntenia pe mitropolitul Grigore și pe episcopul Chesarie.

Numărul cărților românești tipărite este destul de mare, iar centrele principale ale acestei activități sunt în Moldova, Iașii, iar în Muntenia, Bucureștii, Râmnicul și Buzăul, la care trebuie să adăugăm și tipografia din mănăstirea Snagovului.

Tipăriturile acestea sunt, în primul rând, cărți fundamentale ale religiei creștine (Psaltiri, Evanghelii, Cazanii, Apostoli) și cărți de ritual (Molitvenice, Penticostare, Octoihuri, Liturghii, Ceaslovuri, Acatiste, Mineie); dar este interesant de notat că acum apar și cărți de citit, cărți literare propriu-zise, însă de literatură pur religioasă și, bineînțeles, traduceri: culegeri de discursuri religioase, explicări ale celor 7 taine, sfătuiri pentru cei greșiți care vor să se îndrepteze, vieți ale pustnicilor, chestiuni dogmatice tratate în întrebări și răspunsuri etc. Tot acum se tipăresc cărți de literatură poporană, gromovnice, pilde filozofești.Vom însemna aci numele cele mai însemnate ale traducătorilor și ale ierarhilor care au cheltuit pentru tipărirea cărților ori au dat îndemn pentru lucrarea lor. 

ÎN MUNTENIA

Filoteiu Sfântagorețul este un călugăr care, precum arată numele ce i se dă, s-a dus și a trăit multă vreme la o mănăstire din Sfântul Munte. El este traducătorul a două opere: Învățături creștinești și Floarea darurilor, ambele scrise în grecește.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu se organizează la mănăstirea Snagov o tipografie. Aci George Radovici – precum spune în dedicația către domn – găsind o traducere, făcută de Filotei, o tipărește în 1700 în Snagov și dă în același timp câteva instrucțiuni cititorilor, cum să se serve de carte.

Un mare prelat în prima jumătate a secolului XVIII este Damaschin, episcop al Buzăului (1703-1708) și mai târziu al Râmnicului (1708-1725), care a tipărit în Buzău „prin osteneala sa” Apostolul din 1704 și Învățătura despre șapte taine în Râmnic, în 1724. El este autorul acelei vestite cărți Mâna lui Damaschin (așezarea rânduielilor bisericești de peste an) pe care o tipărește Ioan Halmaghi la Sibiu în 1793 și o laudă foarte mult, „căci tot meșteșugul ei pe mână se arată și este izvodită cu mare meșteșug de P.O.S. Damaschin, episcopul Râmnicului”.

Dar cel mai însemnat prelat din prima parte a secolului XVIII este fără îndoială mitropolitul Antim,”’căci nu numai activitatea sa literară bisericească, dar viața sa însăși e plină de interes.

Această viață a fost cercetată de către Emile Picot, fost profesor de limba română la școala de limbi orientale din Paris (Notice biographique et bibliographique sur l’imprimeur Anthime [d’Ivire] mètropilitain de Valachie, Paris, 1886) și de către St. Dinulescu (Viața și activitatea mitropolitului Antim Ivireanul, Cernăuți, 1886).

Născut în provincia Caucaziei numită Iberia (cu formă grecească Iviria), în tinerețe căzuse sclav la turci, dar prin inteligența și talentele sale, deveni liber și ajunse – nu știm prin ce împrejurări – în Țara Românească, unde probabil învăța arta tipografică, pe lângă meșteșugul picturii și al xilografiei, pe care le cunoștea dinainte.

Pe la 1690, voind Const. Brâncoveanu să perfecționeze tipografia Mitropoliei, aduse în București pe Antim, numit atunci Andrei. Acesta se călugări aci și organiză tipografia, scoțând ucenici români. În acest timp s-a ocupat și cu studiul limbii patriei sale adoptive, pe care ajunsese în cele din urmă s-o cunoască aproape ca un român născut.

În 1696 îl aflăm egumen al Snagovului, unde stabili o nouă tipografie. Ajunse la 1705 episcop al Râmnicului și întemeie în Râmnicul Vâlcii prima tipografie. În 1708, murind mitropolitul Teodosie, fu chemat Antim la scaun, în București, unde zidi biserica păstrată până azi cu numele lui.

El ura domnia turcească și făcea parte din partidul care simpatiza cu Rusia. Din această pricină avea mulți dușmani în țară și la Constantinopol. Aceștia îl acuzară către Brâncoveanu că face risipă cu banii statului și urmărește detronarea domnului. Antim știu atât de bine să se apere, în două scrisori adresate lui Brâncoveanu, încât toate acuzările fură dovedite false și rămase în cinste până la finele domniei acestuia.

După Ștefan Cantacuzino, venind la tron Nicolae Mavrocordat, pozițiunea lui Antim deveni foarte critică. Domnul căuta numai un prilej ca să scape de dânsul. Răspândindu-se vorba că austriecii au intrat în țară, Mavrocordat fugi la Giurgiu, iar Antim rămase în capitală. Îndată ce se întoarse, domnul care – aflase că știrea era exagerată și avea și 200 de tătari – acuză pe Antim de conspirator, obținu de la patriarh degradarea lui și-l exilă. Pe drum, păzitorii, din porunca domnului, îl omorâră, aruncându-l într-un râu (1716).

Antim ca tipograf la Snagov, ca episcop și ca mitropolit a tipărit, sub îngrijirea sa ori cu a sa cheltuială, multe cărți bisericești românești și grecești dintre care pe unele le-a tradus el însuși. Astfel avem o Psaltire (1694, București), două Evanghelii (1697, Snagov, 1703 București), un Molitvelnic (Râmnic, 1706) și o Liturghie (Târgoviște, 1713), un Octoih (Târgoviște, 1712) și un Ceaslov (Târgoviște, 1715) precum și cărți cu bucăți alese din scriitorii bisericești (Anthologhion, Râmnic, 1705) sau cu maxime religioase (Floarea Darurilor, Snagov, 1700) ș.a. Dar de la el ne-au rămas și lucrări originale: predici rostite la diferite ocaziuni. Acestea n-au fost tipărite în timpul vieții lui, ci s-au păstrat în manuscris (mss. Academiei no. 524.525.549) și au văzut lumina la finele secolului XIX (publ. de I. Bianu, 1886 și de C. Erbiceanu, 1888).

Negreșit aceste predici, care s-au numit cu vorba grecească didahii, sunt în parte imitate și uneori traduse, dar tot se găsesc pasagii originale care ne dau observații asupra stărilor de lucruri din Țara Românească în acel timp.

În aceeași vreme cu prelații de care vorbirăm, a trăit brașoveanul Teodor Corbea, care a tipărit în 1720 o Psaltire în versuri, a doua după a lui Dosoftei.

În a doua jumătate a secolului XVIII trăiește marele mitropolit Grigorie, care ocupă scaunul Ungro-Vlahiei de la 1760 până la 1784. În zilele lui s-au adus și s-au așezat în catedrala din București moaștele Sf. Dumitru Basarabov, a cărui sărbătoare se ține la 27 octombrie. Un mare număr de cărți se găsesc notate în bibliografia de Bianu și Hodoș ca fiind tipărite cu cheltuiala ori cu îndemnul acestui vrednic păstor.

Ucenic al său și călugărit de dânsul este Chesarie episcopul Râmnicului, care învață carte grecească, rusească și chiar franțuzească. După ce stătu 12 ani ca protosinghel la mitropolia din București, fu numit în 1771 vicar al episcopiei Râmnicului, iar în 1773 ales episcop titular al acestui scaun, pe care îl ocupă până la 1780 când își dete sfârșitul.În citata istorie a literaturii a d-lui Iorga (secolul XVIII, vol. I), ni se dau multe amănunte asupra vieții acestui prelat. El a înființat două școli: una în București la metohul episcopiei și alta la Craiova. Lui i se datoresc edițiuni noi ale cărților tipărite mai înainte la Râmnic și mai ales o colecție completă de Mineie (12 volume, 1776-1780). 

ÎN MOLDOVA

Moldova a rămas mai în urmă cu activitatea literară-religioasă a sec. XVIII. Unii au explicat aceasta prin faptul că fusese prea mare figura lui Dosoftei și prea rodnică activitatea lui, încât a fost de ajuns ca să mulțumească pe credincioși încă multă vreme după moartea sa și să îndestuleze trebuința de cărți a bisericii. Poate să fie și aceasta, poate să fie și împrejurarea pe care o notează d-l Iorga, că persoanele ce au stat în fruntea bisericii, s-au ocupat prea puțin de dezvoltarea culturii naționale și de limpezirea limbii bisericești.

S-au distins numai doi din tot șirul de 13 mitropoliți din acest veac: Iacob I zis Putneanul (1750-1758) care publică un act sinodic, prin care se opreau străinii să ocupe scaunul arhipăstoresc al Moldovei și Iacob II Stamate (1792-1803).

Iacob Putneanul, după ce fu silit a părăsi scaunul, petrecu 18 ani la mănăstirea Putna. Acolo se ocupa de cultura religioasă și din această școală socotește d-l Iorga că a ieșit scriitorul bisericesc, cunoscut sub numele de Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul. Acesta a ocupat ranguri bisericești înalte, a fost trimis în Rusia cu diferite prilejuri. Mai târziu, după ce Bucovina trecu sub Austria, el rămase ca dascăl al unei școli românești de învățătură bisericească la Putna.

Nu se știe când a murit, dar în 1800 se afla bătrân, ca egumen, la mănăstirea Precista din Roman.

Activitatea literară a acestui arhimandrit a fost bogată. Ea a fost cercetată de V.A. Urechia și asupra ei a insistat d-l Iorga în a sa Istorie a literaturii din sec. XVIII (vol.I). Un studiu recent asupra lui Măzăreanu, datorit Păr. D. Dan din Bucovina, s-a publicat de Academie (în 1911).

Vartolomeiu a tradus cărți religioase din slavonește și din rusește, dar se vede că nu s-au tipărit, căci în Bibliografia de Bianu și Hodoș nu se întâlnește numele lui. A tradus și opere profane; a scris o relație a unei călătorii în Rusia; a copiat multe cronici ale Moldovei.

Lui i se atribuie și Panegiricul lui Ștefan cel Mare, o operă retorică foarte interesantă. Această operă a apărut întâia dată în revista „Arhiva Românească” a lui Kogălniceanu (vol. I, 1841), după o copie, căci originalul s-a pierdut. De atunci s-a reprodus de mai multe ori: într-o broșură în 1860 (Iași, Berman); în „Revista Română” (1862) cu o introducere de Radu Ionescu; într-o broșură a d-lui I. Bianu, care i-a dat numele de Cuvânt de pomenire. Kogălniceanu declară că nu poate descoperi pe autor, dar crede că a scris pe la 1740. D-l Iorga socotește că Măzăreanu e autorul și aduce o sumă de argumente pentru a-și sprijini această părere (Ist. lit. sec. XVIII vol. I, pag. 540).

D-l O. Densusianu zice („Vieața Nouă” V, no. 13) că e la mijloc o mistificare literară: persoana care a dat lui Kogălniceanu manuscrisul l-a făcut să publice drept scriere veche o lucrare nouă, într-un stil ce caută a imita pe scriitori.

Lucrarea cuprinde o introducere și 3 părți.

În introducere dezvoltă cuvintele psalmistului „omul ca iarba; zilele lui…”.

Partea întâia vorbește despre neamul lui Ștefan și despre vitejiile lui și încheie zicând:

„Care domn mai mari biruințe au făcut și aceste în deosebite vremi și locuri, cu deosebire neamuri? Ca fulgerul de la răsărit la apus au străluminat. Martori sunt leșii, care cu sângele lor pământul nostru au roșit. Martori ungurii, care pe satele și cetățile lor de foc potopite le-au văzut. Martori sunt tătarii, care cu iuțeala fugii lor de fierul lui n-au scăpat. Martori sunt turcii, care în fuga lor nu putură afla mântuire. Martori sunt toate neamurile de primprejur care ascuțitul săbiei lui au cercat”.

În partea a doua, autorul arată pe Ștefan ca om drept:

„Dreptatea pe scaun împărțea și nu ea lui, ci el ei supus și slujitor era”.

Iar în partea a treia este arătată puterea credinței care stăpânea sufletul vechiului domnitor. El a zidit lăcașuri pentru închinăciune, a făcut milostenii, a învățat pe oameni să umble în calea Domnului și viața lui cuvioasă și moartea lui creștinească se vor pomeni de-a pururi de neamul românesc, care-l va plânge în veci. Și, amintindu-și mărimea faptelor lui, generații după generații se vor întreba:

„Acest viteaz nebiruit, acest Domn vestit, acest stăpânitor puternic, au doară țărână va să se facă? Într-acest mormânt să se închiză toate vredniciile lui?”

Pe lângă pasagiile care privesc anume pe eroul Moldovei, cuvântarea e plină de reflexiuni, de meditații religioase asupra vieții omenești. Tonul în care e scris oscilează între panegiric și necrolog. Sunt pasagii care îndreptățesc a crede că acel care a scris și-a închipuit că se află chiar în fața mormântului în ziua înmormântării; sunt altele, care arată că a trecut timp de la moartea lui până la vremea când scrie autorul. Iată un exemplu din acestea din urmă:

„Chiar și până astăzi, după atâtea veacuri, se ține țara aceasta cu dreptele lui așezări”.

2. Literatura istorică[modifică]

Producțiuni istorice în românește nu întâlnim mai înainte de secolul XVII și cel mai vechi scriitor este Grigore Ureche; dar nu se poate admite ca acesta să fi apărut deodată, fiindcă opera lui înfățișează o stare de progres foarte simțitor și fiindcă el însuși indică niște producțiuni anterioare. Hasdeu a aflat într-o traducere polonă o cronică anterioară lui Ureche, dar tocmai aproape de sfârșitul secolului XIX s-au făcut alte descoperiri, care ne arată că istoriografia română începe în secolul XVI și se scrie întâi în limba slavonă.

În biblioteca din Kiev, s-a găsit un zbornic slavon ce conține, pe lângă multe materii de natură religioasă, și un număr de 50 file având ca titlu: Povestirea în scurt despre domnii moldovenești. Această scrisoare au scris-o Isaia din Slatina. Descoperirea aceasta s-a completat prin aflarea în biblioteca clubului bulgar din Tulcea a unui codice, cuprinzând și el, între materii de natură religioasă, o cronică cu titlul: Acesta este letopisețul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început țara moldovenească.

Chestiunea aceasta se poate studia în cele două publicații ale lui I. Bogdan (Vechile cronice moldovenești până la Ureche, Buc. 1891 și Cronice inedite, atingătoare de Istoria Românilor Buc., 1895), privitoare la istoriografia slavonă, cum și în cele două „excursuri” ale d-lui N. Iorga la finele istoriei literatutrii în secolul XVIII (vol. II). Un rezumat clar se găsește și în prima parte a discursului de recepție în Academie a lui I. Bogdan (Istoriografia română și problemele ei actuale, Buc., 1905).

Secolul XVI[modifică]

Istoriografia, adică genul literar care ne păstrează faptele trecutului, s-a început prin simple pomelnice prin mănăstiri și prin însemnări foarte scurte ale evenimentelor din acele mănăstiri. Aceste pomelnice și aceste însemnări cu totul locale dobândesc o importanță generală prin faptul că cititorii, care, natural, trebuie să aibă pomelnice speciale, sunt mai ales domnitori ai țărilor, astfel că, dacă nu aflăm altceva, aflăm măcar date cronologice.

Însemnările acestea devin din ce în ce mai complete și ajungem la cronicile primitive.Dezvoltarea lor se poate urmări mai bine în Moldova decât în Muntenia.

ÎN MOLDOVA

1. Cea mai veche cronică moldovenească, însă scrisă slavonește, este Cronica de la Bistrița.”’Se cunoaște o parte din ea cuprinsă în zbornicul de la Tulcea. Aceasta s-a publicat însoțită de traducere română de I. Bogdan. Iată începutul acestei cronici.

«În anul 6867 (1359) veni Dragoș Vodă din țara ungurească de la Maramureș la vânat de zimbru și domni 2 ani. După el domni fiul său Sas Voevod 4 ani. După acesta domni fiul său Lațco Voevod 8 ani. După el domni Bogdan Voevod 6 ani. Petru Voevod, fiul lui Mușat, domni 12 ani. Iar după el domni fratele său Roman Voevod, fiul lui Mușat, domni 12 ani. Iar după el domni fratele său, Roman Voevod 3 ani. După acesta domni fratele său Ștefan Voevod 7 ani. Iar după el domni Iuga Voevod 2 ani”.

Partea care urmează este intitulată „țarii moldovenești” singura cronică unde se dă acest nume domnitorilor noștri. De aci încolo, adică de la Alexandru cel Bun, se dau mai multe amănunte, ceea ce dă drept a se crede că din vremea acestuia încep letopisețele moldovenești și de aci încolo se copiază și se completează – și una din aceste copii este și manuscrisul numit Cronica de la Bistrița.

Această cronică merge până la războiul lui Bogdan cu Radu cel Frumos (1506). Partea cea mai dezvoltată este domnia lui Ștefan cel Mare.

2. Cronica de la Putna, publicată tot de I. Bogdan, cu traducere, pare a fi formată din două bucăți: prima mai pe scurt de la Dragoș (1359) până la Petru Aron (1456); alta mai pe larg, de la suirea lui Ștefan cel Mare (1457) până la Petru, fiul lui Bogdan Chiorul (1525).

Partea întâia e mai mult o simplă genealogie, spunând al cui fiu era fiecare domn și câți ani a stat pe tron. Ea are valoare pentru că e una din cele mai vechi însemnări istorice moldovenești și ne arată cum se făceau acestea. I. Bogdan o atribuie unui călugăr numit Azarie, bazându-se pe faptul că un adnotator al lui Ureche dă niște notițe care se găsesc în această cronică și zice că le-a găsit într-un letopiseț sârbesc (adică slavon) al lui Azarie călugărul.

Cronica de la Putna a fost tradusă în limba polonă de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poartă, dar reținut în Iași de către Alexandru Lăpușneanu, care se temea să nu reclame contra lui.

Traducerea lui Brzeski s-a numit Cronica moldo-polonă pentru că a tradus povestirea evenimentelor de la 1359 și până la 1525, iar de aci și până la 1566 a adaus de la sine. Lucrarea aceasta a fost publicată de Wojcki (1844) și tradusă de Hasdeu în „Arhiva istorică”.

3. Cronica lui Macarie, a fost descoperită și publicată cu traducere română de I. Bogdan. Macarie a fost egumen la mănăstirea Neamțului și mai târziu episcop al Romanului. Și-a început cronica pe când era egumen, după îndemnul lui Petru Rareș și al marelui logofăt Teodor. Ea cuprinde istoria Moldovei de la moartea lui Ștefan cel Mare (1504) până la instalarea lui Petru Rareș, în a doua domnie (1541). Se pot deosebi două părți: partea până la Rareș e o compilațiune după analele putnene; istoria lui Rareș e partea principală.

El a căutat să imite pe scriitorii slavoni și în special traducerea slavonă a scriitorului bizantin Manasses, care scrie cu multă pompă retorică. Imitațiunea a mers așa departe, încât a luat expresiuni, comparațiuni, reflexiuni și de multe ori le-a pus în cronica sa în locuri în care nu erau nicidecum potrivite. Afară de aceasta, valoarea cronicii e mică și prin faptul că se arată foarte părtinitor pentru Petru Rareș, căruia îi dă cu belșug toate laudele și merge uneori până la denaturarea faptelor pentru a putea să vorbească bine despre dânsul.

4. Tot lui I. Bogdan se datorește și publicarea Cronicei lui Eftimie. Eftimie a fost egumen la mănăstirea Neamțului și a scris cronica din porunca lui Alexandru Lăpușneanu. El a fost influențat de Macarie, dar nu a dat atâta importanță ca dânsul modului de expunere, ci s-a preocupat mai mult de fapte. Lucrarea lui, care merge de la 1541 pânjă la 1553, continuând pe Macarie, e importantă pentru noi, pe de o parte fiindcă n-a fost folosită de Ureche, pe de alta fiindcă ne dă lămuriri în privința fiilor lui Petru Rareș, despre care avem puține cunoștințe.

Natural, Lăpușneanu este zugrăvit în culorile cele mai favorabile. Când vorbește despre suirea lui pe tron, îl numește:

„Viteazul și prea înțeleptul ostaș, minunatul Alexandru care ca o stea strălucitoare și-a îndreptat cursul său spre țara sa”.

Iar când arată impresia ce-a produs-o asupra poporului, zice:”Veneau din toate locurile oamenii să se îndulcească de vederea feții lui, de bunătatea, de blândețea și de frumusețea lui și se uitau la chipul voevodului ca la chipul lui Hristos”…

ÎN MUNTENIA

În Muntenia se vor fi scris, de asemenea, pomelnice și scurte însemnări cronologice, dar nu s-au păstrat. Lucrări mai lungi nu s-au putut scrie: aceasta este, cel puțin, părerea d-lui Iorga în cercetarea asupra vechilor cronice muntene (excursul II în vol. II al Istor. lit. sec. XVIII).

Se pomenesc totuși două lucrări din secolul XVI: o biografie a patriarhului Nifon și o istorie a lui Mihai Viteazul.

Grecul Nifon, gonit de turci din situația de patriarh al Constantinopolului, a locuit în Țara Românească în vremea lui Radu (domn între 1495-1508) și a cercat să organizeze episcopatul român, dar, certându-se cu domnul, a fost silit să plece din țară și s-a dus la Muntele Athos, unde a și murit. Neagoe, care avea o adevărată adorație pentru acest cuvios călugăr, când ajunge domn (1512-1521), aduce cu mare pompă moaștele lui și le îngroapă la mănăstirea Dealului. Când se sfințește biserica de la Argeș, vine și superiorul mănăstirii din Muntele Athos, Gavril, cu mai mulți călugări. Acest Gavril este autorul biografiei lui Nifon pe care a scris-o grecește și a trimis-o lui Neagoe. D-l Iorga presupune că Neagoe însuși a tradus-o în slavonește și în această formă a fost cunoscută pe la începutul secolului XVII. Nu știm când și de cine s-a tradus în românește; dar se cunosc două traduceri: una publicată de Hasdeu („Arhiva istorică” vol. I, partea 2-a, pag. 132) – alta de C. Erbiceanu (București, 1888).

În anul 1599 s-a tipărit la Gorlici o carte latinească despre faptele lui Mihai (Brevis et vera descriptio rerum ab illoust, duce Ion Michaele gestarum…) scrisă de Baltasar Walther din Silezia. Autorul ne spune în prefață că în 1597 se afla la curtea lui Mihai în Târgoviște. Acolo a aflat o scurtă descriere a faptelor eroului creștinătății făcută de cancelar (adică de logofăt, dar nu-i spune numele) și aprobată de domn. Un polon care se afla la Curte, Taranoviu (Taranovski) a tradus-o în polonă și de pe această traducere el a dat-o pe latinește. Poate că prima redacție a logofătului Teodosie a fost românească, dacă n-a fost slavonă. Ea nu s-a găsit până acum. Cartea latinească ea însăși este foarte rară, dar a reprodus-o cu traducere Papiu Ilarian în „Tezaur de monumente istorice” (București, 1862, vol. I).

Slavonă a fost, desigur, redacția primitivă a Învățăturilor lui Neagoe către fiul său Teodosie, dar nu e sigur dacă va fi compus el însuși sau altcineva, care a atribuit-o piosului domnitor al Țării Românești. Pentru paternitatea lui Neagoe se pronunță d-l Iorga (în Istoria literaturii bisericești); pentru un autor deosebit argumentează d-l D. Rousso (Studii bizantino-române, 1907). O redacție românească s-a publicat în 1843 într-un volum separat; alta a fost dată la lumină de Hasdeu (în „Arhiva istorică”, vol.I, partea I-a).

Această îndoială în privința autorului și epocii ne obligă a menționa o altă chestiune în legătură cu vechea noastră istoriografie. E vorba de așa zisa Cronică a lui Huru, care constituie cea mai interesantă încercare de mistificare literară.

În 1857 apare, în tipografia lui Asachi din Iași o broșură intitulată Fragment istoric scris în vechea limbă română din 1495. Chiar din detaliile titlului se vede că pe vremea lui Ștefan cel Mare un spătar numit Petre Clănău a găsit în anul 1495 și a tradus în românește o cronică, pe care un oarecare Huru a copiat-o în anul 1280 de pe un original mai vechi, scris de Arbore Campodux. Își poate închipui oricine vâlva produsă de această publicație: întâi, vei avea un document românesc din vremea lui Ștefan cel Mare și apoi, vei avea informații sigure despre traiul românilor înainte de întemeierea principatelor scrise de un contemporan. Îndată ce s-a dat la lumină lucrarea, domnitorul Moldovei a numit o comisiune compusă din mai mulți istorici și alți oameni de seamă (între care M. Kogălniceanu, A. Laurian, C. Negruzzi). Aceștia făcură un raport prin care afirmară că lucrarea este apocrifă. O întâmplare mai curioasă a fost faptul că cei ce dăduseră la lumină manuscrisul au declarat că l-au pierdut, astfel că studii asupra condițiilor materiale nu s-au mai putut face. S-au făcut însă alte câteva studii asupra limbii și ideilor cuprinse în el și concluzia a fost că ne aflăm în fața unei falsificări. Se presupune că autorul este G. Săulescu, care l-ar fi lucrat cu știrea lui Asachi.

Dacă ar vrea cineva să citească azi acest text, l-ar găsi cu greu, căci se tipărise în puține exemplare. S-a reprodus însă în „Revista Română” (Buc., an. I, 1861).

Secolul XVII[modifică]

Cunoscând astfel ce dezvoltare a avut istoriografia în țările noastre înainte de Ureche, ne explicăm mai bine lucrarea lui și înțelegem și citațiile ce face despre cronicile de care s-a servit. Cu el se începe epoca adevărată a cronicarilor, care prezintă un interes deosebit din mai multe puncte de vedere. Sunt producțiuni originale, pe când scrierile religioase sunt toate traduceri. Ele nu numai ne arată evenimentele și ne înlesnesc cunoașterea trecutului, dar dau la iveală, direct sau indirect, ideile personale ale scriitorilor, precum și ale categoriilor sociale din care făceau ei parte. Studiate cu de-amănuntul, cronicile au dat și material literar propriu-zis, întrucât s-au aflat multe pasagii pline de calități stilistice deosebite.

Pe de altă parte trebuie să observăm că scrierile istorice au avut mai puțină influență asupra contemporanilor lor decât cele religioase, din pricină că acestea din urmă se tipăreau în sute de exemplare și se răspândeau prin orașe și prin sate, pe când cronicile se păstrau în manuscrise și numai câțiva boieri și domni puteau să aibă la îndemână oameni care să le copieze.

Copiile acestea sunt foarte prețioase, dar ele nu reprezintă totdeauna forma adevărată pe care le-a dat-o autorul. Copistul nu făcea o simplă lucrare mecanică, ci era uneori un adevărat compilator și adnotator. El căuta, spre slujba domnului sau a boierului care-l însărcinase cu aceasta, să completeze povestirea trecutului țării și lua adeseori din două sau trei manuscrise anterioare lipind unul cu altul sau se ținea de unul și adăuga din altele informații care nu se găseau în cel dintâi.

În Moldova cronicarii, în majoritatea cazurilor, au cunoștință unii de alții și se prezintă chiar ca continuatori; astfel că avem un șir aproape neîntrerupt pentru tot trecutul acestui principat de la primele timpuri până la finele secolului XVIII.

Grigore Ureche începe cu anul 1359, pe care-l socotește el ca data întemeierii principatului Moldovei și merge până la 1594. Miron Costin urmează de aici până la 1661. De la acest an continuă și fiul său Nicolae (1662-1711) și Neculce (1662-1743) și Mustea (1661-1729) și Amiras (1662-1733), așa că avem informații neîntrerupte pentru acest principat până la 1743. Tot cu o parte din această vreme se ocupă Axente Uricarul (1711-1716) și mai departe merg Ienache Kogălniceanu (1733-1774) și Ion Canta (1741-1774).

De la 1774 cronica moldovenească tace.

În Muntenia nu aflăm aceeași continuitate. Scriitorii nu au legătură între ei și aproape nici unul nu se dă urmașul altuia; în schimb, genul acesta literar se cultivă aici până la mijlocul secolului XIX. Constantin Căpitanul începe cu anul 1290, pe care-l socotește ca dată a întemeirii principatului de dincoace de Milcov și merge până la 1688. Urmează Radu Greceanu, care scrie până la 1714, și Radu Popescu a cărui cronică îmbrățișează evenimentele dintre 1700 și 1729. Aci avem o întrerupere, căci cronicarul următor e Dionisie Eclesiarhul, care începe numai cu anul 1764 și merge până la 1814. Întâmplările de la finele secolului XVII se găsesc povestite în scrierile Stolnicului Dumitrache (1786-1789), iar în secolul XIX avem cronicile lui Zilot Românul, care se ocupă mai ales cu evenimentele dintre 1800-1823.

Mai sunt și alte deosebiri între cronicarii moldoveni și cei munteni, observate de toți cei ce s-au ocupat cu istoria literaturii noastre. Se afirmă superioritatea moldovenilor: erau și oameni mai învățați, căci unii din ei urmaseră cursuri în școlile poloneze, cunoșteau limbi străine și se serveau de izvoare străine pe lângă cele interne; erau, cei mai mulți, oameni de o condiție socială mai ridicată decât muntenii, în fine, o parte din ei arată o mare imparțialitate scriind din interesul pentru țară și, natural, pentru clasa din care făceau parte, iar nu pentru a slăvi pe anume domnitor sau pentru a susține interesele unei familii.Se impune deci să vorbim îndeosebi de toți acești cronicari.

ÎN MOLDOVA

Se cunosc prea puține amănunte biografice despre autorul primei cronici române a Moldovei, despre Ureche, ba a fost o vreme în care se discuta dacă acest autor este Grigore Ureche sau tatăl său Nestor Ureche.

O scurtă explicare asupra acestui punct. Cronica lui Șincai, deși nu citează direct din Ureche, zice, când vorbește despre el: „Ureche Vornicul”. Kogălniceanu de la prima sa edițiune a cronicilor (1852), numește pe acest scriitor „Gricore Ureche Vornicul”. Iată însă că Hasdeu – în revista sa „Din Moldova” (Iași, 1862), emite părerea că „Ureche”, autorul cronicii, a trăit în secolul XVI și că este Nestor, nu Grigore. Părerea lui a fost reluată și dezvoltată cu argumente de Aron Densușianu în Istoria literaturii (Iași, 1885), argumente primite și de I. Nădejde (Istoria literaturii, Iași, 1886). În manualul meu din 1894 am căutat a combate aceste argumente, susținând că autorul adevărat este Grigore. I.G. Sbiera, care în 1884 publicase o interesantă contribuție la biografia acestui Grigore, socotindu-l ca autorul cronicii, arată oarecare îndoială în volumul asupra „mișcărilor culturale” (Cernăuți, 1897), I. Bogdan (Vechile cro nici, Buc., 1892) deși zice că „cu izvoarele ce avem la dispoziție o dezlegare definitivă a chestiunii paternității lui Ureche este foarte grea”, crede totuși că „încercarea d-lui Densușianu” este „nefondată”. Mai hotărât pentru Grigore s-au pronunțat: V.A. Ureche, Al. Xenopol (Istoria Românilor, vol. IV) și mai ales N. Iorga (Ist. lit. în sec. XVIII, vol. II, excursul I). Așadar să vorbim despre Grigore.

Grigore Ureche s-a născut pe la 1590 dintr-o veche familie boierească. Fiu al lui Nestor Ureche, el a făcut studii în Polonia și ocupă diferite funcțiuni însemnate în țară, ajungând până la demnitatea de mare vornic al țării de jos. De la 1646 nu se mai pomenește nimic despre dânsul.

Grigore Ureche e autorul unei importante lucrări: Domnii țării Moldovei și viața lor, pe care n-o cunoaștem în original, ci în copii ulterioare.

Ea s-a publicat prima dată în ediția I-a a colecției lui Kogălniceanu (tom. I, 1852) și în ediția II (tom. I, 1872). O ediție critică s-a tipărit în 1912 de G. Popovici, dar nu s-a dat publicității. O alta de către comisiunea istorică a României, însă sub numele lui Simion Dascălul.

Așa cum a publicat-o Kogălniceanu, cronica începe cu o prefață (Predoslovie), în care ne spune motivele ce l-au îndemnat să scrie: „ca să nu se înece anii cei trecuți”. Ne spune, de asemenea, că s-a servit de izvoare străine, mai ales de istorici poloni (citează pe I. Bielski și M. Paskowski), cum și de izvoare indigene, care sunt cronica putneană și cronica lui Macarie și că a scris numai pe baza izvoarelor: „cum am aflat, așa am arătat”.

După prefață, urmează introducerea: „Pentru descălecatul țării Moldovei” (întemeierea principatului, unde vorbește și de originea latină a poporului și a limbii românești. „De la Râm ne tragem”, zice el și aduce chiar exemple de cuvinte ca: pâne-panis, carne-caro, găină-gallina, muiare-mulier ș.a. Apoi vine cronica propriu-zisă, alcătuită din 33 de capitole, unele având mai multe paragrafe. Ne povestește istoria Moldovei de la 6867 (1359) până la 7102 (1594), adică de la întemeiere până la mijlocul domniei a doua a lui Aron-vodă, zis cel rău (1592-1595).

Despre primii domnitori scrie pe scurt, mulțumindu-se a-i înșira unul după altul cu arătarea anilor cât au domnit ca și vechile însemnări analistice. Mai pe larg scrie de la Alexandru-Vodă „cel bun și bătrân” și urmează astfel cu povestirea despre cei mai mulți domnitori.

Înșirarea faptelor o întrerupe adesea cu reflexiuni de natură generală, adesea banale, câteodată interesante. Uneori își propune a da caracteristica pe scurt a persoanelor, cum este acel cunoscut pasagiu despre Ștefan cel Mare:

„Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios și de grabă vărsa sânge nevinovat! de multe ori la ospețe omora fără județ; era întreg la minte, nelenevos și lucrul său știa să-l acopere; și unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter; unde era nevoie, însuși se vâra, că văzându-l ai săi să nu îndărăpteze. Și pentru aceea, rar războiu de nu biruia. Așijderea și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea; că știin-du-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”.

Limba lui este destul de curată, fraza nu e prea greoaie, așa că, în mare parte, cronica se poate citi cu interes. Stilul este adesea vioi și denotă oarecare talent literar acolo unde povestirea îi permite o exprimare mai liberă. Astfel este paragraful pe care-l intitulează el însuși, ori poate un copist: „Învățătură și mustrare celor mai mari”, unde vorbește despre puținul simț de dreptate al unor domnitori și al unora dintre boieri.

Cronica lui Ureche s-a răspândit prin numeroase copii. Unele din acestea înfățișează și completări de amănunt și adăugiri mai mari. Dintre acestea trebuiesc citate trei lucrări: a lui Evstratie Logofătul, a lui Simion Dascălul și a lui Misail Călugărul.

Părțile deosebite de textul lui Ureche ale acestor adnotători au fost publicate de Kogălniceanu în apendicele volumului I al colecției sale (no. 1, no. 7, no. 9).

Simion dascălul, pe care d-l Iorga îl crede că era dascăl românesc la școala de la Trei Ierarhi, a făcut adause mai numeroase decât ceilalți (vezi mss. Acad. no. 174). El, dacă Miron Costin e bine informat, a copiat pe Evstratie. D-l Iorga însă consideră că informația nu e sigură și deci contestă celorlalți doi titlul de adnotatori ai lui Ureche, rămânând numai Simion. (op. citată asupra sec. XVIII, vol. II, 562). C. Giurescu socotea că acest Simion este autorul adevărat al cronicii cunoscute sub numele lui Ureche.

Alt adnotator este logofătul Evstratie din timpul lui Vasile Lupu. E acela care se arată ca traducător al condicei de legi a acestui domnitor.

Despre călugărul Misail nu avem nici o cunoștință biografică, dar el trebuie să fi scris în urma celorlalți doi.

Adnotările comune au între ele și un capitol despre „Ijderenia (originea) moldovenilor”. Acolo spun ei că pe vremea unui craiu unguresc „Laslău” au venit tătari prin „locurile acestea” și craiul a cerut ajutor de la „Traian, împăratul Râmului, iar Traian i-a trimis pe toți tâlharii din pușcării cu condiția ca să nu-i mai întoarcă și, după ce au învins pe tătari, romanii aceia au rămas pe aci și au dat naștere poporului moldovenesc”.

Miron Costin, membru al uneia din cele mai vechi familii boierești din Moldova, s-a născut la 1633. Cariera sa politică începe sub Gheorghe Ștefan, când îl găsim sluger. De aci încolo, sub diferiți domni, el ocupă funcțiunile cele mai importante, mare comis, mare vornic, mare logofăt și exercită o înrâurire directă în conducerea afacerilor țării. În timpul lui Petriceico, Costin fu trimis în interes diplomatic în tabăra turcilor la Nistru și cu acest prilej rosti către vizir acele faimoase cuvinte: „Suntem noi moldovenii bucuroși să se lățească împărăția în toate părțile cât mai mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să se lățească”.

Tot sub Petriceico turcii intră în luptă cu polonii și domnul voiește să treacă în partea acestor din urmă. Costin însă convinge pe ceilalți boieri care toți se opun domnului, pentru că vedeau că soluțiunea cea mai bună a crizei era unirea cu turcii, iar nu cu polonii, care au și fost învinși.

Se înțelege că Dumitrașcu Cantacuzino, care vine la tron îndată după acest eveniment – în urma căderii lui Petriceico – caută să ia lângă sine pe Costin. Acesta devenea din ce în ce mai influent, era agent de frunte în tratativele diplomatice între turci și poloni și, izbuti astfel să răstoarne pe Dumitrașcu, socotindu-l uzurpator. Anton Roset, care urmează în domnie, încarcă pe Costin cu cele mai mari onoruri, dar – din motive pe care nu le putem ști – vedem că e răsturnat tocmai de Costin și înlocuit cu Constantin Duca. Acest Duca, după spusa tuturor cronicarilor, era un domn foarte rău și Miron Costin a avut să plătească scump greșeala, de care se căia acum. După ce Duca se întoarse de la împresurarea Vienei (1683), fu atacat de poloni și luat prizonier împreună cu Miron Costin și cu alți boieri.

Costineștii stau de aci înainte retrași în Polonia și numai pe la începutul domniei lui Constantin Cantemir se întorc în țară și vedem că atât Miron cât și fratele său Velișco Vornicul ocupă funcțiuni.

Intrigile de la curte, neînțelegerile dintre Costinești și Rosetești, care aveau mare influență pe lângă domn, făcură pe cei dintâi să devie adversari ai lui Cantemir. Povestesc cronicarii că Miron îi zicea: „Mai des cu paharele și mai rar cu orânduielile, că-i vrea să-ți dai Măria-Ta seama odată și n’ei putea”. În curând Costineștii fură scoși din funcțiuni și Velișco, luând parte la un complot, care avea de scop răsturnarea domnului, fu prins, adus la Iași, bătut și omorât. Crezând atunci că și Miron va fi fiind amestecat, Cantemir trimise la moșia acestuia să-l prindă – când se dusese ca să-și înmormânteze soția – și astfel în decembrie 1691 acest mare bărbat al țării fu omorât.

Miron Costin a scris și proză și versuri. Scrierile sale s-au tipărit într-o ediție completă a Academiei Române, sub îngrijirea lui V.A. Urechia (2 vol., Buc., 1886). Se pare că editorul a atribuit cronicarului și unele scrieri ce nu sunt ale lui, cum e Istoria de crăie ungurească, pe care d-l Iorga o socotește scrisă în sec. XVIII de un anonim al cărui nume, în starea actuală a cercetărilor, nu se poate preciza.

Cunoscând opera lui Grigore Ureche, Costin își propune să scrie o istorie completă a neamului, începând chiar de la origine. Aceasta o vedem în prefața („Predoslovie”) Cărții pentru descălecatul dintâi. Prin „descălecatul dintâi” cronicarii înțeleg colonizarea Daciei, păstrând termenul de „descălecatul al doilea” pentru „întemeierea principatelor”.

Încredințat că acest descălecat a fost făcut „de Traian împăratul Râmului”, el, deși vede greutățile lucrării, simte în inimă durere și „biruie gândul” să se apuce de muncă. E recunoscător față de memoria lui Ureche Vornicul „carele au făcut den dragostea țării letopisețul său”; dar observă pe de o parte că predecesorul său a început numai de la al doilea descălecat, pe de alta vede că adnotatorii aceluia au scris „ocări și basne” și de aceea se crede dator nu numai să cerceteze trecutul neamului său, dar să ridice glasul spre a-l apăra. „Nici este șagă a scrie ocară veșnică unui neam, zice el, că scrisoarea iaste veșnică și când ocărâm întru vreo zi pre cineva, iaste cu greu a răbda, dară încă și în veci!”.

După această prefață, el înșiră autorii străini de care s-a servit și apoi ne dă lucrarea în care cercetează origina poporului român. După ce vorbește de romani și de daci, despre războaiele lui Traian, despre podul clădit de acesta „căruia cu ochii noștri am privit pragurile prin apa limpede a Dunării când am mers cu Dabija Vodă cu oștile la Uivar”, el arată cum s-a colonizat provincia Daciei, unde s-au adus oameni „cu sutele de mii, pentru a face colonie romană adecă descălecarea Râmului”. E interesant că amintește aci „un neam ce le zicem coțovlahi”, care locuiește „în țările grecești”, pe care-i consideră coloni romani, dar nu ca o frântură a neamului românesc. Costin are cunoștință că au rămas pe pământul principatelor cetăți din timpul romanilor și știe că Aurelian a desființat organizarea oficială a provinciei, dar crede că a „ridicat” pe oameni „de prin orașe și de prin sate și i-au trecut Dunărea de cea parte în Dobroge”. Încheierea lui, este, natural, dovedirea absurdităței fabulei lui Simion Dascălul, căci „între Traian împăratul și între Laslău craiul opt sute de ani sunt”.

Făgăduiala dată în prefața acestei cărți nu poate s-o ție Miron Costin. Aceasta ne explică el în prefața („Voroava”) celei de a doua lucrări în proză: Letopisețul țării Moldovei de la Aron Vodă, de unde e părăsit de Ureche Vornicul din Țara de Jos, izvodit de Miron Costin biv-vel vornic țării de jos. Sosind „cumplite vremi” el nu se mai poate ocupa cu istoria, căci „la acest fel de scrisoare gând slobod și fără valuri trebuiaște”, iar el stă „de grijă și suspinuri” și vede „cumpănă mare” și pentru țară și pentru sine; de aceea părăsește ideea de a scrie întreaga istorie a Moldovei și se mărginește a urma de unde lăsase Ureche, începând cu sfârșitul domniei lui Aron (1594).

Letopisețul acesta merge până la moartea lui Ștefăniță Vodă (Ștefan X-lea) la anul 1661. Se ocupă în primul rând de istoria patriei sale, atingând din când în când și evenimentele din Muntenia și din Transilvania.

Letopisețul acesta are foarte multe merite: poate sluji ca operă de consultat, nu e o simplă înșirare de fapte, pentru că în cursul povestirii sunt presărate aprecieri judicioase, e o compunere literară cu multe calități – într-o vorbă, e cel mai însemnat dintre toate letopisețele române.

Pe când se afla pribeag prin Polonia, el scrie: Despre poporul Moldovei și al Țării Românești poemă în versuri polone în trei cânturi. E dedicată regelui Ioan III Sobieski și poartă data de 1684. Se pare că lucrarea lui Costin s-a păstrat în manuscris, căci se cunoaște drept primă ediție acea dată de contele I. Dunin-Borkowski în anul 1856. În anul 1867 un refugiat polon a dăruit un exemplar din această carte bibliotecii statului din București. De pe acest exemplar a tradus Hasdeu, iar Kogălniceanu a reprodus și textul și traducerea în vol. III al ediției a 2-a a colecției sale. Astăzi exemplarul de care se vorbește aci nu se mai găsește.

Iată cum începe:

„Voiu să-ți descriu patria lăcrămată și pe bieții locuitori ai pământului românesc, colonizați odată în ambele Dacii până la șanțul lui Traian și desbinați apoi prin îndelungul șir de secoli în următoarele trei ramuri: Ardealul, Țara Oltului sau Muntenească, Moldova. În câteșitrele poporul se fălește cu numele de român și nici nu se poate îndoi cineva cum că se trage din Roma”.

Fondul este cam același ca în cartea descălecatului. El insistă asupra dovezilor ce în timpul său se puteau da pentru latinitatea poporului român și adesea se ocupă de limbă, citând ca și Ureche, cuvinte ca: homo-omul, frons-fruntea, meus-al meu ș.a. ba chiar stăruie asupra faptului că s-au păstrat de popor numele de roman în român și că moldoveanul nu te întreabă: știi moldovenește?, ci știi rumânește?

Poema se termină cu întemeierea principatului și cu descrierea frumuseților și bogăției țării, pe care „n-o întrece nici Egiptul cu toată a sa fală”.

Cam aceleași chestiuni se găsesc dezvoltate într-o altă scriere polonă în proză, pe care a descoperit-o și publicat-o I. Bogdan (Cronici inedite, Buc., 1895, pag. 141), Cronica țării Moldovei și a Munteniei. Aci avem o lucrare mai sistematică, împărțită în capitole. Începe cu Dacia, vorbește de colonizare și despre întemeierea principatelor și dă lămuriri asupra vechilor numiri ale principatelor, asupra titlurilor domnești. Pasagii destul de întinse sunt consacrate geografiei, limbii, religiei.

D-l Iorga crede că aceste două lucrări polone sunt anterioare cărții descălecatului, cu care se aseamănă în privința materiei.

Afară de scrierile sale istorice, avem de la Miron Costin și o lucrare poetică de 128 de versuri: Viața lumii. Se găsește în ediția completă a lui V.A. Urechie.

E o poezie filozofică-teologică în care dezvoltă vorbele eclesiastului „deșertă ciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”. Lumea e guvernată prin voia întâmplării, tot este supus pieirii:

Nu-i nimica să stea-n veci, toate trec în lume
Toate-s nestătătoare, toate-s nește spume.

Unde sunt împărații care au stăpânit popoarele? Unde sunt înțelepții, cugetătorii cei mari? Totul piere, întâmplarea neașteptată distruge clădirile ce ni se par nouă că au să trăiască în veci. În fața acestei priveliști, pe care poetul și-o pune înainte, nu-l cuprinde însă deznădejdea – ca pe pesimiștii moderni -, căci crede în Dumnezeu și în răsplata faptelor bune:

Una faptă ce-ți rămâne bună te lățește,
În cer cu fericire în veci te mărește.

Lucrarea este precedată de o prefață și de o mică lămurire asupra versificației: „Înțelesul stihilor cum trebuiește să se citească”. El spune că a scris poema pentru a arăta că se poate face și în limba română „acest fel de scrisoare ce se cheamă stihuri”.

Din tot ce ne-a rămas de la Miron Costin, se înțelege că cea mai importantă parte o formează opera istorică. Acestei opere el i-a consacrat toată vremea câtă i-o lăsau liberă treburile țării și din tinerețe chiar i-a dat o atenție deosebită. De aceea este interesant să arătăm modul cum consideră el scrierile istorice și importanța ce le dă.

Letopisețele au de scop să ne facă a cunoaște viitorul prin cunoașterea trecutului. Fiecare citititor – domn, boier, slujitor -, găsește în istorie pilde și învățăminte. În ce privește istoria națională, scrie ca să arate ce fel este neamul românesc și care sunt faptele lui, luând îndemn de la Ureche, pe care-l laudă că „numai lui de această țară i-au fost milă, să nu rămâie în întunericul neștiinței”. Costin pune un mare preț pe scrierile istorice și nu voiește ca ele să se mărginească numai la războaie și la schimbări de domni, ci să se ocupe de faptele interne, de rivalități dintre partide și state și alte de-amăruntul lucruri de casă”; el crede necesar să se studieze și istoria țărilor vecine, căci numai așa se pot înțelege multe întâmplări din patrie. Cine scrie istorie trebuie să se fi ocupat mult și să controleze tot ce înaintează, să nu se slujească de izvoare pe care nu se poate pune bază, să le cerceteze cu sinceritate și mai presus de toate să iubească adevărul, pe care nici un fel de considerație nu trebuie să-l ascunză.

Miron Costin era om foarte învățat, știa limba polonă, latină, poate și ungară.

Judecata lui Cantemir, care făcea pe Costin cel mai mare istoric al Moldovei, o aflăm și azi foarte întemeiată, căci în adevăr el e cronicarul cel mai însemnat, cu care numai Neculce se poate alătura, dar căruia îi lipsește cultura pe care a avut-o Miron.

Povestirea lui Miron Costin a fost continuată de alți doi cronicari, care au lăsat materialul lor în posesia fiului lui Miron. Aceștia sunt Dubău și Damian.

Tudosie Dubău a ocupat funcțiuni din ce în ce mai mari, a fost odată tovarăș în luptele politice cu Miron Costin, când au răsturnat pe Antonie Ruset (1678); dar mai târziu îl vedem în buni termeni cu Constantin Cantemir și luând postul de mare logofăt.

Vasile Damian a fost o persoană mai obscură, a ocupat funcțiuni modeste, ca aceea de logofăt al treilea. Cronica lui, de care s-a servit Nicolae Costin, s-a publicat de N. Iorga în Studii și documente (vol. III).

Contemporan cu Miron Costin a fost Nicolae Milescu.

Născut pe la 1625, Nicolae Milescu se duse încă de tânăr la Constantinopole, unde învăță cu Gabriel Vlasios: teologia, filozofia, literatura; iar în Italia studie științele naturale.

Venind în țară, el ocupă diferite posturi, ajungând să-și creeze o situație politică strălucită. Fu amic cu Vasile Lupu, cu George Ghica, cu Ștefăniță fiul lui Lupu. În timpul domniei acestuia însă, el încearcă să provoace o schimbare de domn. Faptul fu descoperit și vodă porunci să i se taie nasul, poruncă executată, precum ne spune Neculce, chiar cu hangerul domnului. Atunci se duse prin străinătate ca să încerce a se vindeca și – tot după spusa lui Neculce – „a găsit acolo un doftor de-i tot slobozea sângele din obraz și-l boțea la nas și așa, din zi în zi, sângele se închegă de i-au crescut nasul la loc; iar când au venit aici în țară numai de abea s-au fost cunoscând nasul că-i tăiat”.

A fost câtva timp agentul lui Grigore Ghica – domnul Munteniei – la Constantinopol, dar l-a trădat în interesul lui Șerban Cantacuzino.

Mai târziu fu trimis de George Ștefan la Stockholm, apoi se duse în Rusia, unde intră în relațiuni cu oamenii cei mai de frunte, scrise rusește, grecește, traduse diferite cărți.

La 1674, fiind trimis de țarul Rusiei în China, se duse la Peking, unde învăță și chinezește. Călătoria a ținut vreo trei ani. Întorcându-se a făcut o descriere a călătoriei și a Chinei.

Muri în 1714.

Milescu a scris mult, dar a publicat puțin. În Introducere în istoria limbii și literaturii de Al. Philippide se citează 19 scrieri, dintre care o mare parte se găsesc în diferite arhive și biblioteci din Rusia. Scrierile acestea sunt foarte variate: religioase, istorice, geografice ș.a. E păcat că toate sunt în limbi străine: grecește, rusește, slavonește.E adevărat că locul său nu e tocmai potrivit aci, dar tot așa de puțin potrivit ar fi fost la literatura religioasă, din cauza varietății operei sale.

ÎN MUNTENIA

Cea mai veche cronică muntenească este a lui Moxa.

Mihail Moxa sau Moxalie a trăit în prima jumătate a secolului XVII și a lucrat la pravila cea mică a lui Matei Basarab. El a scris și o cronică rămasă multă vreme necunoscută. Un profesor rus, Gregorovici, a cumpărat-o în București și a publicat o parte din ea în anul 1859. De la el manuscrisul (in 8 – 101 foi) a ajuns în muzeul Rumiantzov din Moscova. Acolo l-a copiat Grigore Tocilescu în anul 1877 și a trimis copia lui Hasdeu, care a publicat-o în Cuvente den bătrâni, (vol. I, 1878).

Titlul este: De-nceputul lumiei de-ntâiu. E un fel de istorie universală.

Începând de la facerea lumii, vorbind de asirieni, egipteni, perși, trecând apoi la romani, face istoria republicii pe scurt; apoi înșiră împărații de Apus și de Răsărit, până la stabilirea domniei turcești în Europa și termină cu primele lupte ale turcilor cu românii la 1489.

Într-un pasagiu al cronicii, autorul ne spune că se numește Moxa, că e călugăr și a scris în anul 1620 servindu-se de izvoade slavonești.

Lucrarea lui e o compilație după diferiți scriitori, dintre care cel mai însemnat este Constantinos Manasses, bizantinul, în traducere slavonă. Deși limba e încărcată cu slavonisme, lucrarea e însemnată prin faptul că e cea mai veche cronică scrisă românește din câte cunoaștem până acum.

Cronici privitoare la trecutul principatului ni s-au păstrat numai amestecate în compilațiile din a doua jumătate a secolului XVII. Aceste compilații au ieșit din interesele a două familii sau grupe de familii boierești din Țara Românească. Lucrul l-a observat pentru prima dată N. Bălcescu și apoi l-au cercetat I.G. Sbiera (Mișcări culturale) și N. Iorga (excursul II din Ist. lit. rom. sec. XVIII, vol. II). Dorința de a fi glorificate, de a-și atribui partea frumoasă în luptele și intrigile pentru domnie, care aduc așa de dese schimbări de domni în acest secol; iată punctul de plecare, rațiunea de a fi, am putea zice, a cronicilor pe care le cunoștea sub numele lui Stoica Ludescu, Constantin Căpitanul și Radu Greceanu. Ludescu scrie pentru familia Cantacuzinilor, Căpitanul scrie pentru Băleni, dușmanii acestora, iar Greceanu scrie în special pentru gloria lui Brâncoveanu.

Stoica Ludescu a fost un om de casă, „slugă bătrână” zice el, al familiei Cantacuzinilor. El a scris istoria principatului până în anul 1688. Paternitatea lui Ludescu a stabilit-o d-l N. Iorga („Analele Academiei”, XXI, 334); iar indicații biografice dă în Istoria literaturii, sec. XVIII (volumul II).

Cronica aceasta nu e publicată decât în parte în „Magazinul istoric” IV, 231, fără nume de autor. Se află în colecțiunea Academiei (mss. no. 180 și 196).

Sub numele lui Constantin Căpitanul s-a publicat pentru prima dată o cronică în „Magazin istoric” al lui Laurian și Bălcescu (vol. I, 1845). Aron Densușianu (în Istoria literaturii) afirmă pentru prima dată că sub acest nume trebuie să fie înțeles Constantin Căpitanul Filipescu. Această afirmație o contestă I.G. Sbiera (Mișcări culturale), care crede că nu poate fi vorba de acest boier, iar acest Constantin nu e autor al cronicii, ci simplu copist, lucru pe care-l bănuia și Bălcescu în 1845. D-l N.Iorga primește părerea d-lui Densușianu, socotește că nu poate fi pusă la îndoială și chiar publică o ediție a cronicii, dând și portretul lui Constantin Căpitanul Filipescu (Buc. 1902).

Acest Constantin Filipescu, născut pe la anul 1655, a fost om cu oarecare învățătură, dar mai mult cu cunoștință de oameni, fiind de tânăr ocupat în funcțiuni la Curte. Persoană de încredere a lui Șerban Cantacuzino, a fost trimis de acesta în Ardeal, să se întoarcă cu ginerele lui, cu Grigore Băleanu. Totuși în cronica sa, îl vorbește de rău foarte des. A murit, zice d-l Iorga (Ist. sec. XVIII, vol. II) în 1696.

Cronica cunoscută sub numele lui începe cu domnia lui Radu Negru, pe care o stabilește la anul 1290. În acest prim capitol el spune că „moșii și strămoșii românilor venise de la Roma”. După Radu, pune pe Mihail Vodă, Dan Vodă, Alexandru Vodă și ajunge la Mircea Vodă. Astfel urmează cu povestirea faptelor domnitorilor, luându-se de pe izvoare interne și mai rar străine, până la anul 1688.

Radu Greceanu a ocupat funcțiuni și s-a îndeletnicit cu lucrări literare pe timpul lui Șerban Cantacuzino și pe timpul lui Brâncoveanu. De la dânsul au rămas diferite lucrări religioase: Mărgăritare adică cuvinte de multe realuri a lui Zlatoust (Gură de aur), traduse de Șerban și Radu Greceanu, care se tipărește în 1691; Pravoslavnica mărturisre, care se tipărește în 1692.

Însemnătatea cea mai mare a căpătat-o el prin operele istorice. Voind să facă istoria generală a Țării Românești, a compilat cronicile anterioare și paralel cu această lucrare a căutat să stabilească cronologia țării după „pisanii, hrisoave și letopisețe”. Manuscrisul original, care purta titlul: Letopisețul de la descălecarea cea dintâiu a românilor și așezarea lor în Țara Românească, s-a pierdut și compilațiunea cronicilor a fost tradusă în nemțește de Filstich (care a fost pe la 1727-30 director al gimnaziului saxon din Brașov); iar stabilirea cronologiei se află într-un manuscris, ce se ocupă de anii 1215-1667. D-l N. Iorga crede că cronologia e pe nedrept pusă pe socoteala lui Greceanu și că autorul este stolnicul Constantin Cantacuzino.

În timpul lui Brâncoveanu și-a întrerupt lucrarea generală istorică, pentru a se ocupa în special de faptele acestui domnitor, pe care le-a povestit în scrierea intitulată: Începătura istoriei vieții Luminatului și prea creștinului domnului Țării Românești, Io Constantin B. Basarab V.V. de când D-zeu cu domnia l-au încoronat. Ca funcționar al domnului se înțelege că nu putea să fie nepărtinitor și în adevăr îl vedem adesea uitându-și datoria de istoric, luând greșeli ale domnului și vorbind cu ură de dușmanii lui personali. Scrierea lui merge până la 1714, căderea lui Brâncoveanu.

Cronica aceasta s-a publicat în „Magazin istoric” (vol. II) și într-un volum deosebit (Buc., 1906) sub îngrijirea lui Ștefan Greceanu.

Asupra lui Radu Greceanu s-a publicat un mic studiu, de către editorul cronicei (Buc., 1904). Sunt însă o sumă de puncte obscure în activitatea lui istorică.

Secolul XVIII[modifică]

ÎN MOLDOVA

Nicolae Costin (1660-1712) fiul lui Miron. A studiat în școlile polone și și-a căpătat renume de bărbat foarte învățat. Pe lângă acest fapt, familia din care făcea parte și înrudirea cu Duca-Vodă i-au asigurat o pozițiune strălucită în stat. Sub cinci domni a ocupat pozițiunile cele mai înalte; vornic de țara de sus și de jos, hatman, mare logofăt – iar în alte timpuri, cum a fost după căderea lui Duca, s-a văzut nevoit să fugă din țară, ca să scape de persecuțiunea adversarilor săi politici. Ca și tatăl său, Nicolae Costin era prețuit în afacerile diplomatice. Astfel vedem că, în timpul pregătirilor de război între Petru cel Mare și Carol XII, venind în Moldova ambasadorul Franței, marchizul Desalleurs, Costin a fost trimis ca să-l întâmpine. În alt rând, venind Potoțki, voevodul Galiției, tot el i-a ieșit înainte.

De la dânsul avem o scrisoare filozofică și scrieri istorice.

Cea dintâi poartă numele de Ceasornicul domnilor și este o lucrare filozofică, morală și politică. Până acum nu s-a tipărit, ci se află în două copii: una în biblioteca statului din Iași, de la începutul secolului trecut (mss. 6), alta de la începutul secolului nostru, în biblioteca seminarului din Iași (Veniamin). Extrase se pot citi în: Gaster, Literatura populară, 1883. Apendice.

Operele istorice sunt două:

Cartea descălecatului de-ntâiu, precedată de o prefață în care autorul arată importanța istoriei, „că istoria deșteaptă și pre cei leneși și neștiuți spre mari lucruri”. El începe cu zidirea lumii, vorbește despre Turnul Babel, despre semințiile celor trei fii ai lui Noe, toate după biblie. După aceasta copiază, aproape vorbă cu vorbă, capitole întregi din scrierea tatălui său, intercalând părți luate din diferiți autori, care nu au nici o importanță pentru chestiune. Se vede din multele citațiuni ce face, o deosebită erudițiune, dar expunerea e greoaie.

Letopisețul țării Moldovei de la Ștefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin Logofătul, de pre izvoadele lui Vasile Damian ce au fost Treti-Logofăt, a lui Tudosie Dubău Logofătul și altora cuprinde evenimentele de la 1661 până la 1711. Începe cu suirea pe tron a lui Evstratie Dabija (1661-1665) și merge până la finele domniei lui Dumitru Cantemir (iunie 1711). Ultimele capitole se ocupă cu diferitele căimăcămii, a lui Lupu Vornicul și a lui Ion Mavrocordat, care ține locul fratelui său Nicolae, numit titular pe ziua de 6 noiembrie 1711 și suit în scaun a doua oară la 19 noiembrie.

Despre cei doi cronicari, care au procurat o parte din materialul lui Nicolae Costin, aflăm informații în Mișcări culturale de I.G. Sbiera și apoi în Istoria literaturii de N. Ioga (sec. XVIII, vol. II, Excursul I).

Costin avea un om de casă pe Axinte care, sub Racoviță Vodă, a fost uricar. Acesta ne-a lăsat o cronică despre a doua domnie a lui Mavrocordat (1711-1715). Scrierea lui pierde din valoare prin faptul că e lucrată cu scop vădit de a plăcea domnului și prin urmare nu putea să aibă spirit de independență, nici în expunerea evenimentelor, nici în judecarea lor.

Ioan Neculce a fost boier mare și a ocupat diferite funcțiuni însemnate. S-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar și, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. Pierzând rușii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719 și întorcându-se a trăit la moșia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcțiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.

Neculce a fost un militar distins și Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci – precum însuși zice – și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce – în afară de compilarea cronicilor anterioare – este Letopisețul țării Moldovei de la Dabija VV. Până la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.

În prefață ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții, „iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea”.

Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: „O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise…”. Aci se cuprind o sumă de tradițiuni relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanul, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a.

Neculce nu era prea învățat, dar era om cu bun simț, cu pricepere de a judeca lucrurile, câștigată prin amestecul direct în afacerile statului și cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toți cronicarii Moldovei. El știe foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situație sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiștilor ce scriau slavonește, ci dimpotrivă simplu și, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin și Grigore Ureche.

Aproape toți domnii, despre care vorbește în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85), era „om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad”, Constantin Cantemir (1685-1693), „carte nu știa, ci numai iscălitura învățase de o făcea; practică bună avea: mânca bine și bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la față, buzat, barba îi era albă ca zăpada”. Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeș, la minte așezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era și credincios la jurământ. Mânie avea strașnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă”. E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. Când ajunge la domnia acestuia, amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că „era de stat cam mic și subțire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun și vrednic, milostiv și răbdător, dar era și cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea”.

Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci știm că la venirea împăratului Rusiei în Iași el era funcționar înalt și legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevăr, și portretul țarului: „Om mare, mai înalt decât toți oamenii, iară nu gros, rotund la față și cam oacheș și cam aruncă câteodată din cap, fluturând”.

Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci și grupurile, națiunile. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri:

«La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe, iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate».

Cu Neculce se termină seria marilor cronicari ai Moldovei. Mai scriu însă și alții.

Între aceștia e și Ienache Kogălniceanu. Despre el ne dă informații biografice Mihail Kogălniceanu în ediția primă a colecției sale de cronici.

Fiu al lui Vasile Kogălniceanu, căpitan al ținutului Iașilor, născut la 10 octombrie 1730. La vârsta de 16 ani a intrat în slujba domnului ca copil de casă. Copiii de casă erau un corp de trupă compus numai din fii de boieri. La 1749, sub Constantin Racoviță, ia prima slujbă de comis al treilea. Cu acesta trece în Țara Românească (1753) și stă cu el, fiind înaintat în slujbă, acolo, până când acesta reia domnia Moldovei, când se întoarce acasă, unde e și înaintat vătaf al copiilor de casă și apoi vătaf de aprozi. Atât de mult a ținut Kogălniceanu la domnul său, încât în 1757, când Racoviță este mazilit, se duce cu el la Constantinopol și șade acolo ani îndelungați până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) și tot acolo își scrie cronica.

A mai servit sub Grigore Ghica (1774-1777) în timpul în care s-a pierdut Bucovina și mai târziu s-a retras din serviciul public la moșia sa din ținutul Fălciu, unde a murit în anul 1795.

Cronica lui începe cu prima domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733) și sfârșește cu a patra domnie a aceluiași domn și cu ocupația rusească (1744). E curios de observat că despe Racoviță, protectorul său, vorbește cu indiferență, ba chiar în privința primei domnii îi adresează critici foarte severe. Din unele pasagii ar rezulta nemulțumirea sa personală pentru că i-au fost preferați alții la înaintare în slujbă.

M. Kogălniceanu îi atribuie și două bucăți de versuri în care vorbește despre uciderea boierilor Ion Cuza și Manolache Bogdan în 1778 de către Constantin Moruz. D-l Iorga contestă paternitatea lui Kogălniceanu și socotește că altul – un anonim – este autorul.

Alte cronici contemporane cu a lui Kogălniceanu mai sunt:

a) una datorită unui mic boier Alexandru Amiras, tradusă de acesta și în grecește și tipărită la Paris în 1827, care povestește evenimentele de la domnia lui Evstratie Dabija (1661-1665) până la domnia lui Grigore Ghica (1726-1733);

b) alta atribuită lui Nicolae Mustea, uricar care tratează aceeași epocă, numai că se oprește la anul 1729;

c) a treia a lui Ion Canta. Acest boier, despre care aflăm date biografice în Istoria literaturii române de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I), a fost un membru al familiei Cantacuzino, care obișnuia să-și scrie numele prescurtat, a ocupat funcțiuni însemnate, ajungând până la aceea de spătar (1769) și apoi de stolnic. El povestește întâmplările din Moldova, de la a doua până la a 4-a domnie a lui Constantin Mavrocordat (1741-1769).

Câteștrele aceste cronici se găsesc publicate în vol. III al colecției lui M. Kogălniceanu.

În această colecție s-a publicat și o altă lucrare din aceeași epocă, însă nu o cronică, ci o Condică de obiceiuri, scrisă în 1762 de Ghiorgachi al doilea logofăt. Lucrarea e făcută din porunca lui Grigore Calimach (1761-1764) și arată diferitele ceremonii ce se obișnuiau în Moldova, la suirea pe tron a domnitorilor, la Crăciun, la Sf. Bobotează, la Înviere, la schimbarea mitropolitului, la primirea oaspeților străini ș.a. Amănunte biografice se arată în Istoria literaturii de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I).

Dumitru Cantemir, născut în 1673, a fost fiul lui Constantin Cantemir, care a domnit în Moldova (1685-1693). După ce a învățat în țară cu un dascăl renumit pe timpul acela Ieremia Cacavelas, fu trimis la Constantinopol ca ostatec în locul fratelui său Antioh. Aci ascultă o sumă de învățați, veniți din Occident, învață limba turcească, introduse notele de muzică la turci și compuse chiar cântări religioase foarte prețuite de turci. Cu chipul acesta își câștigă multe simpatii printre oamenii sus-puși de la Poartă.

La moartea tatălui său, fu ales domn de boieri, dar nu fu confirmat de Poartă și continuă a ședea la Constantinopol.

Când, la 1710, Petru cel Mare declară război Turciei, Cantemir fu rugat să primească domnia Moldovei, socotit ca destoinic în conducerea armatei, cât și ca om de încredere al guvernului otoman. Contrar tuturor obiceiurilor, în loc să-i ceară bani, turcii i-au dat un ajutor bănesc spre a se stabili la domnie.

Supărat că, peste câtva timp, i s-au cerut sumele de care fusese cruțat la instalare, s-a hotărât să dea o lovitură grozavă turcilor, aliindu-se cu rușii. Pe când lucra la podul ce i se ordonase să facă peste Dunăre, el îndemna pe Petru cel Mare să treacă cu armata în Moldova; se vede însă că acesta nu l-a ascultat și a trecut mai târziu. Câtăva vreme Cantemir s-a părut prieten ambelor părți, dar în curând a trebuit să ia pe față partea Rusiei, după ce făcuse un tractat prin care își asigura pentru familia sa domnia ereditară în Moldova.

Soarta armelor dete victorie turcilor și Cantemir, cu o sumă de boieri partizani, fugi în Rusia, unde împăratul îl primi cu toată cinstea, îi dărui câteva moșii, îl investi cu funcțiuni și titluri înalte. Aci se căsători și el a doua oară cu o prințesă rusă. Aci își trecu el restul vieții până la moarte, 1723.

Cantemir a fost un om foarte învățat. Cunoștea multe limbi europene și orientale și prin lucrările sale se făcu cunoscut în toată Europa astfel că Academia din Berlin (Societas Regia Berlinensis) îl alese membru la 1714.

Cantemir a lăsat un mare număr de opere, dintre care cele mai însemnate s-au tipărit de Academia Română în 8 volume (1872-1901).

În volumul al 7-lea se află și o biografie.

Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, e o lucrare scrisă în românește și grecește, când era tânăr și tipărită la Iași, 1698. Ne înfățișează o filozofie teologică ascetică, susținând că toate sunt pieritoare pe lume, toate înșelătoare, că adevărata fericire e numai când omul se retrage din lume și trăiește în frica lui Dumnezeu.

Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor, întâi pre limba latinească izvodit, iară acum pre limba românească, scos cu truda și ostenința lui Dimitrie Cantemir Voievodul și de moșie domn al Moldovei și a svintei rossienești împărății cniaz. În Sant Petersburg Anul 7225 (1717) nu este o cronică, precum ar arăta titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruința românilor în Dacia și viața lor până la întemeierea principatelor. După trei cărți în „prolegomena” în care vorbește despre daci, despre romani și despre originea românilor, respingând „bazna unui Misail și Simeon” de care se ocupă și Miron Costin în cartea descălecatului, urmează hronicul „vechimii Romano-Moldovlachilor”, adică partea principală a operei. Aci vorbește de colonizarea Daciei, și apoi, pentru epoca fiecărui împărat, arată dovezi de stăruința românilor. Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în „Misia”, dar curând s-au întors în „Dachia”. Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului româno-bulgar și ajunge până la ceea ce numesc cronicarii „descălecarea a doua”, adică fundarea principatelor. Se înțelege că, față cu cunoștințele istorice și arheologice de azi, scrierea lui Cantemir cuprinde multe erori; dar, dacă ținem seamă de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm vastitatea cercetărilor și priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare.

Prima ediție a acestei scrieri s-a tipărit în anii 1833-36, din inițiativa mitropolitului Veniamin Costache, care a stăruit de Kisselef și a obținut chiar manuscrisul original al lucrării care se afla într-o arhivă din Moscova. Imprimarea s-a făcut sub îngrijirea lui G. Săulescu. Această ediție având multe greșeli (schimbări de cuvinte, omisiuni de pasagii), Academia Română a hotărât a publica o a doua ediție tot după manuscrisul original. Ea a apărut în 1901 în vol. VIII al scrierilor lui Cantemir, sub îngrijirea lui Gr. Tocilescu.

Istoria imperiului otoman, scrisă latinește (în 1715-1716, după părerea d-lui N. Iorga), sub titlul: Historia incrementorum atque decrementorum aulae othmanicae, s-a publicat după moartea lui în traducere engleză (Londra 1734-1735). Din această ediție nu avem în țară nici un exemplar. Bibliografia de Bianu și Hodoș ne spune că se află un exmeplar în Muzeul britanic din Londra. În schimb se găsește la Academia Română a doua ediție (Londra, 1756).

Lucrarea aceasta a fost cunoscută și renumită în toată Europa și nu și-a pierdut însemnătatea decât după ce Hammer, istoricul german, a publicat monumentala sa operă (1834).

Ea a apărut în traducere franceză (Paris, 1743) și germană (Hamburg, 1755). Tratează întreaga istorie a imperiului turc, începând cu „Othman sau Osman I, fonda torul imperiului otoman sau aliotman” și merge până la Ahmet III, predecesorul lui Mahmud, care domnea în timpul când a scris cartea.

Istoria ieroglifică este și o lucrare istorică și o satiră politică, scrisă românește, însă într-un stil foarte nelămurit, cu o alcătuire de fraze de tot neobișnuită în limba noastră și adesea ajungând la obscuritate.

Iată cum începe:

«Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a se zidi și Semiramis într-însul raiul spânzurat (cele din șapte minuni ale lumii unul este) a zidi și Eufratul între ale Asiei ape vestitul prin ulițe-i a-i porni; între creierii Leului și tâmplele Vulturului vivor de chiteală și holbură de socoteala ca aceasta se scorni».

Sub formă de alegorie, ni se descriu intrigile politice dintre familiile boierești de la finele secolului XVII și începutul secolului XVIII. Muntenia este numită împărăția vulturului și Moldova a leului; între acestea se începe o luptă, pe care autorul o povestește în 12 părți înșirând un mare număr de fabule, a căror deplină înțelegere este foarte grea, deși pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate.

Această lucrare se păstrează în manuscris în biblioteca arhivelor Ministerului de Externe din Moscova. În 1877 Academia Română a însărcinat pe Grigore Tocilescu să o copieze. De pe această copie s-a tipărit în 1883.

Asupra Istoriei ieroglifice avem o cercetare în scrierea d-lui G. Constantinescu-Râm (Vrajba dintre Cantacuzinești, Cantemirești și Brâncoveni Bârlad 1889). D-l N. Iorga (Istoria liter. sec. XVIII, vol. I, 329 ș.u.) dă o analiză amănunțită arătând și situația politică din principate din acea vreme. Cu aceasta se poate ajuta cineva la înțelegerea operei lui Cantemir.

Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis Moldaviae principis povestește originea familiei sale și dă însemnate detalii asupra celor petrecute în timpul domniei tatălui său. Ea s-a publicat întâia dată de Academia Română (1883) de pe un manuscris ce se găsește în Petersburg și care el însuși se arată a fi copie.

Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor a fost scrisă întâia oară rusește, apoi s-a tradus în limba germană și din aceasta în grecește de către G. Zavira în 1795. Românește s-a tradus de două ori: prima dată de Vasile Vârnav, a cărui traducere s-a publicat în „Arhiva Românească” (Iași 1845) și apoi de G. Sion, însărcinat de Academie cu tipărirea acestei scrieri (1878).

Povestește în paragrafe scurte intrigile și luptele dintre aceste două familii. Ne arată cum Brâncoveanu a fost pierdut de către Constantin Cantacuzen, care avea dovezi asupra relațiilor lui cu Rusia și Germania, dovezi pe care le-a arătat Porții, după care s-a trimis un agent turcesc să mazilească și să aresteze pe Brâncoveanu.

Răposatul Sion credea că această lucrare e pe nedrept atribuită lui Cantemir, fiindcă stilul se deosebește de stilul celorlalte opere și fiindcă vorbește prea rău de Cantacuzinești, familia primei lui neveste.

Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, opera scrisă pe la 1716, e făcută după îndemnul colegilor săi din Academia de la Berlin.

Este alcătuită din trei părți.

Prima cuprinde noțiuni despre geografia fizică și economică a Moldovei, despre împărțirea în ținuturi.

Cea de a doua se ocupă de forma de guvern, datinile, legile, finanțele. Aci ne arată cum se aleg domnii și se dă o listă cronologică a lor. Vedem apoi cum se mazileau domnii, care erau boieriile și atribuțiunile lor, cum era organizată armata. Amănunte asupra obiceiurilor de la ceremoniile Curții, de la înmormântarea domnilor ș.a. fac citirea foarte interesantă. Legile, veniturile și cheltuielile țării, datinile la nunți și la înmormântări își au capitolele lor speciale. Prețios este cel care vorbește despre „năravurile moldovenilor” în care găsim notița următoare:

„Ei la începutul războiului sunt foarte viteji și de al doilea mai slabi la inimă; iar dacă înfrâng protivnicii înapoi, prea rar au bărbăția să înceapă a treia oară”.

A treia tratează despre religiunea moldovenilor și despre literele de care se slujeau în scris. Aci sunt înșirate o sumă de superstițiuni ale poporului ca: Tricoliciul, Joimărițele, Ursitele, Sânzienele ș.a. Tot aci aflăm pasagii importante în privința raportului dintre cler și puterea civilă:

„Povățuirea cea din afară a bisericii este numai a domniei, fără purtarea de grijă cea din lăuntru pentru sufletele este încredințată mitropolitului… Pe diacon îl pedepsește preotul; pre preot, protopopul, pre eromonach, egumenul; pre protopop, pre egumen și pre arhimandrit, episcopul; pre episcop mitropolitul, iar pre mitropolit îl pedepsește domnia”.

Scrierea aceasta a lui Cantemir are o poveste lungă. Se va fi redactat curând după 1714 data primirii sale în Academia din Berlin, dar nu s-a publicat în timpul vieții autorului. Rămânând în stăpânirea fiului său Antioh, nici acesta n-a reușit s-o tipărească. De la el a trecut prin mai multe mâini până la 1769, când o vedem publicată într-o revistă germană, după care are în fine o bună ediție la Frankfurt și Lipsca (1771). După îndemnul mitropolitului Veniamin în 1806 fu tradusă în românește, probabil de Vasile Vârnav, dar traducerea aceasta se rătăci și astfel văzu lumina tocmai în 1825, la mănăstirea Neamțului, sub titlul de Scrisoarea Moldovei. O a doua (1851) și o a treia edițiune (1868) răspândiră această scriere printre românii iubitori de trecutul țării lor. În 1869 Academia Română aflând de existența textului latin, luă măsuri ca să se copieze cele două manuscrise ce se aflau în Biblioteca Academiei teologice din Moscova; apoi tipări în două volume deosebite versiunea latină și traducerea ei românească făcută de Al. Papiu Ilarian. O ediție nouă a apărut (1909) în colecția „scriitorilor români” [a] librăriei Socec sub îngrijirea d-lui Miron Nicolescu, care în prefață dă și amănunte asupra istoriei manuscrisului.Afară de acestea, Cantemir ne-a lăsat multe scrieri asupra muzicii și religiunii turcești și scrieri filozofice, după filozoful olandez Van Helmont.

ÎN MUNTENIA

Numărul cronicilor care s-au scris în veacul XVIII în Țara Românească este destul de mare. Asupra lor se pot citi cele două memorii ale d-lui N. Iorga (în „Analele Academiei”, XXI). Cu greu este însă a stabili numele autorilor. Poate chiar să zică cineva că plutim în această privință, într-o mare nesiguranță și, ce e mai curios, într-o mare prefacere continuă de nume. Manuscrise fără nume sunt atribuite, azi unui personaj istoric, mâine altuia. În paginile ce urmează vom vorbi de cele mai însemnate din manuscrisele istorice și vom înfățișa starea de lucruri de acum, fără a socoti ca definitive o mare parte din concluziile adoptate de cei mai mulți cercetători asupra istoriografiei noastre; de aceea vom arăta și toate punctele îndoielnice.

Între cronicarii din acest secol se pun de obicei înainte numele a doi membri din familia Cantacuzineștilor.

Despre începuturile acestei familii, care a jucat un rol însemnat în istoria țărilor noastre, găsim amănunte într-un studiu biografic al lui N. Bălcescu („Magazin istoric”, I, 1845). Ea se trage dintr-un dibaci neguțător grec Mihail Cantacuzino care trăia prin se colul XVI în orașul Anhial (Turcia) și era supranumit de turci „Șeitanoglu”, fiul dracului. Fiind acest Mihail ucis de turci, familia sa fugi în Creta, care era pe atunci a venețieni lor. Mai târziu urmașii săi se întorc în Constantinopol. Unii dintre ei rămaseră în Turcia, alții veniră în principatele române: doi în Moldova și unul în Muntenia. Acesta se nu mea Constantin și deveni cunoscut sub numele de postelnicul Constantin Cantacuzino.

El ajunge să dobândească situațiuni importante în țară și ia în căsătorie pe Ilinca, fata lui Radu Șerban. Al treilea fiu al său e cunoscut sub numele de stolnicul Constantin Cantacuzino. Fiul cel mai mare Drăghici avu un nepot, pe banul Mihail Cantacuzino.

Aceștia sunt cei doi Cantacuzinești cronicari din sec. XVIII.

Viața Stolnicului Constantin Cantacuzino a fost studiată de N. Iorga („Analele Academiei”, XXI). După informațiunile ce se găsesc în genealogia Cantacuzinilor (publ. în „Buciumul” lui Cezar Bolliac, 1853, pag. 95 și urm.) și după alte cercetări, d-sa arată că s-a născut pe la 1650, că a fost om foarte învățat care a călătorit prin țări străine, că a luat parte în multe ocazii la conducerea țării. Ar fi putut să devie chiar domn, dar n-a voit, mulțumindu-se a fi, pe vremea lui Brâncoveanu, un bun sfătuitor al acestui nepot. Certuri și intrigi de familie, în care va fi avut și el partea sa de vină, îl depărtară de urmașul lui Brâncoveanu, de Ștefan Cantacuzino (1714-1716), ba de aici i se pricinui și moartea, fiind ucis din porunca domnitorului în 1716.

Nu se cunoaște cu siguranță tot ce a scris acest stolnic Cantacuzino. Se pare că a lucrat mult și a adunat mult material istoric. I se atribuie o Istorie generală a românilor. Din aceasta se cunoaște un fragment care tratează partea privitoare la colonizarea Daciei până în timpul lui Atila. Publicat pentru întâia dată într-un volum de cronici vechi (Istoria Moldo-României, editor G. Ioanid, București 1858) a fost retipărit de Kogălniceanu (Letopisețe, ed. 2-a, vol. I) care l-a atribuit lui Nicolae Milescu. Mai târziu s-au descoperit și alte manuscrise ale aceleiași scrieri și , discutându-se și chestia autorului, s-a ajuns la concluzia că nu poate fi Milescu, iar d-l N. Iorga consideră pe stolnicul Cantacuzino ca autor.

Titlul lucrării este: Cronica pe scurt a românilor.

Consultând istoricii străini, autorul arată cu de-amănuntul războaiele dacice și ajunge la chestia colonizării și a părăsirii Daciei. Despre cea dintâi ne spune că Traian „au poruncit de au adus romani lăcuitori” din care se trag locuitorii de astăzi. În privința celei de a doua se pronunță hotărât în contra, căci, „urme de ale acelora romani, ce au fost în Dacia, ca să fi fost mutați cu totul într-altă parte, nu este”. Concede totuși că vreun împărat „va fi ridicat ostași” din Dacia pentru nevoile sale și astfel s-a format în Peninsula Balcanică grupul de români, care se numesc „coțovlahi”. Despre aceștia ne dă mai multe amănunte decât Miron Costin fiindcă i-a cunoscut de aproape: „și încă cu dintr-înșii am vorbit”. El găsește că seamănă și în chip și în obiceie cu românii din nordul Dunării, „numai limba lor, deși românească ca a acestora” este „mai stricată” și „mai amestecată” cu vorbe turcești și grecești.

Restul lucrării, care vorbește despre viața poporului român în timpul năvălirilor barbare, este puțin interesant pentru noi, dar, pentru vremea când s-a scris, arată din partea autorului și cultură și cercetări serioase.

D-l N. Iorga îi atribuie și o lucrare prin care stabilește „Chronologia Țării Românești”. Ea se află publicată în Operele lui Const. Cantacuzino de N. Iorga (1901, pag. 19).

Despre Mihai Canatacuzino aflăm câteva amănunte biografice în Genealogia Cantacuzinilor, al cărui autor se socotește a fi el însuși. Acestea se pot completa cu știrile ce se scot din documente publicate de N. Iorga (Acte și fragmente II) și cu informațiile din Istoria literaturii în sec. XVIII de același (vol. II).

Născut pe la 1723 va fi făcut studii cum făceau studii toți fiii marilor boieri pe vremea aceea, dar n-avem cunoștințe sigure. A ocupat funcțiuni însemnate sub unii domni, iar în vremea altora a stat retras ori chiar a fost silit să emigreze. În timpul ocupației rusești din 1769-1774, el legă relații cu generalii ruși, fu înălțat la rangul de ban și stărui ca principatele să se anexeze la imperiul țarului sau să se unească în tr-un principat autonom sub suzeranitatea câtorva puteri europene. După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) fu silit să se ducă în Rusia unde trăi până la moarte, care s-a întâmplat după 1787.

D-l N. Iorga îi atribuie Genealogia Cantacuzinilor (publicată în „Buciumul” Buc. 1863) și o operă de statistică și de istorie, asupra Țării Românești, care nu s-a publicat până acum, ci se găsește în două manuscrise. După un al treilea manuscris au tradus și au publicat grecește la Viena (1806) frații Tunusli (Istoria Țării Româ nești) pe care a tradus-o Gh. Sion și a publicat-o în București în 1863.

Radu Popescu, fiul vistierului Hrizea din Popești, a fost om învățat, care știa și limbi străine, grecește, latinește și turcește. A ocupat funcțiuni importante sub Constantin Brâncoveanu încă din 1689, dar nu i-a fost credincios, căci se vede că a luat parte la un complot contra domnului, însă a scăpat de moarte, pierzându-și boieria. A reintrat în funcțiune sub Ștefan Cantacuzino, dar numai Nicolae Mavrocordat l-a ținut de aproape și l-a făcut mare vornic. În 1722 sau 1723 se retrage la mănăstirea Radu-Vodă din București unde trăi vreo 6 ani sub numele de Rafail Monahul.

Despre viața lui se găsesc amănunte la „Analele Academiei” (XXI, 362), publicate de N. Iorga și în Istoria literaturii în sec. XVIII de același (vol. I); iar cronica s-a publicat în „Magazin istoric” (tom. IV, 1847) și într-un volum de cronici, editat de G. Ioanid (Istoria Țării Românești, Buc. 1859).

E foarte probabil ceea ce observă I.G. Sbiera, că din manuscrisul publicat de Bălcescu în „Magazin” lipsește începutul, iar titlul este adăugat de un copist: De aicea sunt cele ce au scris Chir Rafail monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu, biv-vel Dvornic. Acest manuscris povestește ultima parte a domniei lui Brâncoveanu (de pe la 1699), pe care-l tratează cu multă severitate, zicând că „nici o bunătate sufletească n-au arătat în viața și domnia lui” și că după el a rămas „răutate și blestem”. Domnia lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716) este povestită întreagă, dar atențiune deosebită se dă vieții lui Nicolae Mavrocordat (1716). Partea aceasta începe arătând „viața prea luminatului neam al prea înălțatului și milostivului domn Io Nicolae Alexandru Voevod”. Această viță este foarte strălucită, căci fanariotul se coboară – e drept, în linie femeiască – din Alexandru cel Bun. Restul cronicii este consacrat domniei lui Ion Mavrocordat (1716-1719) și celei de a doua domnii a lui Nicolae (1719-1730) până la 1728.

V.A. Urechia a publicat în „Analele Academiei” (tom X, Memoriile secției istorice, pag. 351) o cronică datorită Biv-vel Stolnicului Dumitrache, pe care a intitulat-o: Istoria evenimentelor din Orient, cu referință la principatele Moldova și Valahia, din anii 1769-1774.

D-l Iorga crede că numele de familie al acestuia era Varlaam și dă și câteva note biografice în istoria literaturii (sec. XVIII, vol. I). Socotesc însă, că chiar după cariera schițată de d-sa, sunt câteva dificultăți serioase în această identificare a autorului cu acel Dumitrache Varlaam pe care-l găsește în hrisoave.

Urechia a avut la îndemână două copii: una aflată la Academie (mss. no. 399), alta la Muzeul de antichități, scrisă de un oarecare Nicolae Pitișteanu. Acesta ne spune că a copiat-o în anii 1782 și că a avut înainte lucrarea „făcută dintru început și scrisă cu însuși mâna d-sale biv-vel stolnic Dumitrache”. Acel original de care vorbește nu s-a găsit până azi; de asemenea, amândouă copiile n-au titlu.

Cronica nu are interes din punct de vedere literar, dar dă un bogat material de informații fiind scrisă de un om care a cunoscut evenimentele de aproape.

Alt cronicar din acest timp este unul din Văcărești.

Familia Văcăreștilor este una din cele mai vechi ale Țării Românești, însemnată în istorie atât prin rolul politic jucat de diferiții ei membri cât și prin faptul că dete mulți poeți și scriitori.

Ienăchiță Văcărescu (1740-1799) primi în casa părintească o educațiune îngrijită, învățând limbile pe atunci la modă, adică turcească, franceza și greaca, pe lângă care desigur a cunoscut și italiana. După ce stete câtva timp la Brașov, în timpul venirii rușilor, se întoarse în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) și ocupă funcțiuni însemnate sub Alexandru Ipsilante. Acesta îi arătă multă încredere și-l trimise chiar să aducă pe fiii săi, care fugise la Viena.

Viața lui a fost studiată cu de-amănuntul de Al. Odobescu în seria de articole asupra Poeților Văcărești.

Opera lui istorică este:

Istorie a prea puternicilor împărați otomani, adunată și alcătuită pe scurt de dumnealui Ienache Văcărescu, dikeofilax al bisericii cei mari a Răsăritului și spătar al Valahiei. După o prefață (proimion) în care spune că, aflându-se la Nicopole din cauza tulburărilor din patrie (1788) și neavând ocupație, s-a hotărât să cerceteze trecutul împărăției turcești – urmează istoria, împărțit în două tomuri. În primul tom povestește viața și faptele sultanilor de la Mahomet până la 1730. În al doilea merge de la Mahmud I până la Selim III, care domnea și în timpul lui. Din când în când intercalează și observări asupra faptelor din principate. Fiecare sultan are consascrat un capitol și la sfârșitul capitolului, în formă de concluziune, figurează un număr de versuri, în care caută să caracterizeze persoana despre care a vorbit. Versurile acestea sunt însă o simplă înșirare de cuvinte fără nici o însușire poetică.

Lucrarea aceasta a rămas în manuscris și a tipărit-o Papiu Ilarian în „Tezaur de monumente istorice” (tom II).

Fiindcă vorbim aci cu de-amănuntul de Ienache Văcărescu, trebuie să arătăm că el a tipărit și o gramatică intitulată:

Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielilor gramaticei românești, adunate și alcătuite acum întâi de d-lui Ienache Văcărescul, cel de acum dikeo filax a Bisericei cei Mari a Răsăritului și Mare Vistier a Principatului Valahiei 1787.

Autorul mărturisește că e „om plin de neștiință” și văzând că nimeni până atunci nu scrisese asupra gramaticei, s-a simțit obligat să facă o încercare cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare și să dea și altora îndemn să lucreze ceva mai bun. Când spunea aceasta, el nu cunoștea gramatica tipărită de Șincai și Micu (1780). El se ocupă mai întâi de categoriile gramaticale, apoi, în a doua parte, de pronunțare și ortografie și de sintaxă. Lucrarea nu e o dezvoltare sistematică, ci un șir de observațiuni, uneori mai pe larg, alteori mai pe scurt. Nomenclatura științifică a trebuit desigur să-l preocupe foarte mult, pentru că în acel timp limba română nu era studiată. Ca să rezolve chestiunea el a păstrat câțiva termeni slavoni, întrebuințați pe atunci în școlile românești și încolo a introdus termeni italieni ca „nome”, „sostanță”, „sojet”, „preterit, perfet și iperfet” (perfect, imperfect) ș.a. A căutat să formeze și cuvinte românești, fără să poată izbuti, căci expresiuni ca „spre graiu” pentru adverb, „cădere nemuitoare” pentru caz genitiv ș.a. nu puteau să rămâie în limbă.

Ca apendice la gramatică, Văcărescu a adăugat un mic tractat de prozodie românească.

În numeroasele manuscrise cu poezii de ale Văcăreștilor se găsesc și câteva datorite lui Ienache, însă toate cu o inspirațiune săracă, astfel că am putea cita abia două-trei din ele, cum este Spune, inimioară, spune! și Amărâtă turturea.

Cu toate scăderile ce putem afla în operele lui, Ienache Văcărescu merită aducerea noastră aminte, comparându-l cu timpul în care a scris și mai cu seamă prin simțirile lui patriotice, pe care le-a transmis urmașilor prin acel faimos testament:

Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Și-a patriei cinstire.

II. Școala ardeleană[modifică]

Am arătat în capitolele precedente că în secolul XVIII în principatele române se urmează o dezvoltare literară foarte restrânsă. Ca tipărituri aflăm numai texte religioase, cu un mic progres față de trecut, fiindcă acum se imprimă nu numai lucrări de acelea care servesc la serviciul bisericii, ci și cărți de citire; ba aflăm chiar câteva abecedare, un tratat de geografie și altul de aritmetică. Dumitru Cantemir este acela care iese afară din sfera obișnuitelor lucrări și scrie opere care se răspândesc în occidentul Europei traducându-se în diferite limbi.

Alături cu aceste tipărituri, secolul XVIII, ca și al XVII, ne dă o sumă mare de manuscrise, în care se cuprinde istoria țării. În această istoriografie se pot observa două direcțiuni: o parte de cronici, cu deosebire cele moldovene din sec. XVII, sunt pornite din interesul general al cercetării trecutului; altele sunt pornite din dorința de a înălța pe câte un domnitor și mai ales câte o familie. S-a zis că familiile boierești și mai ales cele care dădeau și domni căutau să-și aibă un corp de cronici redactat așa ca faptele trecutului să fie înfățișate în sensul trebuințelor și intereselor lor.

În vremea aceasta, la românii de peste munți se produc evenimente care vor avea mare influență asupra dezvoltării culturale a neamului. Să le arătăm în scurt.

Împrejurările nenorocite, în care au trăit românii din Ardeal, i-au adus în așa pozițiune ca să fie cu desăvârșire excluși de la viața de stat, căci – în urma actului de unire a celor trei națiuni la 1437 – Transilvania se împarte în trei regiuni: Țara ungurilor, Țara secuilor, Țara sașilor; iar românii n-au existență legală, ci sunt socotiți numai ca tolerați cât vor găsi cu cale stăpânitorii țării. Paralel cu națiunile privilegiate, se ridică bisericile privilegiate; catolică, luterană, calvină. Românii dar și din punct de vedere religios sunt persecutați de toată lumea.

Fiecare din cele trei religiuni au căutat să atragă pe români. În special catolicismul care după 1688, când Transilvania se anexă Austriei, avea puțini credincioși în această provincie, se sili, prin sprijinul lui Leopold I (1658-1705) să-i înmulțească. Când românii se plângeau de persecuțiuni, li se zicea totdeauna să se unească cu una din bisericile recunoscute și situațiunea se va schimba. Atunci mitropolitul Teofil, îndemnat de iezuitul Barani, adună la 1697 un sinod la Alba-Iulia, în care se subscrie actul de unire cu biserica papală.

În acest act, cei adunați declară că au decis „să se întoarcă în sânul sfintei maicii besereci romano-catolicești”. Se vede din redacțiunea aceasta și din tot restul actului abilitatea cu care au lucrat agenții catolici.

Această „întoarcere”, căci cuvântul de „unire” nu figurează aici, se face pe baza unei mărturisiri de credință formată din patru puncte:

1. Vor crede că papa de la Roma este capul întregii biserici creștine (primatul papii).

2. Vor crede că, afară de iad și rai, mai este un loc pe lumea cealaltă în care unele suflete se pot curăți (purgatoriul).

3. Vor crede că pentru creștini este îndestulătoare împărtășirea cu pâine nedospită și nu mai e nevoie și de vin, ca la ortodocși.

4. Vor modifica simbolul credinței zicând: „Și într-un duh sfânt, care de la tatăl și de la fiul (filioque) purcede”.

Trebuie să se observe însă că, în cuprinsul punctului al patrulea se află intercalată fraza următoare, care ar fi putut să fie singură întrebuințată, fiindcă spune mai multe decât celelalte puncte:

„Și primim, mărturism și credem toate celelalte pe care sfânta noastră maică biserica romano-catolică primește, mărturisește și crede”.

Preoții care au luat parte la aceste adunări n-au cunoscut amănuntele actului, ci li s-au spus că este numai o simplă formă și că, în schimb, vor avea aceleași privilegii ca preoții celorlalte religiuni, fiecare sat cu biserică va avea și casă pentru preot și toată ocârmuirea preoților va fi în mâna episcopilor.

Înainte de a se aplica diploma împărătească prin care se recunoșteau aceste cereri, Teofil mitropolitul, între 1692 și 1697, muri și veni în loc Atanasie (1698-1714). Acesta se duse la București unde fu sfințit, cum era obiceiul, din care obicei a rămas până azi titulatura mitropolitului nostru primat „al Ungro Vlahiei”, apoi, întorcându-se, adună în anul 1698 un nou sinod, în care un număr nu prea mare de preoți primiră unirea. Atunci mitropolitul se duse la Viena, unde primi confirmarea imperială și o diplomă prin care se garanta uniților o sumă de privilegii. Un nou sinod în 1700 întări unirea și de atunci românii de peste munți se împărțiră în „uniți” și „neuniți” (cu biserica papei) sau „greco-catolici” și „greco-orientali”. (Actele acestei cestiuni se găsesc în broșura: Unirea românilor de Al. Pop retipărită în 1920).

Fără îndoială a fost un rău această despărțire între români, dar uniții sperau că au să capete ajutoare multe, că poporul nu va mai fi persecutat și i se va înlesni învățătura. În adevăr catolicii i-au primit în școlile lor și au trimis tineri în străinătate ca să studieze teologia.

Scopul catolicilor era totala stăpânire peste români. Aceasta se vădește mai ales prin faptul numirii pe lângă episcopul unit al unui iezuit teolog cu titlul de causarum auditor generalis (judecător suprem). Acești teologi erau niște agenți străini, care totdeauna se amestecau în afacerile episcopiei și nu rareori episcopii intrau în conflict cu ei. Astfel s-a întâmplat lui Inocenție Clain, care, în urma intrigilor catolice, a fost nevoit să-și lase scaunul și să se ducă la Roma unde și muri exilat. De aceea diferiți episcopi au căutat să desființeze această instituțiune, cum a fost Grigore Maior, un mare luptător pentru unire, care și căpătă de la Maria Teresa titlul de „excelență”. În timpul lui s-a făcut la Viena Seminarul Santa-Barbara, unde se primeau și se țineau gratuit clerici români.

Scopul catolicilor n-a fost însă ajuns. De unde sperau că toți tinerii, care învățau în seminarele din țară sau în Roma în institutul iezuit „de propaganda fide”, au să se întoarcă buni catolici, propagatori ai credinței în papa, au văzut că ei devin buni români și luptă pentru ridicarea națiunii lor.

Centrul activității uniților a fost Blajul, de unde s-au răspândit binefacerile culturii la toată românimea de peste munți și unde s-a fondat cea mai veche școală românească la anul 1754. Putem zice dacă aici s-a format o generațiune mare, care are ca reprezentanți de frunte pe Micu, Șincai și Petru Maior, urmată de alți luptători, care s-au răspândit cu toate unghiurile țării întreținând pretutindeni deșteaptă conștiința națională.

Direcțiunea generală a activității lor alcătuiește școala ardeleană.

Această activitate se dezvoltă pe două căi: în opere și în școli.

Operele lor fură îndreptate mai ales în două direcțiuni: în studiul istoriei și al limbii. Prin acestea voiau să dovedească originea română a națiunii și limbii noastre lucru pe care scriitorii străini, pe acele timpuri, îl contestau. Spre o mai deplină atingere a scopului lor căutau să purifice limba de elementele nelatine și să depărteze scrierea cu litere slavone.

Sfârșitul secolului XVIII în Transilvania este aurora unei epoci mărețe pentru istoria română. Despre acest sfârșit de veac Heliade, cu entuziasmul caracteristic acelei vremi, scria, adresându-se tinerimii: „Vouă, tinerilor, vi se deschid înainte alte timpuri și zilele noastre pot fi mai senine și mai fericite decât ale lor. Viforele nopții au trecut și dimineața României a răsărit cu soarele cel veșnic, ale cărui raze sunt luminile ce încălzesc secolul XIX”.

Samuil Micu[modifică]

Maniu Micu (Klain) s-a născut la 1745, în satul Sad din Ardeal. Se călugări în 1762, luând numele de Samuil sub care este de obicei cunoscut. Învață la Blaj, apoi în colegiul Pazmanian din Viena și terminând învățăturile, fu numit profesor la Blaj, în 1772. Aci nu stete mult, căci plecă cu episcopul Grigore Maior la Viena, unde deveni prefect (director de studii) al elevilor români în noua instituție clericală Sf. Barbara din acest oraș. Acolo avu prilejul să scrie în latinește, împreună cu Șincai, o gramatică română pe care o tipări, în 1780.

Venind în Blaj, ceru să fie dispensat de călugărie și să fie numit paroh în Sibiu; însă episcopul Bob refuză. Pentru că se ducea des la Sibiu, unde avea familia, fu acuzat că uneltește contra bisericii unite și dat în judecata consistoriului, dar fu achitat.

Amărât de persecuțiunile lui Bob, părăsi Blajul și se duse în Buda, unde fu revizor de cărți până la moarte.

Biografia lui Micu a fost scrisă de I. Bianu (Buc. 1876).

De la Micu a rămas un număr foarte mare de lucrări, parte originale, parte traduse. Ele se pot grupa în trei categorii: religioase, istorice, lingvistice.

Cele mai multe din operele lui ni s-au conservat în manuscrise, puține s-au tipărit în întregul lor și unele în mod fragmentar prin calendare.

Vom cita din lucrările religioase:

Disertatio de jejuniis graecae-orientalis ecclesiae, tratat asupra posturilor pre scrise de biserica neunită (Viena, 1782).

Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, diferite discursuri funebre (Blaj, 1784).

De asemenea, traduse operele celor mai însemnați scriitori bisericești, ca Sf. Ion Gură-de-aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis ș.a.

Micu, care vedea că despărțirea religioasă a românilor poate fi stricătoare și unității politice, voia să facă pe toți românii transilvăveni a îmbrățișa unirea și propagă această idee, atât prin sfaturi cât și prin scrieri, dar nu reuși.

Activitatea istorică a lui Micu a avut ca scop să scoată din uitare trecutul neamului său, care nu era cunoscut de fel și să combată pe inamicii românilor, care le tăgăduiau originea latină. Formarea poporului român, trecutul lui politic și religios erau punctele care interesau pe Micu și la care se rapoartă scrierile sale. Astfel putem cita:

Historia Daco-Romanorum sive Valachorum – din care s-au publicat câteva fragmente în revista „Instrucțiunea publică” a lui Laurian (București, 1861). Aci se vede că-și propune a studia laolaltă și cu un interes egal trecutul tuturor românilor, accentuând prin aceasta mai mult unitatea neamului.

De origine Daco-Romanorum – despre originea daco-românilor – în care combate ideile, ce începuse pe atunci să aibă curs, că Dacia a fost cu totul deșartă de locuitori și că românii s-au așezat în Transilvania în urma ungurilor.

Istoria bisericească a românilor transilvăneni, din care a publicat Cipariu extracte („Acte și fragmente”, 1855) și pe care Șincai o citează des în cronică, sub titlul latinesc Historia Ecclesiae Valachiae de Transilvania fapt care ne îndreptățește a crede că a scris-o latinește sau – cum a mai făcut și cu alte scrieri – și latinește și românește.

Desigur că azi, după atâta progres făcut de studiile istorice la noi, lucrările lui Micu sunt fără valoare, dar dacă ne gândim la timpul și mijloacele cu care a scris, ne convingem că meritul lui e foarte mare.

Activitatea lingvistică a lui Micu se manifestă prin colaborarea la dicționarul de la Buda (1825) și mai ales prin gramatica scrisă latinește: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae… (Viena, 1780) pentru a fi utilă nu numai românilor, dar și străinilor. El crede că limba română e o corupțiune a limbii latine clasice și misiunea gramaticului este să scape de tot amestecul străin și s-o facă iarăși pură, cum a fost înainte de contactul cu alte popoare. Ortografia trebuie și ea să arate cât mai mult aceasta, prin diferite semne întrebuințate.

Deși greșită în principiu, ca și în aplicare, lucrarea lui Micu are importanța mare în istoria literaturii prin faptul că ea formează începutul direcțiunii latiniste, care avea să fie atâta timp stăpână pe mișcarea culturală a românilor.

George Șincai[modifică]

George Șincai s-a născut la 1753 la Șamșud și a murit la 1816.

După ce studiă la Cluj și la Blaj, fu numit în anul 1773 profesor de retorică la școala din Blaj, iar la 1774, prin stăruința lui Ignat Dorobanț, fu trimis de către mitropolitul Grigore Maior, împreună cu Petru Maior la colegiul pentru răspândirea credinței catolice (de propaganda fide) din Roma, unde stete șase ani și luă doctoratul în filozofie și teologie.

Aci la Roma culese de prin biblioteci, grație protecțiunii cardinalului Ștefan Borgia, documente relative la istoria românilor.

Întorcându-se, întâlni pe Micu la Viena și cu el publică gramatica din 1780.

După ce ocupă funcțiunea de director al școalelor greco-catolice din Transilvania, după ce se lepădă de călugărie, Șincai intră în ceartă cu episcopul Bob, din care cauză suferi multe neajunsuri, chiar și închisoare sub acuzarea că are tendințe de rebeliune. Scăpând, trăi sărac și rătăcitor prin Transilvania și, după ce călători prin Buda și prin alte orașe, ca să caute documente, muri la contele Vass, pe ai cărui copii îi educase.

Biografia lui Șincai a fost scrisă cu multă competență de către Al. Papiu Ilarian în discursul său de recepțiune la Academie (1869). Despre ultimii lui ani el raportează, de pe relațiile contemporanilor, amănunte interesante. Pe la 1812 a venit la Blaj și a vizitat seminarul. Toți elevii doritori să-l vadă, alergau în juru-i; iar el le vorbea cu căldură despre trecutul poporului român, despre misiunea bisericii, încât îi umplea de admirațiune.

Într-o zi, preumblându-se elevii afară din oraș pe lângă Târnava, îi găsiră la umbra unui copac „având la picioarele lui niște desagi plini cu hârtii”.

„Acolo era averea neamului românesc, cronica lui, înghesuită în acei desagi de lână la un loc cu toată sărăcia autorului român celui mai avut în știință.” Atunci se vede, observând însuși mirarea tinerilor, le spune Șincai acele cuvinte care au rămas: „Acesta este fătul meu în care voi fi glorificat după moarte; dacă nu mi-a fost rușine a-l face, pentru ce să-mi fie rușine a-l purta?”

Șincai a fost un om foarte învățat și un cercetător dotat cu cea mai mare stăruință și pricepere.

După ce românii adresară la 1791 petițiunea lor către împăratul Austriei, sasul Eder publică o lucrare în care combătea cererile românilor (Supplex libellus Valachorum cum notis historico-criticis), pentru că pe vremea aceea sașii, adică germanii din Transilvania, aveau o situațiune foarte bună, egală cu a ungurilor și recunoașterea drepturilor românilor ar fi fost micșorarea privilegiilor lor. În contra acesteia Șincai scrise un răspuns, în care distruge punct cu punct argumentele aduse de scriitorul dușman.

Opera principală a lui Șincai este Cronica românilor și a altor neamuri învecinate, care cuprinde evenimentele de la 96 până la 1739.

Cât a trăit, Șincai n-a putut s-o publice în întregul ei, pentru că cenzura maghiară i-a pus această rezoluțiune: Opera e vrednică de foc, iar autorul de furci (Opus igne, author patibulo dignus). A apărut pentru prima oară completă la Iași, în 1853, în timpul și prin inițiativa lui Grigore-Ghica Vodă. Se publicase fragmente din ea în 1843 (Iași) și în 1844 (Buda).

Ultima ediție e din 1886.

Această lucrare e o înșiruire, an cu an, a diferitelor evenimente, alcătuită mai ales din citațiuni dintr-un foarte mare număr de autori străini și din cronici românești, însoțite din când în când de reflexiuni de natură mai particulară sau mai generală, în care se pot vedea ideile și credințele sale.

Din cauza formei adoptate, legătura dintre fapte e slabă. Din punct de vedere al stilului și al modului cum prezintă și cum judecă faptele, nu se deosebește de cronicari, mai ales de cei de frunte dintre moldoveni. Ceea ce formează superioritatea lui este faptul că a avut intențiune să studieze la un loc istoria tuturor românilor, pe când cronicarii puneau în primul rând provincia lor și numai incidental vorbeau de celelalte, este și mulțimea citațiunilor, căci mii de autori au fost puși la contribuțiune.

Din această de pe urmă cauză până azi încă multe din părțile cronicii lui se pot folosi ca izvoare istorice.

În judecățile sale se arată foarte independent și lipsit de prejudicii. Deși călugăr, el nu se dă la o parte de a vorbi de rău despre iezuiți. Deși unit, el cercetează faptul acesta al unirii românilor, și, dacă-i arată rezultatele bune, i-arată și relele:

„Neamurile străine, cu frumoase pretexturi, mai ales ale legii creștinești, înșeală pe bieții români de-i stăpânesc și-n ziua de acum. Ce vreau arhiereii aceștia? să te învețe să-ți prinză partea pre lumea aceasta sau să te ducă la ceruri? Nu crede, o române, pentru că numai punga ta o voiesc ca să-și umple pungile lor și tu să rămâi rob acelora pre care mai marii tăi i-au stăpânit oarecând. Deșteaptă-te drept aceea, o iubite neamul meu și ai minte!”

De câte ori vine ocaziunea, își arată iubirea nemărginită pentru patria sa și pentru neamul românesc. Cu toate că era de familie nobil, vorbește cu libertate de nobilimea română, arătând cum ea s-a ungurit și cât de rău s-a purtat cu țăranii, despre care vorbește totdeauna ca un adevărat democrat:

„Țăranii la atâta ajunsese pre vremea mea de a se vinde ca dobitoacele fără de loc… Afară de slujbele care le făcea domnilor pământești, începând de luni până sâmbătă seara în toată săptămâna peste tot anul, dumineca domnii cei pământești pre iobagii săi îi trimite cu cărți (scrisori) pre la alți domni!”

Viitorul neamului îl preocupă foarte mult. Voiește ca românii din Transilvania să fie îndreptățiți egal cu ungurii, iar cei din principate să scape de domnia străinilor și să se poată guverna singuri:

„Pre neamul românesc mai mult i-a stricat întâi neînțelegerea între dânșii și pisma din lăuntru, apoi pisma și fala creștinilor din vecini și mai vârtos a leșilor, decât neamurile cele păgâne, tătarii și turcii, căci de aceștia lesne și prea ușor s-ar fi apărat românii, mai ales de nu s-ar fi despărțit moldovenii și muntenii în două domnii ci ar fi fost toți sub un cap ținând laolaltă”.

Șincai se ocupă și cu lingvistica, colaborând la gramatica lui Micu, pe care la 1805 o tipări singur în a doua ediție. El nu se poate mira îndestul cum românii nu voiesc să se întoarcă iar la literele latine. Stabilește, în acord cu Micu, o serie de reguli ortografice, în care se ține de un etimologism extrem, păstrând nu numai pe e și o (pentru ea, oa) ci și pe l, n, înmuiate, care au dispărut din limbă.

Iată cum scrie el:

buna deminetiaa (bună dimineața)
buna sera (bună seara)
e serin (e senin)
De ve place Domniilor vostre a ve pone la masa qua se vor reci buccatele.

Desigur că judecata lui Edgard Quinet, care punea pe Șincai alături cu istoricii cei mari ai occidentului, era făcută cu prea multă bunăvoință; totuși, având în vedere timpul în care a scris, cronica e un însemnat monument al trecutului nostru literar.

Petru Maior[modifică]

Născut pe la 1755-1760, Petru Maior muri în 1821.

Studiă la Târgul Mureșului, la Cluj și la Blaj, unde se făcu călugăr, apoi merse la Roma împreună cu Șincai, unde învăță teologia. Întorcându-se la Viena rămase câtva timp ca să se ocupe cu dreptul canonic.

Petru Maior, a fost, după terminarea studiilor, profesor la Blaj. Se vede însă că regimul mănăstiresc nu se potrivea cu caracterul lui, căci după câțiva ani părăsi casa și deveni preot de mir, căpătând demnitatea de paroh și apoi cea de protopop.

Murind Micu, direcțiunea tipografiei universității din Buda, unde acesta fusese censor și corector, cere episcopului Vulcan să recomande pe un alt bărbat pentru acest post. Vulcan propune pe Maior, arătând că are merite mari: cunoaște bine limba italiană, latină și greacă, e cunoscător adânc al limbii românești, a făcut studii întinse la Roma și la Viena. În urma acestei propuneri, Maior fu numit în 1809 corector și censor la Buda. Aci stete el până la moarte, dându-și tot timpul pe care funcțiunea i-l lăsa liber, studiilor de istorie și limbă românească.

Biografia lui Petru Maior a fost scrisă de At.M. Marienescu (discurs de recepție la Academie, 1883) și de G. Bogdan-Duică (în ziarul „Tribuna”, Sibiu, 1893).

Operele lui Petru Maior se pot grupa în trei categorii: istorice, bisericești și lingvistice.

Operele bisericești sau religioase au de scop să formeze cultura preoților și în același timp să răspândească idei de morală și credință și în ceilalți cititori.

Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate a se citi la sărbători, au ori teme din dogmele religioase, ori din viața noastră de toate zilele. În acestea îndeamnă pe oameni la un trai modest, activ și cu frica lui Dumnezeu. Orice obicei care nu se potrivește cu ideea lui, e aspru criticat.

Și mai puritan se arată în Didahiile sau învățăturile pentru creșterea copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie să ne așteptăm la vreo încercare de pedagogie sistematică în sensul modern, ci aflăm numai o serie de sfaturi relative la educațiune, pornind toate de la principiul că educațiunea cea mai severă este cea mai bună. Ca să poată reuși părinții în creșterea copiilor, trebuie să puie un mare preț pe exemple, pentru că „cu vintele nu sunt alta fără o icoană a lucrării, pilda este însăși lucrarea”.

Preocupațiunea pentru educațiune și pentru ideile ce trebuiesc insuflate tinerimii îl îndeamnă să traducă (din italienește) Întâmplările lui Telemach de Fenelon (tom I, Buda, 1818).

În fine, vom mai cita din lucrările sale din această categorie Propovedanii sau predice la morți, alcătuite după diferiți autori bisericești străini (Buda, 1809).

Lucrările sale istorice principale sunt două:

Istoria bisericii românilor atât a celor din coace cât și a celor dincolo de Dunăre (Buda, 1821) a fost scrisă în ultimii ani ai vieții sale și tipărirea s-a întrerupt din cauza morții autorului. Dorința ce mărturisește că a avut de a cunoaște tot trecutul bisericii române se explică prin faptul educațiunii clericale ce primise, dar desigur că și interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decât pentru alte popoare, pentru români fazele prin care a trecut biserica, viața și activitatea prelaților, au o importanță mare prin faptul legăturii strânse ce a fost între biserică și cultura națională până în secolul nostru.

De o valoare mult mai mare este Istoria pentru începutul românilor. Această lucrare fu provocată de afirmările istoricilor străini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) și Engel (Istoria Valachiei, 1804) în privința originii românilor, tăgăduind latinitatea lor. Se hotărăște dar să scrie, să dovedească continuitatea noastră în Dacia-Traiană, „că văzând românii de ce viță strălucită sunt prăsiți, toți să se îndemne strămoșilor lor întru omenie și bună-cuviință a le urma”. Desigur că astăzi, după trecerea de atâția ani, după scoaterea la lumină a unui mare număr de argumente istorice și mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasă în chestiunea continuității, dar el are meritul de a fi cel dintâi istoric român care s-a ocupat cu originea neamului, căci cartea primului descălecat al lui Miron Costin e prea puțin serioasă și nu judecă din punctul de vedere din care privea istoricul transilvănean.

După ce povestește războaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: că Dacia a fost deșertată cu totul de locuitori. Examinând apoi modul cum s-a făcut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii în timpul cât a fost stăpânită de romani și ajunge la Aurelian. El socotește „fără crezământ” părerea că „toți romanii să fi ieșit din Dacia în Moesia” și aduce o sumă de argumente. De aceea studiază deosebit viața coloniștilor din Dacia, de la Aurelian până la sosirea ungurilor, arătând stabilirea acestora în Ardeal și luptele lor cu românii și deosebit cu ale românilor de peste Dunăre. Capitole speciale sunt consacrate numelui românilor (rumâni, vlahi, cuțovlahi) și teoriei lui Sulzer că în sec. XIII românii de peste Dunăre au trecut în Dacia. La fine sunt două disertații: una privitoare la începutul limbii românești; alta la literatura veche a românilor, cea mai veche încercare de istorie a literaturii noastre.

Curând după ieșirea la lumină a acestei opere, se începu o vie polemică între adversarii vederilor lui Maior și între autor. Astfel, peste un an, apăru într-o revistă vieneză o critică, la care răspunde prin Animadversiones in recensionem historiae de origine Valachorum in Dacia” (Observațiuni asupra recesiunii istoriei despre originea românilor în Dacia). Acest critic a fost slavistul Kopitar (1780-1844), scriitor favorabil românilor, care recunoaște și meritul lui Maior. Bunăvoința i se arată și prin faptul că, în loc să tipărească replica lui, o trimite scrisă autorului. Acesta răspunde prin Reflexiones in responsum Domini recensentis Viennensis (Reflexiuni asupra răspunsului d-lui recensent din Viena). Criticul ia din nou cuvântul și după aceea Maior publică Contemplatio recensionis in Valachicum anticriticam Litterariis Ephmeridibus Vinnensibus (Privire asupra recensiunii anticriticii române publicată în revista literară din Viena). Cu aceasta se termină cearta.

Prima ediție a Istoriei acesteia s-a tipărit în Buda, în 1812. A doua a tipărit-o Iordache Mălinescu, după moartea autorului, tot în Buda, în 1834. La fine sunt toate răspunsurile lui Maior în discuție cu Kopitar, traduse de Damaschin Bojinca. A 3-a ediție a apărut în 1883 (Budapesta, Gherla).

Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e însemnată prin Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat și, mai ales, prin Ortografia limbii și prin alte articole în legătură cu aceasta. El se deosebește de părerea lui Micu și Șincai, care socoteau că limba noastră are origine latină clasică și spune că româna s-a format din latina vulgară. El crede că toți dacii au fost exterminați și coloniștii s-au adus din Italia. Ei au păstrat limba așa cum au avut-o și dacă nu s-ar fi adus împrumuturi de la străini, ar fi și azi tocmai ca la venirea lor în Dacia. Dacă dar s-ar învoi românii să lase la o parte toate acele împrumuturi, s-ar căpăta acea limbă vorbită de popor în timpul republicii. Această limbă populară, fiind anterioară evoluțiunii literare, urmează că limba română e anterioară limbii clasice, cu alte vorbe, e muma limbii latine.

Cu toate scăderile și argumentările eronate, cu aceasta se pune baza științifică a cercetărilor de mai târziu: explicarea limbii române prin latina vulgară.

Budai-Deleanu[modifică]

Avem puține cunoștințe biografice despre Ion Budai-Deleanu. Fiu al unui preot din Hunedoara, a învățat în Viena teologia, dar n-a fost preot ci magistrat la Liov.

A fost contemporan cu Șincai și cu Maior.

Numele lui Deleanu nu a fost cunoscut în literatura română până în anul 1867 când Al. Papiu Ilarian a publicat în „Arhivul” lui Cipariu (1867, p. 706), o relațiune despre manuscrisele lui, pe care a făcut-o cunoscută și Academiei peste câțiva ani.

S-a văzut atunci că acesta scrisese opere de istorie, în latinește (ca: De unione trium nationum Transilvaniae commentatio), opere de gramatică în latinește și în românește (ca: Fundamenta gramatices linguae romanicae, Dascăl pentru temeliile nemțești), opere de etnografie în nemțește (ca: Kurtzgefasste Bemerkungen über Bukovina), scrisese un Lexicon român-german precum și câteva compuneri poetice, dintre care cea mai cunoscută ete Țiganiada.

Majoritatea acestor scrieri au rămas în manuscris până azi.

Observațiile asupra Bucovinei s-a publicat în traducere română de G. Bogdan-Duică (în „Gazeta Bucovinei”, 1894)

Țiganiada sau tabăra țiganilor, poemation iroico-comico-satiric, alcătuit în 12 cântece de maestrul cântăreț Leonachi Dianeu, îmbogățită cu multe însemnări și băgări de seamă, critice, filozofice, istorice, filologice și teologice de către Miton Perea s-a publicat pentru prima dată la 1877 în revista „Buciumul român”, – apoi într-o broșură în 1900 la Brașov, cu modificări „pe înțeles întocmită” – cum și în revista „Munca” (Piatra Neamț, 1906).

Autorul și-a ascuns numele sub un pseudonim Leon Dianeu, care prin anagramă dă Ion Deleanu.

Asupra acestei lucrări a atras atenția întâia oară Aron Densușianu în articolul O muză cenușăreasă, („Cercetări literare”), – iar asupra vieții lui a scris un studiu d-l G. Bogdan-Duică în „Convorbiri literare”.

Subiectul acestei poeme, care are 12 cânturi, este expediția unei armate de țigani în contra turcilor, după porunca lui Vlad-Țepeș.

La început, poetul, adresându-se muzei lui Omer, care inspirase pe acesta ca să cânte lupta broaștelor cu șoarecii, îi cere ajutor și face expoziția subiectului:

Zi cum vrură țiganii să așeze
Craiu și țară de moșie,
Cum încinseră armele viteze;
Dar apoi printr-o gâlceavă amară
Toți crai încotro se împrăștiară.

Pe timpul lui Vlad-Țepeș vine odată știre că turcii au pornit cu oaste împotriva țării românești. Domnitorul se gândi că țiganii din țară ar putea să le slujească de spioni și se hotărî să-i adune la un loc – ca într-un fel de oaste – pentru a-i putea supra veghea. Se organiză astfel o „armată” țigănească, pe care o vedem defilând pe dinaintea domnului.

Pe când se petreceau aceste în Muntenia, trăia în Ardeal un ungur viteaz Becikerek Iștoc, nobil, însă „dintr-o viță de pe strămoșii săi țigănească”. Aflând că Anghelina, pe care el o iubise, fusese furată de smei, porni s-o caute. Se îmbrăcă într-o cămașă de zale, își puse în cap o căciulă „mițoasă”, încinse o sabie lungă,

Care în pod sub strașină era aruncată
De rugină era cam stricată…

și în loc de scut își luă o tavă de aramă și porni însoțit de un servitor, care avea să-i fie scutier. Cititorul recunoaște îndată aci pe Don Quijotte și Sancho Pança.

Astfel fiind începutul, se înțelege că interesul nostru va fi împărțit. Vom voi să aflăm: Ce face Țepeș? Ce fac țiganii? Ce face Becikerek?

Se pornesc deci trei acțiuni, ale căror desfășurări se împletesc între ele uneori cu mare dibăcie, alteori vătămând principiul unității.

Vom vedea în cursul poemei, cum vine oastea turcilor, cum Țepeș este ajutat de sfinții creștini, pe când dușmanii săi au protecția dracilor, cum sfinții și dracii nu se mulțumesc să inspire curaj unora și altora, ci se ceartă și chiar se bat între ei, cum în fine Țepeș iese învingător, zdrobind pe Mahomet.

Vom vedea cum țiganii, după ce au scăpat de oarecare încercări la care i-a supus domnitorul, care apare crud și mucalit în același timp, ascultă îndemnul dracilor de a profita de împrejurarea că sunt cu toții la un loc și de a alcătui un strat al lor și cum, voind să aleagă căpetenia, se ceartă, se bat și se sfârșește totul cu o încurcătură țigănească.

Vom vedea, în fine, cum Becikerek, în peregrinațiile lui, dă peste tabăra țiganilor, cum este în primejdie de moarte, dar scapă ajutat de Haicu, cum apoi, aflând că Anghelina a murit, se întoarce acasă.

Lucrarea lui Deleanu, dacă nu poate să provoace entuziasmul, cu care o cerceta Aron Densușianu, poate fi totuși citită cu oarecare interes, mai ales unele pasagii care sunt scrise cu mult haz. Dar însemnătatea ei stă în faptul că vedem cum se naște un gen poetic în literatura noastră, în vremea în care ceilalți scriitori ai școalei ardelene erau preocupați numai de problemele grave ale originii poporului și ale latinității limbii române.

III. Literatura modernă[modifică]

I. Începuturile literaturii moderne[modifică]

Influențe și curente[modifică]

Secolul XIX este cel mai însemnat pentru viața poporului nostru, fiindcă în cursul acestui veac s-au realizat mari progrese pe toate terenurile, iar pentru literatură este primul în care se produc lucrări care să poarte cu adevărat numele de opere literare. Aceasta nu se întâmplă însă chiar de la început. Aspectele societății românești în diferitele momente ale acestui secol sunt foarte deosebite: alte obiceiuri, alte instituții, altă cultură. Cine ar zice că de la Alecu Beldiman până la Grigore Alexandrescu sunt numai 20 de ani? Căci de la Paris Momuleanu până la Eminescu n-au trecut nici 40 de ani? De aceea e nevoie să facem mai multe despărțiri în literatura noastră modernă. Limitele acestora nu sunt bine stabilite și de aceea diferă mult în această privință cărțile de istoria literaturii. Noi, pentru că am dat literaturii din secolul XIX numele de literatura modernă, avem să-l despărțim în trei perioade: perioada începuturilor (1800-1830), perioada eroică (1830-1870) și perioada critică (1870-1900).

În prima perioadă în principatele române se găsește încă puternic curentul care stăpânise veacul trecut; cel grecesc; dar se introduc și alte curente noi: cel francez și cel latinist transmis de școala ardeleană.

Să cercetăm rolul acestor curente și partea cu care au contribuit la mișcarea noastră literară din perioada de care ne ocupăm.

Grecismul este mult mai vechi în țările române decât în epoca fanariotă; se poate zice că la venirea lui Nicolae Mavrocordat preponderența culturii grecești era asigurată. Chiar în secolul XVII am avut în principate un mare număr de cărți tipărite grecește și scrise de către români.

Fost-a un bine sau un rău această influență?

Părerile sunt împărțite. Dacă asculți pe Gheorghe Lazăr, care spune că grecii au făcut pe români „împotrivitori limbii românești”, trebuie să consideri curentul grec ca o mare nenorocire. Dacă din contra, citești introducerea lui C. Erbiceanu la publicația „cronicarilor greci” (Buc. 1890), vezi că lucrurile se prezintă cu totul altfel: „În epoca influenței elenismului limba națională a crescut, s-a dezvoltat, pentru că avea în elenism un model de limbă artistică și perfectă, de unde se puteau inspira scriitorii români”.

E o parte de adevăr, în fiecare din aceste păreri extreme. Desigur că în epoca slavonismului dezvoltarea noastră literară e mult mai redusă decât în epoca influenței slavone, dar așa-zisul „elenism” aduce numai indirect cultura clasică elenă: el aduce mai mult spiritul grecesc nou și acesta înfățișează puține elemente, care ar fi slujit la un progres al literaturii noastre. Cu ceea ce a putut da grecismul din epoca fanariotă, nu s-ar fi format literatura secolului XIX, căci spiritul lui nu se potrivea nici cu spiritul maselor populare, nici cu acel al păturilor mai culte. De aceea puține și de puțină valoare lucrări literare s-au produs sub acțiunea influenței grecești. Au trebuit să vie alte împrejurări, alte curente, care să dea elementele literaturii noastre moderne.

Acestea sunt, de o parte, influența franceză și curentul latinist, datorite apusului; pe de alta, o slabă cunoaștere a producțiunilor poporane.

Să cercetăm cum se introduce limba și spiritul francez în principatele române.

Vom observa că avem întâi o influență indirectă în secolul XVIII și până la 1820; apoi o influență directă după această dată și până pe la 1870.

Influența indirectă o datorim grecilor și rușilor.

Este interesant de văzut că chiar în veacul în care stăpânirea grecească ajunge la culmea ei din punct de vedere politic și din punct de vedere cultural, ea poartă în sine germenul propriei ei disoluțiuni: limba franceză.

Cum se întâmplă aceasta?

Se știe că turcii, îndată ce s-au stabilit în Europa și au avut legături diplomatice cu alte state, s-au servit în asemenea împrejurări de oameni străini și în special de greci, care rămăsese în mare număr în Constantinopol, vechiul Bizanț, unde au și până azi un mare cartier în care trăiesc în grupe compacte, având și patriarhatul lor. Acești greci au fost siliți să învețe limba care era mai mult întrebuințată în raporturile diplomatice. Câtă vreme venețienii erau stăpânii mărilor și puternici în Europa, ei vorbiră italienește. Mai târziu, de prin secolul XVII, limba franceză devine predomnitoare; atunci grecii vorbiră franțuzește.

Când turcii încep a trimite domnitori în principate dintre foștii dragomani greci, aceștia, venind în țară, introduc cunoștința limbii franceze, își cresc copiii cu profesori francezi, lucru care curând se imită de către boieri, precum s-a imitat de către acești toate obiceiurile aduse de greci. Unii domnitori își iau și secretari francezi. Astfel Nicolae Caragea are pe Pierre Laroche, care a stat vreo 20 de ani în principate, întrebuințat în această funcțiune de mai mulți domnitori. Alexandru Mavrocordat are pe comitele Hauterive, care a scris un memoriu despre starea de lucruri din Moldova.

Prin acești secretari și învățători și prin înșiși domnitorii și familia lor se introduseră și cunoștința limbii franceze și scrieri în limba franceză.

Tot cultură franțuzească se introduce indirect și prin ruși.

În secolul XVIII rușii au suferit o puternică influență franceză, mai ales în vremea împărătesei Elisabeta (1741-1762). Curtea ei este imitată de pe curtea franțuzească; înalții demnitari ai statului se îmbracă franțuzește, mănâncă franțuzește, își aduc mobile din Franța, vorbesc și scriu franțuzește; se stabilesc legături personale între francezi și ruși. Voltaire e în corespondență cu împărăteasa și scrie Istoria lui Petru cel Mare de pe documentele ce-i dă un ministru rus… O sumă de tineri ruși sunt trimiși să facă studii la Paris. Sub Caterina II (1763-1796) această influență franceză ajunge la culme și se intoduce în toate instituțiunile din Rusia.

Era deci foarte firesc ca această influență să treacă și în principatele române. Operațiunile deselor războaie dintre ruși și turci se desfășoară pe pământul nostru și sunt însoțite de lungi ocupațiuni rusești. Astfel este cu războiul dintre 1768-1774; astfel cu cel dintre 1806 și 1812; astfel este ocupația dintre 1828-1834, cu care se stabilește protectoratul rusesc și regimul Regulamentului Organic. Toată ofițerimea rusă intră în relațiuni cu familiile boierești din principate, are educațiune franțuzească, și obiceiurile ei, vorbirea ei franțuzească, se introduc în clasele înalte din țările române. Rușii pronunță franțuzește mai bine decât grecii, ei deci arătară românilor buna pronunțare franțuzească. Ei introduseră dansurile franțuzești, ei introduseră instrumentele muzicale și muzica franțuzească, introduseră mobilele și costumele occidentale.

Aceste înrâuriri indirecte – prin greci, prin ruși – pregătiră terenul pentru contactul direct al românilor cu civilizațiunea și cu literatura franceză.

Revoluțiunea franceză cea mare și mai târziu restaurațiunea făcură să se răspândească în Europa o sumă de emigrați din Franța. Expansiunea napoleoniană dintre 1804-1812 contribui și ea la împrăștierea ideilor, moravurile și limbii franceze. Toate acestea atinseră și principatele române și francezii începură a se interesa de ele. La 1797 se stabilesc cele dintâi consulate franțuzești în București și în Iași, iar în 1800, când o seamă de boieri se gândesc să scape țările de sub stăpânirea turcească, trimit pe boierul Dudescu la Paris, ca să ceară ajutor de la guvernul primului consul.

Această influență franceză se întărește din ce în ce prin tinerii care merg la studiu în Franța și prin pensionatele franțuzești de băieți și de fete care se stabilesc în capitalele celor două țări.

Printre acești tineri erau negreșit fii de boieri și de oameni bogați, care puteau trăi pe socoteala familiilor, dar erau și fii de familii modeste, trimiști ca bursieri ai statului. Cei dintâi bursieri fură Eufrosin Poteca, Simion Marcovici și Petrache Poenaru.

Dacă ținem seamă că această tinerime instruită în Franța devine conducătorea mișcării politice și literare din țară, dacă adăugăm că și dintre oamenii maturi au început să călătorească prin țările străine, cum a fost Dinicu Golescu, care a scris povestirea călătoriilor sale, atunci înțelegem cum s-au schimbat în vremea dintre 1830 și 1850, spiritul public în amândouă principatele, cum „bonjuriștii” impun ideile lor în toate manifestările vieții, cum o nouă civilizație se introduce în locul celei vechi.

Această civilizație are mai ales caracterul franțuzesc.

Împreună cu ea, și activitatea literară se schimbă. Românii încep a cunoaște scrierile franțuzești și, văzând fecunditatea literaturii franceze, simt dorința de a avea și ei o literatură națională. Se produc un mare număr de traduceri, se produc imitațiuni dar se produc și lucrări originale, inspirate de ideile literaturii franțuzești. Mai ales nevoia de a traduce silește pe scriitori a perfecționa alcătuirea frazei și a-i da o construcțiune mai clară, mai potrivită cu claritatea limbii franceze, iar vocabularul se îmbogățește într-un mod uimitor. Genuri și forme literare necunoscute până atunci încep a ieși la lumină.

Dar în afară de formă, în afară de stil, este ceva mai important pe care influența franceză îl dă literaturii române: este ideea de libertate. Prin limba, prin scrierile franțuzești, românii devin din ce în ce mai stăpâniți de ideile democratice și doresc să schimbe întocmirea politică din țara lor. În Franța află refugiu cei exilați, în Franța găsesc ecou plângerile tineretului liberal și francezii le dau mână de ajutor în momentele grele.

A doua împrejurare care condiționează dezvoltarea literaturii române în secolul XIX este curentul latinist. Acest curent, născut în Ardeal, unde dă naștere școlii ardelene, își întinde influența și în principate, care păreau cu totul cufundate sub înrâurirea greacă.

Propagarea ideilor acestora s-a realizat prin oameni și prin scrieri.

Prin oameni s-a făcut:

a) prin tineri care au mers să studieze școlile de peste munți;

b) prin profesori care au venit de peste munți în principate;

c) prin raporturi personale între oamenii maturi, stabilite cu ocazia tipăririi în Transilvania a unor cărți scrise în principate.

La începutul secolului XIX în principate nu se putea dobândi în școală o cultură mai serioasă decât dacă se făcea în limba grecească; profesorii greci erau peste tot și mai bine plătiți, aveau rol și mai însemnat și erau și oameni mai învățați; au fost unii care au făcut lucrări importante pentru știința limbii grecești, ca Lambru Fotiadi, Vardalah, Comita ș.a. Învățătura românească era redusă la citire și scriere și la lectura cărților bisericești, iar alte limbi și alte studii nu se făceau. De aceea cei care voiau să dea fiilor lor o cultură mai îngrijită și nu-i puteau trimite prea departe în țările apusului, îi trimiteau la școlile din Ardeal, mai ales la Brașov și la Sibiu. Putem cita ca exemplu pe Grigore Pleșoianu, fost profesor la Craiova, traducător vestit în epoca dintre 1830-1840, care și-a făcut studiile la Sibiu.

Se înțelege însă că numărul acestor tineri, trimiși departe de familiile lor, era relativ mic, iar cei mai mulți părinți doreau să aibă chiar în țară școli organizate mai bine. De aceea au început unele familii bogate să aducă profesori din Ardeal, iar cârmuirea să cheme și ea asemenea oameni la școlile publice.

Astfel, la 1813, epitropii școlilor din Valahia așază la Sf. Sava profesor pe ardeleanul Gh. Lazăr, care venise cu doi ani mai înainte în țară. La 1820, când mitropolitul Veniamin Costache vrea să reorganizeze seminarul de la Socola, roagă pe Gh. Asachi să-i găsească profesori noi și acesta aduce din Transilvania pe Vasile Pop, Vasile Fabian (Bob), Ion Cristea și Ion Manfi.

După 1821, numărul acestor profesori se face și mai mare. La 1826 Florian Aaron e chemat de boierul Dinicu Golescu și întemeiază la Golești o școală de băieți.

La începutul secolului XIX erau puține tipografii în principate și rău înzestrate; de aceea mulți autori își tipăreau lucrările lor peste munți, fapt care a dat naștere la călătorii sau la corespondențe personale cerute de asemenea împrejurări. Astfel, Eufrosin Poteca, din București, tipărește la Buda traducerea unei cărți de logică și de etică; Gr. Pleșoianu din Craiova tipărește la Sibiu traducerea lui Telemac de Fenelon și alte scrieri; Stanciu Căpățâneanu din Craiova, de asemenea, tipărește o parte din cărțile sale la Sibiu; același lucru îl face călugărul din Iași Ghermano Vida cu gramatica sa franceză pe care o tipărește la Buda. La Sibiu tipăresc scrieri de-ale lor Gheorghe Ioanid din București, Ion Gherasim Gorjan, traducătorul Halimalei, Gheorghe Săulescu, din Iași, Anton Pann din București; ba și un Almanah al statului Țării Românești (pe 1836) este tipărit la Buda.

În legătură cu tipografia a fost comerțul cărților, care în primele decenii ale secolului XIX era în mâna ardelenilor. Avem date în Istoria școalelor de V.A. Urechia, de unde se vede că până la 1830 cărțile se vindeau la un loc cu mărfurile de brașovenie.

Propagarea ideilor școalei latiniste s-a făcut și prin scrieri.

E adevărat că urmașii celor trei reprezentanți ai școlii ardelene, Micu, Șincai și Maior, nu produc un număr prea însemnat de opere, dar ei au meritul de a fi popularizat unele din ideile marilor scriitori și mai ales de a fi pregătit prin școli legiuni de tineri, care să răspândească aceste idei.

Ideile privitoare la limba română și în genere studiul limbii au format obiectul de căpetenie al preocupărilor lor.

Astfel apărură o serie de gramatici: a lui Ion Morariu (1778), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui Constantin Diaconovici Loga (1822), a episcopului Alexe din Gherla (1826).

Unele din ele trecură și fură cunoscute și în principate.

Asupra acestei epoci scrie Costache Negruzzi note interesante în articolul său Cum am învățat românește.

În vremea când influența greacă făcuse să amorțească până și conștiința națională, puțini români care nu puteau să se împace cu această stare de lucruri, „se uitau – zice el – cu dor spre Buda sau Brașov, de unde le venea pe tot anul calendare cu povești la sfârșit și din când în când câte o broșură învățătoare meșteșugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi sau pâne de cartoafe”.

Ziceam, că și oarecare cunoaștere a literaturii poporane apare în această epocă. În adevăr, în Văcărești și mai ales în Ienache sunt reminiscențe din unele doine, fie ca fond, fie ca formă a versului. Iar în Transilvania, afară de Țiganiada lui Deleanu, care se întemeiază în parte pe credințe și povești poporane, sunt operele lui Vasile Aron și ale lui Ion Barac. Cel dintâi este autorul povestirii glume satirice Leonat și Dorofata, iar Barac ne-a dat în 1801 faimoasa povestire care se citește și azi în popor, Istoria prea frumosului Arghir și a prea frumoasei Elene.

Acestea sunt elementele fundamentale ale literaturii române la începutul sec. XIX.

Autori și scrieri[modifică]

Ce producțiuni apar în această epocă?

Fiind o epocă de tranzițiune, vom afla manifestările ultime ale felului vechi de a se scrie și manifestările timide ale vremii celei noi.

Așa este literatura religioasă, compusă din traduceri și de cărți de ritual și de cărți religioase de citit acasă. Reprezentanții cei mai însemnați ai acestei literaturi sunt: mitropolitul Veniamin Costache și mitropolitul Grigorie.

Veniamin Costache (1768-1846) se cobora dintr-o veche familie boierească din Moldova. Din informațiile ce se găsesc în testamentul său și în notița autobiografică tipărită la finele unei scrieri (Funie întreită, Iași, 1831) se vede că a învățat întâi în Academia Vasiliană din Iași și apoi la mănăstirea Neamțului, că s-a călugărit la 15 ani, după dorința tatălui său, care se afla bolnav.

Protectorul său fu Iacob Stamate, episcopul Hușilor, care-l recomandă mitropolitului Leon (1786-1788) și astfel ajunse Veniamin la vârsta de 21 de ani egumen la mănăstirea Sf. Spiridon din Iași.

Ajungând peste câțiva ani protectorul său Iacob mitropolit, Veniamin, deși în etate numai de 24 ani, fu ales episcop de Huși.

Aci el se ocupă de îmbunătățirea școalelor și bisericilor și cu alte fapte generoase, care îi atraseră iubire tuturor celor ce-l cunoșteau și-l făcură cunoscut și simpatic în toată Moldova. Astfel se explică cum, în 1803, la moartea lui Iacob Stamati, reuși să se ridice pe scaunul Mitropoliei Iașilor.

În această înaltă demnitate, Veniamin dezvoltă o activitate neobișnuită și se arătă însuflețit totdeauna de cea mai mare iubire de patrie.

În primul rând se ocupă de școli și izbuti să convingă pe domnitorul Alexandru Moruzi să dea faimosul hrisov de la 24 mai 1803, care cuprindea următoarele dispozițiuni:

a) Se instituie, pentru conducerea școalelor o eforie compusă din mitropolit și doi boieri mari;

b) Se înființează șase școli românești județene în principalele orașe ale Moldovei;

c) școalele sunt deschise deopotrivă și pământenilor și străinilor, și bogaților și săracilor, iar pentru copiii lipsiți de mijloace se instituie și un număr de burse.

d) Pe lângă taxa de patru lei, percepută de la preoți, pentru întreținerea școalelor, se va lua și din visteria țării o sumă însemnată.

Astfel lucră el supraveghind școalele, ajutând pe tinerii silitori, cum au fost de exemplu Asachi și Săulescu, pe care i-a trimis în străinătate să-și continue studiile, în fine traducând și tipărind cărți necesare bisericii și învățământului; dar împrejurările prin care treceau țările noastre, la începutul secolului, intrarea rușilor în Moldova, îl siliră să demisioneze și să stea retras până la 1812, când fu chemat de Adunare iarăși în scaun.

Încă din primul an al funcționării sale ca mitropolit, se gândi la organizarea învățământului preoțesc și întemeie seminarul de la Socola, care mai târziu luă numele de „Seminarul Veniamin” și înființă o școală de muzică bisericească.

Curând însă veniră împrejurări nenorocite și pentru țară și pentru dânsul. Eteria grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie și răspândește peste tot jaful și focul. Guvernul legal al țării se desființează și conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, voiește să împiedice excesele eteriștilor, ascunde în localul mitropoliei pe cei mai prigoniți; dar în cele din urmă este nevoit să fugă.

Întorcându-se, după stabilirea liniștii, își reluă cu mai multă ardoare nobilele sale îndeletniciri, dar amestecul politicii în afacerile bisericești îl sili să se retragă în 1842, sub Mihail Sturdza, la mănăstirea Slatina, unde muri peste patru ani, plâns de țara întreagă, care-i apreciase meritele.

De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărți, unele tipărite, altele manuscrise. Ele sunt sau cărți dogmatice sau cărți necesare serviciului bisericesc sau lucrări de istorie bisericească. Vom cita dintr-însele:

Tâlcuirea celor șapte taine (Iași, 1807); Istoria vechiului și a noului testament (Iași, 1824); Funie sau frânghie întreită (Iași, 1831); tradusă din grecește, un tratat despre valoarea religiei și a moralei creștine: Piatra scandelei (Iași, 1844), o cercetare asupra despărțirii celor două biserici creștine, a răsăritului și a apusului; Îndeletnicire despre buna murire (Iași 1845).

Mitropolitul Grigorie al IV-lea Miculescu (1765-1834) a învățat grecește în școala de la Sfântu Sava, apoi a urmat limba latină și teologia la vestita școală de la mănăstirea Neamțu din Moldova, unde a studiat și Veniamin Costachi.

Chemat în Țara Românească de către mitropolitul Dosofteiu Filitis (1793), a fost însărcinat, împreună cu părintele Gherontie, să traducă diferite cărți bisericești; apoi au plecat amândoi să viziteze mănăstirile din Orient, mai ales pe cele din Sfântu-Munte. Pe acolo au aflat diferite opere pe care le-au utilizat pentru lucrările lor. În timpul călătoriei a murit Gherontie și astfel Grigorie s-a întors singur și s-a așezat călugăr la mănăstirea Căldărușani.

Reputațiunea lui creștea în fiecare zi: toată lumea cunoștea înaltele-i calități, întinsa sa cultură într-ale bisericii, de aceea, când, în 1823, rămase vacant scaunul de mitropolit, domnitorul Grigore Ghica propuse boierilor și episcopilor alegerea modestului lucrător care abia avea rangul de diacon.

Făcându-se sfat de obște, l-au înălțat prin toate treptele până la episcop și i s-a încredințat conducerea mitropoliei Țării Românești.

Era atunci tocmai epoca începutului influenței rusești. Amestecul rușilor devenea din zi în zi mai puternic și orice manifestare de independență națională era rău privită, ba uneori chiar aspru lovită de ei. Se vede că nu le plăcea caracterul noului mitropolit; de aceea au intrigat în toate chipurile până ce l-au depărtat din scaun (1829). Nu e vorbă, mitropolitul Grigorie și-a căpătat satisfacțiune, fiind instalat din nou în 1833, dar de astă dată Dumnezeu nu voi să-i lase multă vreme petrecerea în mijlocul oamenilor și-l chemă la sine în anul următor. El se află îngropat în curtea Mitropoliei din București.

De la Grigorie ne-au rămas mai multe traduceri de cărți bisericești, unele tipărite chiar de dânsul, altele lăsate ca manuscris și tipărite de mitropoliții următori. Așa avem: Carte folositoare de suflet (Buc. 1799), cuprinde canoane și sfaturi folositoare creștinilor; Chiriacodromion (Buc. 1801), adunarea evangheliilor de peste an și tâlcuirea lor; Despre preoție de Sf. Gheorghe din Nazians; Pentru eresul armenilor; Exaimeron al Sf. Vasile cel Mare (1827); Viețile Sfinților.

•  

Istoriografia cronicarilor continuă și se sfârșește în acest timp. Cele mai numeroase scrieri se găsesc la munteni, unde se află numele lui Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanul și Zilot Românul. Tot acum apar și două cronici rimate: una în Muntenia, a pitarului Hristache, alta în Moldova, a vornicului Alecu Beldiman.

Dionisie Eclesiarhul a trăit la episcopia Râmnicului. El a povestit cu oarecare talent, în culori foarte vii, întâmplările din Muntenia, de la 1764 până la 1815, dând importante detalii asupra unor chestiuni pe care scriitorii anteriori nici nu le atinsese. Astfel este povestirea pe care ne-o face el, cu inima sfâșiată de durere, despre modul cum se percepeau dările și despre chinurile îndurate cu această ocaziune de nenorociții locuitori ai satelor.

„Deci presfirându-se slajbașii prin plășile județelor și mergând prin sate ca niște lupi flămânzi și ca niște holtei de câini leșinați, să fi văzut cineva nemilostivirea lor, și ce făcea cu creștinii.

Oamenii nu prea avea bani fiind în mijlocul iernii, târguri iarna nu era, să vândă oamenii vite; vremea de coasă și de sapă nu era, să lucreze să câștige bani să se plătească; bucate încă nu prea era, să vândă; ci numai o seamă de oameni care mai avea putere să plătească. Iar slujbașii închidea oameni și muieri prin coșare și-i înneca cu fumuri de gunoi și cu ardei îi afuma și-i ținea închiși ziua și noaptea flămânzi, să dea bani; pre alții îi lega cu mâinile îndărăt și cu spatele de garduri și îi bătea cu bicele; pre alții legați îi băga cu picioarele goale în zăpada geroasă, așa chinuia pe creștini. O amar de bieții creștini că plângea și se văita și săracele văduve țipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbași, că avea urechile astupate cu aspidele, și ca vrăjmașii ucideau oamenii. Încă preste Olt au și omorât mumbașirii turci pre mulți, din care pre unul rudele l-au dus la București și l-au băgat cu carul în curtea domnească să-l arate lui Vodă și înștiințându-se Vodă a zis să dea bani că nu-l va omorî nimenea”.

Cunoștințe istorice însă nu prea avea acest cronicar. Aceasta se vede mai ales în pasagiile în care vorbește de evenimentele din țări străine. Așa este acela consacrat lui Napoleon cel Mare, pe care-l socotește că a fost ofițer „la împărăteasa nemților”, și, supărându-se că n-a fost înaintat s-a dus la francezi unde a ajuns „polcovnic mare”.

Cronica aceasta s-a publicat de Papiu Ilarian în Tezaur de monumente istorice (vol. II, 1863).

Pitarul Hristache, un boiernaș, care a trăit pe la finele secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale celui de al XIX-lea, a scris o cronică în versuri: Istoria faptelor lui Mavroghene-Vodă și a răzmeriței din timpul lui pe la 1790. Scrisă la 1817, a fost publicată de Cesar Boliac în „Buciumul”.

Autorul, văzând că toate faptele importante află povestitori, zice: 

Drept acela dar și eu
Cu mila lui Dumnezeu
Încep după-a mea ideie
Cu vreo câteva condeie
Povestea mavroghenească
Dela Țara Românească. 

Ne înfățișează pe Mavrogheni ca un om foarte ciudat, socotit de unii ca nebun, de alții ca om isteț; îi laudă vitejia și admiră armata alcătuită de el să meargă în ajutorul turcilor în contra austriecilor. Versurile sunt slabe, dar în schimb sunt pasagii scrise cu oarecare haz. Lucrarea este importantă prin amănuntele curioase ce ne dă un om care a trăit în mijlocul evenimentelor povestite. Putem citi portretul lui Turnavitu, locțiitorul domnului, când acesta s-a dus cu oștirea contra nemților: 

Avea în cap o căciulă
Țuguiată ca o sulă
Și o ghebă în spinare
De nu făcea cinci parale,
De aba roșie ruptă
Cu ață albă cusută. 

Trebuie însă să notăm că, vorbind despre un corp de armată organizat de Mavrogheni cu soldați români, cronicarul are câteva accente patriotice; îi crede: 

… născuți a fi pușcași

și adaugă:

Se mira cine-i vedea
Și gura la ei căsca

pentru că:

… În oaste de-i punea
Mai multă fală făcea. 

Naum Râmniceanu Protosinghelul (1764-1839), a cărui viață și activitate a fost studiată de C. Erbiceanu în discursul său de recepție în Academie (Buc. 1900), a dobândit de mic învățătură grecească și a servit pe lângă episcopii Filaret al Râmnicului, apoi pe lângă Dositeiu Filitis și Nectarie din aceeași episcopie, iar mai târziu deveni devotatul lui Constandie al Buzăului.

El a scris foarte multe opere istorice, dar aproape toate sunt scrise grecește. Aceasta nu-l împiedică de a-și arăta iubirea sa pentru țara și neamul său și de a fi uneori foarte aspru cu grecii.

Zilot Românul este un pseudonim și însemnează „român zelos”. Sub acest nume s-au publicat întâi de Hasdeu (în „Columna lui Traian” 1882 și 1883) două lucrări:

1. Domnia lui Constantin Hangeriul în care aflăm de la început declarația că voiește a vorbi cu nepărtinire: 

Istoric sunt, n-am frate,
N-am rudă, n-am vecin;
Stăpân am p-adevărul,
Lui singur mă închin. 

Se arată foarte înflăcărat patriot, atacă cu multă vehemență pe greci, care exploatează poporul, cât și pe românii care se fac instrumentele lor.

2. O cronică alcătuită din o serie de capitole separate, parte în proză, parte în versuri. Astfel e povestirea domniilor lui Șuțu, Moruz, Ipsilante și o poemă istorică în care atacă pe greci.

Gr. Tocilescu a mai descoperit și alte lucrări ale lui Zilot pe care le-a publicat în „Revista pentru ist., arch., și filolog.” (an. III, vol. IV și V) și anume:

3. Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Șuțu ce i se zice și Dracache.

4. Revoluțiunea lui Tudor, pe care o amestecă cu mișcarea eteriștilor: „o adunare de străini cei mai mulți greci”, au atras la ei „pe un anume Tudor sluger, român mehedințean, ce-i zice și Vladimirescu”.

5. Adunare de stihuri, unele scrise în 1829 și închinate diferitelor persoane istorice (Radu Negru, Mircea) sau oamenilor zilei de atunci; altele în 1850, relative la anul 1848, în care, cu toată declarațiunea făcută de a fi imparțial, nu poate să uite prejudiciile clasei boierești, și vorbește cu multă ură despre revoluțiune. După ce încarcă pe revoluționari cu diferite epitete, pune revoluția alături de holera din acel an zicând că acestea au fost cele două mari „primejdii” ale țării; iar când povestește căderea mișcării, se bucură foarte mult că s-a întors ordinea veche de lucruri și vorbește cu mult entuziasm de urcarea pe tron a lui Știrbei.

El credea că mișcarea a fost făcută de „mojici”, „țigani” și „hoțomani”, la care s-au mai adaus și câteva fețe mai simandicoase: 

Din boierime, din negoțime.
I preoțime, călugărime
I dăscălime, profesorime
I ciocoime și calicime
I școlărime și ucenicime
Și toată ceata de slugărime
Strigau pe uliți: „Jos ristocrații!” 

Zilot Cronicarul este un scriitor foarte dibaci, care nu se mulțumește cu povestirea întâmplărilor, ci voiește a da o înfățișare cât mai plăcută și mai meșteșugită narațiunii sale. Dacă ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii „din epoca fanarioților”, un lucrător de mare merit – cum l-a judecat Hasdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea și devine, întrucât privește ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăiește într-o epocă nouă și cu totul străină de sine.

Cine este acest Zilot? Gh. Tocilescu l-a identificat întâi cu Ștefan Moru, apoi cu Ștefan Fănuță, dar se pare că motivele sale n-au convins pe cei mai mulți scriitori, așa că rămâne să-l socotim ca anonim.

Alecu Beldiman (1760-1826), născut și crescut în clasa boierească și hrănit cu prejudiciile timpului său, învață carte grecească și frațuzească, pe cât se putea atunci învăța, și-și petrece viața citind, traducând și versificând de plăcere, când afacerile publice nu-l cheamă.

El a lăsat un număr însemnat de traduceri ca Moartea lui Avel, Numa Pompilie – ș.a., dar lucrarea lui de căpetenie este poemul istoric intitulat Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întâmplare după răzvrătirea grecilor 1821.

Precum arată titlul, acesta descrie evenimentele din 1821, nenorocirile ce căzură atunci asupra Moldovei din pricina exceselor zavergiilor sau, cum se exprimă el „stricarea țării”. Se poate lesne înțelege prețul ce deteră contemporanii săi acestei opere, fiind o lucrare de actualitate. Pentru cei ce văzuse și simțise relele acelor întâmplări, tot ce spunea poetul era viu. Fiecare înlocuia în închipuire versurile lui Beldiman cu propria sa suferință. Pe noi însă povestirea vornicului ne lasă reci, fiindcă ceea ce citim acolo ne e străin și poetul nu poate să învieze trecutul. Compunerea lui e foarte prozaică, o adevărată cronică rimată, care poate da cercetătorului istoric oarecare detalii interesante, dar e lipsită de orice valoare poetică. Foarte rar întâmpinăm expresiuni colorate, mai ales când își descarcă ura contra grecilor, sau când, în mijlocul tânguirilor, știe să arunce și o notă glumeață.*

Manifestările curentelor noi se găsesc întâi la românii de peste munți, pe de o parte ca efect al contactului cu apusul, pe de alta ca urmare a cunoașterii producțiunilor poporane. Țichindel și Lazăr, Vasile Aron și Ion Barac sunt numele care se pot cita în această privință.

Dimitrie Țichindel este un scriitor care s-a bucurat într-o vreme de oarecare însemnătate, dar aceasta s-a datorit mai mult activității sale ca preot și profesor decât valorii scrierilor sale.

Nu se cunoaște cu siguranță nici anul, nici locul nașterii lui Țichindel. Aceasta este, cel puțin, opinia lui Iosif Vulcan, care, în discursul său de recepție la Academie (Buc. 1893), face biografia acestui scriitor.

Studiile le-a făcut în Timișoara, unde a învățat teologia; apoi s-a cultivat singur. În 1794 era învățător în satul Belinț, în Banat. De aci încolo a avut aceeași însărcinare în diferite comune ale Banatului. Dar a fost și preot. În 1805 îl întâlnim paroh în Becicherecul mic, comună cu populație mixtă: români și sârbi. Prin stăruința românilor, se înființă în 1811 în Arad o școală normală (preparandie, ziceau ei) și Țichindel fu numit catihet, iar profesor de gramatică Constantin Diaconovici Loga, autorul cunoscutei gramatice din 1822, pe lângă profesorul de științe pedagogice și cel de partea științifică.

Activitatea profesorală a lui Țichindel n-a plăcut sârbilor și autorității bisericești superioare, care era mitropolitul sârb și de aceea a fost scos din funcțiunea de catihet al școalei normale în 1814 și în același an i s-au confiscat fabulele pe care le publicase atunci. De aceea îl găsim în 1815 funcționând iar ca paroh în Becicherec. Aci rămâne până la 19 august 1817, când, bolnav, e nevoit să se ducă într-un spital din Timișoara, unde moare la 19 ianuarie 1818.

Prima sa lucrare este intitulată Sfaturile înțelegerii cei sănătoase (Buda 1802), traducere de pe lucrarea sârbească, a lui Dositeiu Obradovici, o colecție de învățături morale.

În 1808 tipărește tot în Buda traducerea altei opere a aceluiași autor: Adunare de lucruri moralicești, sfaturi morale și istorioare instructive.

El mai are și o scriere bisericească Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică (Buda, 1808). Vorbește despre vestmentele bisericești, despre sfânta leturghie, carte necesară preoților și diaconilor.

Dar lucrarea de căpetenie este colecția de Fabule tipărită în Buda (1814). Heliade a dat o a doua ediție în 1838, iar Ion Rusu a tipărit a 3-a în 1885. E cea dintâi publicație de acest fel în românește. Fabulele sunt în proză, iar „morala” are o dezvoltare foarte mare, încât în realitate fabula este numai un pretext pentru „învățătură”. Aceste învățături sunt adevărate discursuri morale și patriotice, în care găsim pasagii interesante.

„Mintea! Mărită nație dacoromânească în Banat, în Țara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Țara Ungurească mintea! când te vei lumina cu învățătura, cu lumi natele fapte te vei uni, mai alesă nație nu va fi pre pământ înaintea ta”. Așa zice într-una din învățăturile sale.

Valoarea cărții însă trebuie să fie redusă mult pentru că ea nu este originală; e o traducere de pe același Dositeiu Obradovici și, ce e mai rău, că nu numai fabulele, dar și cea mai mare parte din învățături sunt traduse.

Gheorghe Lazăr (1779-1823), născut în satul Avrig, lângă Olt, în Transilvania, din părinți țărani, atrase, ca copil, băgarea de seamă a baronului Bruckental, care îl trimise la Cluj și apoi la Viena, unde urmă științele fizico-matematice și teologia. Obținând titlul de doctor, se întoarse în țară și fu hirotonisit arhidiacon și numit profesor la seminarul candidaților de preoți din Sibiu. Devenind vacant un scaun de episcop ortodox, Lazăr cu titlurile sale se înfățișă la mitropolitul din Cârlovici – de care depin deau pe atunci episcopiile române ortodoxe din Transilvania și Ungaria – dar, venind la auzul mitropolitului știrea că Lazăr are idei liberale și nu e destul de credincios, fu respins pe motivul că este prea învățat pentru a fi episcop.

În urma acestei căderi, veni înapoi la Sibiu, unde își continuă cariera de profesor și predicator. Predicile sale erau foarte ascultate de poporeni și prin ele își stabili reputațiunea de orator; dar, permițându-și întruna să spuie că românii au aceleași drepturi ca și celelalte națiuni ale Transilvaniei – ungurii și sașii – drepturi pe care împăratul nu voiește să le recunoască, fu aspru certat de episcopul Moga și atunci, în 1816, se hotărî să părăsească Transilvania și să vie în București.

Școli existau pe atunci în Țara Românească, dar limba română era lăsată pe al doilea plan. Ele se conduceau de o Eforie compusă din mitropolit și trei boieri din divanul domnesc, între care era și Constantin Bălăceanu. La acesta se adresă Lazăr, cerându-i să-i dea însărcinarea predării științelor filozofice și matematice în limba română. Boierul nu credea nici că limba română este aptă pentru învățături înalte, nici că propunătorul are destulă pricepere. Ca să-l încerce, îl roagă să-i măsoare un loc pe care i-l măsurase un inginer german. Deși n-avea toate instrumentele necesare, Lazăr reuși să mulțumească pe boierul neîncrezător și curând fu numit dascăl la Sfântu-Sava, unde i se dete o mică încăpere spre a-și începe cursul.

Lecțiunile lui nu putură fi ceva sistematic, pentru că școlarii veniți să-l asculte aveau cunoștințe neegale și nesuficiente; erau mai mult niște conferințe în care se cuprindeau idei foarte felurite. Trebuia să-i învețe gramatică, geografie, aritmetică, desen, apoi filozofia și matematicile aplicate, mai ales topografia.

La 1818, Lazăr face un fel de manifest-program adresat tinerimii, pe care o îndeamnă să vie la școală ca să se instruiască. El stabilește patru categorii de studii la școala lui: 1) Învățământul elementar, cuprinzând silabisirea și citirea, cunoașterea numerelor și operațiunile, scrierea cu ortografie, catehism, gramatică; 2) Învățământul mediu: gramatica cu sintaxă, poetica, mitologia, geografia, retorica, istoria; 3) Învățământul special de inginerie: aritmetica, geografia, geometria, trigonometria, algebra, geodezia, arhitectura; 4) Învățământul superior, cuprinzând „celelalte mai înalte tagme filozoficești” și „tagmele juridicești”. Pe lângă aceasta se destinau cursuri deosebite pentru candidații de preoți.

Trei ani Lazăr lucră în tihnă cu școlarii săi răspândind, pe lângă cunoștințele generale și iubire de patrie, care dete curând roade, căci, îndată ce Tudor Vladimirescu ridică steagul luptei, toți școlarii săi se făcură partizani ai acestuia și propagatori ai ideii de emancipare de sub domnia fanariotă.

Evenimentele nenorocite ce urmară pentru români după această mișcare, aduseră și închiderea școlii lui Lazăr, care – bolnav – fu nevoit să plece la familia sa. Murind după puțină vreme fu îngropat în Avrig și pe piatra mormântală un școlar al său, Comitele Scarlat Rosetti, care vizită acele locuri, puse să se sape următoarele versuri: 

Precum Hristos pe Lazăr din morți a înviat,
Așa tu România din somn ai deșteptat. 

De la Gheorghe Lazăr ne-au rămas puține cărți, pentru că activitatea sa de profesor nu-i lăsă timp să lucreze scrieri mai întinse. Mai toate manuscrisele ce știm că au rămas de la el s-au pierdut. Cunoaștem un abecedar, o trigonometrie (tip. 1919) și o aritmetică, precum și două discursuri: unul la urcarea pe tron al lui Grigore Ghica și altul la ridicarea ca mitropolit a lui Dionisie Lupu. Acesta din urmă a fost scris numai de el și rostit de părintele David, economul mitropoliei, cu ocaziunea solemnității.

Viața și activitatea lui Lazăr au povestit-o doi școlari ai săi: Heliade Rădulescu într-un articol din „Curierul românesc” (1839) no. 64, p. 255 și Petrache Poenaru în discursul de recepțiune în Academie (1872).

Vasile Aaron (1770-1822), avocat în Sibiu, a publicat o poemă în zece cânturi: Patima lui Hristos (1805), Piram și Tisbe (1807) și alte poeme, care au avut oarecare succes, pe vremea lor, deoarece vedem că apar în mai multe edițiuni; dar cea mai cunoscută lucrare este poema comică: Vorbirea în versuri de glumă a lui Leonat bețivul, om de Longobarda, și soției sale Dorofata (1820), o satiră contra bețivilor.

Aron Densușianu zice că a rămas de la el o traducere a Eneidei și a bucolicelor lui Virgil, dar nu se știe nimic despre manuscrisele acestea.

Ion Barac (1772-1848) a fost învățător în Brașov. A redactat Foaia Duminicii (1837). A tradus și prelucrat cărți de literatură poporană, ca O mie și una de nopți (1836-1838) și altele; dar a tratat și altfel de subiecte, ca Risipirea Ierusalimului, (1821), care nu e nici ea originală. Cea mai cunoscută operă a sa însă este prima lucrare: Arghir și Elena (1881), în care vrea să simbolizeze cucerirea Ardealului de către Traian.*

Manifestări ale influenței spiritului poporan și ale spiritului apusean apar și în principate. Iordache Golescu adună pilde din popor și le completează cu altele din citirile și reflecțiile sale; Dinicu Golescu e dintre cei dintâi care cunoaște de aproape, prin călătoriile sale, civilizația europeană și găsește necesar să-și publice impresiile.

Iordache Golescu (1768-1848), este unul din cei mai de frunte reprezentanți ai acestei familii, a cărei istorie se poate urmări până prin sec. XV. Însemnări asupra vieții lui și a fratelui său Dinicu se găsesc în prefața lui N. Hodoș la edițiunea Călătoriei lui Dinicu Golescu (Buc. 1910).

Și-a făcut studiile cu dascălii ce se găseau în țară pe acele vremuri și, prin situația materială și politică a familiei, el ocupă funcțiuni însemnate, ca vel logofăt și mare vornic. Dar el a știut să fie vrednic de aceste slujbe și a arătat pentru școală dragoste deosebită, așa încât îl vedem în 1818 membru în eforia școalelor și ajutând, în această calitate, pe Gheorghe Lazăr.

Iordache a fost și scriitor. Multă vreme s-a cunoscut numai gramatica sa: Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticești, (Buc., 1840). În 1874 însă, Lambrior a publicat în „Convorbiri literare” (an. VIII) un articol în care a arătat că Iordache a făcut și o culegere de Pilde, povățuiri, cuvinte adevărate și povești și a stăruit asupra însemnătății ei. Culegerea, care formează un volum de peste 850 de pagini, s-a păstrat în manuscris (Academie no. 213) și s-a publicat în parte de I. Zanne (vol. III al colecției sale de proverbe).

Tot în manuscris s-au păstrat și două dicționare: unul românesc Condica limbii românești scris în urma gramaticei, pe care o citează în prefață; altul grecesc-românesc.

Aceste lucrări sunt în mare parte ulterioare anului 1830. Înainte de această dată el a lucrat scrieri istorice: Starea Țării Românești în vremea lui Caragea (1818), Turburarea Țării Românești la leat 1821 ș.a. Acestea sunt scrise în formă de dialoguri.

Dinicu Golescu (1777-1830), are aceeași pregătire științifică cum avea și fratele său, dar desfășoară o activitate culturală mult mai puternică. El întemeiază cu mai mulți boieri patrioți, la Brașov, cu ocazia unei emigrări, pe la 1821-22, o societate secretă, care se desfăcu. Mai târziu, el arătă planurile lor lui Heliade și cu acesta constituie a doua societate în 1827, așa-numita societate literară, din care avea să iasă vestita societate filarmonică. El ajută pe Heliade ca să dobândească autorizația de a scoate „Curierul românesc” în 1829. Tot el face în satul Golești o școală de băieți în care se predă „limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească” (1826). Cursurile urmară aci până la moartea lui.

Pentru trebuințele școlarilor de aci – crede N. Hodoș – publică el: Elementuri de filozofie morală (Buc. 1827) și Adunare de pilde bisericești și filozoficești, (Buda, 1826).

Dar cea mai importantă lucrare a sa este „Însemnarea călătoriei” sale (Buda, 1826). În anii 1824, 1825 și 1826 el are ocazie să călătorească în Europa, parte pentru a duce la învățături pe fiii săi, parte pentru alte interese. Astfel vede Transilvania, Ungaria, Austria, vizitează câteva orașe din nordul Italiei, o parte din Elveția și Bavaria. Această călătorie îl silește „să apuce condeiul”.

Cartea lui Golescu se poate citi și azi cu interes deosebit. Ea ne arată cum un spirit deschis la toate ideile noi poate să pătrundă în viața și obiceiurile altor popoare, pe care le vede în drumul său; dar ne arată cum iubirea de țară îndeamnă pe oamenii de seamă din acel timp să se adreseze la „Evropa cea lumintă” pentru ca să imiteze ce se va putea spre folosul patriei. În cartea aceasta poate să vază cineva un fel de sinteză a transformărilor sufletești ce au încercat românii la începutul veacului XIX, când au intrat în contact direct cu civilizația apuseană. Pompiliu Eliad, care a numit pe Golescu „le premier roumain moderne” a dat în cartea sa Histoire de l’esprit public, Paris, 1905, pentru prima dată o analiză judicioasă a scrierii de care ne ocupăm.

Dinicu Golescu însă n-a avut nici timpul și n-avea nici pregătirea necesară pentru a transmite în patria sa ceva din civilizația pe care o cunoscuse.

Acela care reprezintă în această vreme, într-un mod complet, influența apuseană asupra culturii noastre, este George Asachi.

George Asachi (1788-1869) era de neam din Ardeal, dar familia se stabilise de mult în Moldova. Tatăl său era preot cu multă învățătură și de aceea a ținut să dea fiului său o cultură aleasă. Studiile ce a făcut, ca și o mare parte din viață sunt cunoscute bine din notița autobiografică pe care o publică el în fruntea unei ediții din Nuvelele istorice (1867). Amănuntele s-au completat și uneori s-au îndreptat prin publicații ulterioare. După acestea, se poate spune că între anii 1796-1804 a învățat la Lemberg, unde tatăl său era preot al unui spital. Cursurile le-a făcut în limba germană, polonă și latină și a obținut titlul de doctor în filozofie și diploma de inginer.

Venind în țară, deși foarte tânăr începu să practice ingineria și arhitectura; dar, din cauza unei boli, fu nevoit să părăsească țara în 1805 și se duse la Viena, unde – după ce se făcu sănătos – învăță astronomia. De aci se duse în 1808 la Roma, unde se ocupă cu studii literare, cu pictura și cu arheologia, publicând în același timp prin ziarele italiene diferite sonete, astfel că societatea literară din Roma îl numi membru extraordinar.

Întorcându-se în 1812 în țară cu gândul că Napoleon I avea să restatornicească statul Daciei – cugetare pe care o părăsi după nenorocirile armatei franceze în Rusia -, Asachi fu numit în 1813 profesor de matematică la Academia grecească de la Mitropolie, curs creat anume pentrtu a da ingineri hotarnici. După cinci ani, putu să-și arate roadele muncii, organizând cu cei treizeci de elevi ai săi la examen o expozițiune de planuri diferite, care provocară admirațiunea tuturor vizitatorilor. Tot pentru trebuința acestor lecțiuni, compuse tractate de algebră, geometrie, topografie, tipărite mai târziu.

În același timp, el îndemna orice mișcare în folosul culturii naționale. Astfel, încurajă pe Flechtenmacher să deschidă la Iași primul curs de drept, pe Andronachi Donici să dea la lumină cartea lui de legi; stărui să se trimită în străinătate stipendiști, între care fu și G. Săulescu; organiză la 1817, cu cheltuiala sa, un teatru de societate, pe a cărui scenă apărură tineri boieri din familia Ghiculeștilor și Sturdzeștilor.

Atunci compuse el o mică poezie, pe care o termină cu versurile:

Picătura, deși mică, ea pe o stâncă picurează,
Face râului o cale care după ea urmează. 

La 1820, Asachi deveni tovarășul mitropolitului Veniamin pentru organizarea seminarului și spre acest scop se duse în Transilvania, de unde aduse câțiva profesori, ca Vasile Pop, Ioan Costea, Vasile Fabian Bob etc.

Venind tristele întâmplări de la 1821, Asachi fugi în Basarabia dar reveni îndată ce se sui pe tron Ioniță Sandu Sturdza și la întronarea lui compuse o odă, în care îndeamnă la veselie pe concetățenii săi: 

Viers înalt de bucurie să răsară împregiur…

pentru că: 

După un curs de ani o sută ziua ceea a venit,
Întru care fiul Patriei fi-va Domn și-al ei părinte.

Noul domnitor, chiar în anul suirii sale pe tron, îl trimite ca agent diplomatic la Viena, unde stete cinci ani. Se vede însă că și-a îndeplinit datoria cu sârguință, fiindcă, la întoarcere în țară, îl vedem înălțat la rangul de mare agă, titlu pe care l-a purtat totdeauna cu multă mândrie. Se pare că în tot timpul acesta a aflat despre existența în Galiția a mai multor hrisoave, duse acolo de mitropolitul Dosofteiu care dovedeau că Vasile Lupu dăruise școalei Trei Ierarhi trei moșii pe care pusese mâna călugării greci.

Probabil după stăruințele lui Asachi și ale lui Veniamin, se dete în 1828 o organizație nouă școalelor din Iași, punându-se ca limbă de predare și în gimnaziu limba română. Primul examen ce s-a făcut în gimnaziu a fost o adevărată sărbătoare națională, pentru că „au încredințat publicului de înlesnirea ce simte tinerimea învățând științele în limba maicii lor” (zice corespondența din Iași a „Curierului românesc” din București). Atunci citi și Asachi, în cinstea acestei întâmplări, o poezie, care poate fi sonetul cunoscut, unde zice că limba română era uitată de înalta societate: 

„Și păstorii numai singuri cu-ntristată armonie
Românesc răsunau cântec pe cimpoi și alăute”. 

Cu detronarea lui Sturdza se începe lunga ocupație rusească. În acest timp Asachi dobândi de la Minciaki învoirea de a scoate un ziar românesc. Astfel apăru la 1 Iunie 1829 „Albina românească”.

În fruntea acestui ziar pune o alegorie, adresându-se către albină: 

Spune, spune mică albină,
Încotro mergi acum trează
Când a soarelui lumină
Pe câmpii nu scânteiază? 

Era în timpul războiului ruso-turc; de aceea prin lumina soarelui înțelege lumina culturală, care într-adevăr nu scânteia pe câmpia românească. În acel moment când, din cauza epidemiei de holeră și din cauza războiului, școalele se închiseseră, el [, fiind] convins de importanța ce are propaganda prin presă, fundează ziarul său și, cu toate că unele articole se ciunteau adesea de foarfecele foarte lungi și foarte pretențioase ale cenzurii, izbuti să răspândească multe idei folositore și să ție deștept în cititori interesul pentru cultura și înaintarea patriei.

Ziarul lui Asachi apăru până în anul 1849; dar în acest timp cum și mai pe urmă, el dete la lumină și alte ziare și reviste literare; ca: „Alăuta românească” (1837-38), „Foaia sătească” (1839-40), „Icoana lumii” (1840-41), „Gazeta de Moldavia” (1850).

Asachi făcu parte din comisiunea pentru redactarea Regulamentului Organic și se duse la București și mai târziu la Petersburg, încât pentru un moment, lăsă puțin la o parte interesele școalei. Îndată însă ce se puse în aplicare Regulamentul, Asaschi își dete toate silințele ca să organizeze cât mai bine instrucțiunea după noua lege. Stărui să se deschidă școli primare în fiecare județ și înființă o școală pentru pregătirea institutorilor. Apoi, eludând textul Regulamentului, izbuti să introducă și câțiva copii de oameni săraci în internatul Academiei, unde nu se puteau primi decât copii de boieri.

Suirea pe tron a lui Mihail Sturdza fu cu bucurie primită de Asachi, căci sub domnia acestuia reuși să aducă în discuțiune procesul cu călugării greci. Deși rosti el la judecată un discurs strălucit în apărarea drepturilor școalelor, boierii din divan – pentru care glasul grecilor interesați avea mai mult răsunet decât glasul dreptății și al iubirii de patrie – deteră un vot contra lui Asachi. Acesta nu pierdu curajul, tipări un memoriu, pe care-l împărți în public, stărui pe lângă domn și în fine, în 1846, cauza fu judecată de un consiliu extraordinar, prezidat de domn și dreptatea triumfă.

Din nenorocire, după această bucurie, veni pentru Asachi o groaznică lovitură, la 1847 Sturdza scoase limba română din școli, pe motiv că nu sunt cărți românești și o înlocui cu cea franceză. Asachi se opuse, dar fără succes, pentru că avea să lupte cu doi adversari puternici: Rusia și aristocrația. Dacă se teme a spune pe față fapta străinului atunci atât de puternic, zice însă că la noi sunt „persoane înrâuritoare” care cred că numai clasa privilegiată are drept să învețe și are drept să stăpânească țara.

Ca să poată păstra limba română în gimnaziu, Asachi aprobă introducerea limbii franceze în școala superioară. Această greșeală îi înstrăină multe simpatii și fu și el atacat de opozițiunea contra lui Sturdza.

De altfel, Asachi a fost pe față împotriva mișcării din 1848 și de aceea nu se putea împăca pe loc cu spiritul cel nou ce se forma sub un domnitor cu idei patriotice și până la un punct liberale ca Grigore Ghica. Desființându-se atuncea și eforia școalelor, Asachi se retrase din postul de referendar al școalelor (august 1849) și apoi din cel de arhivist al statului. De atunci el trăi izolat, ocupându-se cu literatura, până la moarte.

Izolarea lui se explică și mai bine dacă ne gândim la atitudinea ce a avut-o față cu întâmplările politice ulterioare.

Adversar al unirii principatelor, el nu numai că primește de la Tudoriță Balș postul de director al departamentului cultului, nu numai că face parte din divanul potrivnic unirii, care se și dizolvă, dar se amestecă în mișcarea separatistă din 1866 și este chiar dat în judecată pentru rebeliune, cu mitropolitul Calinic Miclescu și alții.

Precum se vede activitatea literară a lui Asachi se prelungește mult peste hotarele epocii de care ne ocupăm. În această epocă el e, cum l-a numit V. A. Urechia: „marele restaurator al școalelor și conducător al culturii naționale”. Ca publicații, el are articole și poezii, cum și discursuri la diferite ocazii; adunarea în volume și tipărire de cărți deosebite o vedem după 1830 și această activitate o vom cerceta la locul ei.

II. Perioada eroică (1830-1870)[modifică]

ÎNFĂȚIȘAREA GENERALĂ

După începuturile foarte modeste dinainte de 1830, urmează o perioadă de mare importanță pentru literatura noastră. Mulți scriitori au numit-o „perioada renașterii”, ca să corespundă cu renașterea politică a naționalității române, care căzuse în epoca fanariotă. Pentru istoria literaturii termenul e mai puțin potrivit, fiindcă – după cum s-a putut vedea chiar în cartea de față – dezvoltarea literaturii s-a făcut în mod ascendent cu cât înaintăm spre timpurile noastre și nu vedem o epocă mare de strălucire în trecut, urmată de o decădere pentru ca să renască și să readucă vechea strălucire. Aș numi mai bine această perioadă: eroică, de vreme ce sforțările ce s-au făcut și pe terenul cultural sunt cu adevărat eroice, iar în sprijinul celor mai multe din sferele literare se vede o însuflețire puternică, o mare încredere în viitorul națiunii și o ambițiune în genere mai presus de forțele celor ce scriu și de posibilitățile obștești ale mișcării literare din acel timp.

În această perioadă se produce contactul cel mare, direct, între românii din principatele române și cultura apusului. Ei văd drumul cel lung făcut de celelalte popoare europene care trăise în împrejurări mai fericite decât ale lor și doresc să le ajungă. Toate întreprinderile culturale din acest timp de la această idee pornesc. Astfel Eliade în primul său articol din „Curierul românesc” (1829) arată că în toate țările civilizate apar ziare, și îndeamnă pe „cei care zic că sunt floarea neamului” să se pună la lucru și să se rușineze „să fie mai jos decât pleava celorlalte neamuri”.

Asemenea îndemnuri se aud adesea și de la Asachi și de la Heliade. Numărul celor care le ascultă este restrâns la început, dar se mărește din ce în ce. Aceasta se datorește mai ales presei. Ziarul sau revista, mai bine decât cartea, întrețin legăturile dintre autori și cititori, provoacă întrebări și răspunsuri. „Curierul românesc” care începe să apară în București la 8 aprilie 1829 și „Albina românească” în Iași la 1 iunie același an, sunt, e drept, la început gazete aproape oficiale, pentru că publică mai ales știri politice din țară și din afară; dar mai târziu încep să dea și mici informații literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mișcarea literară din țară.

În adevăr, tot ce se lucreză pe tărâmul literar în Moldova de la 1830 până la 1840 stă în legătură cu Gh. Asachi și cu ziarele și revistele sale: „Albina românească” (1829-1849) și „Icoana lumii” (1840-41). De aci încolo centrul de gravitatea trece la grupul de tineri care se numesc Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri, întemeietori ai revistelor „Dacia literară” (1840), „Arhiva românească” (1841) și „Propășirea” (1844).

În Muntenia Heliade rămâne până la 1848 persoana cea mai însemnată a activității literare, grație „Curierului românesc” de care pomenirăm (1829-1848) și revistei „Curier de ambe sexe” (1836-1848).

După 1848, revistele și ziarele se înmulțesc, Asachi scoate „Gazeta de Moldavia” (1850-1859), M. Kogălniceanu, „Albumul istoric și literar” (1854), Hasdeu „Arhiva istorică a României” (1865), mai apoi „Traian” (1869), Odobescu „Revista Română” (1861), Boliac „Buciumul” (1863) și „Trompeta Carpaților” (1865). Apar și ziare cu părți satirice, ca „Satirul” (1866) și publicațiile lui N. Orășeanu, Pantazi Ghica ș.a. ca „Nichipercea” (1859), „Scrânciobul” (1868) etc.

Încă un mijloc pentru răspândirea culturii, care se vede chiar în primii ani ai acestei perioade sunt calendarele. Asachi și mai apoi Kogălniceanu în Moldova, Pann și Gorjan în Muntenia, sunt autorii celor mai însemnate lucrări de acest fel. Ele continuă tradiția calendarelor românești din Buda, pe care la începutul secolului le scotea Micu și cu alți tovarăși. Mai târziu vom vedea urmând pe Bolintineanu și alții.

În același timp și școalele încep să se înmulțească. Interesant de notat este că corpul didactic nu se mărginește a-și face datoria în școală – și poate că în această privință s-ar putea observa multe scăderi – dar lucrează și în afară: aproape întreaga mișcare culturală și literară se datorește profesorilor. Din lungul șir de nume ce se pot cita în activitatea dintre 1830 și 1870 numai câțiva n-au fost profesori măcar un timp scurt.

Perioada de care ne ocupăm se caracterizează prin ivirea sau dezvoltare tuturor genurilor literare. Putem zice că nu este specialitate științifică sau literară care să nu-și afle vreun reprezentant în acest timp. Filologia și istoria, filozofia și oratoria, poezia lirică și epică, poezia dramatică și didactică se înfățișează în activitatea noastră literară cu scrieri din care multe rămân ca simple încercări, dar unele se impun nu numai față de contemporani, dar și față de generațiile următoare.

Doritori de a înainta cât mai repede, scriitorii dezvoltă o mare activitate în comparație cu mijloacele de care dispun și recurg foarte adesea la modele străine făcând din imitație o însușire comună a operelor din acest timp.

Această tendință însă, dacă mișcorează originalitatea, e foarte necesară pentru a stimula începuturile unei literaturi. Mai necesară este traducerea operelor străine și perioada eroică a literaturii noastre este bogată în traduceri.

În special Heliade are un plan măreț și bine definit pentru înființarea unei „Biblioteci universale”, care să dea 21 de volume pe an, cuprinzând scrieri de istorie, de filozofie, de drept, de politică, de economie politică, de științe naturale, de belle-arte, de retorică, de poezie și romane. Întreprinderea aceasta cerea și mari sforțări intelectuale și însemnate mijloace materiale; ea nu s-a putut urma așa cum o proiectase el, dar a fost un îndemn puternic, care a dat naștere unei înfloritoare perioade de traduceri. Atunci s-au dat pe românește un mare număr de opere literare, din care unele într-o limbă curată și într-o traducere conștiincioasă. Astfel, grație lor, avurăm în românește părți din poemele lui Omer, din Plutarch, din Xenofon, din Shakespeare, din Byron, din Tasso, din Dante, din Schiller, din Goethe, din Racine, din Molière, din Victor Hugo etc.

Curentele și influențele care contribuiesc la dezvoltarea literaturii în acest timp, sunt cele din prima perioadă, însă multe dezvoltate.

Întâi, ideile școalei latiniste înfloresc în ambele părți ale Carpaților. Stăpâni pe școală, ardelenii dau multă vreme directiva întregii culturi și de abia se aud slabe și rare obiecțiuni, mai ales în Moldova. Vom nota pasagiul din lecția introductivă a lui Kogălniceanu din 1843, în care vorbește de exagerările latiniștilor. Alături cu el vom afla pe Al. Russo și mai târziu pe Alecsandri.

Înrâurirea acestui curent se simte și în multe genuri literare, mai ales în istorie și în filozofie. Trebuie să mai notăm că latiniștilor se datoresc primele scrieri de filozofie, care sunt traduceri în adevăr, dar tot contribuie la răspândirea printre cititori a câtorva idei din cele ce agitau pe cugetătorii apusului.

Mai slabe rezultate s-au obținut pentru literatura propriu-zisă. Încercările poetice ale lui Mureșanu nu se ridică deasupra mediocrității, făcând excepție de faimosul Deșteaptă-te române. Și mai slabe sunt poeziile altor ardeleni. Se poate zice că primul poet ce a produs Ardealul este Coșbuc.

Ceea ce n-a putut face acest curent, a relizat influența franceză. În adevăr, contactul cu poeții, romancierii, nuveliștii, dramaturgii francezi dă naștere întregii literaturi poetice românești din această perioadă.

Românii cunosc însă, mulțumită lui Heliade și câtorva tineri care își făcură studiile în Italia, și ceva din literatura italienească. A fost chiar o vreme când în administrație se introdusese multe cuvinte ialienești, care s-au părăsit în urmă pentru a se înlocui cu alte franțuzești.

La finele perioadei eroice se manifestă cu mare tărie curentul poporan. Articolele lui Russo și Negruzzi și mai ales colecția lui Alecsandri (1852-1853), atrag atenția cititorilor asupra comorilor poeziei poporane. În perioada următoare nu va fi aproape nici un scriitor, care să nu datorească măcar o mică parte din inspirația sa acestui izvor nesecat.

Ideile și curentele de care vorbim se manifestă și dau efecte deosebite în cursul anilor dintre 1830-1870. Ca să înțelegem bine mersul lucrurilor, trebuie să despărțim în două această perioadă și să cercetăm deosebit: epoca lui Heliade și epoca lui Alecsandri.

1. Epoca lui Heliade[modifică]

(1830-1848)

Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originară din Târgoviște, stabilită în București. La vârsta de 7-8 ani început să învețe cartea grecească cu dascălul Alexe; mai târziu a luat lecțiuni cu dascălul Naum, care pare a fi călugărul învățat Naum Râmniceanul, iar românește a învățat singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a făcut la școala grecească de la Măgureanu (între 1815-1818). În vremea aceasta venise în țară George Lazăr și reușise a dobândi un loc între profesorii de la Sf. Sava. Cursurile lui le-a urmat Heliade și, cu ce știa dinainte, cu ce a învățat de la dascălul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns în 1822 profesor în locul lui Lazăr și a stat până la 1828. După unele informații a dat lecții și mai târziu, dar lucrul nu e sigur.

Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune că preda gramatică și retorică, istorie și geografie, logică și matematică. Ca să-și poată îndeplini îndatorirea, a trebuit natural să învețe limbi străine, cea română fiind atunci lipsită mai de tot de cărți de acest fel. Bibliografia românească veche ne-a arătat o singură geografie, tradusă de Amfilohie Hotiniul din italienește (1715), o singură carte de retorică, a lui Molnar (1798), o singură logică, a lui Micu (1799).

Pentru aritmetică erau mai multe cărți: una tradusă tot de Amfilohie (1795), alta a lui Șincai (1785) și două tipărite la Viena cu text românesc și nemțesc (1777-1783).

Istoria și gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Șincai și Maior și prin ale altora mai puțin însemnați cu Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799) și Ion Alexe (1826) și alții. În principate apăruse numai două cărți de acest fel: a lui Ienache Văcărescu (1787) și lui Toader Școleriu (Iași, 1789).

Nu putem ști cât va fi cunoscut Heliade din această listă de cărți, dar știm că el a tradus din franțuzește o carte de aritmetică (după Francoeur, tip. 1832), una de logică (după Condillac, netipărită), una de geometrie (după Legendre, tip. 1837), una de gramatică (tip. în 1828).

Cu această gramatică apare Heliade pe arena publicității. Ea îi servise pentru predare cursului său și fusese citită în întrunirea unei asociații literare la care se raportă într-un pasagiu unde vorbește de alfabet și de înlăturarea unor litere dintr-însul, zicând că a făcut „după hotărârile cinstitei societăți literare a românilor”.

Comparată cu gramaticile anterioare, ea nu se prezintă cu un merit deosebit de originalitate: planul seamănă întrucâtva cu al lui Tempea, iar terminologia se găsește aproape în întregime la înaintașii săi. Trebuie să-i recunoaștem numai că a avut curaj ca acolo unde aceia puneau două nume (ex. Loga zice: „nume înființătoare sau substantive”) el să aleagă unul și pe cel mai nimerit („substantive”) care va rămânea, pe când Văcărescu zice numai „interiețione”, Heliade pune: „zicere de glăsuire sau interecție” în limbă. Are și el însă cazuri unde ezită; important este faptul acesta al simplificării alfabetului cirilic și mai ales este prețioasă prefața.

Deși cam lungă și tratând chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arată însușirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade: întrebuințarea glumei pentru a scăpa de greutatea unei discuțiuni teoretice; un humor care ar putea fi simțit și azi, dacă n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabilește și câteva principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denotă din partea autorului o rară claritate de spirit și o înțelegere minunată a realităților. E de regretat că nu a păstrat această din urmă însușire în lucrările sale de mai târziu.

Lăudând ortografia italiană, stabilește principiul că „ortografia aceea a stătut mai norocită care s-a supus la mai puține reguli”. Și pentru a face ideea sa și mai clară, adaugă:

„Aici îndrăznesc a vorbi pentru frații noștri din Transilvania și Banat, care sunt vrednici de toată lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura românească. Pentru ortografia însă care vrea s-o introducă scriind cu litere latinești, bine ar fi fost să urmeze, duhul italienesc, adică a scrie după cum vorbim și să nu să ia după ortografia franceză și englezească, care păzește derivația zicerilor și de care singuri ar voi acum să se scuture”.

Dacă Heliade ar fi stăruit în aplicarea acestui principiu, când i-a venit și lui rândul să scrie românește cu litere latine, s-ar fi câștigat multă vreme pierdută și s-ar fi înlăturat multe discuțiuni zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lăuda Heliade la 1828, ar fi devenit principiul ortografiei noastre, grație autorității de care s-a bucurat el și câștigul ar fi fost imens pentru cultura română.

Chestiunea termenilor tehnici a trebuit să fie pentru el, profesor de gramatică, de aritmetică și de alte științe, o preocupare de toată ziua. În această privință el critică și pe aceia care nu vor să împrumute, ci fac vorbe românești noi zicând „cuvântelnic” în loc de „dicționar”, „amiazăziesc” în loc de „meridian” ș.a.; critică și pe acei care iau vorbele așa cum se găsesc în limbile străine, zicând: „patriotismos” ca grecii, „ocazion” ca francezii, „soțieta” ca italienii, „privilegium” ca latinii etc. și propune ca: „vorbele străine să se înfățișeze în haine românești”. El va zice dar: patriotism, ocazie, societate, privilegiu etc.

Un fapt mai important decât publicarea gramaticei este aparițiunea „Curierului”.

În principatele române pe la finele secolului XVIII și în primii ani ai secolului XIX începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane și grecești.

Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede știrile despre întâmplările din țară și din străinătate se simțise de mult și se citează câteva încercări, dar nici una nu ajunge la o desăvârșită închegare înainte de opera lui Heliade.

Ziarul este anunțat printr-un prospect fără dată – trebuie să fi fost în februarie cel mai târziu, căci zice că va apărea la începutul lui martie 1829 – în care ni se spune că va purta titlul de „Curierul Bucureștilor” și va ieși în 1/2 coală de două ori pe săptămână. Abonamentul era în București 2 galbeni împărătești pe an, iar pentru provincie se adaugă plata transportului. Sumele trebuie să se depună la diferiți corespondenți de prin orașe, iar în București la „dătătorii gazetelor” I. Eliad și C. Moroiu.

Zic „gazetelor” pentru că tot ei tipăreau și „Buletinul Oficial” care le era plătit de guvern.

Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul întregii mișcări literare din țară; ba el își face o datorie să reproducă din confratele moldovean „Albina românească” a lui Asachi, știri politice, culturale, literare și mai târziu să facă același lucru față de ziarele din Brașov ale lui Bariț: „Gazeta de Transilvania” și „Foaia literară”.

În „Curier” urmărim noi progresul școalelor prin dări de seamă la finele anului și prin discursurile ținute la diferite ocazii.

În el vedem nașterea și primii pași ai teatrului românesc.

În el găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Bălăcescu, Viișoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie ș.a. unii din ei rămași necunoscuți, iar alții ilustrându-se mai târziu prin lucrări de valoare.

„Curierul românesc” ne ține în curent cu tot ce se publică în limba românească, mai ales în Valahia. El ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este „Foaia științifică și literară de la Iași” și „Magazin istoric” din București, pe lângă foile proprii ale lui Heliade: „Gazeta Teatrului” (1835) și „Curierul de ambe sexe” (1836).

În „Curier” se naște critica literară în literatura română. Ea se înfățișează prin mici notițe, în care se apreciază valoarea scriitorilor și a celor ce publică scrierile lor în diferite broșuri.

Prin „Curier” Heliade se formează încet, încet. Spiritul lui se îmbogățește prin citiri variate și o sumă de idei culturale și literare se răspândesc în public. El devine o personalitate și în locul rolului modest ce socotea la început că are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93 din anul 1842:

„Această foaie a fost înainte mergătoare și ferice vestitoare a așezămintelor celor noi și progresive ce am dobândit; limba ei a crescut dimpreună cu cunoștințele nației și colecția perioadelor sale poate fi cel mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre”.

În 1834 Heliade fondează împreună cu Ioan Câmpineanu Societatea Filarmonică, având de scop să ajute propagarea culturii în genere și în special să lucreze pentru înființarea unui teatru. Îndată ce se constitui, societatea încredință direcția lui Heliade.

Acesta deschise cu Aristia o școală în care se învăța literatura, declamația și canto, pentru ca mai târziu să se producă actori pentru teatrul național. Rezultatele școalei se văzură la examenul general, când școlarii jucară Mahomet al lui Volatire și Amphytrion al lui Moliere și una din eleve cânta cavatina lui Bellini Piratul. Cu acel prilej Heliade rosti un discurs în care arătă importanța teatrului pentru progres, înfățișă cu culori vii cât de grea, dar cât de nobilă e cariera artistică și se ridică în contra prejudecăților ce are lumea față de actori, pe care îi consideră numai ca niște comedianți, lăsați în voia întâmplării, când ei sunt niște slujbași ai statului spre formarea bunelor obiceiuri și a limbii naționale.

Societatea, încântată de munca lui Heliade, îl alese ca director și pentru al doilea an. Lucrurile merseră bine, se strânseră fonduri importante, se traduseră o mulțime de piese.

Societatea Filarmonică era însă oarecum continuarea unei alte asociațiuni, parte secretă – cu scop politic, parte pe față – cu scop literar. Din cauza aceasta s-au născut tot felul de bănuieli în privința ei și după câțiva ani s-a desființat.

Împrejurările acestea aduseră amestecul lui Heliade în afacerile politice. După ce luă o dată poziția contra rușilor, când aceștia voiră să introducă un articol adițional în Regulamentul Organic prin care își stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarăși contra lor, când cu încercarea lui Trandafilov de a lua în concesiune exploatarea minelor (1844).

Atunci scrise fabula cunoscută Măcieșul și florile. De atunci deveni un mare adversar al Rusiei și e natural să-l vedem luând parte la toate mișcările împotriva protectoratului rusesc și să fie între fruntașii revoluției din 1848.

El este autorul proclamațiunii ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu, după abdicarea lui Bibescu, membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu o viață foarte scurtă și foarte agitată, schimbându-și forma și compunerea de trei ori, pregătind câteva proiecte de legi ce avea să supună viitoarei constituante, se văzu înlăturat de puterea turcilor, care trimiseră armată la București și înlocuit cu o căimăcănie ce avea de scop să restabilească vechea stare de lucruri și să pună la loc Regulamentul. Această întoarcere a reacțiunii se completă prin convențiunea de la Balta-Liman (1849), care nu mai îngăduia principatelor să aibă domni pe viață, ci le acordă numai pe 7 ani.

Fruntașii și părtașii la mișcarea din 1848 fură pedepsiți cu exilul. Fiindcă se considerau ca supuși ai Porții, guvernul otoman le oferă să-i interneze pe toți într-un oraș și să-i întreție pe socoteala lui. Unii primiră și se duseră la Brusa în Asia Mică. Alții refuzară și porniră pe unde putură. Heliade trecu în Transilvania, unde stătu două luni. De aici, după un drum de 50 de zile ajunge la Paris. În Paris se întâlnește cu alți români emigrați și începu a lucra pentru a face cunoscut guvernelor străine plângerile românilor. Călătorește cu acest scop și la Londra. Dar aceste împrejurări aduc și oarecare neînțelegeri între emigrați și ajung din discuție în discuție la acuzații grave și la o adevărată luptă între ei. Cine citește colecția de scrisori a lui Heliade (publicată de R. Locusteanu în 1891) și colecția publicată de Ion Ghica (Amintiri din pribegia după 1848, Buc. 1889) va putea înțelege cât de adânci erau dezbinările între emigrați. Din Paris se duce în insula Chios unde-i era familia și stă acolo până la finele anului 1853. În cursul anului 1854 a stat câteva luni la Șumla, pe lângă armata lui Omer Pașa, de unde a venit pentru câtva timp la București.

E de notat că e, poate, emigrantul care a intrat mai târziu în țară, căci de abia în 1859 îl vedem stabilit în București.

Restul vieții sale a fost consacrat în mare parte literaturii, dar l-a preocupat mult să-și apere nu atât opera sa literară, cât mai ales opera politică de înainte de a pleca din țară.

Acțiunea aceasta se vede în cele două memorii asupra mișcării din 1848: Mémoire sur l’histoire de la régénération roumaine (1851) în care se ocupă de mișcarea din 1848 – și Souvenire et impressions d’un proscrit (1850), în care tratează aceeași parte a istoriei noastre, însă din punct de vedere mai personal. Se vede asemenea în cartea intitulată Spiritul și materia sau Echilibrul între antitese o colecțiune de articole politice și istorice, publicate între 1859-1869, pe care voiește a le reuni într-un tot, legându-le de o idee generală: ideea antitezelor.

„Misia acestei scrieri, zice autorul, va fi spre a arăta durerile românului în genere, nevoile și aspirațiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate, cu cuvântul și cu moderație pe arena drepturilor adevărat naționale și a legilor, atât terorismul baionetelor de orice natură cât și terorismul cuțitelor și armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici”.

După prefață, începe seria articolelor: superstiția și ateia, tirania și anarhia, boierii și ciocoii etc. În acest din urmă articol, dă ca „anexe istorice” o sumă de acte relative la constituirea și funcționarea Societății Filarmonice, care prezintă un interes deosebit. Vorbește apoi de revoluția de la 1848, căutând să înnegrească pe unii din luptătorii cu care nu se înțelesese în timpul acela. Partea I se termină cu cântul II din poema epică Mihaida.

Partea II continuă a analiza idei antitetice: Guvernul și Poporul, Progresul și conservația, Vot universal și răsboi universal etc. [Concluzia generală a operei, pe care caută s-o facă a reeși la tot pasul, este echilibrul antitezelor, cu deosebire în ordinea politică. Nu trebuie să fie nici prea multă libertate, nici prea multă restricțiune, ci moderație în tot. Dacă autoritatea sau guvernul va fi prea puternic, se va naște tirania, dacă din contră poporul va fi mai puternic, se va naște anarhia. Prin urmare, nu numai progres, nu numai conservare, ci progres și conservare deodată. Cine conservă are, zice dânsul – și cine are poate progresa mai repede.

Ca însușiri de stil, trebuie să recunoaștem că, deși limba e împestrițată cu multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captivează și te face să urmărești cu interes povestirea. Părțile în care se încearcă a face filozofia istoriei, a trage legi generale, sunt slabe și lipsite tocmai de însușirile unei cercetări cu adevărat științifice: însă narațiunile istorice, anecdotele, dialogurile, trăsăturile de spirit, cu care presară scrierea, sunt pline de farmec.

Deși scrise cu patimă politică, articolele acestea sunt importante prin amănuntele ce ne dau despre revoluția din 1848, despre societatea filarmonică și ne arată modul cum s-au privit de o parte din oamenii noștri politici diferite chestiuni, ca unirea, împroprietărirea țăranilor ș.a.

Heliade a fost numit membru fondator al Academiei, a fost ales și prezident, dar, se pare că din cauza unor chestii de ortografie, în anii din urmă nu s-a mai interesat de lucrările acestei instituții.

Deși în ultimii ani era bolnav și nu mai putea produce, moartea sa (28 aprilie 1872) a fost simțită de români ca o mare pierdere. Ziarele se întreceau în caracterizări mai elogioase, numindu-l: cel mai mare poet, acel care ne-a învățat a scrie și a citi românește cu litere străbune, cel dintâi gramatic, cel dintâi profesor, cel dintâi jurnalist, părintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu național și în mai se constitui comitetul care avea să-i ridice statuia.

Aceste regrete unanime, aceste aprecieri, exagerate în multe puncte, se explică prin rolul ce jucase el în viață. Să cercetăm care i-a fost rolul în mișcarea literară.

•  

Deși viața lui Heliade se prelungește mult după anul 1848, numai până la această dată situația lui este preponderentă în literatură.

Pentru a o putea înțelege și pentru a înțelege întreaga mișcare, va trebui să des părțim în trei această epocă a lui Heliade: 1830-1835, 1835-1845 și 1845-1848.

Care este starea literaturii române în momentul când apare Heliade pe arena publicității?

Din cele spuse în capitolul precedent, am aflat că era foarte săracă.

Câteva poezii ce figurau ca exemple în gramatica lui Ienache Văcărescu (1787), traducerea lui Britannicus al lui Iancu Văcărescu (1827) și desigur și poezii ale acestuia răspândite în manuscris, într-un cerc de prieteni personali, un volum sau două de poezii date la lumină de Barbu Paris Momuleanu (1822-1825); iată opera poetică din Țara Românească. Moldova se putea lăuda numai cu câteva tălmăciri ale lui Alecu Beldiman, ca Moartea lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie (1820), Tragedia lui Orest (1820), cu poeziile manuscrise ale lui Conachi și cu broșura lui Asachi (1822), în care, cu destulă căldură de altfel, dar cu puțină artă, se sărbătorea urcarea pe tron a lui Ioniță Sandu Sturdza, primul domn român după epoca fanariotă. Pe lângă acestea, cititorii din amândouă țările mai aveau, pentru a-și îndestula nevoile spiritului lor, broșurile ce soseau de peste munți împreună cu calendarele anuale: Istoria lui Arghir și Elena (1801) și Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Țichindel (1814): Patimile lui Hristos (1805) Piram și Tisbe (1807) Leonat și Dorofata (1815) ale lui Vasile Aaron.

Enumerarea e aproape completă, dacă nu ne preocupăm de Scavin și de Dimachi, iar valoarea lor poetică pentru unele este cu totul relativă, pentru altele este redusă până la nimic.

În această stare de lucruri se gândește Heliade și deschide paginile „Curierului” și pentru literatură. Să vedem ce se produce acum.

a) 1830-1835[modifică]

Acum începe Heliade să publice și el, deși compusese mai înainte. Dă întâi traduceri. Primele lui încercări sunt cu totul slabe. El nu este încă stăpân pe frază, pe vocabularul poetic și poate nici pe cunoașterea profundă a originalului. Din această vreme este traducerea Lacului de Lamartine.

Astfel fiind, el primește cu bucurie și cu laude sonetul lui Iancu Văcărescu în 1829 și de atunci continuă a publica scrierile acestui „Anacreon român”.

Iancu Văcărescu (1792), fiul lui Alecu, este cel mai însemnat dintre toți membrii familiei Văcăreștilor.

Acesta capătă, ca tânăr, o instrucțiune deosebită, cunoscu adânc literatura clasică grecească și câteva din literaturile moderne, în special cea franceză. Intrând în viața publică, se arătă cu toate ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce privea ridicarea țării sale.

Astfel, fu printre cei dintâi prieteni ai lui Lazăr și întrebuință pozițiunea și simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasă izbânda noului profesor. De asemenea, încearcă să puie în practică – pe cât era cu putință în acel timp – ideea teatrului românesc și traduse însuși câteva piese, pe care le reprezentară școlarii din Sf. Sava.

Precum se purta în mișcarea culturală se purta și în împrejurările politice. Când Tudor Vladimirescu se ridică împotriva domniei grecești, el se declară partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic, Iancu Văcărescu fu singurul boier care protestă în contra impunerii rusești dintre cei șase care refuzară semnarea acestei legiuiri.

De la dânsul avem o traducere a piesei Britannicus a lui Racine, în care a căutat să dea versuri românești cât mai măiestrite, silindu-se a da limbii multiplele întorsături și variata alcătuire de fraze, caracterizată limbilor clasice și în specie celei grecești.

Posedăm asemenea și un volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima oară.

Aci aflăm poezii lirice de toate felurile: elegii în care se amestecă cugetări filozofice, ca în: Ciasornicul îndreptat; poezii patriotice, cum e cea adresată Milcovului pe care o termină cu versul atât de cunoscut: 

… despărțit ori depărtat, fratele e tot frate; 

laude la adresa poeților din timpul său, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa lui Cârlova, în care aflăm des citatele cuvinte: 

Și orice neam începe
Întâi prin poezie
Ființa de-și pricepe; 

în fine, aflăm lucruri inspirate din credințele populare ca Ielele și descripțiuni frumoase, ca Primăvara amorului, imitată după Anacreon, în care ni se înfățișează frumusețea vieții de la țară.

Aceste calități sunt însă înăbușite, aci prin lungimi netrebuincioase, aci prin lipsă de claritate și în redacție și mai ales în plan.

Alți poeți, care încep oarecum sub auspiciile lui Heliade în această epocă 1830-1835 sunt: Vasile Cârlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu și Cezar Bolliac.

Barbu Paris Momuleanu (1794-1837), care a studiat în țară mai mult singur, a fost un modest funcționar. A publicat câteva volume de poezii în care lipsa de știință a artei versului se unește cu vulgaritatea expresiilor. Cu toate că Heliade l-a susținut și l-a lăudat, el n-a fost mult apreciat nici chiar de contemporani. Dacă Eminescu în Epigonii găsește pentru el epitetul de „glas de durere”, aceasta se explică prin punctul de vedere cu totul special al poetului, căci altfel nimeni nu poate să admire versurile de care râdeau școlarii din vremea când învăța Ion Ghica la Sf. Sava: 

Ah, ce ciudă, cât un mir
De al celor mari haractir. 

Vasile Cârlova (1809-1831) apare, în adevăr, cum zice Bălcescu, „ca o cometă trecătoare”, pe cerul poeziei române și dacă cele 5-6 poezii ce a lăsat nu prezintă perfecțiunea ca fond și ca formă, totuși ele arată la autorul lor, pe lângă simțire, și darul de a găsi de multe ori cuvinte și imagini potrivite: iar dacă ritmul lui este greoi, aceasta se datorește vremii, căci pe atunci nici Văcărescu, nici Heliade, nici Asachi, nici Alexandrescu nu știau să facă versuri corecte din acest punct de vedere și după modul cum le înțelegem noi astăzi.

E destul pentru acest tânăr ofițer ca una din poeziile lui a putut servi ca direct izvor de inspirație lui Alecsandri. E vorba de Marșul oștirii (1831) după care scrie Alecsandri Deșteptarea României (1848).

Și una și alta încep printr-un apel la popor. Și una și alta pun mișcarea românilor în legătură cu evenimentele din Europa. Și una și alta amintesc de puterea din trecut a românilor și de decăderea lor de azi. Câteodată nu numai ideea, dar și întorsătura frazei este la fel.

Împreună cu aceasta, mai e cunoscută încă o poezie a lui Ruinele Târgoviștei. Mai are câteva, care s-au tipărit în „Curier”, dar în volum nu s-au reunit decât în anii trecuți în ediția Minerva cu o prefață de G. Bogdan Duică (1906).

Dacă adăugăm la aceștia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezintă și azi la ocazii solemne pe scena Teatrului Național Franțuzitele, avem toată elita poeților din epoca de care vorbim.

Costache Faca (1790?-1845) a fost un boier care în orele libere se ocupa și de literatură. Nu se știe până acum cu siguranță cât a scris el. Heliade a publicat în „Biblioteca portativă” (un fel de revistă literară) în 1860, câteva scrieri ale lui: poezii scurte și o mică piesă scrisă în 1833 pe care autorul o intitulase Comodia vremii iar Heliade i-a zis Franțuzitele. O nouă edițiune a dat-o V. Vârcol (Buc. 1906).

Nu sunt mai de valoare nici încercările lui Bolliac, nici ale lui Grigore Alexandrescu. Acesta în ed. din 1832 ne dă numai 13 bucăți din care mare parte sunt traduceri din Lamartine sau inspirate de-a-dreptul din el, iar fabulele sunt aproape toate traduse din La Fontaine sau Florian și nu dau pe față pe marele Alexandrescu de mai târziu.

În ce privește pe Heliade, care ne dă în această perioadă colecția de Meditații din 1830, el are, pe lângă traduceri, câteva poezii originale, din care numai Cântare dimineții prezintă 2-3 strofe de oarecare consistență.

În afară de acești scriitori, ba, pe cât se vede, ignorat cu totul de ei, trăiește și publică primul volum de poezii în 1831 Anton Pann, care se adresează unui anumit public al mahalalelor.

Anton Pann (1794-1854), român de origină prin tatăl său, s-a născut în Bulgaria. Pe la 1806 izbucnind războiul ruso-turc, familia lui se duse în Basarabia, căutând o soartă mai bună sub stăpânirea rușilor, dar, după ce doi frați ai lui, luați în armata rusească pieriră în luptă, fugi cu mamă-sa în România și ajunseră în București.

Aci Pann intră dascăl la biserica Olteni, apoi cântăreț la o altă biserică și în același timp urma și la școala de cântări și la tipografia lui Petru Efesiu, vestit profesor de muzică bisericească în București. Pe vremea aceasta se numea Pantaleon. Mai târziu deveni director al acestei tipografii și se ocupă cu naționalizarea cântărilor eclesiastice și cu răspândirea artei muzicale în țară.

După ce funcționă ca dascăl domnesc la seminarul din Râmnicu-Vâlcii, avu mai multe aventuri romantice, pe care le povestește Teodorescu G. Dem. în biografia poetului popular (Buc. 1893); apoi se reîntoarse în București, unde fu numit profesor de muzică vocală al școalelor naționale, fiind și cântăreț pe la biserici. La 1842 i se dete însărcinarea de profesor de muzică la seminarul din Capitală și se ocupă foarte mult cu această îndatorire nouă, dând la lumină o interesantă lucrare Basul teoretic și practic al muzicii bisericești cu gramatica melodică, scris în formă catihetică pentru uzul școalelor.

Pentru că scria mult și voia să-și răspândească mai cu înlesnire lucrările, fundă o tipografie, în care se tipăriră în curs de vreo zece ani o sumă de opere, atât ale lui, cât și ale altora.

Muri de tifos și fu înmormântat în curtea bisericii Lucaci.

Scrierile sale, începând cu Axionul din 1819 și cu Cântările de stea din 1821, sunt foarte numeroase și se urmează regulat aproape în tot anul.

De la 1821 el scoate calendare, unsprezece ani aproape de-a-rândul, traduse din grecește Noul Erotocrit și Christoitie sau școala moralului; tipărește opere bisericești sau de muzică orientală pentru trebuința cântăreților de pe la biserici și a elevilor din seminar, ca Noul doxastar, Irmologhion, Rânduiala Sfintei Leturghii ș.a.

Toate acestea – și alte lucrări și prelucrări de mai puțină importanță – deși au adus un real serviciu, atât cititorilor în genere, cât și în special elevilor de care vorbește cu mult drag în testamentul său în versuri, nu formează titlul de glorie a lui Anton Pann.

Afară de Cântecele de stea, apărute în nenumărate edițiuni, lucrările de căpetenie ale lui Pann sunt: Fabule – O șezătoare la țară – Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea Povestea vorbei.

Subiectele fabulelor lui sunt sau originale sau poporane. Unele sunt foarte importante prin istoria lor. Astfel Șoarecele – căpitan peste toată gloata – care merge tocmai la soare să caute soție și, după multe peripeții se convinge că tot neamul șoricesc este mai puternic decât lumea întreagă, această fabulă se găsește tocmai în colecțiunea indiană Panciantantra și de acolo, prin migrațiune, a trecut la mai toate popoarele Asiei și Europei. Stilul este simplu și uneori cu expresii glumețe potrivite. Versurile apar cu aceleași greșeli de ritm ca și cele populare.

Morala, uneori prea lungă, e în genul poporului, care obișnuiește să povestească cu toate detaliile.

O șezătoare la țară sau călătoria lui Moș Albu e o adevărată epopee comică, în care se oglindește întreaga viață a țăranului, cu obiceiuri, cu credințe, cu povești, cu cântece, cu ghicitori. Moș Albu povestește singur cum a plecat din București la drum. Apucându-l noaptea și rătăcindu-se, a căzut într-o groapă, unde a stat până dimineața, când au trecut niște săteni, l-au auzit și l-au scos. A mai mers câtva și iar l-a apucat noaptea. La deșteptare, văzând lumină la o casă, a nimerit la un cimpoier. De aci urmează o sumă de întâmplări glumețe, povestiri cu glume destul de vulgare, până când vedem că Moș Albu asistă fără voie la o șezătoare, la care iau parte fete și flăcăi, Moș Neagu, popa cu arendașul, un grec, a cărui pronunțare o reproduce întocmai autorul. Toți spun diferite ghicitori, povești, cântece. În această parte de „culegere” stă meritul scrierii. Vom cita dintre povești Trei gheboși, foarte lungă, dar dezvoltată de Pann într-un chip interesant. Dintre anecdote vom aminti pe cea cu femeia îndărătnică, din care a rămas proverbul: „ba e tunsă, ba e rasă”. La urmă bietul Moș Albu fu descoperit, luat drept un făcător de rele și dus la închisoare. Pann făgăduiește că în a treia broșură va spune ce i s-a întâmplat de acolo înainte, dar acea broșură nu s-a tipărit niciodată.

Sub titlul de Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea ni se povestesc în versuri o sumă de snoave care circulă prin literaturile diferitelor popoare, atribuite aci unui personagiu, aci altuia. El le pune toate pe seama lui Nasreddin (Nastratin), care a fost un învățat pe vremea lui Tamerlan, dar a căpătat în gura poporului caracterul bufon.

Povestea vorbei e o adunare de proverbe, făcută însă într-un mod particular. Diferitele proverbe sunt adunate în capitole, după ideea principală la care se raportă: despre cusururi, despre zgârcenie etc. și după fiecare grupă urmează o anecdotă în legătură cu ideea principală și în ea sunt întrebuințate multe proverbe. Vom cita ca exemplu anecdota ce urmează după capitolul Făgăduieli și daruri, cuprinzând lungi dialoguri între un sultan și un pescar, între pescar și soția sa etc., în care figurează proverbe. Sistemul acesta are marele merit că, punând proverbele în vorbire, ne arată adevăratul sens și modul cum se întrebuințează.

Două sunt punctele de vedere din care trebuie să judecăm activitatea lui Anton Pann; cultural și folcloric.

După cum Heliade a răspândit gustul de citire în pătura ridicată a societății românești și a produs o mișcare intelectuală îndemnând pe toată lumea să se instruiască și să scrie, tot astfel Anton Pann, luând idei ale poporului sau dând idei analoage, vorbind în limba curat românească, fără a se fi influențat de pedantismul ce începuse a se introduce în vremea sa, captivează poporațiunea săracă din capitală și din provincii și necesitatea de a citi spre a pricepe cărțile lui Pann silește pe nenumărați băieți de prin prăvălii și de prin mahalale să petreacă orele libere descifrând buchiile – mai târziu literele – din tipăriturile acestui scriitor. Sinceritatea și naturalul expresiunii sale, ușurința versurilor, au făcut pe cititorii săi să creadă că le dă ceva din al lor, că le scrie un amic sau că scriu ei înșiși. De aceea au avut mult efect satire ca Îndreptătorul bețivilor – Cântătorul beției – Triumful beției ș.a.

Generațiunea boierească de pe la 1835-45 primi și ea cu încetul influența lui Pann și culegerea de poezii Spitalul amorului, apoi Memoriul focului mare de la 1847 ș.a. deveniră cărțile ei favorite.

Noua și repedea prefacere în viața noastră, în cultura și modul ei de a gândi, neapărat a dat la o parte pe Pann, l-a dat uitării. Acum însă trebuie să căutăm broșurile lui prăfuite, pentru că sunt importante din al doilea punct de vedere. În ele găsim comori ale spiritului poporan, găsim lucrarea enormă a unui folclorist român, care a făcut pentru alte ramuri ale literaturii poporane ceea ce a făcut Alecsandri pentru poezie.

O poziție specială scrie în această vreme Costachi Conachi, care nu și-a tipărit lucrările în timpul vieții, dar le-a răspândit printre prieteni, așa că rolul său acum se poate studia.

Costachi Conachi (1777-1849) a învățat în școlile din Moldova și, pe lângă studiul limbilor atunci la modă, adică greaca, turceasca și franceza, s-a ocupat cu matematicile aplicate, devenind un bun inginer hotarnic și fiind chemat de către o sumă de proprietari, care aveau procese de delimitare.

Conachi se cobora dintr-o familie boierească avută, lucru care îi permise să se amestece în trebile politice, să ocupe funcțiuni însemnate, ajungând până la logofeție, ba chiar și să aspire la tronul țării.

De la dânsul ne-a rămas un volum de versuri, tipărit peste șapte ani după moartea lui, intitulat Poezii, alcătuiri și tălmăciri.

Meritul acestui poet, care era iubit și mult cunoscut de contemporani, s-a exagerat nu numai în timpul vieții lui, dar și mai târziu, Desigur că judecata făcută asupră-i de C. Negri e cea mai dreaptă; a scris românește într-un timp când se scria prea puțin. Deși pare a nu fi fost lipsit de talent, opera lui poetică ni se înfățișează ca un produs artificial, fără simțire adevărată care să fi mișcat pe poet și să impresioneze și pe cititor.

Afară de rare excepțiuni, toate lucrările lui sunt erotice, poezii lirice din specia numită odă ușoară.

Ne spune că întreaga sa viață și-a închinat-o amorului, că multă vreme, a fost condus de acest zeu, după ce a zburat oriunde, a voit să-l poarte divinitatea adorată, iubirea pentru Zulnia (mama lui C. Negri) l-a fermecat încât, la moartea acesteia, nu are altă speranță decât tot moartea. Ajuns la bătrânețe, ca un soldat care și-a petrecut viața în lupte – când era învins, când învingător – se adresează amorului, spunându-i că-i înapoiază și arcurile și săgețile, căci acum este un schelet rezemat pe o cârjă.

La aceste idei se reduce întreaga colecțiune de poezii originale. De altfel, nici nu le scrisese cu gândul de a le publica, dar, din pricină că circulau în manuscris printre prieteni și cunoscuți și fiindcă lăutarii le-au însoțit cu multe arii frumoase, care au desfătat generațiunea contemporană, familia a crezut că va face un serviciu literaturii române, dându-le la iveală.

De la Conachi ne-au rămas și câteva traduceri.

b) 1835-1845[modifică]

Acest răstimp de zece ani este unul din momentele cele mai însemnate ale dezvoltării noastre literare.

În intervalul acesta, în afară de faptul că Iancu Văcărescu mai publică din când în când, nu numai că numărul celor care fac versuri e mult mai mare, dar se produc unele din lucrările cele mai bune ale marilor noștri autori. Și aceasta se poate zice pentru amândouă principatele

Acum, între 1835-1845, este vremea când se încearcă traducerea marilor capodopere ale literaturilor străine. Neapărat, lucrarea este grea, succesul este foarte neegal, dar trebuie să ținem seamă de intențiunea și de folosul pe care l-a câștigat limba literară chiar din aceste încercări nereușite, care au dovedit măcar atât: că drumul încercat nu este cel bun și trebuie găsit altul.

Ca exemple, trebuie să cităm pe ale lui Costache Negruzzi și ale lui Alecu Donici. Unul traduce baladele lui Victor Hugo și câteva drame (ca Angelo, tiranul Padovei, Maria Tudor); celălalt traduce din rusește Țiganii de Pușkin, dar amândoi în colaborare dau pe românește Satirele lui Antioh Cantemir.

Acest scriitor rus (1709-1744) este român de origine. Fiu al domnitorului Dimitrie Cantemir el ajunge de tânăr la situațiuni importante, căci e trimis ambasador al Rusiei în Anglia. Se îngrijește a da la lumină manuscrise ale tatălui său, și inspirat direct de clasicii francezi, în special de Boileau, scrie satirele sale în care lovește în abuzurile aristocrației și ale clerului.

Dacă traducerile de care vorbim sunt până la un punct izbutite, nu tot așa de fericit fu Heliade, care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso, din Infernul lui Dante ș.a.

Pe Heliade îl împiedică mai ales teoriile sale privitoare la limbă, tendința sa de a purifica vorbirea de cuvintele slavone și de a o apropia de cea italiană.

Iată primele strofe: 

În mijlocul călei vieței noastre
Mă reaflai într-o selbă obscură,
Căci calea directă era pierdută. 

Nu e d-a spune cât era de dură
Astă selbă silvestră aspră și forte,
Căci și în cuget reînnoate frica. 

Să fim drepți însă, Heliade lupta cu greutăți mari atunci, mai ales că voia să păstreze și forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Când peste 40 de ani se va încerca Nicolae Gane să traducă, se va da ideile cu claritate, dar nu va avea curaj să transpuie românește și versul dantesc, ci va întrebuința versul obișnuit la noi, de 14 silabe. Numai Coșbuc va reuși în această formă nouă de vers – și el, după ce Eminescu și Vlahuță vor fi dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.

Și mai puțin fericit a fost Aristia, care, a încercat să dea Iliada pe românește.

Costache Aristia, grec de origine, a venit în țară ori s-a născut chiar în țară, nu se știe bine. Viața lui e puțin cunoscută. Se pare sigur că s-a născut pe la începutul veacului XIX, că fiind student la Academia grecească din București a luat parte la mișcarea din 1821, că mai târziu a fost prieten cu Heliade, că a lucrat la începuturile teatrului românesc și afost profesor la Sf. Sava. D-l N. Iorga crede că această carieră este împlinită de două persoane și că studentul de la 1821 este tatăl profsorului de mai târziu, dar nu se văd bine temeiurile părerii sale.

Ca tovarăș al lui Heliade a fost prins în lupta cea mare pentru traduceri și ca unul ce cunoștea vechea literatură elenică a luat asupră-și să dea pe românește Iliada. Prima fascicolă a apărut în 1837 cu dedicație către domnitorul Alexandru Ghica și cu o prefață critică a lui Heliade. Se vede că traducerea lui lui Aristia, pe cât era cunoscută în public, nu plăcuse și el încercă să susțină și să justifice procedarea lui Aristia. Două lucruri supărau mai ales pe cititori: în versiunile silite și cuvintele compuse formate de el, ca „brațalbă”, „norintărâtorul” etc. Heliade le explică prin necesitățile versificației și ale traducerii, dar, deși autoritatea lui pentru un moment le-a impus, lucrările acestea fură curând uitate.

A mai tradus Aristia și din Plutarch și din alți autori; ba a făcut și o lucrare originală: Stanțe epice la întronara lui Bibescu (1842), care a dat prilej lui Alecsandri să scrie o critică glumeață foarte reușită. Aici se văd toate greșelile de limbă din traduceri, și mai puțin justificate.

Să nu fim însă prea severi cu Aristia.

Abia acum peste 60 de ani se fac încercări noi în această privință: G. Murnu traduce Iliada în versuri exametre; iar Coșbuc pregătește Odiseea.*

Dar nu numai pentru traduceri este importantă epoca 1835-1845, ea este și pentru literatura originală.

Pentru Heliade este momentul cel mai strălucit. În vremea aceasta, 1844, se publică Sburătorul pe care unii critici l-au numit „un mic capodoperă” și care prezintă în adevăr atâtea calități încât, dacă se recită undeva este ascultată cu aceeași plăcere ca și o poezie recentă; de aceea trebuie să se mire cineva că ea nu figurează în lista de poezii bune ce s-a publicat ca anexă în cartea Poezia română de Titu Maiorescu în 1867, când găsim acolo Vecina lui N. Georgescu și alte câteva bucăți, bune – negreșit – dar care nu pot sta alături de Sburătorul lui Heliade.

În epoca 1835-45 apar câțiva timizi începători ca Ion Catina, G. Baronzi în Țara Românească; apare în Moldova ofițerul Hrisoverghi, pe care îl va plânge amicul său Kogălniceanu în prefața poeziilor din 1845. Apar mai multe volume de poezii ale lui Cezar Bolliac și ale lui Costache Rosetti.

Despre Cezar Bolliac (1813-1880) nu avem nici un studiu biografic. Se știe că e născut în București, că a studiat în țară și apoi în Franța. A fost părtaș la toate mișcările politice ale tinerimii din Țara Românească și a suferit de mai multe ori în închisoare, iar după 1848, fiindcă fusese unul dintre cei mai stăruitori, fu exilat ca și tovarășii săi. O parte din exil a petrecut-o în Transilvania și Ungaria, încercând acolo să împace pe români cu unguri. Despre activitatea în acel timp se poate citi colecția de scrisori publicate de Ghica în Amintiri din pribegia după 1848. După 1859 el se ocupă cu politica, fiind deputat și cu ziaristica, redactând și conducând o sumă de foi din cele mai cu autoritate în vremea aceea: „Buciumul” (1862-64) și „Trompeta Carpaților” (1866-1877).

El s-a ocupat cu chestii de istorie, studiind în special chestia mănăstirilor închinate, asupra căreia a publicat două volume (1862-1863); apoi cu chestii de arheologie. În această ramură de activitate arată multă bunăvoință și mult entuziasm, dar n-avea pregătirea necesară. Adesea a avut polemici cu Odobescu, care l-a combătut și mereu l-a luat în râs.

Ca poet, începe modest, mai ales prin dedicații persoanelor însemnate din vremea aceea și prin câteva poezii ocazionale. Sprijinit și lăudat mult de Heliade, care-i publică mult din scrierile sale, el se încearcă apoi să zboare singur nu numai ca poet, dar și ca ziarist. Aceste manifestații sunt slabe. După 1848 va reuși ca ziarist și în adevăr va fi unul dintre fruntașii presei române, talentul lui va fi recunoscut chiar de criticul Maiorescu, care pe de altă parte neagă orice valoare poeziilor sale. Aci are întrucâtva dreptate. Opera poetică a lui Bolliac, afară de poeziile de amor și cele ocazionale, la care nici nu ne putem opri, constă în porniri generoase pentru cei desmoșteniți, pentru cei umili și apăsați. Poeziile lui sunt însă retorică pură, discursuri patriotice puse în versuri. Cea mai bună din ele este Sila – care, pe lângă oarecare slăbiciuni, are și strofe cu adevărate calități poetice.

Costache Rosetti (1816-1885), a învățat în București la colegiul Sf. Sava, a fost ofițer, funcționar și apoi s-a apucat iar de învățătură, ducându-se la Paris. Întorcân du-se, s-a dedat comerțului și industriei; a întemeiat o tipografie și o librările. În același timp era amestecat în toate mișcările politice ale vremii. Când revoluția din 1848 a devenit stăpână pe situație, Rosetti a fost numit prefect al Capitalei și apoi secretar al guvernului. În acele zile de fierbere a scos ziarul „Pruncul român” care avea să devină „Românul” de mai târziu. Cu acestea Rosetti își stabilește cariera pentru restul vieții: va fi ziarist și om politic.

Arestat și gonit din patrie ca și ceilalți revoluționari, el rătăcește prin țări străine, luptând cu greutăți mari, și se stabilește la Paris, unde dă la lumină ziare și broșuri în care susține cauza românilor. Se întoarce în țară și devine un factor principal în vremea luptelor pentru unire; el este acela care a fost trimis în delegație cu mai mulți deputați ai Camerei din București ca să salute pe Cuza pentru îndoita alegere și care telegrafiază din Iași faimoasele cuvinte: „Domnul este întru toate sublim”.

Luptele politice ce se desfășoară în timpul lui Cuza silesc pe Rosetti să combată adesea regimul și să ajungă chiar a fi între organizatorii mișcării care au silit pe Cuza să abdice.

Ministru în ministerul locotenenței domnești și în primul minister al principelui Carol, Rosetti devine un personaj politic de mâna întâia. El face parte dintre conducătorii coaliției de la Mazar Pașa, care răstoarnă guvernul lui Lascăr Catargiu în 1876 și, partizan al ideii războiului, devine ministru de interne în vremea acestui război. Mai târziu a fost prezident al Camerei și tovarăș devotat al lui Ion Brătianu; dar, în timpul dezbaterilor pentru revizuirea constituției, el ceru reforme de un caracter democratic mai accentuat și neadmițându-le constituanta, a urmat o răceală între el și conducătorii partidului liberal.

Pe Costache Roseeti poezia l-a atras numai întâmplător. Debuturile sale sunt interesante, dar fără consistență. În Cămașa fericitului e o narațiune condusă cu oarecare abilitate, dar nu se ridică la poezia filozofică, ci rămâne o simplă povestire romantică.

În altele ca, Fracul meu, el păstrează numai tonul unui „badinage” fără pretenții și e departe de adevărata satiră.*

Tot în epoca aceasta și sub influența lui Heliade scrie Costache Bălăcescu și începe Bolintineanu. Acum ajunge la maturitate talentul lui Grigore Alexandrescu.

Costache Bălăcescu este astăzi puțin cunoscut, dar pe la 1840 era căutat în cercul scriitorilor, fiindcă el avea nota veselă și mușcătoare în poeziile lui. O piesă de teatru mai ales, Buna educație (publicată în „Curierul românesc” în 1845) are un mare succes și este o mare fericire pentru trupa începătoare a lui Costache Caragiale, căci o iarnă întreagă (1845) aduce publicul la teatru ca să asculte comedia de moravuri bucureștene, lucrare naivă ca construcție dramatică, dar cu trăsături satirice care îl făceau să râdă de educația tinerelor fete și mai ales de vorbirile amestecate cu franțuzisme („cruelule”, „mil pardon”, „mii de supsonuri”) ca și piesa predecesorului său, Faca.

Data nașterii acestui poet nu poate fi aceea de 1800, pe care o găsim în prefața edițiunii din Bibl. p. toți de Suchianu, ci mai probabil 1809, pe care o aflăm în Istoria literaturii române de N. Iorga.

Bălăcescu a publicat puțin și anume ce a scris înainte de 1848: din celelalte bucăți prea puține au văzut lumina zilei, astfel că nu-l putem judeca decât după opera primei părți a vieții sale.

Această operă se compune din câteva poezii filozofice foarte slabe și care aproape nu se pot citi azi, dintr-un număr bunicel de fabule printre care se pot numi Măgarul și vulpea, Țăranul și pescarul. Stilul din aceste fabule este familiar, adesea vulgar: asemenea îl vedem la satira Cuconul Drăgan, precum și în poema satirică Fă-mă tată, să-ți seamăn. 

În „Curier de ambe sexe” al lui Heliade (1842) se publică prima poezie a lui Bolintineanu O fată tânără pe patul morții. Deși nu e originală în fond, fiind inspirată după La jeune captive a lui André Chénier, deși are câteva greșeli grave de limbă și câteva neologisme nepotrivite, totuși ea plăcu mult. Heliade a însoțit-o de o notiță, în care spunea că ea „prevestește opere demne de un secol mai ferice”. Succesul aduce renumele autorului; poezia se traduce în limbi străine și deveni cunoscută în toate cercurile. Poate că acel moment este cel mai important din toată cariera sa literară; de aceea și Eminescu în Epigonii, voind să caracterizeze pe Bolintineanu, nu vorbește în cele șase versuri ce-i consacră decât de această poezie.

În ce privește pe Alexandrescu, putem zice că acum e momentul de a-i analiza întreaga operă.

Grigore Alexandrescu (1812-1885) este un elev al lui Heliade. Născut în Târgoviște, venit în București ca școlar sărac, el este primit bine de familia lui Ion Ghica, pe care-l cunoaște la Sf. Sava, de Câmpineanu, de I. Văcărescu și de Heliade.

Primele lui poezii, ce apar în 1832, am spus că sunt foarte slabe, simple reflexe ale maeștrilor săi: Heliade din literatura română, Lamartine și Florian din literatura franceză, singura literatură pe care a cunoscut-o. Împrejurări de natură intimă aduc răcirea raporturilor între Heliade și Alexandrescu, ba chiar dau naștere unei dușmănii grozave.

Această ceartă se întâmplă tocmai în epoca de care ne ocupăm. Primul atac este al lui Heliade în prefața poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde – fără a-l numi – îndreptează câteva săgeți împotriva lui Alexandrescu și e atât de stăpânit de necazul său încât consideră pe bietul Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul și lupul) și-l atacă direct în Curier de ambe sexe (I, 238), făcând glume pe socoteala lui. Alexandrescu răspunde prin fabula Privighetoarea și măgarul în care spune că de ar asculta sfaturile criticului, atunci „eu în locu-ți aș fi măgar”. Alexandrescu l-a mai atacat și prin epigrama către Voltaire făcând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez) și la Pogor (care tradusese Henriada). Heliade și-a răzbunat groaznic prin poezia Ingratul (publ. în „Curier de ambe sexe”, II) scrisă cu o violență extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să exagereze tonul vulgar, îi dă însă și câteva accente foarte puternice. Se pare că satira lui Alexandrescu de mai târziu Confesiunea unui renegat l-a vizat pe Heliade.

Acesta l-a urmărit toată viața. A fost, poate, singurul autor pe care l-a criticat cu severitate, chiar fără dreptate, pe când cu toți ceilalți a fost indulgent.

Viața lui Alexandrescu o cunoaștem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informații suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toți biografii, este o scrisoare a lui I. Ghica în care povestește toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viață. Unele afirmațiuni însă, făcute din memorie, s-au dovedit a fi neexacte.

Sigur este că a fost ofițer, că și-a făcut serviciul la Focșani, că, demisionând, s-a întors în București și că a fost arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula Lebăda și puii corbului; după alții, amestecul între tinerii care organizau mișcări politice în spirit democratic. Ion Ghica ne spune că l-a vizitat la închisoare, iar după informațiunile ce ne dă pare a fi fost vorba de un arest preventiv, până i s-au cercetat manuscrisele, căci a fost îndată liberat.

Colecția de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (Eliza, Așteptare, Peștera); poezii religioase și umanitare (Câinele soldatului, Rugăciune), fabule (Lebăda și puii corbului, Boul și vițelul, Șoarecele și pisica) și epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci găsim că izvoarele inspirației sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci începe a-și arăta personalitatea în poeziile sale.

Un eveniment important se întâmplă în viața sa, anume călătoria pe care o face cu I. Ghica pe la mănăstirile de peste Olt în 1842, după care Ghica e nevoit să se expatrieze pentru câtva timp. Se duce la Iași, unde se va întovărăși cu Kogălniceanu și cu Alecsandri ca să scoată o revistă „Propășirea”. Era vorba să se ducă și Alexandrescu acolo. Nu știm din ce motive nu s-a dus. A avut însă legături strânse cu mișcarea literară din Iași. În revistele de acolo și-a publicat câteva poezii, acolo și-a publicat impresiile de călătorie, în Iași a apărut edițiunea cea mai frumos tipărită a poeziilor sale, în 1842.

Alexandrescu a fost funcționar la postelnicie și a intrat în bunele grații ale lui Bibescu. Ghica povestește chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curții, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credinței, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcțiune a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focșani, de acolo a fost lovit de o boală crudă. Nu s-au publicat documente asupra acestei chestiuni. Se știe că el a mai scris și după aceasta, că a publicat articole în ziarele din București și chiar poezii, dar nici una nu mai reamintește pe Alexandrescu de altădată.

Ediția din 1842, de care pomenirăm, cuprinde câteva din cele mai reușite poezii, ca Satira Duhului meu; fabule în care întrebuințează versul liber ca La Fontaine; aci se tipărește și Anul 1840, care se consideră una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre și care va rămânea, fără îndoială.

Pornind de la situația sa personală, aducându-și aminte că odinioară și el a sperat că anul nou va fi mai bun decât cel vechi, el se ridică treptat la concepțiile cele mai înalte ale filozofiei sociale și politice. El face un tablou scurt, dar cuprinzător, al epocei: 

Ici umbre de noroade se văd ocârmuite
De umbra unor pravili, călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici…

apoi un apel către an, ca să schimbe lumea din temelie, căci 

De îmbunătățiri rele cât vrei suntem sătui

și să nu se mărginească la schimbarea formelor: 

Ce-i pasă bietei turme în veci nenorocită
Să știe de ce mână va fi măcelărită
Și dacă are unul sau mulți asupritori? 

Într-o ediție nouă din 1847 el mai publică poeziile inspirate din călătoria prin Oltenia: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunii la Tismana ș.a.

Dacă la această poezie lirică și narativă adăugăm satirele și fabulele, vedem că opera lui Alexandrescu este variată și foarte valoroasă.

Compoziția lui e reușită în cele mai multe și destul de clară. Versificația însă nu este perfecționată. În aceasta nu e mai sus decât contemporanii săi. Profunditatea cugetărilor și expunerea lor prin imagini noi și impresionante fac ca Alexandrescu să fie în adevăratul înțeles al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848. Superior și lui Heliade și tuturor celorlalți poeți, el va fi întunecat numai de strălucirea succesului lui Alecsandri și de energia și noutatea lui Eminescu.*

În Moldova, literatura originală ia, în acest timp, o dezvoltare tot așa de însemnată.

În primii ani ea este sub direcția lui Asachi. Acesta își adună în volume poeziile (1836) și fabulele (1836), publică drame și comedii (Fiul pierdut, Iași, 1839; Pedagogul, Iași, 1839) și cearcă să reînvie trecutul țării în povestiri cu fond istoric (Dochia și Traian 1840). El caută ca în jurul „Albinei” să grupeze alte foi care să dea mai întins loc producerilor literare propriu-zise; astfel apare: „Icoana lumii” (1840-41), „Spicuitorul”, scris românește și franțuzește (1841) și „Arhiva Albinei”, (1844).

Sub îndemnul lui Asachi debutează și tânărul George Sion, care-și adună poeziile sale sub titlul Ceasuri de mulțumire în 1844 (Iași).

În acest timp începe a se întoarce din străinătate de la studii mulți tineri care vin însuflețiți de dorul de a înălța patria lor pe toate căile. Astfel, în 1838, vine Mihail Kogălniceanu, în 1839 Vasile Alecsandri. Ei sunt bine primiți și încurajați de Asachi. El îndemnă pe Kogălniceanu să publice „Alăuta românească” (1838) ca supliment literar al „Albinei”; el publică poeziile franțuzești ale lui Alecsandri în „Spicuitorul”.

Tinerii găsesc încă un amic: pe Costache Negruzzi.

Costache Negruzzi (1808-1868), născut în Iași, își începu învățătura grecește cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar românește învăță singur pe o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește într-un articol intitulat: Cum am învățat românește, foarte interesant pentru detaliile ce dă asupra metodelor întrebuințate de profesorii din acea vreme.

Izbucnind revoluțiunea în 1821, fugi în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău făcu cunoștință cu poetul rus Pușkin, care-i deșteptă gustul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care luă lecțiuni de limba și literatura franceză.

Murind tatăl său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau toți fiii de boieri pe atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii, câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste munți, studie istoria și dete la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului și boierilor din timpul său.

Ca deputat în obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, ca funcționar superior și ca director al teatrului, se arată pătruns de idei liberale și doritor de progres, își dete toate silințele pentru ca aceste idei să fie puse în practică.

Negruzzi nu luă parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămase retras din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător și apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanțelor, ca deputat și ca epitrop la Sf. Spiridon.

Negruzzi debută cu traducerea poeziei Șalul negru după Pușkin. Apoi între prinse traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că au căutat să întrebuințeze un vers analog cu al poetului francez, vers ades greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reușite cităm Uriașul.

O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește făcută împreună cu Al. Donici.

Negruzzi scrise și poezii originale, dar acestea sunt partea cea mai slabă din opera lui.

Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul și calitățile poetice scad de la un moment și de aci încolo este numai o cronică rimată.

Poetul începe prin a ne descrie starea liniștită a Moldovei care scăpase de războaie. Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești, hotărî să facă o năvălire în principat ca să-și răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile ce încep să facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata dușmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman și-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul a trimis în pripă un curier la Ștefan și în același timp a luat oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic dacă ar sosi mai înainte. 

Curând sumeții unguri în Moldova năbușesc,
Orice ‘ntâmpină ‘nnainte robesc, taie, pârjolesc.
Cu omor și pustiire drumul lor se însemna,
Naintea lor mergea groaza și-n urmă foc fumega. 

Satele pe unde treceau erau pustii. Mirat de aceasta, Hroiot află un bătrân și-l întrebă. El spune că venirea ungurilor este „pricina băjenăriei” și că domnul cu oaste va sosi îndată să-i întâmpine.

Înaintând puțin, Hroiot întâlnește mica armată pe care o putuse înjgheba pârcălabul în pripă. Ea se luptă voinicește, dar numărul prea mare al dușmanilor o copleșește. Atunci sosește aprodul Purice, „Purice, care în războaie a fost pururea vestit, român vrednic întru toate, al lui Ștefan favorit”, anunțând că vine și domnul cu oastea toată.

Pe când mica avantgardă moldovenească era aproape să fie zdrobită, apare Ștefan cu ai săi, îmbărbătează oștenii cu o energică cuvântare și se repede peste unguri:

Precum când o stâncă mare dintr-un munte s-a surpat,
Zdrobește, doboară, sfarmă orice-n drumu-i a aflat. 

Ungurii, speriați voiesc să fugă, dar Hroiot îi oprește și-i îndeamnă la luptă disperată. În mijlocul învălmășelii, calul lui Ștefan cade, i se prezintă alt cal, dar domnitorul fiind mic de stat nu poate încăleca. Atunci Aprodul Purice îi zice: 

Eu un mușuroi m-oi face, ca pe el să mi te sui. 

Eroul, ajutat de aprod, încalecă și-i zice, zâmbind, aceste cuvinte: 

De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm,
Să știi, Purice băiete, că n-ai mai fi mușinoiu
Ci spre vrednică răsplată movilă-a te face voiu. 

Izbânda este în partea moldovenilor. Ungurii sunt puși pe fugă. După victorie, Ștefan dă lui Purice boierie mare și numele de Movilă și-l căsătorește cu fiica pârcă labului pierit în luptă.

Din acesta s-a tras familia Movileștilor, care a dat Moldovei mai mulți domni.

Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinerețelor. În prima intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal. Vom cita Zoe și O alergare de cai, frumoase nuvele, în care intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți, imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée.

E vorba aici de un jucător de cărți care pierduse toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sf. Petru, a obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câștig lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.

Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav clerul și administrația din acel timp (1844), încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista „Propășirea” fu suspendată.

Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare Alexandru Lăpușneanu e una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii române.

Această admirabilă nuvelă se compune din patru părți, fiecare purtând un motto, care este tema ei.

Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomșa, care devenise domn al Moldovei, Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, venea cu oști turcești ca să ia tronul.

Pe drum îl întâmpină mai mulți boieri, între care și vornicul Moțoc, trimiși din partea lui Tomșa, ca să-l determine a se întoarce înapoi sau a lăsa oștirea și a veni sin gur. Planul lor neizbutind, solii se retraseră, afară de Moțoc care rămase și deveni, după ce Alexandru învinse și luă tronul, sfetnicul intim al acestuia.

A doua domnie a lui Lăpușneanu s-a caracterizat prin niște persecuțiuni îngrozi toare împotriva boierilor: la cea mai mică greșeală capul vinovatului se spânzura în poarta curții. Aceste cruzimi mișcară pe doamna Ruxandra, soția lui Lăpușneanu și o îndemnară să roage pe domn a înceta. Rugăciunea fu zadarnică, atât numai că domnul îi promise „un leac de frică”.

După o slujbă la Mitropolie, Lăpușneanu invită pe toți boierii cei mari la o masă, pentru a sărbători împăcarea lor. Veniră 47. Pe la finele mesei, la un semn dat, servitorii ce se aflau pe la spatele boierilor, începură a-i lovi. Lupta fu crâncenă, dar în sfârșit „patruzeci și șapte de trupuri zăceau pe parchet”.

Vestea se răspândise în oraș: lume multă venise să vadă ce este la palat. Când strigătele mulțumii deveniră mai puternice, Lăpușneanu trimise să întrebe ce vrea. „Capul lui Moțoc”! fu răspunsul mulțimii. Acesta zise că nu se cade ca un boier să fie jertfit pentru niște proști. „Proști dar mulți”, răspunse domnul și porunci ca Moțoc să fie aruncat în mijlocul gloatei care-l făcu fărâme. Răspunsul domnului cuprindea în trei cuvinte, după cum a observat Alecsandri, o întreagă revoluțiune socială. Prin ele Negruzzi voia să spună că poporul e mai puternic decât clasa stăpânitoare.

Apoi, Lăpușneanu puse să taie capetele ucișilor și făcu din ele o piramidă; apoi aduse pe soția sa, care, la vederea acestui „leac de frică” leșină.

Peste patru ani, Lăpușneanu se îmbolnăvi greu. Simțindu-se aproape de sfârșit, chemă pe mitropolit și pe episcopi și le zise să-l călugărească. După un acces de friguri însă deșteptându-se, azvârli hainele de pe el și-i amenință cu moartea pe cei dimprejur. Atunci sosiră doi boieri pribegi care siliră pe Ruxandra să-l otrăvească. Scena aceasta este un fragment de tragedie shakespeareană; după ce băuse paharul boierii intră la el, îi spun că este otrăvit și-l silesc să bea restul paharului.

A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăți. În unele se găsesc observări critice și satirice asupra obiceiurilor societății; în alte notițe despre diferiți scriitori (Scavin, Alex. Donici), în alte amintiri personale sau po vestiri din istoria țării. Tonul este în genere glumeț, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase și tratează și asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie și la limbă.

Negruzzi ia parte la discuțiile cu Heliade și cu ardelenii și înfățișează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informații de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voiește să cunoască viața socială și culturală a epocii dintre 1838-39.

În ediția publicată de I. Chendi și E. Carcalechi se găsesc pe lângă scrisorile adunate în volum de însuși Negruzzi și o sumă de alte scrisori și articole ce au apărut în diferite reviste.

Negruzzi s-a ocupat și cu teatrul. Știm că a fost unul din cei ce au pornit mișcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franțuzește și a făcut și lucrări originale – slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasagii satirice hazlii Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.

Să vorbim acum de tovarășul lui Negruzzi, de Al. Donici.

Alexandru Donici (1806-1866), se născu în Basarabia, care, după 1812, deveni provincie rusească. La vârsta de 12 ani, fu trimis la Petersburg. El părăsi plângând locurile unde-și petrecu copilăria și țara în care auzise răsunând limba românească, – după cum singur spune – și se duse în capitala imperiului, începând studiile secun dare într-un institut privat de acolo. Apoi intră în școala de cadeți, unde nu se primeau decât fii de artistocrați ruși și unde fu admis, ca o concesiune făcută nobilimii basarabene.

Îndată ce se făcu ofițer, își luă concediu și veni în Basarabia. Aci constată cu părere de rău că uitase limba română. Se hotărî s-o învețe și chiar să se stabilească în Moldova, în anul 1834 demisionă din armata imperială, dar fiindcă tatăl său murise, mai rămase câtva timp aci spre a pune la cale afacerile de familie.

În timpul acesta făcu cunoștință cu poetul rus Pușkin, proscris în Basarabia pentru ideile sale liberale, ale cărui opere împreună cu ale fabulistului Krâlov – îi erau cunoscute încă de când se afla în școala militară. Pușkin, observând viața și obiceiurile românilor compuse o poezie Căruța poștei. Donici o traduse în românește și cu aceasta își făcu debutul în cariera literară, ajungând curând cunoscut nu numai în Moldova, dar și în Muntenia.

Părăsind Basarabia, se stabili în Moldova, unde după câțiva ani intră în magis tratură. Timpul liber, pe care i-l lăsau ocupațiunile sale, îl consacră literaturii.

El trăi această viață liniștită și modestă până la 1866, când fu lovit de o crudă boală, care-l duse la mormânt.

De la dânsul ne-a rămas o colecție de fabule și traduceri din rusește.

Cele mai multe din fabulele lui Donici sunt imitate – uneori chiar traduse – după scriitorul rus Crâlov; iar altele după La Fontaine.

Stilul se resimte adesea de influența modelului și aflăm inversiuni silite provocate de fraza rusească.

Versificațiunea e foarte liberă, uneori neregulată. Neregula pare și mai mare din pricina erorilor de tipar sau îndreptărilor făcute de diferiți editori.

Donici a tradus, împreună cu Const. Negruzzi, satirele lui Antioh Cantemir.

Deși nu e pe deplin original, Donici e un povestitor meșter, un bun observator – și prin aceasta merită a ocupa un loc între fabuliștii de frunte ai noștri. E drept că este azi puțin citit, dar unele fabule și-au păstrat farmecul lor, precum Musca la arat și mai ales Vulpea și bursucul, care rămase celebră, încât nu poți vorbi de un funcționar abuziv fără a te servi de expresia lui: „are pufușor pe botișor”…

Un alt scriitor în vârstă, care dă sprijin tinerilor, este Costache Stamate.

Costache Stamate (1795?-1869?) era nepot al mitropolitului Iacob Stamate, iar tatăl său trăia într-un județ al Moldovei dintre Prut și Nistru și de aceea când Basa rabia a fost luată de ruși în 1812, Costache rămâne supus rus. E curios că nu știm cu precizie nici anul nașterii nici chiar al morții lui. D-l G.B. Duică, în studiul ce însoțește poeziile lui Stamate (Buc. Minerva 1906), se silește să lămurească lucrul, dar nici d-sa nu poate dobândi decât rezultate aproximative.

Viața acestui scriitor este puțin cunoscută. Din citațiile de autori străini ce face, se vede că cunoștea o bună parte dioon literaturile străine, dar nu știm ce studii făcuse și dacă le cunoștea direct sau din traduceri.

Pe la 1830 el a călătorit în Moldova unde a revenit de mai multe ori. Odată a trecut în Bucovina și a cunoscut de aproape pe fruntașii mișcării culturale de acolo. Unul din Hurmuzăchești, scrie despre dânsul un articol, în 1867 („Foaia soc. p. cultură” din Bucovina).

El a fost în legătură cu Heliade și mai ales cu tinerii moldoveni ce pornesc miș carea din jurul „Daciei literare” (1840) și în această revistă publică din operele sale.

Operele lui Stamate sunt parte în proză, parte în versuri. Are câteva poezii lirice și mai multe epice. Multe din ele sunt slabe, dar se găsesc și unele mai reușite și adesea în tâlnim pasagii bine scrise. Am putea cita câteva rânduri din O biserică pustie, în care tabloul inspirat din poeții romantici, are contururi sigure, versul are ritm aproape corect.

În timpul vieții lui s-a publicat o broșură Povestea povestelor (Iași, 1843) și o colecție de scrieri în proză și versuri Muza românească.

Pentru că scrierile lui Stamate sunt puțin răspândite, vom reproduce aici câteva versuri din „Biserica pustie”: 

Deci aceste locuri de atunci rămase
Pustiu neîmblat;
Buruiana crește și scaiul se-ndeasă
Unde a fost sat;
Glas de om aicea nici că se răspunde,
Ci oaia țipând
Și prin stânci și codri lupul se ascunde,
De frică urlând;
Iar printre prăpăstii pâraele repezi,
Prăvălind butuci,
Curg cu clocot mare, lăsând printre lespezi
Pleavă și clăbuci! 

Dar grupul tinerilor găsește că foile existente nu sunt îndestulătoare și atunci se hotărăsc să scoată la lumină ei altele noi.

Așa Kogălniceanu dă „Dacia literară” în 1840, care însă iese numai o jumătate de an. Se vede că cenzura a oprit-o. D-l R. Rosetti a căutat actele privitoare la această publicație și n-a găsit nici lucrările pentru autorizarea, nici cele pentru suspendarea ei. În „Dacia” apăruseră articole de Kogălniceanu, de Costache Negruzzi, de Costache Stamate, de Gh. Asachi și Buchetiera lui Alecsandri, prima lui publicație.

În anul următor el dă „Arhiva românească” în care apar mai ales articole istorice. Dar cea mai însemnată dintre revistele din acea epocă este „Propășirea” din anul 1844.

Aceasta are de luptat cu cenzura chiar de la apariția ei. Un comitet de tineri (Vasile Alecsandri, P. Balș, Ion Ghica și M. Kogălniceanu) cere autorizație pentru o nouă foaie. Cuvântul pe care-l puneau cu titlu fu socotit de cenzură prea revoluționar și li se ceru altul. Comitetul se decise să nu dea altul și-și tipări revista cu loc alb în locul numelui și cu subtitlul: „foaie științifică și literară”.

Ea fu salutată cu bucurie și de „Albina” lui Asachi și de „Curierul românesc” al lui Heliade și anunțată înainte de apariție de „Gazeta Transilvaniei”. Primul număr ieși în ianuarie.

În această revistă publică Kogălniceanu articole de istorie și notițe critice, precum și faimosul discurs ținut în 1843 la deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană. Alecsandri, pe lângă bucățile de proză, publică primele sale poezii inspirate din poezia poporană precum și două articole critice. Negruzzi dete diferite articole și în fine povestirea Toderică. La această revistă colaborară și scriitori mai în vârstă și tot aici debutează unii dintre cei care aveau să ocupe un loc mai însemnat în mișcarea noastră literară; în jurul „Propășirii” se adunară și munteni și moldoveni și ardeleni: Gr. Alexandrescu, publică Umbra lui Mircea; Costache Negri, relația de călătorie în Veneția; Donici, fabule; Iancu Văcărescu, poezii; tot poezii publică Bolliac și Andrei Mureșanu, iar Ion Ghica dă o serie de studii despre măsuri și greutăți; Ion Ionescu scrie despre agricultură; dr. Steeghe despre medicină și Nicolae Bălcescu începe seria sa de studii asupra puterii armate. Se poate zice că această revistă este unul din punctele cele mai luminoase ale mișcării culturale până la 1848.

Se cade în acest loc să vorbim despre C. Negri, a cărui activitate literară pare a culmina în vremea de care ne ocupăm.

Costache Negri (1812-1876) e cunoscut mai mult ca om politic și patriot decât ca scriitor.

El și-a făcut studiile în Paris, în același timp cu Alecsandri și a luat parte la mișcarea literară și politică din Moldova care culmină în 1848 și se desăvârși în epoca dintre 1856-1859. A fost trimis în mai multe rânduri să susțină în străinătate interesele țării. În 1855 ca delegat al domnitorului Grigore Ghica la Constantinopol, în 1859, ca reprezentant al țărilor unite pentru a obține recunoașterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 Ianuarie și deci a dobândi unirea definitivă.

După domnia lui Cuza, Negri a stat cu totul retras din luptele politice.

El a publicat puțin, prin reviste, dar au rămas de la el și manuscrise interesante. Toate acestea au fost reunite și publicate sub îngrijirea lui E. Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909). Aci sunt câteva povestiri în proză, mai ales amintiri din călă torie, și un număr de poezii. La finele volumului sunt scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Tot în această colecție se găsește și faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice:

„În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzlețiți. Ce ne lipsește ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor”!*

În anii 1835-45 se dezvoltă și literatura didactică și cea istorică.

Călugărul Eufrosin Poteca (1786-1859), acela care tradusese Logica și etica lui Heinecke (Buda 1829) dă acum la lumină un Catehism (Buzău 1839) și o prescurtare despre Sf. Scriptură (Buzău 1836). Asachi publică acum serii întregi de cursuri de matematică: Aritmetica (1837), Algebra (1837), Geometria (1838) și o carte de Gramatică (1840). Tot el dă și o istorie a școalelor dintre 1828-1838. G. Săulescu dă un manual de istorie universală (1837).

Activitatea școlară și istorică este însă, în acest timp, mai mult în mâna ardelenilor. Cei mai însemnați profesori din amândouă principatele sunt veniți de peste munți. Așa este Damaschin Bojincă, fost în două rânduri (1834 și 1840) directorul seminarului Veniamin din Iași, care publică și volumul despre Anticele Românești (Buda, 1832, 1833). Așa este Nicolae Bălășescu care organizează în 1835 seminarul central din București. Așa este, în fine, Florian Aron, asupra căruia trebuie să ne oprim ceva mai mult.

Florian Aron (1805-1887), a învățat probabil în Transilvania și apoi în Pesta. Biografia nu [i] s-a studiat. Se știe că a venit în 1826 chemat de Dinicu Golescu, care voia să întemeieze o școală secundară la moșia Golești. De aci a trecut la colegiul Sf.Sava din București, a luat parte la revoluția din 1848 din Transilvania și după ce a fost câtva timp ziarist la Viena, s-a întors în România, unde a ocupat situații înalte în con ducerea școalelor.

A publicat câteva cărți de școală (Catehism 1842; Istoria lumii 1846) și un dicționar francez-român (cu Hill și Poenaru, Buc. 1840); cea mai importantă scriere a sa este o Istorie a principatului Țării Românești, tipărită în 1835 în 3 volume.

Dar figura cea mai însemnată în istoria școalelor din epoca de care ne ocupăm este a lui Petrache Poenaru.

Petrache Poenaru (1799-1875), a fost funcționar, scriitor, dar mai mult om al școalei. Biografia lui a fost expusă în mod magistral de către Al. Odobescu în discursul rostit la jubileul de 25 de ani al Universității din București (1889). El a fost printre primii bursieri ai statului, trimiși în țări străine să facă studii mai înalte și a învățat serios la Viena și la Paris. Lui i se datorește întreaga organizație a școalelor după punerea în aplicare a Regulamentului Organic (1832), – lui, conducerea învățământului în vreme de 16 ani, adică până la 1848, când reacțiunea îl înlătură, deși el nu luase parte la miș carea politică.

Poenaru a mai ocupat și alte funcțiuni, mai ales în Ministerul de Externe, a fost odată și deputat, iar la 1867 s-a retras la pensie. În 1870 a fost ales membru al Acade miei și, ca discurs de recepție, a scris elogiul lui Gheorge Lazăr.*

În vremea acestei mișcări atât de intense, trăia, de tot izolat, scriitorul popular Anton Pann, care dă acum alte ediții din scrierile anterioare, iar ca lucrări noi publică Noul Erotocrit (Sibiu 1837) și o colecție de Fabule și istorioare (Buc. 1839-1841).*

Dar mai vrednic de luare-aminte este în acest timp teatrul.

Gustul pentru teatru l-au deșteptat la noi diferite trupe străine, mai ales franceze, care veneau din când în când în când să dea reprezentații. Heliade și Asachi au făcut primele încercări de a da și un caracter literar și românesc acestor distracții. Reușita lor a fost serioasă, dar de scurtă durată; așa că tot trupele străine erau menite să mulțu mească această trebuință a publicului din București și Iași. Cu timpul actori francezi s-au așezat definitiv la Iași și au dobândit un fel de situație oficială. Trupa lor dădea reprezentații și în București și vedem că, în 1836, când vin pentru prima dată Fourraux și Hette cu tovarășii lor în acest oraș, Heliade îi salută în „Curierul” său și speră că ei vor învăța pe actorii români să spună versurile.

Alături de această trupă franceză se formase și una românească alcătuită din elemente disparate: elevi sau mici funcțioinari. Direcția teatrului se dădea oamenilor de bunăvoință, dar fără vreo pregătire. Așa fu doctorul T. Stamati, profesor de chimie. În contra activității acestuia publică Kogălniceanu un articol sever în „Dacia literară” din 1840 și convinsese chiar pe domnitor, cu care era atunci în relații foarte strânse, să schimbe directorul. În locul lui Stamati fură chemați trei tineri, unul era criticul și alături cu el un prieten, Vasile Alecsandri și un scriitor cunoscut pe atunci, Costache Negruzzi. Ei au combinat trupa românească cu cea franceză și au deschis stagiunea cu o operetă franceză La dame blanche (1 octombrie 1840).

Silințele lor au fost mari, dar nu era destul pentru a găsi și elementele care lipseau. Piese mai bune puteau să facă ei, traduceri mai românești puteau să dea, dar nu puteau găsi nici actori, nici nu puteau suporta cheltuielile cerute de o montare îngrijită. De aceea ei nu rămaseră mult conducători efectivi ai teatrului, dar literatura română câștigă mult, căci și Negruzzi și Kogălniceanu publicară piese, iar Alecsandri găsi aci o ade vărată vocațiune și deveni astfel creatorul teatrului românesc.

Debuturile lui sunt modeste. Cinovnicul și modista și Farmazonul din Hârlău, primele piese, n-au fost socotite de el vrednice de a figura în colecția ce a or do nat mai târziu.

În aceeași ani însă a dat teatrului și bucăți de oarecare valoare, cum este Iorgu de la Sadagura, care s-a jucat la 18 ianuarie 1844 și a avut mare succes, încât zice „Propășirea” că publicul a cerut a doua reprezentație.

c) 1845-1848[modifică]

În această ultimă vreme a epocii lui Heliade nu se produc opere poetice de o valoare deosebită; dar ea se caracterizează prin mari mișcări de idei în public în ambele principate și peste munți.

Traducerile urmează cu multă sârguință și în fruntea acestei activități stă tot Heliade. El publică în volum traducerile sale din Al. Dumas (Corricolo, 1846; Spe ronare, 1847) și din Byron (Don Juan, poemă epică, 1847) și încurajează prin bună voința și autoritatea sa pe ceilalți traducători.

Numărul acestora este mare. Ei publică și prin revistele din acel timp și în volume separate. Unii din ei sunt cunoscuți și prin alte feluri de lucrări sau printr-un număr mare de traduceri: alții numai întâmplător au lucrat pe acest teren. Majoritatea operelor ce se traduc sunt din literatura franceză; puține sunt grecești, în special cele religioase; rar, din literatura germană. Acum apar Baladele lui V. Hugo, traduse în versuri de C. Negruzzi (Iași, 1845). Din Voltaire se traduce Istoria lui Carol XII (de N.D. Racoviță, 1846) și Meropa (de Gr. Alexandrescu, 1847). Din Molière avem Don Juan (de M.Costinescu 1846) și Școala femeilor (de I. Zottu, 1847). Romanele și nuvelele încep a fi foarte citite și de aceea se răspândesc în multe exemplare: Bacalureatul din Salamanca de Lesage (trad. de Gr. Mihăilescu, 1847), Tereza de Al. Dumas (de Al. Pelimon, 1847), Nuvelele d-nei George Sand (de D. Moșoiu, 1848) și Corina (de P. Teulescu, 1846) precum și faimosul Guliver al lui Swift, nu din original, ci din franțuzește (de I. Negulici, 1848). Tot în acest timp apar cele 12 discursuri ale lui Massillon (Le petit Carême) traduse de Eufronsin Poteca, precum și vestita carte a lui Lammenais Les paroles d’un croyant, Cuvântarea unui credin cios tot de un cleric: părintele Dionisie (1848).

În pleiada aceasta de traducători se vede și numele poetului Iancu Văcărescu (Napoleon la Schoenbrun 1847) și a lui George Sion (Moartea lui Socrat de Lamartine, 1847).

Între ei se distinge Simion Marcovici, care se ocupa în special cu literatura italienească traducând două tragedii de Alfieri: Filip și Oreste (Buc. 1847) și cunoscuta tragedie a lui Ulivo Bucchi Francesca de la Rimini (Buc. 1846. A doua ediție 1848).*

În acest timp, „Asociațiunea literară”, fondată în București tipărește (în 1848) un volum mare cu poezii vechi și noi ale lui Ion Văcărescu, pe care le precede o prefață elogioasă și respectuoasă a lui I. Voinescu. Nu se putea aștepta la un succes real, fapta lui era mai mult un omagiu adus bătrânului poet, care, în vremuri, încurajase pe cei tineri și fusese un fel de punct central în jurul căruia se puteau grupa toate energiile începătoare care aveau nevoie de un sprijin. Mai importante sunt volumele a doi poeți cunoscuți din epoca anterioară: Cezar Bolliac (Poezii nouă 1847) și Grigore Alexandrescu (Suvenire și impresii 1847). În această nouă colecție poetul adună tot ce pusese în volumele dinainte, adăugând câteva poezii noi pe care le publicase prin reviste, în ultimii ani (poeziile eroice și câteva de amor, precum și Ucigașul fără voie).

Acum încep a se impune atențiunii publicului Bolintineanu și Alecsandri.

E locul a vorbi acici în special despre Bolintineanu, fiindcă partea cea mai stator nică a operei sale este scrisă înainte de 1848 și aceasta a fost mereu refăcută și repro dusă în diferite edițiuni și sub diferite titluri.

Dumitru Bolintineanu (1819-1872) s-a născut în Bolintinul din Vale, sat aproape de București. Tatăl său, numit Cosmad, român macedonean, îl aduse în capi tală, pe la 1829 și-l dete în casa unui boier, care îl puse, împreună cu copiii săi, să ia primele cunoștințe de citire și scriere. După aceea intră într-o școală particulară de la Colțea și apoi la Sf. Sava, unde urmă câțiva ani și fu numit funcționar la postelnicie, la oficiul „pricinilor sudițești”. În momentele libere se ocupa cu literatura și scria versuri, debutând la 1842 cu O fată tânără pe patul morții (după La jeune Captive de André Chénier), publicată în „Curier de ambe sexe”. Eliad însoți poezia cu o notiță elogioasă.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alex. și Ștefan Golescu care trimiseră pe la finele anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Aci el ascultă unele cursuri, se ocupă de citirea autorilor, dar nu urmă o învățătură regulată, pentru că nu avea baze îndestulătoare din țară. Fiind acolo, își corectă poeziile și Rosetti le tipări în București.

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redacta împreună cu Bălcescu, Bolliac ș.a. „Poporul suveran”, dar – căzând revoluția – fu exilat și se duse în Tran sil vania, apoi la Constantinopol și în fine la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

Pe la 1855 Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatura română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară și atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și deveni ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Negri și ale lui V.A. Urechia se înființează primele școale la românii macedoneni.

De la 1866 se retrase din viața politică, ocupându-se cu literatura, publicând drame în proză și în versuri, poezii epice, satirice, dar ducând o existență foarte neno rocită. De aceea nu după multă vreme se îmbolnăvi rău. Părăsit de toți își puse biblio teca la loterie și fu câștigată de Alecsandri și Negri, care i-o lăsară drept mân gâiere. Atunci, în urma intervenirii unor amici, fu așezat la spitalul Pantelimon, unde muri după scurtă vreme și fu îngropat în satul natal, fără nici o pompă, de câțiva amici personali, căci toată lumea uitase pe acest poet entuziast și patriot.

Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri.

Opera poetică ce formează principala lui producțiune este poezia lirică și narativă. Ea cuprinde: Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simțire și o mare iubire de țară. Acestea l-au făcut popular și multe din cugetările exprimate într-un stil sentențios au devenit niște maxime foarte des în tre buințate. Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ștefan; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfățișat noblețea caracterului lui Mircea, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace rușinoasă; a veștejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor: 

Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre rușinea lor; 

a lăudat devotamentul și pietatea nevestei lui Neagoe, care-și vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeșului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ștefan, care zicea că mai bine țara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare plentru patria sa: 

Viitor de aur țara noastră are
Și prevăd prin secoli a ei înălțare. 

Andreiu sau luarea Nicopolei de români și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște sunt două narațiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.

Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curții, dezvoltă ideea neputinței omenești de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra în tâmplă rilor. Și Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.

Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumusețile naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viață a cadânelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu cele mai grozave morți, târgurile de sclave etc. Amorul și gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.

Sub titlul de Basme se cuprind o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate și personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, – Ielele – Mihnea și Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte important în literatura noastră, care – ca și Grui Sânger, de Alecsandri – se poate pune alături de modelele de imprecațiuni din litera turile străine, cum e al Camiliei din Horaces ș.a.

Macedonele ne descriu frumusețile din țările locuite de macedoneni și ne poves tesc întâmplări din viața lor. În genere personajele sunt păstori și păstorițe. Cele mai însemnate: Românele din Cavaia – San-Marina.

Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea versurilor și prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte pre țuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morții – Plângerile poetului român – Scopul omului – Un tânăr român mort în străinătate și altele.

Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densușianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureșanu; alții i-au tăgăduit orice valoare, cum face d-l N. Iorga în Istoria literaturii. E drept că Bolintineanu se citește din ce în ce mai puțin și impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generației de la 1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri și maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs, sau două discursuri. Limba însăși, în care sunt multe neologisme și cuvinte savante, precum și prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur are Bolintineanu: meșteșugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reușite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeților anteriori și contemporani. Poate că această calitate, cum și maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activității sale.

Dar Bolintineanu nu s-a mărginit aci. Luptele politice, dorința de a avea cât mai multe opere și la urmă, nevoia materială, l-au silit să scrie mult și în multe genuri: în epopee, în dramă, în roman, în satiră și fabulă.

Se încearcă în epopee și ne dă Traianida poemă în șapte cânturi în care voiește să celebreze colonizarea Daciei, dar condițiunile epopeii lipsesc. Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul și unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.

Se încearcă în dramă și ne dă o serie de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acțiunea e rău condusă și interesul slab. Astfel: Mihai condamnat la moarte, – Ștefan Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, – Lăpușneanu, după nuvela lui C. Negruzzi, – „Mărirea și uciderea lui Mihai” etc. De altfel trebuie să credem că nu le-a făcut cu gândul de a le reprezenta, pentru că vedem neîntrerupte schimbări de scenă, unele tablouri exagerat de scurte și lucruri imposibile pentru reprezentație.

Se încearcă și în roman și ne dă Manoil, în scrisori și Elena, inspirat din romane franceze și plin de declamațiuni și cu caractere nenaturale.

Se încearcă în satiră și în fabulă, dar nu izbutește. Lucrările acestea seamănă mai mult a articole de ziar decât de poezii. Mai toate au ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii și uneori indecente. Colecțiile se numesc „Eumenidele”, „Bolin ti neadele”, „Nemesis”, un fel de ziare sau reviste. Vom cita ca mai bune dintre satire: Două Tombatere în care ne înfățișează doi boieri vechi nemulțumiți cu starea de lucruri de sub Cuza; Advocații, în care satirizează pe avocați; Mihai Viteazul în rai, o satiră la adresa societății de atunci; Către Ion Ghica, contra partidelor politice.

În toate aceste producțiuni îl vedem slab și se simte marele lui defect: puțina cultură ce a avut. De aceea se repetă des și întâlnim în operele lui din urmă idei și versuri din cele anterioare. Lipsa de cultură întinsă este și mai aparentă în scrierile istorice, ca Viața lui Ștefan, Viața lui Traian etc., care cer cunoștințe întinse și cer ce tări îndelungate și de aceea cu dreptate sunt azi date uitării. Singură Viața lui Cuza prezintă oarecare interes, ca scrisă de un contemporan care a cunoscut de aproape toate evenimentele.

Alecsandri compune acum poeziile sale de amor, pe care le va reuni – îm preună cu altele de mai târziu -, în 1852 sub titlul de Lăcrămioare. Logodit cu tânăra Elena Negri, sora amicului său, el a avut durerea s-o vadă suferind și stingân du-se pe brațele sale. Prima poezie din acest ciclu poartă ca titlu data de 8 martie 1845, când el este convins că amorul său este împărtășit. După câteva altele în care cântă planuri pentru viitor și cele mai frumoase nădejdi de fericire, se vede că se desparte de iubita sa, care se duce în Italia pentru a-și îngriji de sănătate. După o scurtă călătorie în Orient, o găsește în Veneția, dar nevoile îngrijirii o silesc să plece în sud, la Neapole, La Palermo și apoi la Constantinopol. În fine, ea moare în drum, în 1847, pe un vapor și este înmormântată în cimitirul unei biserici grecești din capitala Turciei. Acest scurt roman cum și amintirile despre iubita lui „Ninița” formează cuprinsul colecției pe care o pomenirăm și care are în frunte o „Dedicație” devenită celebră mai ales prin melodia ce i s-a compus: 

Tu care ești pierdută în neagra veșnicie
Stea dulce și iubită a sufletului meu
Și care odinioară luciai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură și eu…*

Astfel anii aceștia nu ne dau o producție poetică prea bogată. Revistele timpului, afară de rare producții ale lui Negruzii, C.A. Rosetti, Sion sunt ocupate de poezii ale unor debutanți care nu s-au impus niciodată atenției publicului.

Heliade însuși produce acum puține poezii. Situația sa de arbitru al mișcării lite rare din Țara Românească îi impune îndatoriri noi acum când aceia pe care îi încu rajase sau îi scosese el singur la lumină aveau porniri de emancipare față de dânsul. El trebuie să devină acum critic literar în adevăratul înțeles al cuvântului. Încearcă, își propune un plan măreț: un fel de revistă a tuturor producțiilor românești până în anul 1847 și începe cu critica propriei sale lucrări, vestita Gramatică din 1828, căreia voiește să-i stabilească însuși rolul de căpetenie în mișcarea culturală a secolului. Prin aceasta, arată tinerilor că el este începătorul, părintele, și-i cheamă oarecum la respect. Din nenorocire, articolele despre gramatică se înmulțiră, evenimentele aduseră mișcarea din 1848, „Curierul” încetă, iar Heliade fu chemat în alte îndatoriri și fu prins de alte preocupări, așa că planul său rămase fără realizare.*

În Moldova critica este reprezentată, în același timp cu Heliade, de Asachi și de M. Kogălniceanmu.

Critica lui Kogălniceanu se manifestă prin diferite notițe în care aflăm aprecieri despre scrierile și autorii timpului, și prin articole mai cuprinzătoare. Între acestea se poate cita prefața colecției de poezii a lui Hrisoverghi (1845). Cercetându-i activitatea literară, el îi laudă cu exagerație meritele; dar în treacăt vorbește și despre mișcarea literară din Moldova dintre 1830-1840. Aci arată superioritatea producțiilor poetice din Muntenia, ilustrată prin Văcărescu, Heliade, Cârlova și prin „marele poet” Gr. Alexandrescu, față de cea din Moldova, unde se publicau numai „proaste traduceri sau imitații rele după originaluri străine”.

Nota distinctivă a criticii sale pare a fi încurajarea producerilor românești originale și înlăturarea traducerilor. Zicem „pare”, fiindcă el nu urmează multă vreme pe acest câmp de activitate, ci îl atrag alte preocupări. În vremea de care vorbim, Kogăl niceanu se dă din ce în ce mai mult istoriografiei. Acum adună el un mare număr de manuscrise ale cronicarilor moldovenești și începe a le compara, pentru a găsi tipul cel mai curat pentru fiecare cronică. Dacă știința modernă poate critica unele încheieri ale lui, ea recunoaște că el a supus imensul material de care dispunea unei cercetări serioase și a făcut o lucrare de un mare preț pentru vremea aceea.

După ce tipărește în franțuzește câteva extrase din cronici (Iași, 1845), începe tipă rirea Letopisețelor. Această lucrare a ținut peste 7 ani. Întâi a apărut tomul al doi lea (1845) și al treilea (1846) și mai târziu tomul întâi (1852).

E de prisos să se mai arate însemnătatea culegerii lui Kogălniceanu. Ea a fost o condiție esențială a dezvoltării ce au luat studiile și cercetările istorice din țara noastră. Șincai, care cunoscuse mai toate cronicile muntenești și moldovenești, publicase numai extrase și opera lui încă nu se tipărise întreagă. Este deci meritul lui Kogălniceanu că a pus la îndemâna tuturor icoana trecutului Moldovei, așa cum se înfățișează în cro nicarii din veacul XVII și XVIII.

Valoarea publicației lui Kogălniceanu nu se poate compara decât cu a revistei pe care o încep în București Bălcescu și Laurian.

Între 1845 și 1848 apărură cinci volume, care au rămas până în anii din urmă singurele izvoare pentru istoriografia cronicarilor munteni. În aceste volume se publi cară și o mare parte din articolele lui Bălcescu și câteva ale tovarășului său. E locul aici de a vorbi mai pe larg despre cel dintâi.

Nicolae Bălcescu (1819-1852) e născut în București unde a și învățat la Sf. Sava și în particular cu bănățeanul Murgu. E fiul unui boiernaș, care nu a lăsat copiilor săi avere însemnată. Amănunte biografice a dat asupră-i Ion Ghica, dar numai pentru tinerețea lui, așa că până acum o nouă lucrare asupră-i, după studiul lui Gr. Tocilescu (1876) nu s-a făcut.

Chiar din vremea când era școlar, se ocupa cu istoria în mod deosebit și din cu noașterea trecutului poporului său s-a ales cu o mare iubire pentru oaste. A voit chiar să fie ostaș. A intrat în miliția ce se organizase conform Regulamentului și a servit câtva ca ofițer. Ieșind apoi din armată, a luat parte la mișcarea politică secretă care în 1838-1840 voia să provoace o schimbare în felul de cârmuire al țării. Fruntașii aces tei acțiuni, Ion Câmpineanu, Bălcescu, Mitică Filipescu ș.a. înțeleseră de atunci că viitorul românilor nu se poate asigura decât prin unirea principatelor și prin alegerea unui principe străin. Încercarea lor n-a reușit, cu toată rugăciunea lui Câmpineanu pe la cabinetele Europei, unde voia să provoace un curent favorabil pentru români. Con ducătorii au fost arestați pe la mănăstiri și numai venirea lui Bibescu i-a scăpat.

Debutul lui ca scriitor am văzut că s-a făcut în „Propășirea” din Iași (1844) cu un articol despre puterea armată a românilor, pe care-l salută Heliade în „Curierul românesc” (no. 87 an 1844) lăudând „talentul eminent” al autorului, în care „va avea patria un adevărat istoric al său”.

În anul următor începu a redacta „Magazinul” de care vorbirăm, deschizând seria articolelor printr-un studiu asupra „izvoarelor istoriei românilor” care examinează chestiunea din toate punctele de vedere și pune în curent pe cititor cu starea de lucruri din acel moment.

Fu unul dintre fruntașii revoluțiunii din 1848 și, când se constitui guvernul provi zoriu, i se dete însărcinarea de secretar al statului împreună cu Rosetti și I.C. Brătianu.

După căderea revoluțiunii, în septembrie, exilat, se duse în Transilvania, unde tocmai se începuse lupta românilor, aliați cu Austria, contra ungurilor. Văzând că ungurii s-au ridicat în contra tiraniei austriece, în numele principiilor proclamate de revoluțiunea franceză, mulți dintre emigrați crezură că e bine ca românii să se împace cu ei și împreună să lupte contra Austriei și Rusiei. Înțelegând rău situația de peste munți, exilații noștri socotiră că îndeplinesc o datorie de patriotism stăruind să înceteze războiul; de aceea ei deteră specială însărcinare lui Bălcescu să trateze cu căpeteniile ungurilor ca să stabilească un mod de împăcare. Tractările nu au putut ajunge la nici un rezultat bun pentru că ungurii nu voiau să recunoască existența românilor ca națiune și nu renunțau la ideea, pe care au urmărit-o până la înfrângerea din 1918, de a face un stat maghiar unitar. Concesiunile admise de ei nu putură fi primite de comitetul național român și în cele din urmă recunoscu însuși Bălcescu că concilațiunea nu se poate îndeplini și văzu că transilvănenii au dreptate. Acest lucru îl mărturisește într-o scrisoare către Ion Ghica, în care zice: „Până când un popor nu va exista ca națiune, n-are ce face cu libertatea”.

După aceste evenimente, atins de oftică din cauza vieții zdruncinate ce dusese, trăi când în Franța când în Italia și muri în Palermo, într-o extremă sărăcie. Singur și departe de țară, el s-a stins cu numele ei pe buze. Minunat ne-a povestit Alecsandri ultimele momente ale vieții nenorocitului exilat, în poezia Nicolae Bălcescu murind, care se termină cu strofa următoare: 

Du-te, rază strălucită, Iar tu nour de rodire,
Du-te mică păsărea Fă să crească-n sânul său
Și pe țara mea iubită Cu verzi lauri de mărire
Mângâiați-o-n lipsa mea. Floarea sufletului meu. 

Scrierile lui Bălcescu nu sunt prea multe, dar sunt foarte importante. nu numai pentru timpul în care s-au scris, ci și ca valoare proprie.

El începe seria lucrărilor sale, declarând că voiește să schimbe modul de a se face istoria, căci până atunci toți se ocupau numai de războaie și studiau numai biografia suveranilor. Trebuie să cercetăm instituțiunile trecutului, căci numai așa vom pricepe faptele. Această cercetare își propune să o încerce el, luând ca punct de plecare instituția militară, pentru că acesteia se datorește mărirea trecută a românilor. Astfel dete Puterea armată, importantă încă prin aceea că întreprinde studiul nu numai pe baza autorilor români și străini, dar și pe baza hrisoavelor. În primul articol împarte studiul asupra armatei Valahiei în două părți: de la întemeierea principatului până la fanarioți, – de la fanarioți până în timpul său, adică sub regimul regulamentar. Examinează organizarea în aceste diferite epoci, cum și arta militară, dând detalii foarte intersante, dar având defectul că nu deosebește bine epocile și confundă instituții din două momente diferite. Al doilea articol arată cum era armata moldovenească în timpii de mărire. Primul articol e publicat în „Propășirea” (1844); celălalt în „Magazin istoric” (1846).

Ca lucrări mai mici publicate mai toate în „Magazin”, vom cita: despre mișcarea din Ardeal, despre izvoarele istoriei române și câteva biografii.

Tot în „Magazinul istoric” (vol. II) publică el: Despre starea socială a munci torilor plugari în principatele române în diferite timpuri, în care studiază pentru prima oară această chestiune, bazat pe documente.

Pornește de la ideea că, la întemeierea principatelor țările erau locuite și aveau un însemnat număr de proprietăți private, astfel că drept loc domnesc (dominium principis) se puteau privi numai locurile pustii și cuprinsul târgurilor. Prin urmare, numai pe acestea puteau domnii să le dăruiască boierilor ca proprietăți. Arăta cum, din cauza războaielor și a sărăciei, locuitorii proprietari pe mici întinderi de pământ (moșneni, răzeși) au trebuit să renunțe la proprietățile lor și să devie vecini (rumâni) pe moșiile proprietarilor celor mai mari. Examinează apoi actele de emancipare ale lui Constantin Mavrocordat, susținând că ele n-au putut să îmbunătățească în mod real soarta țăranilor, de vreme ce le-au liberat persoana fără să le dea mijloc de trai. Termi nând, arată cât de mare însemnătate are stabilirea relațiilor juste între muncitori și pătura dominantă și zice că trebuie să ridicăm clasele de jos, să le dăm drepturi egale și să le îmbunătățim starea materială, „căci vai de acele nații unde un mic număr de cetățeni își întemeiază puterea și fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier!”.

Preocupat de aceleași idei, tipărește la Paris o lucrare intitulată Question écono mique des Principautés Danubiennes (1850) în care zugrăvește reaua stare a țăranilor, propune înființarea de credite pentru cumpărare de vite și instrumente agricole și sfârșește declarând că boierimea nu caută decât interesul său, că se opune la îmbunătă țiri și „prin urmare nu pe boieri se reazemă mântuirea principatelor”.

Opera de căpetenie a lui Bălcescu pe care n-a putut însă s-o termine este Istoria românilor sub Mihai Viteazul, – publicată de Academia Română, sub îngrijirea lui A. Odobescu (1878).

La început e o introducere în care își propune a face un tablou sumar al istoriei românilor și o privire filozofică asupra principiilor ce trebuie să călăuzească națiunea noastră în drumul spre reorganizare, dar n-a putut s-o termine și unele puncte sunt atinse foarte pe scurt sau numai indicate. Lucrarea e împărțită în șase cărți, a șasea neîncepută și a cincea neterminată. I. Libertatea națională; venirea pe tron a lui Mihai și primele lupte. II. Călugărenii. III. Robirea țăranului; diferitele războaie și așezământul. IV Uni tatea Națională; luptele din Transilvania și Moldova, unirea temporară a țărilor. V.Mirăslău: nenorocita luptă de acolo, unde Mihai e învins.

Bălcescu a consultat peste 500 de opere și a voit să facă nu numai o lucrare științifică, dar și o lucrare națională. Iubirea de patrie și de libertate încălzește această operă, scrisă într-un stil plin de frumusețe și de energie. Povestește evenimentele așa, ca să le facă interesante, dar nu se mulțumește cu aceasta, ci le judecă, păstrând o abso lută nepărtinire: precum laudă calitățile și faptele mari, așa critică defectele și greșelile.

Răpit prea curând de moarte, Bălcescu rămâne unul din cei mai mari scriitori ai noștri și mai presus de toate ca imaginea deplină a adevăratului liberal și patriot, care a murit cu convingerea că se va împlini într-o zi „visarea vieții sale”, adică „Ro mânii vor fi una, liberi și frați”.

Laurian, tovarășul lui Bălcescu, a avut viață mai lungă și activitate mai variată.

August Treb. Laurian (1810-1881) a învățat la Sibiu, la Cluj și la Viena. Studiile sale se pare că au fost foarte variate; filozofie, matematică, filologie, istorie. Amănunte sigure nu avem, fiindcă nu avem despre el nici un studiu biografic și documentat.

Știm că prima lui publicație a fost operă filologică Tentamen criticum in origi nem, derivationem et formam linguae romanae, tipărită la Viena (1840), în care în cearcă a reconstitui limba românească într-o fază primitivă – cam prin sec. XII – dar încercarea lui este o alcătuire cu totul teoretică, întrucât nu există nici un fel de urmă de limbă din acel timp, este neizbutită și se înfățișează ca o simplă curiozitate.

Probabil, după această publicare, a venit în București, unde a ocupat catedra de filozofie de la Sf. Sava. În 1848 însă, când frații săi din Ardeal au început a se mișca împotriva ungurilor, a alergat acolo și a fost unul dintre conducătorii luptelor. Membru în cele mai importante comitete de acțiune, a fost dintre delegații ce s-au dus la Viena să înfățișeze împăratului cererile românilor.

După revoluție se duse în Moldova ca inspector general al școalelor. Trecând în București, fu unul din factorii de căpetenie ai activității școlare și filologice. Profesor la facultatea de litere, efor al școalelor, membru în consiliul superior al instrucției, fondator al Academiei și mulți ani prezident al ei, profesor al regelui Carol, Laurian fu o personalitate mare în toată epoca aceasta a vieții sale. În Academie avea cuvântul hotărâtor; de aceea el redactă, ajutat de Massim și de alți membri, marele Dicționar al limbei române și Glosariul (1871-1876), care fu culminația curentului latinist, dar care și contribui la prăbușirea lui.

Laurian a fost un fecund autor didactic, iar ca tovarăș al lui Bălcescu, el a publicat în „Magazin” articole de istorie (Temișana etc.) și de epigrafie, primele de acest fel în literatura română.*

În afară de scrierile lui Laurian, literatura didactică este, și în acest timp, îmbo gățită și de alți scriitori, iar școalele fac progrese însemnate. Pe lângă profesorii ardeleni, mai de mult veniți în principate, se adaugă alții, între care locul de frunte îl ocupă Munteanu și Ion Maiorescu.

Gavriil Munteanu (1812-1869) profesează în Buzău (la seminar) și în București până la 1848, iar după acest an se întoarce în provincia sa și devine fundatorul gimnaziului din Brașov.

De la el au rămas câteva traduceri literare, ca Suferințele junelui Werther (Buc. 1842) și cărți de școală. Cea mai însemnată lucrare este traducerea scrierilor lui Tacit (Sibiu 1871), despre care regretăm că e scrisă într-o limbă prea latinizată. Aceasta îi deschise porțile Academiei în 1866.

Mai importantă și mai îndelungată activitate didactică are Ion Maiorescu. Acti vitatea lui este acum mai bine cunoscută prin publicațiile ce s-au făcut cu ocazia îm plinirii a 100 de ani de la naștere.

Ion Maiorescu (1811-1864), născut într-un sat lângă Blaj, a studiat la Blaj, Cluj, la Pesta și la Viena. A venit în Țara Românească în 1837, ca un profesor la o școală ce s-a întemeiat atunci în orășelul Cerneți, dintr-un fond particular. A trecut apoi profesor la un colegiu din Craiova și inspector al școalelor din acel oraș. Fiind aci, a avut în anul 1839, un mare conflict cu conducătorii școalelor din țară, din pricina unui articol publicat în „Gazeta de Transilvania”. În acel articol el critica și viața socială și culturală și literatura din Țara Românească. O sumă de glasuri de protestare se ridicară, între care și al lui Heliade; autoritatea școlară, în fruntea căreia se afla Petrache Poenaru, îl sili să părăsească postul pe care nu-l reluă decât după o scrisoare de retractare.

E probabil că a fost profesor la seminarul „Veniamin” din Iași, dacă îl identificăm cu Ion Maior pe care-l pomenesc actele școalei din 1842 și 1843, ceea ce se poate face ținând socoteală că între acuzațiile pe care i le aduce Heliade este și aceea că și-a schimbat numele din Maior în Maiorescu, pe când Lazăr nu s-a făcut Lăzărescu.

Furtuna aceasta s-a potolit și Maiorescu a avut legături cu toți fruntașii mișcării din 1848. Aflându-se în Ardeal, unde se dusese să ia parte la luptele fraților săi, el a fost delegat de către guvernul provizoriu să reprezinte dietei Germaniei, din Frankfurt, memorii, în care arăta motivele mișcărilor din principate.

Mai târziu s-a întors în Țara Românească și s-a ocupat cu administrația învățământului, fiind mai mulți ani director al eforiei școalelor. În această calitate el a publicat dări de seamă asupra mersului instituțiilor culturale, puse sub oblăduirea eforiei.

În 1857 a făcut o călătorie în Istria unde a găsit sate românești și a cercetat starea românilor precum și dialectul vorbit de aceștia. Lucrarea s-a tipărit după moartea autorului de către fiul său (1874).*

Pentru a încheia cu această epocă, ne rămâne să pomenim despre literatura poporană și despre teatru.

Scriitorul popular Anton Pann tipărește acum o colecție de Poezii populare (Buc. 1864) și dă la lumină primul volum din culegerea de Proverburi sau povestea vorbei (Buc. 1847).

El rămâne însă tot izolat și necunoscut de lumea scriitorilor, pe care n-o poate inte resa la acest gen de publicații. În Moldova însă se vede nașterea unui spirit nou, care prețuiește produceri ale poporului, reprezentat prin Alexandru Russo și prin Alecsandri.

Literatura dramatică este reprezentată în acest timp prin câteva comedii ale lui C. Bălcescu (O bună educație, 1845), T. Codrescu (Soldatul prujitor, 1846), C.Halepliu (Cumplitul amăgit 1847), C. Caragiale (O soarea la mahala 1847) și mai ales prin piesele lui Alecsandri: Creditorii (1845), Rămășagul (1846); Iașii în carnaval (1845), Piatra din casă (1847); Iorgu de la Sadagura tipărită în 1844 și Nunta țărănească (1848). Cea mai însemnată din ele este Iorgu de la Sadagura în care, pe lângă partea comică, se vede dezvoltată și o idee: lupta între bătrâni și tineri. Aici el înfățișează sub o lumină favorabilă pe boierii bătrâni care trimit pe fiii lor în străinătate și face o figură ridicolă din Iorgu, care a stat câtva timp la Sadagura și nu mai poate suferi nici viața, nici obiceiurile din Moldova. Încheierea piesei este patriotică și spre lauda bătrânilor, căci Iorgu vede și el, nu numai că interesul său personal este să fie de aceeași părere cu unchiul său, dar că datoria tinerilor care au făcut studii în țări străine este să pună toată învățătura și toată puterea lor în serviciul patriei.

Iașii în carnaval este ca și cealaltă alcătuită din mai multe acte. Aci el face satira vieții din Capitală, arătând, cu ocazia petrecerilor din carnaval, o sumă de obiceiuri rele, abuzuri ale administrației ș.a. Este una din pledoariile cele mai elocvente pentru ideile politice ale tinerimii.

2. Epoca lui Alecsandri (1848-1870)[modifică]

Vasile Alecsandri (1819-1890), este fiul vornicului Vasile Alecsandri, italian de neam și al Elenei, născută Cozoni, tot de neam italian.

Credem că nu se poate pune temei pe afirmația unora că nu de origină italiană îi era familia, ci de origine evreiască. Aceasta s-a produs în vremea luptelor pentru unire, când se vorbea despre candidatura lui Alecsandri la tronul Moldovei. Cine ar vrea să cunoască chestia, poate găsi amănunte în studiul lui I. Chendi („Voința Națională”, foileton 1904; apoi în volumul Foiletoane) și în broșura lui Al. Dumitrescu (Despre Alecsandri, data nașterii și originea sa Buc. 1905).

Învățătura și-a început-o în casă cu călugărul Gherman și a urmat-o la școala franțuzească a lui Cuenim, unde a fost coleg cu Kogălniceanu și cu Millo. În 1834 s-a dus la Paris ca să învețe medicina. A plecat însoțit de Al. Cuza și Nicolae Docan, conduși toți de un grec, Furnurachi. Acolo Alecsandri s-a pregătit pentru examenul de bacalaureat în litere cu profesorul Cotte și a trecut bine acest examen. S-a înscris și a urmat câtva la medicină, dar n-a putut continua. A încercat dreptul și apoi matematicile, dar nu a putut stărui nici în aceste direcții; de aceea s-a întors la studiile literare, a studiat clasicitatea veche și pe cea franceză și a scris câteva poezii în franțuzește, primele lui încercări poetice.

Amănunte despre prima parte a vieții sale, înainte de 1848, se găsesc în studiul d-lui G. Bengescu („Convorbiri literare” an. XX, XXI, XXII).

În 1839 s-a întors în țară și a publicat întâi o nuvelă Buchetiera din Florența în revista lui Kogălniceanu „Dacia literară” (1840).

Fiind închisă revista și pierzând pe mama sa, trăiește câtăva vreme retras la munți, unde adună poezii populare pe care avea să le dea la lumină mai târziu cu atât efect. Culegând aceste comori ale geniului popular, se inspiră și dânsul și scrie poezii ca Baba Cloanța, Strunga și altele.

Numit în 1840, împreună cu Negruzzi și Kogălniceanu, director al teatrului, Alecsandri se hotărî să creeze teatrul român, mai ales că înțelegea cât de mare importanță are scena pentru mișcarea politică. El făcu din piesele sale o armă de luptă, lovind mai ales acea pătură din societatea care se arăta refractară la ideile de reformă și progres. Începându-și piesele originale cu Iorgu de la Sadagura, dete canțonete, vodeviluri, farse, comedii, drame.

Întemeietor al revistei „Propășirea” cu I. Ghica, Kogălniceanu ș.a., el suferi de loviturile ce se îndreptau împotriva acestei publicații și se alipi din ce în ce mai mult de cei care făceau opoziție lui Mihai Sturdza.

În 1846 și 1847 călătorește prin Orient și prin Italia. În acest timp el scrie primele poezii de amor, închinate logodnicei sale Elena Negri, pe care a avut durerea s-o piardă în mai 1847.

În 1848 Alecsandri fu dintre tinerii care voiau să introducă oarecare reforme democratice; dar guvernul, după ce dete voie să se țină o întrunire publică, luă măsuri severe contra conducătorilor, arestă pe unii din ei, pe alții îi sili să plece la țară ori să se exileze în străinătate.

Atunci Alecsandri răspândi în foi volante poezia sa Deșteptarea României. 

Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare! 

și se retrase pentru câtva timp la o familie în jud. Neamț. Apoi trecu în Bucovina, unde se adunară la moșia familiei Hurmuzachi o sumă de tineri prieteni, cum era C. Negri ș.a. De acolo, călători prin Transilvania și apoi porni în Orient după ce scrisese poezia sa Adio Moldovei.

În 1849 se întoarce în țară și reia relațiile sale cu bucovinenii, devenind unul din colaboratorii obișnuiți ai gazetei pe care o redactau frații Hurmuzachi „Bucovina”. Aci publică el din poeziile sale mai vechi și începu a da la lumină culegerile din tezaurul poetic al poporului ca Mioara, Codreanul ș.a.

Anii 1850-52 îi închină mai ales teatrului. Din această epocă datează vreo opt piese mai mari sau mai mici, între care faimoasele comedii Chirița la Iași (1850) și Chirița în provincie (1852).

În 1853, pleacă la Paris, unde tipărește poeziile sale, adunându-le într-un volum cu titlul expresiv de Doine și lăcrămioare; apoi, după ce petrece vara la Biaritz pe malul Atlanticei, pornește la o călătorie mai lungă; în Africa. Pornind din Bayonne (sept. 1853), străbate sudul Franței și regiunea Pirineilor, apoi de la Marsilia cu vaporul ajunge la Gibraltar, de unde trece în Maroc, merge călare de la Tanger la Tetuan, și apoi se întoarce spre a vizita cele mai vestite orașe ale Spaniei (Cadix, Grenada, Cordova, Madridul). Șederea lui la Paris și călătoria aceasta sunt interesante și pentru istoria și pentru literatura noastră. În Paris a căutat, cu alți români ce ședeau acolo, să facă cunoscute țările lor și să atragă bunăvoința oamenilor politici pentru cauza română. În călătorie a scris poezii, a adunat notițe, care se vor adăuga la operele lui de până acum.

Întorcându-se în țară în 1854, făcu pregătiri pentru scoaterea unei reviste, dar nu izbuti să dobândească învoirea cenzurei decât tocmai pentru ianuarie anul următor.

Atunci apăru „România Literară”, sub direcția lui V. Alecsandri. Din nefericire, ea nu trăi decât până la finele anului, căci fu suprimată.

În vremea aceea, evenimentele se precipitau, ca să zicem astfel, pentru români. Războiul Crimeei făcu să înceteze ocupația rusească a principatelor și dete oarecare speranțe poporului român că-și va schimba soarta. După căderea Sevastopolului, Alecsandri călători pe teatrul războiului și scrise o poezie, pe care o termină cu exprimare acestor speranțe: 

O Doamne fie! fie ca sângele vărsat
Pe sub aceste ziduri într-un război turbat
Să dee-o roadă bună, un drept de re’nviere
Pentru a mea țară scumpă ce zace în durere! 

Pacea din 1856 hotărî să se trimită o comisie specială în principate ca să le consulte asupra dorințelor lor; e epoca divanurilor ad-hoc. Atunci tinerimea din Moldova, în fruntea căreia sta Alecsandri, cu Mihail Kogălniceanu, Costache Negri ș.a., se devotă cu totul ideii celei mântuitoare; unirea. Atunci scrise Alecsandri, Hora unirii (1857) și se servi de piese, de canțonete, de vodeviluri pentru a susține principiile partidului național. Așa este: Păcală și Tândală (1857), Vivandiera (1858), Ci nel-Cinel (1858).

Membru al Divanului ad-hoc, ministru de externe al căimăcăniei din 1858, el devine om politic și unul din factorii de căpetenie în mișcarea care aduce pe tronul țărilor pe colonelul Cuza.

Legăturile de prietenie cu noul domn și rolul jucat în ultimii ani, desemnară pe Alecsandri să fie trimis pe la cabinetele europene ca să explice și să susțină faptul împlinirii de la 24 Ianuarie.

Călătoria aceasta pe care a povestit-o el într-o serie de articole (Istoria misiilor mele politice), i-a inspirat și câteva poezii ca Presimțire, Pilotul ș.a.

Luptele politice din timpul domniei lui Cuza nu l-au prins în vârtejul lor. Erau prea violente, prea amestecate cu patimi personale pentru ca să le poată susține un temperament ca al lui Alecsandri. Totuși ele avură ecou în unele scrieri ale sale și în deosebi în piesele de teatru. Clevetici ultra demagogul și Sandu Napoilă ultra-retro gradul (1861), două monoloage care zugrăvesc cele două extreme ale principiilor politice care se aflau pe atunci față în față, arată în același timp că autorul lor ar voi o stare de mijloc, o echilibrare. Chestiunea rurală se oglindește în Lipitorile satelor (1863), în care zugrăvește o parte din suferințele sătenilor. Aceeași chestiune o vedem amestecată, într-un mod cam confuz, în Rusaliile (1863), unde introduce și o serie de satire împotriva diferitelor sisteme lingvistice.

După 1866 se retrage din politica militantă. Fu unul dintre primii colaboratori ai revistei „Convorbiri literare”, în care apărură Pastelurile și Legendele.

Când veni războiul din 1877, Alecsandri regăsi în sine toată vigoarea tinereței ca să cânte faptele soldaților români, dându-ne pe Peneș Curcanul, Balcanul și Carpatul ș.a. Când în 1878, societatea limbilor romanice din Montpellier publică un concurs pentru un câtec al gintei latine, el izbuti cu lucrarea sa să câștige cupa și să dobândească o mare victorie pentru neamul său. Scrisese apoi piese: Despot-Vodă (1879) și Fântâna Blanduziei (1884). În 1884 se duse ca ministru plenipotențiar la Paris, unde, după câțiva ani, se îmbolnăvi și venind în țară muri la Mircești lângă faimoasa luncă, pe care a cântat-o cu atâta talent.

Activitatea literară a lui Alecsandri e foarte întinsă și foarte variată.

În traiul său pe la țară, în călătoriile prin Ardeal și Bucovina, adună poezii popu lare, pe care le publică mai întâi separat (1852-1853), apoi într-un volum mare (1866). Le-a publicat cu oarecare modificări ce ne spune că le-a „întocmit”. Aci stă defectul lui; dar are marele merit că a fost cel dintâi care a atras atenția atât în țară cât și în străinătate asupra muzei poporului.

Mai înainte de a le publica, el s-a inspirat dintr-însele și a luat idei, simțiri și mai presus de toate limba lor minunată, înțelegând că poeții anteriori luase o cale greșită, de vreme ce căutau inspirațiunea în izvoare străine.

Alecsandri a îngrijit apoi publicarea în colecții complete a scrierilor sale.

Prima lui colecție se numește Doine și lăcrămioare, la care putem adăuga ediția de mai târziu Mărgăritărele.

Doinele cuprind poezii cu subiecte și cu ton popular. Vom cita: Sora și hoțul, Andrii Popa, Baba Cloanța.

Lăcrămioarele sunt poezii lirice de caracter intim, în legătură cu primul său amor. Le-a adunat pe toate, punându-se în frunte poezia atât de cunoscută Steluța.

Mărgăritărele cuprind poezii de amor și poezii ocazionale. Cele mai fru moase sunt: Deșteptarea României și Sentinela română. Această bucată, publicată întâia oară în „România literară” (1855) este prima lui poezie mare; mare și ca dezvoltare și ca importanță a subiectului. Aci el înfățișează într-un simbol rolul neamului românesc în istorie, arătând, în momentele în care se vorbea în toată diplomația europeană despre situația celor două principate, că neamul lor a fost paza occidentului: 

Să trăiești ostaș române,
Stâlp al lumii apusene!
Tu cu brațul tău armat
Pasul soartei ai schimbat. 

Pastelurile sunt socotite de mulți drept cele mai desăvârșite creațiuni ale lui Alecsandri. Ne înfățișează natura cu toate frumusețile ei, natura veselă și plăcută, iarna ca și vara, pe furtună ca și pe senin. În natură el caută viață, nu voiește liniște, nemiș care. Descripțiile nu sunt numai descripții de peisage; omul are un însemnat loc în aceste minunate tablouri. Scenele sunt reale, dar sunt numai vesele. Așa era firea lui, așa a văzut și simțit. Țăranii din Pasteluri vor cânta, vor face glume, vor îndemna boii de la plug sau de la car, fetele vor râde torcând sau venind de la apă cu cofița, sglobii și încântătoare; niciodată nu vom întâlni gemete, nu vom avea pe țăran plângând de as primea silei, de lipsa hranei și a lemnelor. Mai toate sunt cunoscute, ca Sfârșit de toamnă – Concertul în luncă – Plugarii – Iarna și altele.

Legendele cuprind o serie de lucrări cu ton epic, unele dezvoltând subiecte istorice naționale, altele, subiecte închipuite.

Legenda Rândunicăi și Legenda Ciocârliei povestesc în frumoase versuri cum atât una cât și alta au fost niște încântătoare „jumătate fete și jumătate flori”, care s-au prefăcut în păsări. Dan căpitan de plai e poate cea mai reușită. Figurile lui Ursan și a bătrânului Dan ne apar ca niște trăsături supraomenești, luptele lor sunt din dome niul închipuirii, dar ne plac, ne entuziasmează prin modul cum sunt arătate. Dumbrava roșie este înfățișarea luptei lui Ștefan contra lui Albert, regele Poloniei, învingerea polonilor și înjugarea lor la pluguri, ca să are un loc ce va deveni Dumbrava roșie, adică pădurea sângelui. Cuprinde multe frumuseți, dar nu are destulă proporțiune. Partea introductivă, e prea lungă, iar lupta (fondul real al poemei) prea scurtă, și figura eroului principal, a lui Ștefan ne apare mai mult în descriere decât în acțiune. Grui Sânger e o povestire romantică, având ca fond ideea că pentru Dumnezeu căința prețuiește tot atât cât și nevinovăția. Un tâlhar crud ucide fără să vrea pe tatăl său. Cerul îl pedep sește a trăi ani îndelungați și a căra în gură apă din vale ca să ude o buturugă până va înverzi. Tocmai când ducea ultima picătură întâlnește o pasăre care aproape murea de sete i-o dă. Atunci Dumnezeu îl iartă. Aci aflăm un blestem, care, pus alăturea cu al lui Bolintineanu din Mihnea și baba, e dintre cele mai frumoase din literatura noastră.

În genere, putem zice de compunerile lui istorice că ne arată persoane cu totul idealizate, dar înfățișând trecutul măreț, el nu pune în față micimea prezentului ca Eminescu, ci găsește numai un prilej de a-și cânta țara.

De aceea tot ce se produce mare în vremea sa îl entuziasmează și găsește accente energice la bătrânețe ca să cânte luptele de la 1877 în poeziile din colecția Ostașii noștri. Cu același meșteșug artistic, el face un corp din diferitele bucăți inspirate de diferitele momente ale luptelor din acel timp, punând în frunte o frumoasă alegorie, în care înfățișează lupta între neamul nostru, reprezentantul creștinismului și al civilizațiunii, și între turci, reprezentanții păgânității și ai barbariei: 

Nevoie ai de o cârje ruina să-ți supoarte,
Căci ești acum, sărmane, ajuns la prag de moarte. 

Alecsandri a scris foarte mult și pentru teatru. Activitatea lui pe acest teren se poate împărți în două. În prima, intră lucrările lui de la 1840 până la Despot-vodă; în a doua ultimele lui trei piese.

Afară de Cetatea Neamțului, Lipitorile satelor, Sgârcitul risipitor, care sunt drame, Alecsandri ne-a dat numai lucrări din domeniul comediei.

Cântecele comice înfățișează diferite tipuri, care începeau să dispară în timpul său și care astăzi nu se mai găsesc. Așa avem: Mama Angheluța știința medicală din acele vremuri; Herșcu Boccegiul evreul care face comerț ambulant; Surugiul amin tind timpul căruțelor de poștă cu toată poezia și cu toate neplăcerile lui; Barbu Lăutaru, arătând rolul jucat de lăutari în viața boierimei trecute; Vivandiera, amin tindu-ne o funcțiune militară desființată demult. Prin urmare în cele mai multe aflăm importante documente pentru trecutul societății noastre.

Operetele, vodevilurile și comediile au de scop toate să biciuiască diferite obice iuri ridicole din societate, să lovească atât pe cei care voiau să rămâie în deprinderile trecutului cât și pe cei ce umblau după reforme nepotrivite sau greșite, să combată într-un cuvânt exagerația, în orice direcție s-ar manifesta. Între acestea sunt: Iorgu de la Sadagura, Coana Chirița, Piatra din casă, Milo director. În mai toate, caracterele sunt slab desemnate; acțiunea e vie, dar constă mai mult din fapte ce impresionează în mod fizic; iar ca ultim resort pentru a produce râsul are stricarea limbii și de aceea mai în toate piesele avem un grec, un ovrei, un neamț, un țigan. Aceea pe care o prețuiește el mai mult este Boeri și ciocoi, dar se observă în ea multe lipsuri.

A doua categorie a pieselor sale cuprinde: Despot Vodă, Fântâna Blandu ziei, Ovidiu.

În toate a căutat să idealizeze persoanele. Aventurierul Despot nu e înfățișat ca un om superior; Horațiu poetul spiritual, dar senzual ne apare ca un visător și ca un iubitor al idealului; iar desfrânatul autor al Artei amatorie, pudic ca o vestală și viteaz ca un cavaler din evul mediu, care pornește o luptă pentru Dieu et Madame. Culoarea locală e mai bine zugrăvită în Despot; dar în celelalte două are multe neajunsuri și lucruri netemeinice în înfățișarea societății romane.

În schimb versurile și cugetările sunt adevărate mărgăritare pentru literatura noastră.

Alecsandri, mai ales la începutul caierei sale literare, a scris și lucrări în proză.

Sunt mai ales nuvele și povestiri ale călătoriilor prin țară sau prin alte părți (Bu chetiera de la Florența, O plimbare în munți, Călătorie în Africa); sunt însă și câteva satire sociale, cum e Istoria unui galben și a unei parale, în care forma adop tată este atrăgătoare, dar digresiunile sunt preal ungi și cu intersul adesea puțin susținut.*

Alecsandri a avut un rol mare în dezvoltarea literaturii noastre: în timp de 40 de ani el a stat în primele rânduri ale scriitorilor. În această vreme activitatea sa a fost din cele mai variate: a scris poezie intimă, a slăvit trecutul patriei, a descris frumusețile naturale ale țării sale, a adunat comorile literaturii poporane, a fost creatorul teatrului și în special al literaturii dramatice în România, în fine, opera sa este în legătură directă cu tot mersul înainte al poporului românesc din momentul în care a început să scrie.

Eminescu l-a numit „rege al poeziei”. Acest epitet a inspirat d-lui Iorga titulatura de „regalitatea literară” a lui Alecsandri pentru vremea dintre 1846-66. Noi am făcut dintr-însul principala figură a epocii dintre 1840-1870, care în adevăr trebuie să poarte numele său, pentru că – în poezie în special – nimeni altul nu se ridică la înălțimea lui Alecsandri și nici un nume de poet nu este în această vreme așa de obștește respectat și prețuit și nimeni nu are o operă așa de complexă ca a lui.*

În această epocă a lui Alecsandri deosebim două părți: una până la 1859, alta de aci până la sfârșitul ei.

a) 1848-1859[modifică]

Vremea aceasta, atât de însemnată pentru istoria noastră politică, pentru că acum s-a pregătit România modernă, este puțin însemnată pentru literatură.

Nu este sărăcie de scrieri, căci acuma se tipărește mult, foarte mult chiar, în com parație cu anii anteriori, dar se observă peste tot, nerăbdarea, frigurile luptelor politice, zguduirile sociale, frământările și ciocnirile de idei, dorința și nevoia de a face din lite ratură mijloace de acțiune în sprijinul curentelor noi ce aveau să prefacă toată înfățișarea societății românești din principate.*

Poezia originală, se rezumă aproape în opera lui Alecsandri, care tipărește în 1853, la Paris Doine și lăcrămioare. Aci sunt, pe lângă produsele lui dinainte de 1848, și altele noi, ca Marioara Florioara ș.a.

Mai apar, e adevărat, patru volume ale lui Bolintineanu: în 1852 Cântece și plângeri (Iași) în 1855, Poezii vechi și noi (Buc.), în 1858 Melodii române (Buc.) și în 1859 Bătăliile românilor (Buc.), dar acestea reprezintă opera lui dinainte de 1848. Mai apar și ediții complete ale poeziilor lui C. Bolliac (Paris 1857) și G. Sion (Buc. 1857), precum și o colecție a răposatului Conachi (Iași 1856), dar acestea în majoritatea lor nu pot înfrunta o critică severă.

Mai prejos decât acestea se așază, desigur, toată seria scrierilor ce se tipăresc în număr mare de autori ca A. Pelimon (Poezii, Faptele eroilor, 1857, Poezii noi, 1854), C.D. Aricescu (Harpa română, 1852; Lira, 1858), A. Lăzărescu (Ore de repaos, 1853), Radu Ionescu (Cânturi intime, 1853), N.T. Orășanu (Flo ricele de primăvară, 1854), D. Gusti (Buchetul poetic, 1855), G. Dăscălescu (Zorile, 1855), P. Georgescu (Momente câmpenești, 1855), Gr. Serur ie (Poezii din exil, 1858), I. Anghelescu (Poezii amoroase, Buc., 1859), Marache Atanasiu (Poezii, 1859, Craiova), I. Bancov (Poezii originale, Craiova, 1859) ș.a.

Două nume se disting cu adevărat în această vreme: G. Crețeanu și Al. Sihleanu.

George Crețeanu (1829-1887) a fost în cea mai mare parte a vieții sale ma gistrat. Primele încercări le-a publicat în „Curierul” lui Heliade; apoi a colaborat la alte reviste dintre care trebuie să cităm pe a lui Alecsandri „România literară”. În 1855 și-a adunat într-un volum scrierile sale intitulate Melodii intime (București). A imitat pe Bolintineanu și în urmă puțin pe Alecsandri; a dat câteva bucăți interesante, dar nu s-a ridicat niciodată la o reputație literară deosebită. Cea mai cunoscută poezie este acel cântec al străinătății, cu refrenul pe care-l repetăm adesea: 

Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine-n țara mea. 

Alexandru Sihleanu (1834-1857) a murit tânăr ca și Cârlova. Poate că o viață mai lungă l-ar fi făcut un poet mare, fiindcă avea multe însușiri: vers curgător și ima ginație puternică. Nu reușise însă să se libereze de influențele modelelor sale franceze și românești (mai ales Bolintineanu). Strigoiul este una din poeziile cu mai multă mișcare, dar de un romantism exagerat. În același ton este și poema Logodnicii morții.

Poeziile sale au fost publicate într-un mic volum: Armonii intime (1857).

Acum începe a ieși la iveală talentul satiric, vulgar dar viguros al lui Nicolae Orășeanu, prin câteva broșuri de un gust dubios ca Misterele mahalalelor (Buc. 1859) și prin satire politice, Târgul cu idei (1857) etc.

O poziție cu totul particulară ocupă în acest timp Andrei Mureșeanu.

Andrei Mureșanu (1816-1863), născut în orașul Bistrița, a făcut studii în Tran silvania, a fost învățător și apoi profesor la Brașov. A colaborat la „Gazeta Transil vaniei” cât timp vărul său Iacob Mureșeanu este conducătorul acestei foi. A luat parte la mișcarea din 1848; mai târziu a fost funcționar al guvernului în Sibiu. De la 1861 a trăit retras, ca pensionar.

De la el avem o traducere: Icoana creșterii rele (1848) și o colecție de poezii (1862).

Valoarea acestui poet a fost foarte discutată. Înălțat de Aron Densușianu (Cercetări literare 1887) la rangul de cel mai mare poet liric al nostru, a fost declarat de Titu Maiorescu („Convorbiri liter.” 86-87) lipsit cu totul de valoare.

E adevărat că cea mai mare parte a poeziilor lui, mai ales cele erotice, nu se pot citi. Strofe bune aflăm în cele cu subiect patriotic; dar mai nici una din acestea nu se poate susține în întregul ei. Compoziția nu are plan lămurit și limba e încărcată cu neologisme nepoetice și cu prozaisme.

Nu putem însă șterge cu totul numele lui din istoria literaturii noastre, fiindcă este autorul Răsunetului din 1848. În acele momente de fierbere și de agitare s-a sim țit cu adevărat inspirat; a arătat aici trecutul cu nenorocirile lui, neunirea care a stri cat așa de mult neamului nostru; apoi prezentul nesigur și tulburat. În această poezie a predicat „unirea în cuget și în simțiri” și a strigat: 

Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină
Decât să fim sclavi iarăși în vechiu-ne pământ.

El va ocupa la noi același loc, pe care-l are la francezi Rouget de l’Isle, autorul Marseillesei.*

Literatura dramatică originală e înfățișată prin drame istorice, comedii și vodeviluri, tragedii și canțonete. Valoarea lor este, pentru cea mai mare parte din ele, sub mediocru.

Astfel se găsesc autori dramatici ca: V. Halepliu (Moartea lui Mihai, Buc. 1854), I. Dimitrescu (Badea comedie, Buc., 1848; Radu Calomfirescu, dramă, Buzău, 1851; Logofătul satului, vodevil, București, 1852), I.C. Lerescu (Fan tasma, comedie, 1851), T. Strâmbeanu (Căsătoria, comedie, Craiova, 1851; Radu Leon Vodă, tragedie, 1856), G. Mavrodolu, (Vlad Țepeș, 1858), Coculescu (Necazul Catinchii, comedie, Craiova, 1959) care numai întâmplător tipăresc câte ceva și sunt cu desăvârșire necu noscuți. Un autor fecund, foarte fecund, dar lipsit de talent și de cultură literară și de meșteșugul scrisului este Alexandru Pelimon, care scrise drame (Fiul Mazâlului, Buc., 1851; Curtea lui Vasile Vodă, 1852) sau drame cu cântece (Actrița de Moldova, 1852). Alții au să devină cunoscuți prin alte îndeletniciri în mijlocul societății în mij locul căreia au trăit. Vasile Maniu (scrie: Amelia sau victima amorului, dramă, 1849) va fi avocat și om politic; Nicolae Istrati (scrie: Matia Corvin, dramă, 1850, Iași) va fi, de asemenea, un om politic, care se va face cunoscut prin împotrivirea la cauza unirii prin cipatelor; I.M. Bujo reanu (scrie Fata sub epitropie, Buc., 1853) va publica prețioase colecțiuni de legi ale țărilor române; Eugeniu Carada (scrie: Munteanul și pandurul cerșetor, canțonetă, 1857; Milcovul, tot canțonetă, 1858 și Frații de munte, dramă, în unire cu actorul C. Demetriade, 1856) va deveni mare financiar. Actorii sunt, de nevoie, lucrători activi pe terenul acesta; așa face C. Demetriade și mai ales Iorgu Cara giale (Jelbarul, canțonetă, 1857; Surdul, idem, 1857), dar ei nu tipăresc decât unele din operele lor, care sunt mai mult prelucrări și adaptări. Așa lucrează și marele actor comic Matei Millo, de la care avem Baba Hârca, comedie care s-a jucat cu mult succes, datorită mai mult talentului interpretului decât valorii ei.

Acum întâlnim și numele lui G. Baronzi cu o dramă: Matei Basarab sau dorobanții și seimenii, uitată, ca și întreaga producție a sa, pe care voiește a o reînvia acum d-l N. Iorga.

E interesant de notat printre scriitorii acestui timp și d-l Petre Grădișteanu, care tipărește în 1857: O noapte pe ruinele Târgoviștei, lucrare juvenilă, de care va fi uitat și autorul ei.

Rămâm dar ca singure producții cu oarecare însemnătate piesele lui Alecsandri, la care putem adăuga vodevilul Cârlanii de C. Negruzzi (1857) și idila Țiganii de G.Asachi (1856).

În adevăr, acum dă Alecsandri scenei române câteva canțonete, ca Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa, câteva localizări, ca Chir Zuliardi (după o come die fran ceză Le tigre de Bengale) și Doi morți vii (după L’homme blasé); acum, în fine dă cele două comedii care i-au asigurat un succes mare și îndelungat; Chirița în Iași și Chirița în provincie. Studiile publicate de d-l Ch. Drouhet (în „Viața românească” din Iași 1912), arată că originalitatea acestora nu e deplină. Ele însă sunt departe de-a da o singură piesă străină; ci arată mai multe reminiscențe, pasagii de efect transpuse din diferite comedii franțuzești. Pe lângă elementele împrumutate, Alecsandri a pus și unele proprii; în orice caz, a știut să dea o culoare locală potrivită,. a reușit să se folosească de ridicule ce sunt comune în multe țări, pentru a înfățișa personagii, pe care privitorii le-au recunoscut că trăiesc în mijlocul lor.

Provinciala, care voiește să imite pe doamnele din societatea aleasă a Iașilor, e arătată de autor cu însușiri vrednice de râs, exagerate uneori peste măsură; exagerația arată câteodată tendința de a aluneca din comedie în farsă și de aci urmează, poate, puțina stăruință ce pune în fixarea contururilor definite ale personajelor sale. Așa, pe când în prima piesă Coconul Bărzoiu arată spiritul serios, practic, al boiernașului de țară – un fel de Sancho Pança, față de Chirița, care e un fel de Don Quijotte feminin – în a doua piesă, unde dânsul ajunge ispravnic, îl vedem cu defecte pe care nu i le bănuiam și care nu se potrivesc cu imaginea ce ne-o făcusem despre el cu prilejul primei comedii Chirița în Iași.

Cu toate aceste lipsuri, grație poate, și talentului cu care a creat Millo tipul Chiriței, piesele s-au menținut ani de-a rândul și în 1886 Alecsandri a avut ocazie să vadă una din aceste piese jucată în București tot cu Millo și a constatat că încă se pot asculta cu plăcere scrierile sale din tinerețe.*

Cititorii din principate se îndestulează în acest timp, mai ales cu traduceri. De pe lista bibliografică ce se poate stabili, se vede că traducerile se făceau la întâmplare, fără vreo preocupare sistematică. Pătrund și câteva lucruri ale marilor scriitori, dar marea majoritate sunt opere slabe, ale autorilor de scandal sau ale unor necunoscuți, ale căror scrieri puteau să atragă numai prin titlurile bombastice.

Majoritatea traducerilor reprezintă literatura franceză. E greu de stabilit statistica exactă, fiindcă bibliografia lui Iarcu pune multe traduceri fără numele autorului.

Din literatura clasică franceză nu se traduce mai nimic. În schimb romanticii au mulți reprezentanți. Lamartine are câteva scrieri între care Rafael (1856), Graziella (1858), Chateaubriand apare cu Geniul cristianismului (1850) cu René și Anthala (1852) și cu Martirii (1859). Alexandre Dumas (tatăl) care a împărțit favoarea pu bli cului cu d-na Georges Sand, căci cel dintâi apare cu 7 scrieri (Moartea lui Neron, 1851; Trei mușchetari, 1853; Isac Lachedem, 1853; Paul Bruno, 1856; Aventurile lui Lideric, 1857; Contele de Monte-Cristo, 1857), iar amica lui Musset cu 6 scrieri (Lelia, 1853; Metela, 1853; Mauprat, 1853; Mont revèche, 1853; Lacul Dracului, 1855).

Succesul Damei cu camelii a lui Al. Dumas fiul nu putea să rămână fără ecou la noi, și în 1854 dă M. Costiescu o traducere.

Dintre capodoperele literaturii universale care trebuie să figureze în toate colec țiile de traduceri avem acum: Ierusalimul liberat al lui Tasso (1852); Vicarul din Wackefield al lui Goldsmith (1852); Mizantropul lui Molière (1854); Zaira lui Voltaire (1854); Viețile paralele ale lui Plutarch (1857) și Telemac al lui Fenélon. Aceasta e a doua traducere direct din franțuzește; prima o datorăm lui Gr. Pleșoianu (1831).

Tot acum se dă pentru prima oară pe românește Macbeth a lui Shakespeare de Băjescu.

Numele traducătorilor sunt în mare parte sau cu totul necunoscute sau cunoscute din alte îndeletniciri, nu din istoria literaturii (ca Băjescu, I.N. Șoimescu, C. Gane, G. Romanescu, Simion Mihăilescu, Em. Angelescu, C. Bădulescu, A. Dertman, I.M. Bujoreanu, P. Teulescu, I.G. Valentineanu, D. Iarcu etc.). E interesant să notăm câteva nume de oameni politici însemnați pe care în tinerețe i-a atras literatura, ca Vasile Boerescu, marele orator, fostul ministru de Externe, George Chițu, fostul ministru de Instrucție, Alexandru Crețescu, marele jurist, fost ministru de Justiție, fost consilier la Curtea de casație.

Între traducătorii din această epocă trebuie să notăm pe câțiva care și-au făcut o îndeletnicire specială din traduceri, ca George Ioanid, T. Codrescu, G. Baronzi, G. Sion, C. Aristia. Cel din urmă e cunoscut din capitolele precedente; despre unii din ceilalți vom spune acum un cuvânt.

Teodor Codrescu (1826-1894) a studiat în țară și în Franța, a fost câtva timp profesor; dar s-a ocupat mai ales cu publicarea de ziare și editarea de cărți în tipografia sa în care apărea „Buciumul român” și care a fost unul din cele mai însemnate din isto ria culturală a Iașilor. El a făcut o ediție nouă a dicționarului francez-român al tovară șilor Aaron, Hill și Poenaru. A publicat în diferite reviste traduceri în proză și versuri. Cea mai însemnată lucrare a sa este colecția de documente „Uricarul”, din care au apărut 22 de volume (1852-1892).

George Baronzi (1815-1896) a făcut puține studii, dar a început de timpuriu să publice (1844) și traduceri și lucrări originale. Între acestea din urmă să notăm un roman original Misterele Bucureștilor (1862) azi cu totul – și pe drept – uitat; asemenea, colecții de poezii (Nopturne 1853, Orele dalbe 1864, Satire 1867 ș.a.). Din poe ziile sale d-l N. Iorga a ales un însemnat număr și le-a publicat într-un volum (Vălenii de Munte 1909); atrăgând atenția asupra acestui autor așa de puțin cunoscut.

George Sion (1821-1892), născut în Moldova, dar, se pare, grec de neam, a avut o carieră literară foarte însemnată față de uitarea în care a rămas și în ultimii ani ai vieții și după moartea sa. Poet, ziarist, amestecat în mișcarea din 1848 din Țara Românească, exilat din pricina aceasta, autor de traduceri din grecește și franțuzește, el are o activitate lungă și bogată; începe înainte de 1843, căci la acest an își adună în volum poeziile (Ceasuri de mulțumire), dar toate operele sale sunt scrise ca în fugă, lipsite de calități deosebite, care să-i dea o trăinicie măcar relativă.

În epoca de care ne ocupăm el fusese colaborator la „Curierul” lui Heliade, la revistele din Iași și publicase în București Mizantropul lui Molière în versuri, Zaira lui Voltaire așișderea; avusese schimbul de satire cu Grigore Alexandrescu și dăduse la lumină poezia care avea – poate singura – să rămâie: 

Mult e dulce și frumoasă
Limba ce vorbim,
Altă limbă armonioasă
Ca ea nu găsim. 

Marele număr de romane și nuvele ce se traduc din limbi străine îndeamnă și pe scriitorii noștri să încerce și ei aceste genuri. Nuvele se mai scriseseră și până acum – și unele bune; acum se publică una a lui Pantazi Ghica: O lacrimă a poetului Cârlova (1850). Romane însă acum apar pentru întâia dată. Pe cât se știe, primul roman românesc este al lui Bolintineanu: Manoil, roman în scrisori (Iași 1855). Dar în șirul de zece ani de care ne ocupăm, d-abia se mai scriu două și acele fără importanță: Un vis pe Carpați (Buc. 1857) de N. Moreanu și Radu Buzescu (Buc. 1858) de I. Dimitrescu.*

Publicațiile periodice se dezvoltă în acești ani mai mult decât în epocile anterioare.

Calendarele de tot felul se înmulțesc și își dau silința de a fi instructive și distractive, menținându-și rolul pe care-l dobândiseră de la începutul secolului. Mare parte din aceste calendare sunt făcute tot de vechii editori: Anton Pann urmează până aproape de sfârșitul vieții (1849, 1850, 1853); asemenea George Asachi (1851, 1853, 1959) și Gorjan (1851, 1855, 1856).

Modest institutor în Vălenii de Munte, Ion Gherasim Gorjan (mort 1857) a desfășurat o mare activitate ca traducător și ca autor de calendare. El a dat românește în 4 volume din vestita colecție de povestiri arabe Halima sau o mie și una de nopți (1835-37).

Ca autori noi de calendare să însemnăm pe Zaharia Carcalechi (1849-1850), pe C. Rosetti cu Vinterhalder (1854) și pe Ioanid (1850).

Ziarele politice sunt din ce în ce mai numeroase.

În București Zah. Carcalechi începe „Vestitorul” (1849), iar în Iași A. Fotino „Zimbrul” (1850) pe care-l trece lui T. Codrescu în 1854 pentru a face loc foaiei lui Kogălniceanu „Steaua Dunării” în 1856. Acestea continuă oarecum vechile gazete înce pătoare ale ziarismului român „Curierul” și „Albina”, care se prăbușiseră în tulbu rările din 1848. Din cele bătrâne urmează drumul „Gazeta de Transilvania” și „Foaia pentru minte”, întemeiată de G. Bariț. Despre acesta e locul să spunem aci câteva cuvinte.

George Bariț (1812-1893), născut în satul Jucul de jos în Transilvania, a urmat școala primară în satul Trăscău, pe cea secundară în Blaj până la 1827; studiile supe rioare le-a făcut la Cluj și în Blaj.

În 1835 fu numit profesor la liceul din Blaj de unde a trecut la Brașov, când fruntașii brașoveni au decis să reformeze școala lor și s-au adresat lui Bariț pentru conducerea noii instituțiuni.

Astfel organiză el în septembrie 1836 o școală primară superioară cu 3 clase.

Aci lucră cu mare stăruință, nu numai ca profesor până în 1845, când părăsi profesoratul, dar și pe alte terenuri. Dintre acestea vom pomeni în primul loc ziaristica.

Bariț este întemeietorul primei foi românești în Ardeal: „Gazeta de Transilvania” (12 martie 1838). Tot în anul acesta scoase și o mică revistă „Foaia literară”.

Ziarul și revista – mai ales ziarul – au fost organele de luptă politică și națională ale românilor din Ardeal, dar au fost într-o vreme și centrul de activitate al românilor din toate țările, au fost și un fel de simbol al unității de cultură.

În adevăr, între 1840-1848 cenzura fiind foarte severă în principatele dunărene și luând drept atacuri cele mai neînsemnate lucruri, cu greu puteau să-și dea la lumină poeziile și articolele Kogălniceanu, Alexandrescu, Alecsandri, Ion Ghica ș.a. Bariț le punea la dispoziție coloanele „Gazetei” sale și acolo ieșiră o sumă din bucățile literare de frunte din vremea aceea.

Tot în „Gazeta” publică Mureșeanu Răsunetul, devenit Marșul anului 1848.

Zilele revoluționare din 1848 chemară pe Bariț în primele rânduri ale luptă torilor și el trebui să lase pentru câtăva vreme conducerea gazetei. Silit să se ducă la Sibiu, fu nevoit să fugă, după ce orașul căzu în mâna ungurilor și veni în Țara Românească. Aci fu arestat de armata rusească; apoi pribegi în Bucovina, unde un amic, unul dintre Hurmuzăchești, reuși să-l scape și-l ținu la moșia sa câtăva vreme.

Dar Transilvania ajunge în mâna Austriei. Bariț, natural, dobândi voie de a re începe foaia sa. Acum însă cenzura era severă și pentru un lucru de nimic, foaia se suspendă pe 6 luni, în 1850.

Bariț însă în toate ocaziile propovăduia că românii trebuie să se îndeletnicească și cu chestiunile economice și să nu lase numai pe străini să se folosească de industrie și comerț. Ideile sale aflară răsunet, și negustorii din Brașov întemeiară în 1852 o socie tate care deschise o fabrică de hârtie la Zărnești și chemă pe Bariț să o conducă. Și a condus-o aproape 20 de ani.

Dar ocupația aceasta nu l-a absorbit cu totul: luptele politice și chestiunile cul turale l-au găsit oricând gata de lucru. Astfel, în 1860, el ascultă chemarea lui Șaguna, care voia să întemeieze Asociațiunea Transilvană pentru cultură și literatură și redactă statutele acestei societăți care trăiește și lucrează până azi.

Luând parte la luptele politice dintre anii 1861-66, a fost ales de două ori deputat în camera imperială.

În 1866 a fost numit membru al Societății Academice din București, care avea să devie mai apoi Academia Română de azi.

Împrejurările politice se schimbă în anul 1867, căci încheindu-se pactul dualist între Ungaria și Austria, românii transilvăneni deveniră cetățeni ai noului stat și fură siliți a întreprinde o serie de lupte pentru apărarea drepturilor lor.

În aceste lupte Bariț a ocupat un loc de frunte. Director al ziarului „Observa torul” din Sibiu, a suferit mai multe procese politice; membru în comitetul partidului național român, el a redactat vestitul „memorial” din 1881 și a fost chiar președinte al comite tului între 1884-1887.

Restul vieții sale până la 1893 l-a umplut cu alte lupte pentru ai săi și pentru nația sa. A condus multă vreme revista „Asociației”, intitulată „Transilvania” (1861-1888); a dirijat școala de fete din Sibiu, fondată de asociație; a publicat cărți felurite, între care un dicționar german-român; în fine, a dat la lumină trei volume despre istoria Transilvaniei în ultimele 2 secole, în care sunt multe pagini din propria-i viață.

Asachi își mai aduce aminte de vechea lui îndeletnicire și scoate „Gazeta de Moldavia” în 1850-1857; dar aceasta este acum o foaie fără vreo înrâurire însemnată.

Foi tinere, date la lumină de forțe noi, vin să ia loc în fruntea publicațiilor de acest fel:

C.A. Rosetti începe în 1857 „Românul”; Vasile Boerescu în 1857 „Naționalul”; D. Bolintineanu în 1850 „Dâmbovița”.

Să nu uităm că și afară din țară unii exilați tipăreau ziare și reviste spre a face cunoscută ori a apăra cauza principatelor române și a mișcărilor democratice. Așa Bolliac la Brașov „Expatriatul” (1849) și la Paris „Republica Română” (1851), N. Bălcescu la Paris „România Viitoare” (1851), I. Heliade, tot la Paris, „Conservatorul” (1856).

Lupta națională din Moldova este ajutată câtva timp de o foaie susținută de familia Hurmuzachi în Cernăuți, intitulată „Bucovina”, 1849-1850.

Dacă ne ocupăm în special de literatură, trebuie să cităm în această vreme revista lui Alecsandri numită „România Literară”, care duce mai departe steagul mișcării începute prin „Propășirea” cu mai multă stăruință, dar cu trai aproape tot așa de scurt, căci e suspendată la finele anului.

În această vremelnică existență, revista a însemnat totuși un pas însemnat în mișcarea noastră literară. Aci Alecsandri a publicat multe poezii, cele scrise în timpul călătoriei sale în Spania și Maroc (O noapte la Alhambra, Șeguidila ș.a.) diferite articole în proză și poezii populare: tot aci apare și Sentinela română, prima poezie mare a lui Alecsandri. Dar nu numai Alecsandri, ci și alți mulți scriitori au dat articole interesante, precum Kogălniceanu, Costache Negri și Costache Negruzzi. Aici a debutat Al. Odobescu (cu Satira latină); aci Al. Russo a publicat cele mai prețioase scrieri ale sale: Cugetările, Amintirile și Cântarea României.*

Istoriografia e slab reprezentată în această vreme. D-abia dacă se pot cita 2-3 scrieri ca: Istoria Câmpulungului de C.D. Aricescu (1855), Istoria românilor din Dacia superioară, (Transilvania) de Al. Papiu Ilarian (1851-52) și Istoria ro mânilor în 3 volume de Aug. Treb. Laurian. Sunt scrise într-un spirit care continuă pe al școlii ardelene. E puțină critică; dar în schimb e mare entuziasm pentru ideea latinității. Această lipsă de spirit critic îndeamnă pe unii mai puțin scrupuloși să creadă că buna intenție patriotică poate scuza orice greșeală. În această vreme (1856) apăru cronica falsificată atribuită lui Huru.

Fapte importante pe acest teren nu sunt decât apariția primului volum al cronicilor moldovenești (1852) și darea la lumină a cronicii lui Șincai (1853).*

Călătoriile silite făcute de revoluționarii goniți de guvernul reacțiunii îi îndeamnă să-și noteze impresiile și avem câteva relații de călătorie, cum sunt ale lui Bolintineanu (Călătorii în Palestina și în Egipt 1856); Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria (1859). O asemenea scriere publică și G. Sion despre o excursie în Basarabia (1857).*

Chestiunile politice dau naștere în această epocă unei literaturi speciale. Heliade tipărește la Paris mai multe cărți prin care lămurește rostul mișcărilor românești din 1848. Despre amestecul Rusiei în viața politică a principatelor, vorbește în: Protectorat du Czar ou la Roumanie et la Russie (Paris 1850). Despre evenimentele din 1848 vor bește în Souvenirs et impressions d’un proscrit (Paris 1851) și în Memoire sur l’histoire de la régénération roumaine (Paris 1851).

În acesta va afla cineva amănunte prețioase despre mișcarea din 1848, va afla informațiuni indispensabile pentru biografia lui Heliade, dar în ce privește studiul însăși al evenimentelor va trebui să se servească de ele cu multă circumspecțiune, căci faptele sunt povestite cu parțialitate; am putea zice că multe pagini sunt numai o pledoarie pentru a justifica actele sale personale. E firesc, de altfel, să fie așa, întrucât ele sunt scrise în epoca în care se produsese și se hrănea zilnic o mare dușmănie între emigrați, care, împărțiți în două tabere, urmau între dânșii – în fața Europei – lupta pe care o începuseră împotriva dușmanilor țării.

În același fel sunt scrise și celelalte broșuri ale sale: Une Dacie cosaque et une Roumanie turcophile (Paris, 1854), Les turcs et les roumains (fără dată), în care susține alipirea românilor de Turcia pentru a se apăra de ruși care vor să-i subjuge.

Prețioasă este colecția de documente: Epistole și acte ale oamenilor mișcării din 1848 (Paris 1851), măcar că se oglindește numai activitatea sa și a amicilor săi, precum este memoriul dat de dânsul cabinetului din Londra.

O critică a tratatului din Paris publică el sub pseudonimul de Ion Prosdociu, în 1856; Descrierea Europei după tratatul din Paris.

Ion Ghica sub pseudonimul Chainoi, publică în 1853 la Paris o broșură Dernière occupation des principautés danubiennes. E vorba de ocupația rusească din acel an care se sfârși numai cu începerea războiului Crimeei și care aduse mari tulburări în ambele principate, făcând pe Barbu Știrbei și pe Grigore Ghica să-și părăsească tro nurile și să lase țările în voia năvălitorilor. Pe lângă discuția faptelor politice, Ghica dă aici informațiuni și date statistice asupra stării financiare, culturale și economice a țărilor române.*

În această vreme se poate pune începutul cultivării literaturii poporane. Acum folclorul începe a se organiza.

Pe de o parte avem colecția lui Alecsandri de balade (Iași, 1853, 1855), broșurile neobositului Anton Pann: Spitalul amorului (1850), Archir și Anadam (1850), O șezătoare la țară (1851), Cântătorul beției (1852), Triumful beției (1852), Nastra tion Hogea (1853) etc. și alte câteva încercări de culegeri: Oprea Dumitrescu, (1858), Cristu Ioanin (1858), între care este și primul volum al lui At. Marian Marinescu (Balade, Pesta, 1859).

Pe de alta, avem articole despre aceste producțiuni datorite și lui Alecsandri și lui Alecu Russo.

Alecu Russo (1817?-1859) a fost român din Basarabia. În această provincie s-a născut, dar și el și familia sa au trecut în Moldova pe la 1828.

Numele adevărat al familiei ar fi fost Donici, iar Rusu (devenit apoi Russo) era o poreclă.

Russo a studiat în Elveția, apoi, venind în țară, a luat parte la mișcarea tinerimii în 1848, ceea ce l-a silit să se expatrieze pentru câtva timp. În vremea acestui exil călători și prin Transilvania, unde fierbea revoluțiunea. Închis la Cluj de către unguri, a scăpat de moarte ca prin minune.

Întors în țară el a practicat avocatura; a publicat câteva articole prin reviste, dar a dus în genere o viață retrasă și modestă. Se pare că a fost director al ministerului lucrărilor publice în timpul cârmuirii lui Vogoride.

Scrierile sale s-au adunat de prin reviste și s-au publicat de d-l P. Haneș în Editura Academiei Române (1903).

Russo a fost multă vreme foarte puțin cunoscut, mai ales în lumea scriitoare și cititoare de dincoace de Milcov, mai ales pentru că a publicat puțin și numai articole în reviste și adesea semnate cu pseudonime. Astăzi, când se cunosc, probabil, toate operele lui, putem zice că merită a fi cunoscut.

Russo a scris mai multe articole critice și câteva compuneri literare, dintre care multe în franțuzește. Între acestea din urmă este și Cântarea României, o mică poemă în proză, având ca subiect istoria poporului român.

Poema aceasta a apărut în 1850 în „România viitoare” fără nume de autor, ci numai cu introducerea semnată de Bălcescu, în care spune că a fost găsită într-o mă năstire în anul 1845 și că n-a putut afla nici când, nici cine a compus-o. Bănuiește că ar fi scris-o un călugăr de la 1830. În 1855 a apărut din nou în „România literară” cu oarecare schimbări. Alecsandri a declarat într-un articol din „Revista română” (1863) că Russo a scris-o în franțuzește, iar N. Bălcescu a tradus-o în românește. După aceea s-a publicat împreună cu Istoria lui Bălcescu în ediția lui Odobescu (1878) și în anii din urmă a avut ediții separate sub numele lui Russo. Studii asupră-i s-au publicat de d-l P. Haneș în 1900.

Alecsandri îl consideră că e „spirit ager și cultivat”, dar regretă că „scria mai bucuros în franțuzește”. În adevăr atât poema de care vorbim cât și alte bucăți, ca Piatra teiului – Iașii și locuitorii lor în 1840 – Soveja și altele s-au redactat în tâi în limba franceză.

Scrierile lui Russo se pot împărți în două grupe: povestiri și critice. Povestirile cuprind amintiri, din copilărie, din tinerețe, precum și relații de călătorie. Între acestea e povestită și șederea lui silită la Soveja. Sunt scrise cu duioșie și dovedesc un talent real; dar, în cele românești, stilul e împestrițat cu prea multe provincialisme.

Cugetările sunt critici care privesc starea socială și literară. Plângerea sa de căpetenie este că epoca de prefacere în care se aflau țările românești la 1850 a rupt cu desăvârșire legăturile cu trecutul: „hainele, năravurile, pământul au luat prefacere, până și limba, până și numele!… Nimic nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul!”; lite ratura cea nouă o vede el suferind de aceeași boală, pe care o numește pedantism. Prin aceasta înțelege, ca fond, împrumutarea ideilor străine și imitarea operelor străine, iar ca formă scrierea într-o limbă cu totul artificială. De aceea găsește că mai nici o scriere din câte apăruse până atunci (1855): „nu posedă condițiile unei scrieri nemu ritoare” și că adevărata literatură românească este literatura poporană. De aceea duce război mare împotriva sistemelor ortografice și lingvistice ale lui Heliade și ale Ardelenilor și împotriva adepților acestora din Moldova, trimițându-i pe toți să citească cronicile pentru a învăța să scrie românește.

Se poate zice că, prin activitatea pe acest teren a lui Russo și a tovarășilor săi, începe acest gen al criticei să se întemeieze în literatura noastră.

Între acești tovarăși este și Mihail Kogălniceanu.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891) învăță mai întâi în casa părintească și într-un pension francez din Iași. În 1834 plecă cu fiii domnitorului Mihail Sturdza la Lunéville (Franța) și apoi la Berlin, unde făcu studii serioase. Fiind încă la studii scrise un articol despre limba și literatura română într-o revistă germană și două lucrări istorice în limba franceză; despre țigani și Istoria Valahiei, Moldovei și a valahilor de peste Dunăre. În 1838 se întoarce în țară, iar în 1840 întemeie revista „Dacia literară” și „Arhiva românească”. În 1843 fu numit profesor de istorie la Academia Mihăileană și deschise cursul său prin acea cuvântare care a rămas clasică. În aceeași vreme scoase împreună cu Ion Ghica, V. Alecsandri și Costache Negruzzi revista „Propășirea”, care ștergân du-i-se de cenzură titlul, a rămas numai cu numele de „Foaie științifică și literară”.

Luă parte la mișcarea din 1848, năbușită de Mihail Sturdza și publică Dorințele partidei naționale din Moldova.

După aceea se ocupă de literatură: în 1872 apar cronicile Moldovei; în 1854, „Album istoric și literar”; în 1855, colaborează la „România literară”, dar îndată intră cu putere în mișcarea politică redactând „Steaua Dunării” (1855-1860).

În propaganda pentru unirea țărilor, el joacă rol de căpetenie, ca jurnalist și ca deputat în divanul ad-hoc. Prin stăruințele lui, partida națională dobândește casarea primelor alegeri și adunarea unui nou divan trimis de o alegere nouă și partizan al unirii. Lucră apoi pentru unirea definitivă a țărilor sub Cuza.

În timpul acestui domnitor, el ca prim-ministru, își leagă numele de marele act al înproprietăririi țăranilor.

Sub domnia lui Carol I, luă parte la toate actele principale ale vieții noastre politice; iar momentul cel mai însemnat din această parte a activității sale este în vremea războiului din 1877-78 și în vremea Congresului din Berlin. Era atunci ministru de Externe și fu trimis ca delegat al României împreună cu Ion. C. Brătianu. Amândoi se prezentară și susținură drepturile statului nostru în fața congresului.

Membru al Academiei din 1868, Kogălniceanu se ocupă cu studiul istoriei de câte ori trebile țării îi dădeau răgaz și câteva luni înainte de a muri, citi cu ocazia jubi leului Academiei o interesantă lucrare despre libertatea țiganilor, împroprietărirea țăranilor și alte chestii la a căror rezolvare contribuise ca om politic.

Kogălniceanu a dat cea mai mare parte a vieții lui politicei și oratoriei; totuși și în mișcarea literară el a avut – în anumite momente – un rol însemnat.

Am văzut că, încă de tânăr, a atras atenția lumii științifice străine asupra poporului nostru, asupra limbii românești și asupra puținelor produceri ce ieșise la iveală în literatura română. Lucrarea aceasta s-a retipărit împreună cu traducerea în românește de către fiul său Vasile, în 1895. Întors în țară, toată vremea dintre 1838 și 1856 el și-a dat-o mai mult literaturii. A publicat piese de teatru prelucrate sau traduse (Două femei împotriva unui bărbat, 1840; Orbul fericit, 1840) și nuvele (Iluzii pierdute 1841). A fost mai ales istoric și critic literar.

Critica lui urmărea dezvoltarea producțiunilor românești în spirit românesc, prin înlăturarea traducerilor și imitațiunilor după străini. Astfel în prefața pe care o scrie pentru volumul de poezii al prietenului său Hrisoverghi (1843) el osândește poeziile care se publicau în vremea aceea de către Asachi și alții, pentru că în ele se găseau numai imitațiuni după autori străini și o lipsă totală de spirit românesc. El a fost cu Alecsandri și cu Const. Negruzzi, un factor de căpetenie în activitatea culturală din epoca 1838-1848. În această epocă a editat în curs de mai mulți ani (1843 și urm.) un Almanah de învățătură și petrecere, publicând și el articole interesante și foarte variate, dând și articole prețioase de ale lui Alecsandri, Negruzzi, Donici.

Pentru istoriografia noastră rolul său e și mai important fiindcă a cerut chiar la deschiderea cursului său o metodă cât mai serioasă, arătând exigerațiunile istoricilor ardeleni. Publicarea letopisețelor și documentelor din „Arhiva” a însemnat un pas mare în dezvoltarea cercetărilor istorice.

Despre viața lui Kogălniceanu a scris A. Xenopol un studiu, pe care l-a citit ca discurs de recepție în Academie în 1895.

b) 1860-1870[modifică]

În acest deceniu poezia românească se concentrează în Vasile Alecsandri, dar și el dă la lumină acum foarte puține lucruri noi, care figurează în a doua ediție (1863) a primei sale colecții de poezii Doine, Lăcrămioare, Mărgăritărele și Suvenire. Tot acum adună într-un volum poeziile populare publicate în reviste sau în broșuri. Primii șase ani sunt pentru Alecsandri o epocă de sterilitate; dar este epoca în care reputația acestuia crește și mai mult pentru că nu se ridică nici un alt poet până la înălțimea lui și pentru că toate aprecierile ce se fac asupră-i sunt numai elogii.

În adevăr, ca nume de poet cunoscut avem în acest timp pe Bolintineanu; dar acesta nu dă nimic nou, ci se mărginește a-și retipări sub diferite titluri producții vechi, scoțând uneori din uitare chiar poezii din tinerețe (Buc. 1870), care nu sunt menite a-i crește valoarea de poet. Așa sunt: Legende noi (Buc., 1862), Poezii (1865), Plângerile României (1870). Nouă este numai Traianida (1869), pornită din bune inten țiuni, de sigur, dar fără însușiri de poemă epică. Noi sunt și colecțiile de satire: Nemesis (1861) și Eumenidele (1866), dar nici acestea nu sunt de o valoare deo sebită. Ele erau cerute de lupta politică pe care o ducea autorul, care avea să ajungă tocmai acum ministru în marele guvern al lui M. Kogălniceanu (1864).

De asemenea, colecția lui Grigore Alexandrescu nu cuprinde decât poezii vechi sau cel mult din deceniul precedent, dar nu din chiar acești din urmă ani.

Nu e mai fericit nici Heliade cu Tandalida sa (1860).

Scriitorii cunoscuți de mai înainte C.D. Aricescu cu Șoimii Carpaților 1860 și A. Peliom cu Traian în Dacia 1860; – Flori de Moldo-România, 1864 și chiar Cezar Bolliac cu Poezii umanitare 1866, nu sunt în stare să ajungă pe Alecsandri.

G. Sion apăru acum cu colecția sa de fabule (101 fabule, 1869) care deși mai bune decât ale lui G. Petrini (1869) sunt totuși inferioare acelor scrise de bătrânul Donici.

Și mai puțin putea să scadă pe Alecsandri colecția lui Andrei Mureșeanu (Brașov, 1862), a lui G. Tăutu (Iași, 1862) ori modeștii începători I.C. Fundescu (Flori de câmp, 1864); N. Georgescu (Poezii, Buc., 1867) ori aceia care vor da materie de critică glumeață lui Titu Maiorescu: Căpitan Candiano (Când n-aveam ce face, 1866). I. Grozescu (Poezii, Arad, 1869); I. Gănescu (Surâse și suspine, Craiova, 1869); I. Covaciu (Suvenirele mele, Buc., 1869); I.C. Drăgescu (Amorul și patria, Italia, 1870), C. Merișescu (Încercări poetice, 1869).

Începuturi serioase fac numai: Alexandru Depărățeanu, Haralamb Grandea, N. Nicoleanu, Petrino și B.P. Hasdeu.

Alexandru Depărățeanu (1835-1865) a studiat în țară și apoi la Paris, unde și-a însușit idei revoluționare. Amestecat în mișcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuși pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecție de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri și amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitație și de inspirație după maeștrii săi, mai ales francezi. Influența aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuințat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînțeles azi.

Noi îl cunoaștem numai puțin prin Vara la țară, poezie postumă; dar și aceasta suferă de aceleași defecte. Ar merita însă să fie citate și câteva din poeziile lui filozofice, cum sunt: Isuse, Pelegrinul, Nihil novi sub sole precum și bucățile mici, în formă epigramatică, din care una se poate cita aci: 

Erau trei sărmani: doi copii și-o mamă
Și pâine… un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două și dete pe rând
La fieștecare câte o părticea.
– Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ție ce-ți rămâne?
– Voi! răspunse ea. 

Despre Despărățeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.

Haralamb Grandea (1834-1897) a avut în această epocă un moment de succes literar. Prima lui colecție de poezii Preludii (1862) e recomandată publicului de către Sion, admiratorul și amicul lui Bolintineanu, pentru că și Grandea este elev al acestui poet. Cu a doua colecție Miozotis (1865), el se prezintă singur.

Activitatea sa poetică nu s-a putut însă susține și și-a sfârșit viața ca ziarist, fră mântat de nevoi și fără ca să-și mai aducă aminte cineva de izbânzile sale de odinioară.

Nicolae Nicoleanu (1833-1871) este desigur un talent cu totul superior, dar îi lipsește perfecțiunea de formă. Mai puțin artist în alcătuirea versului decât Depărățeanu, e tot așa de puțin băgător de seamă ca și acesta la alegerea cuvintelor. Neologismele strică adesea imaginile cele mai pline de viață și lipsa de plan în ordo narea ideilor îl face adesea obscur.

A dus viață modestă. Notițele biografice câte s-au publicat ne spun că a fost secretar al Arhivei statului și câtva timp director al liceului din Iași; dar sufletul său zbuciumat de patimi și de cugetări profunde, care îi rupseră echilibrul vieții, îl îndepărtă de la o carieră liniștită. Gazetar, publicist, poet, el a trăit suferind mult și a sfârșit nebun.

L-au socotit unii ca un precursor al lui Eminescu. Nu numai că viața lor se aseamănă în multe privințe, dar și Nicoleanu e un pesimist, care socotește epoca sa ca o decadență pentru poporul român, care n-are speranță într-o zi mai bună, care înșelat în amorul său, blestemă pe femeia care i-a vărsat în pieptu-i „jalea suferinței și a durerii învățătură”.

Progresul material al societății îl supără, ca și pe Eminescu care blestema drumul de fier fiindcă alungă cântecele din sate. Trecând prin București, Nicoleanu vede orașul: 

Cu palaturi daurite,
Cu biserici numeroase și cu ziduri învechite,
Ce săltau odinioară d-a vitejilor cântare,
Dar pe unde azi curajul și virtutea gânditoare
Se dă-n lături ca să treacă curtezana amețită,
Vanitatea insolentă și prostia daurită. 

Precum Vlahuță zice despre Eminescu: 

De-ar fi fost lăsat în lume
Să treci ca orice om de rând…
… Fără de păsare
Ar fi privit atunci la toate
Mizeriile în care lumea
Ursita-i pururea să-nnoate 

tot așa Nicoleanu zice despre sine: 

Dacă din ceruri mi s-ar fi dat
Altă chemare sau altă fire,
Un suflet rece, ne-nduplecat,
Privind la toate cu nesimțire,
Mi-aș duce păsul făr’ să gândesc
Că mai sunt oameni ce pătimesc…

Dimitrie Petrino (1846-1879)era de fel din Basarabia, dar, înrudit cu familia Hurmuzachi, trecu cu părinții săi în Bucovina. G. Sion, care l-a cunoscut de aproape, dă o sumă de amănunte despre viața lui. Din aceasta se vede că n-a făcut studii siste matice, dar că a fost doritor de învățătură și s-a instruit singur, când i-au lăsat răgaz petrecerile tinerești. Moștenitor al unei averi de peste un milion de la un unchi, el a risipit-o în scurtă vreme, și a ajuns după multe peregrinații, în Iași, în anul 1875. Aci a dobândit funcțiunea de director al bibliotecii statului și a fost profesor la universitate. Numele său era cunoscut. Publicase două volume de poezii: Flori de mormânt (1869), închinate tinerei sale soții, moartă după un an de căsătorie și Lumini și umbre (1870), ambele primite cu multă bunăvoință de critica „Convorbirilor literare”.

Purtarea sa în Iași fiind cam dezordonată și sănătatea cam șubredă din cauza vieții neregulate ce dusese, fu silit să vie în București, unde își află sfârșitul pe un pat din spitalul Brâncovenesc.

Cu toate că poeziile sale denotă oarecare talent, el nu se putu impune, nici prin volumele ce publicase în Moldova, nici prin poema Raul (1875) dedicată lui Alecsandri pe care-l numește poet-rege, imitând expresia din Epigonii lui Eminescu.

Hasdeu, amestecat în luptele politice, deputat, dă la lumină o satiră politică sângeroasă intitulată Odă la boieri (1869) îndreptată împotriva partidului conservator din acel timp: 

Ca lacoma omidă ce-și caută o pradă
Pe fragede mlădițe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcei copilițe,
Boierule! cinci veacuri, cinci veacuri și mai bine
Setos de dușmănie
Sugeai tu-n frunză sucul și sângele din vine
În blânda Românie. 

Așa începe și pe acest ton violent, amestecat câteodată cu expresii vulgare, continuă, arătând că vechii boieri nu sunt morți, că trebuiesc acum zdrobiți, însă nu cu „puști și bețe”, ci „să-i bați prin libertate!”.*

Alături cu poezia originală stă romanul și nuvela.

Ele se prezintă în condițiuni mai slabe, căci afară de cele două bucăți prin care Al.Odobescu își începe cariera literară (Mihai-Vodă și Doamna Chiajna, 1860), nu se mai pot cita decât trei nuvele: una a lui Hasdeu (Micuța, 1864), care prin pasagiile-i licențioase a atras autorului destituirea din postul de profesor, alta a lui N.D. Popescu (Radu cel frumos, 1864) a treia a lui At.M. Marinescu (Petru Rareș, 1862, Sibiu).

Romane sunt ceva mai multe, dar majoritatea lor n-au avut calități care să le mențină. Astfel s-au uitat cu totul cele scrise de C.D. Aricescu (Misterele căsătoriei, 1862), de G. Baronzi (Misterele Bucureștilor, 1863-1865), de A. Pelimon (Catas trofa boierilor, 1862) și de abia două din toată lista bibliografică a celor zece ani se citesc azi: Elena de Bolintineanu (1862) și Ciocoii vechi și noi de Filimon (1863).

Despre acesta din urmă se impune a spune câteva rânduri.

Nicolae Filimon (1819-1865) a avut norocul să-și găsească de biograf pe Ion Ghica.

Din însemnările acestuia știm că a învățat carte la dascălii de felul lui Chiosea și apoi a învățat muzica bisericească și a fost cântăreț pe la biserici. Om vesel, iubitor de petreceri cam grosolane, el își vedea însă serios de slujba sa de la arhivele statului și în cât timp mai avea liber scria. Au rămas de la el două romane: unul scurt, mai mult nuvelă, necunoscut azi Slujnicarii (1861; ed. nouă f.d.) și Ciocoii vechi și noi. În acesta, în care nu se realizează decât prima parte a titlului, el nu se deosebește printr-un stil literar ce s-ar putea da ca model, nici printr-o analiză fină a caracterelor, dar este un interesant izvor pentru studiul moravurilor din acea epocă. Sfârșitul epocei fanariote, pe care a putut-o cunoaște și din cercetări personale și din mărturisirile oamenilor ce trăiau atunci, este înfățișat cu o mare putere de evocare, care îi asigură o viață trainică în literatura noastră.*

Literatura dramatică nu este în mare progres.

Tot Alecsandri este autorul de frunte în această vreme, căci acum se joacă și din piesele vechi și cele din 1863: Rusaliile, Sgârcitul risipitor și Lipitorile satului.

Cea dintâi e o comedie cu o intrigă prea simplă, aproape naivă, și amestecată cu aluzii politice și cu atacuri contra filologilor pe care îi numea el „stricători de limbă”. A doua este o dramă cu oarecare pretenții, dar fără însușiri deosebite. Ambele au dispărut cu totul din repertoriu. Cea de-a treia însă, în care se arată ca lipitori arendașul grec și cârciumarul evreu, are o concepție mai clară și câteva tipuri mai bine carac terizate, de aceea înfruntă și astăzi focul rampei.

Cel mai fecund este însă Bolintineanu, de la care avem 10 piese: Mihai-Viteazul condamnat la moarte – Ștefan-Vodă cel berbant (1867), Ștefan George Vodă – Alexandru Lăpușneanu, – După bătălia de la Călugăreni, – Mărirea și uci derea lui Mihai, – Despot-Vodă, Mihnea care-și taie boierii, – Postelnicul Constantin Cantacuzino, – Brâncovenii și Cantacuzinii (1868).

Lucrările acestea nu s-au reprezentat, afară de una. Așa cel puțin rezultă din studiul publicat de D. Olănescu (Teatrul la români, 1898).

Dintre cei vechi mai aflăm pe George Asachi cu o melodramă „Voichița” și o dramă Turnul lui But (1863) și pe G. Sion cu o comedie Influența morală (1869).

Sunt și câțiva debutanți. E.A. Depărățeanu cu Grigore Vodă (1864).

Lucrarea aceasta a fost primită la apariția ei cu bunăvoință de unii critici. Dramă în 5 acte în versuri, cu subiect național, scrisă în versuri curgătoare, deși cu aceleași de fecte ca și poeziile lui Depărățeanu, ea era interesantă din multe puncte de vedere. Ideea fundamentală este că domnitorul Moldovei e ucis de imbrohorul turcesc din pricina intrigilor unor boieri, care nu puteau să ierte lui Ghica hrisovul prin care da oarecare înlesniri țăranilor și mai mărginea din privilegiile boierilor. Și țara rămâne indiferentă: 

Așa ai plătit
Moldovo, la cei ce te-au iubit. 

Ar fi interesant să se vadă ce efect ar avea acum pe scenă; nu credem însă că va avea succes deosebit, căci unitatea de acțiune suferă și stilul e adesea vulgar.

E.V.A. Urechia cu comedia La Eliza (1869).

E în fine, Hasdeu cu Răzvan și Vidra (1867).

Piesa lui Hasdeu, viu criticată la apariția ei de P.P. Carp, are totuși, pe lângă defecte serioase și calități importante care fac cu putință reprezentarea ei în zilele noastre nu ca o simplă curiozitate, ci cu succes real.

Nu ne putem însă aștepta la o dezvoltare însemnată a genului dramatic, fiindcă teatrul în această vreme trăia cu mari greutăți în ambele centre culturale românești.

În București, după ce Millo avusese în antrepriză teatrul național (1855-59) și rămăsese dator – ne spune d-l C. Olănescu – 700 galbeni, guvernul roagă pe C.A.Rosetti să ia direcția teatrului în iunie 1859, dar nici el n-a putut să-i asigure o stare mai înfloritoare și peste un an a părăsit însărcinarea aceasta. De atunci fu o adevărată criză, o lipsă absolută de direcție, iar publicul era chemat numai la reprezentații ale trupelor străine sau la piese traduse mai mult rău decât bine din cele cu succes la Paris. Zadarnic încearcă Millo, din îndemnul ministrului Costaforu, să aducă o schim bare în această stare de lucruri. Tot așa de nefericit fu și Dimitriade care avut și el pentru scurt timp conducerea teatrului. Mai târziu, din inițiativa lui Dimitrie Gusti ca ministru, teatrul din București trecu sub administrația ministerului instrucției (25 aug. 1866). Cel dintâi director fu Simion Mihălescu. Curând se institui și o comisie alcătuită din Heliade, Kogălniceanu, Bolintineanu, V.A. Ureche, cunoscuți prin scrierile lor, C.Stăncescu, tânăr pictor, iubitor de artă și Costache Bălăcescu, satiricul care făcuse în vremuri câteva piese de teatru. Acest din urmă fu însărcinat cu direcția teatrului.

Cu schimbări de director și de comitet, teatrul a dus-o așa, când mai rău, când mai bine, până la 1877, când Ion Ghica, fiind director a reușit să facă a se vota legea de organizare, care a ținut până la 1910.

În Iași teatrul se puse sub conducerea primăriei, se administră, când de câte o persoană anume însemnată, când de un comitet. Succesul general nu i-a fost însă mai fericit, hrănindu-se tot cu piese traduse și adesea din cele cu subiecte și titluri de reclamă și cu pasagii în care morala este uitată cu desăvârșire.*

Literatura poporană face un mic pas mai departe, căci afară de broșurile lui Alecsandri (Doine, 1862 – Balade, 1863), mai avem de notat colecția lui Miron Pompiliu (Balade, Iași, 1870) și a lui I. Pop (Cântece haiducești, Bârlad, 1870).

Tot acum, în 1866, Alecsandri adună într-un volum toate poeziile sale po porane. În prima parte așează baladele, în a doua doinele și horele. Poetul dăruiește azilului de orfane colecția sa de poezii din gura poporului și zice în dedicația către Doamna Elena:

„Ele cuprind glasurile intime ale sufletului său și merită a fi unite cu glasurile de recunoștință și de binecuvântare ce răsună împrejurul numelui înălțimei Voastre. Ele sunt copii găsiți ai geniului românesc și dar au dreptul a se bucura de îmbrățișarea înaltei Protectoare a Azilului Elena”.

Aci figurează poeziile care au rămas până azi cele mai cunoscute, chiar dacă s-au aflat alte variante adesea mai interesante din unele puncte de vedere: Miorița, Mihu Copilul, Toma Alimoș, Român Grue Grozavanul, Mogoș Vornicul, Con stantin Brâncoveanu.

Precum prima ediție a baladelor provocase un articol entuziast al scriitoarei Dora d’Istria, pseudonimul d-nei Elena Ghica, publicat în „Revue des deux mondes” sub titlul: La nationalité roumaine d’aprés les chantes populaires (1859), tot asemenea colecția completă provoacă numeroase studii și dări de seamă, publicate de T. Maiorescu („Convorbiri literare” 1867 pag. 301), de Vârnav Liteanu („Conv. lit. VI, pag. 405).

În capitolul privitor la diferite colecții de poezii populare am amintit acuzația ce s-a adus lui Alecsandri că „a falsificat” producțiile poporului. Am spus acolo că nu poate fi vorba de falsificare, căci însuși culegătorul zice că le-a întocmit. Adăugăm aici că acuzația a fost formulată întâi de d-l Schwartzfeld și în „Contemporanul” (1887) și în broșuri, zicând că Alecsandri a introdus mai ales pasagii contra evreilor și numindu-l chiar „meșterul drege strică”. Chestiunea a fost discutată de mulți publi ciști; vom aminti, ca mai recentă cercetarea d-lui Iorga, (Ist. liter. rom. în sec. XIX, vol. III, pag. 152), care susține că Alecsandri a schimbat forma cântecului popular precum și fondul de sentimente al cântecelor, iar uneori a „făurit de la un capăt până la altul”, poezii pe care le-a atribuit poporului, cum este Movila lui Burcel.*

Traduceri sunt numeroase în această vreme, dar nu așa de numeroase ca în prima parte a acestei epoci. E de notat că apar în românește scrieri din capodoperele literaturii universale. Literatura franceză se înfățișează cu Mizerabilii de V. Hugo (trad. Bolintineanu, Zane și Costiescu, Buc., 1863-65), cu un roman al lui Al. Dumas (Mâna de mort, 1869) și cu Discursul asupra stilului al lui Buffon (trad. C. Boteanu, 1870). Mai multe lucrări sunt din literatura germană, din Goethe (Faust trad. N. Scheletti, 1862, – Ifigenia din Taurida, I. Pușcariu, 1862, și din Schiller Moartea lui Walen stein anonim, 1864, – Clopotul de A. Stern, 1869).

Tot cu un autor german (canonicul Schmidt), însă după traducere franceză, începe I.M. Râureanu seria de povestiri pentru tinerime: Emigranții la Brazilia, Privighetoarea (1867).

Acum apare ca traducător P.P. Carp, care ne dă – probabil, direct de pe ori ginal- Machbeth (1864) și Othello (1868) ale lui Shakespeare.

Avem și o traducere din italienește de V.A. Urechia, dar trebuie să însemnăm și cele din limbile clasice făcute de-a-dreptul de pe original: Retragerea celor 10 mii a lui Xenophon (1862) de D. Alexandrescu, Viața oamenilor iluștrii a lui Corneliu Nepos (1863) de A. Liviu, Lugoș, Germania a lui Tacit (1864) și Odele și epodele lui Horațiu (1867) ambele de Gavr. Munteanu. E păcat de munca acestor traducători, pentru că limba latinizată în care au scris traducerile lor le-a dat o viață foarte scurtă.*

Istoriografia, filologia și critica iau o dezvoltare însemnată în deceniul de care ne ocupăm.

Pentru istoriografie putem spune că înfățișează începutul luptei pentru a trece din faza narațiunii romantice la faza criticei istorice.

Broșurile lui Bolintineanu despre Mircea și Vlad Țepeș (1863), despre Mihai Viteazul (1863) și despre Traian (1869) sunt scrise fără control al datelor și faptelor. Mai interesante sunt povestirile sale de călătorie în Palestina (1862), în Macedonia (1863), în Asia Mică (1867).

Se vede însă acum o tendință pentru cercetări ale izvoarelor istorice. Bolliac face excursii arheologice (1869) și vizite pe la mănăstiri (1862-63), dar nu poate avea rezultate serioase din lipsa unei pregătiri personale pentru asemenea studii. Mai importante sunt publicațiile de izvoare. Între acestea notăm istoriile lui Dionisie Fotino și a fraților Tunusli, traduse de G. Sion (1860-1863) și cele trei volume ale lui Al. Papiu Ilarian Tezaur de monumente istorice (1862-1863-1864). Tot lui Papiu îi datorăm amănunțita biografie a lui George Șincai (1870).

Alexandru Papiu Ilarian (1823-1879) a învățat în Transilvania; a luat parte la mișcarea românilor din Ardeal în 1848, apoi s-a dus în Italia și a obținut doctoratul în drept la Padova. Întorcându-se de la studii, s-a stabilit pentru câtva timp la Iași, unde a fost profesor la facultatea juridică. De acolo a trecut la București unde a ocupat o înaltă funcțiune în magistratură, procuror la Curtea de Casație. În această calitate, a rostit (1866) un discurs la deschiderea anului judecătoresc tratând chestiunea responsa bilității ministeriale și arătând nevoia de a se vota o lege în care să se stabilească normele după care să se aplice principiul stabilit în Constituție în această privință.

Afară de scrierile citate mai sus, Papiu a publicat în mai multe limbi, în 1861, o broșură politică în care arată temeiurile pe care se bazează românii când susțin independența constituțională a Transilvaniei.

Mai presus decât toți însă strălucește acum B.P. Hasdeu care concentrează oarecum toată mișcarea istorică a timpului și care reprezintă chiar în opera sa cele două tendințe de care vorbeam. În Ion Vodă cel Cumplit, (1865), este povestitorul ro mantic, încântat de eroul și de subiectul său, doritor să provoace admirația cititorului prin comparații îndrăznețe și neașteptate și prin elogii scrise cu entuziasm și poate cu oarecare declamație. Cu „Arhiva istorică a României” (1864) arată drumul cel nou, arată cerința metodei științifice, care cere în primul rând să ai la îndemână izvoare cât mai numeroase și cât mai sigure.

Filologia este toată în mâna scriitorilor din Ardeal sau a ardelenilor stabiliți în principate. Între ei se bucură de un respect general canonicul Cipariu.

Timoteiu Cipariu (1805-1887) a studiat în Transilvania, a fost profesor la Blaj, unde era și canonic la catedrala greco-catolică. A fost părtaș al mișcării din 1848, când a redactat ziarul „Organul luminării” (1847) și a fost ales membru în comitetul conducător.

El s-a îndeletnicit de timpuriu cu studiul ortografiei românești, publicând însă din 1841 o lucrare asupra ei. (Extract de ortografie cu litere latine), Blaj, și se poate zice că în toată viața chestiunea aceasta i-a fost preocuparea de căpetenie.

Problema fusese pusă de întemeietorii școalei latiniste: limba noastră fiind de origine latină, să se găsească chipul de a arăta aceasta atât prin alegerea cuvintelor cât și prin scrierea lor. Trebuia să se caute prototipurile cuvintelor românești, pentru a se da aplicația practică a principiilor. Această aplicațiune privea ortografia și vocabularul.

Și pentru una și pentru alta s-au înfățișat multe și felurite teorii. Toate au avut ca bază ideea că filologul poate și trebuie să potrivească limba vorbită și scrisă cu niște norme fixate de el. Prin urmare, din vocabularul românesc se vor înlătura cuvintele care nu sunt de origină latină, iar ortografia va înfățișa etimologia latină a cuvintelor.

Această idee, răspândită în secolul XVIII, când se credea că limba este o creațiune artificială a omului, s-a dovedit mai târziu a fi greșită. Astăzi rolul filologului se măr ginește la studierea limbii așa cum se prezintă și la găsirea legilor, după ce se în depli nesc diferitele fenomene lingvistice.

Latiniștii noștri au rămas însă în ideile secolului XVIII și diferitele sisteme ortografice și lingvistice ce au produs au înfățișat diferite păreri individuale. Cea mai însemnată se întrupează în sistemul lui Cipariu.

Căutând un punct fix, unde evoluțiunea limbii să fie desăvârșită și să înfățișeze forma care să rămână păstrată pentru totdeauna, Cipariu se opri la secolul XVI fiindcă cele mai vechi texte de limbă română sunt din acel timp.

Deși înlătură ideea că limba evoluează necontenit și niciodată nu se pot opri schimbările și nu se poate stabili forma care să rămână veșnică, totuși Cipariu, pentru a-și putea statornici teoria avea nevoie să cunoască vechea limbă românească și dialectele limbii românești, pentru că pe baza acestora își clădea construcțiunea, iar nu pe reconstituiri teoretice.

De aceea, oricât de curioasă se înfățișează ortografia lui Cipariu, valoarea lu cră rilor lui nu trebuie stabilită după aceasta. El studiază pentru prima dată înfățișarea limbii române în dialecte și monumente vechi (Blaj, 1854) publică prima colecție de extrase din vechile texte românești (Crestomație sau analecte literare, Blaj, 1858) și apoi o revistă de mare preț pentru cei ce se ocupă de studiul limbii și al trecutului nostru („Arhiva pentru filologie și istorie”, Blaj, 1867). Cercetările și publicațiile lui au făcut cu putință studiile de mai târziu; de aceea el a fost numit părintele filologiei române.

Dacă pe lângă aceasta ne gândim că Cipariu s-a ocupat și de istoria bisericii române (Acte și fragmente, 1855), că a publicat cărți de școală, că a fost în temeietorul „Asociațiunii transilvane”, ne explicăm de ce a fost ales între membrii fondatori ai Societății academice, de ce a fost primit la prima adunare a membrilor cu entuziasm, de ce s-a bucurat de un mare prestigiu în toate și în principatele române și peste munți.

Tot așa de importantă este și critica literară. Ea se dezvoltă în anii din urmă a deceniului de care vorbim, în revista „Convorbiri literare”.

Cea mai bogată manifestație culturală în acest deceniu o formează publicațiile periodice.

Calendare se tipăresc și acum, de Gh. Asachi în Iași, pe când în București ur mează cu ale sale librarul Gh. Ioanid și tipograful Wartha.

Ziaristica politică e reprezentată, în timpul lui Cuza, prin două foi care îl spri jinesc. „Dâmbovița” lui D. Bolintineanu și „Reforma” lui I.G. Valentineanu, „Națio nalul” lui Vasile Boerescu susține ideile conservatoare. Desigur însă că cei mai străluciți ziariști în acest timp sunt: C.A. Rosetti directorul „Românului”, Cezar Bolliac care scoate „Buciumul” și apoi „Trompeta Carpaților” și B.P. Hasdeu cu „Traian” și cu „Columna lui Traian”. Mai puțin importante sunt: „Opinia națională” a lui N.Orășeanu (1865), „Sentinela” lui Grigore Eliad (1868) și „Telegraful” lui P.Pencovici (1869).

Zane și Satmary încearcă acum o foaie ilustrată „Ilustrațiunea” (1860), pe care o onorează și Alecsandri cu câteva poezii ale sale.

Interesant de notat este marele număr de gazete umoristice: „Păcală” și „Scrân ciobul” ale lui Pantazi Ghica, „Nichipercea”, „Ghimpele”, „Asmodeu” ale lui N.Orășeanu. Între scriitorii noștri satirici desigur că Orășeanu are un mare succes. Tot așa de gustate sunt scrierile satirice ale lui Hasdeu, a cărui varietate de talent minuna pe cititori și-i stabili în curând reputația de cel mai de temut polemist. Hasdeu scoate singur „Aghiuță” (1863-64) și apoi, în unire cu Nicoleanu și Bujoreanu, „Satirul” (1866) în care scrie articole serioase.

Printre revistele literare întâlnim în acești ani publicații de acelea care fac epocă și în istoria noastră literară.

Heliade încearcă să redeștepte interesul pentru vechiul său „Curier”, tipărit într-o a doua ediție „Curierul de ambe sexe” (1862-64) și dând la iveală un nou „Curier român” (1859), dar nu mai găsește ecou în opinia publică.

Mai fericiți sunt George Sion cu „Revista Carpaților” (1860-61) și mai târziu Haralamb Grandea cu „Albina Pindului” (1868-70).

O publicație semioficială este „Instrucțiunea publică” (1859-61) a lui A.T.Laurian care era acum unul din factorii de căpetenie în organizarea și conducerea învățământului nostru. Ea publică pe lângă acte oficiale și articole literare și mai ales istorice. În 1865-68 va fi continuată de „Buletinul instrucțiunii publice”, sub redacția lui V.A. Urechia.

Nici una din aceste publicații nu are însă importanța „Revistei Române” pe care o dă la lumină Alexandru Odobescu (1861-1863).

Întemeietorii își propun să dea la lumină „rezultatele lucrărilor literare și ale speculațiunilor științifice ce pot grăbi progresul națiunii române”.

Revista are mai mult caracter științific decât literar; se publică studii de astronomie (I. Fălcoianu), de artă (D. Berindeiu), de economie politică (P.S. Aurelian), de științe naturale (Gr. Ștefănescu, Gr. Cobălcescu), de filologie (G. Munteanu). Aci apar studiile literare și istorice ale lui A. Odobescu (Poeții Văcărești, Câteva ore la Snagov, Cântecele poporane) și poezii și articole de V. Alecsandri. Critica literară o reprezintă Radu Ionescu.

Interesant e de notat că aci se tipăresc parte din Istoria lui Mihai de Bălcescu și romanul lui Filimon (Ciocoii vechi și noi).

În același timp se formează diferite centre de activitate literară și la românii din afară. În Brașov urmează Iacob Mureșeanu cu „Foaia pentru minte” (tot el e condu cătorul „Gazetei Transilvaniei” care apare și azi); – în Pesta Iosif Vulcan scoate „Familia”, în care debutează Eminescu; în Cernăuți iese „Foaia societății de cultură din Bucovina” (1865), onorată la început cu colaborarea activă a lui Alecsandri, dar acesta o părăsește în curând, din pricină că nu se învoia cu ortografia lui Pumnul, ai cărui elevi reprezentau atunci toată mișcarea literară în acea provincie.*

În acești ani, numai în Iași nu se arată nici o manifestație literară importantă. Ea se produce mai târziu prin societatea „Junimea” și prin revista „Convorbiri literare”.

În anul 1863 câțiva tineri, care își făcuse studiile în Germania, obișnuiau să se adune din când în când să-și schimbe impresiile asupra cărților citite de ei ori chiar să citească propriile lor scrieri. Între ei era și Titu Maiorescu, profesor și membru în comitetul de inspecție al școalelor. El obișnuia să țină prelegeri asupra unor chestii filozofice și reușise să atragă atenția cercurilor luminate din Iași.

În 1864 se asociară și alte persoane la aceste prelegeri, între care numărăm pe Vasile Pogor, pe Iacob Negruzzi. În același an s-au decis aceștia să formeze o societate literară pe care au botezat-o, după propunerea lui Teodor Rosetti, „Junimea”.

Viața intimă a acestei societăți se găsește povestită cu un talent deosebit și cu multă libertate de spirit de George Panu (Amintiri de la Junimea, Buc. 2 vol. 1908 și 1910). A scris pagini interesante, dar numai cu privire la începuturile acțiunii și Iacob Negruzzi. Asemenea N. Gane în Zile trăite (Iași 1903). O lucrare asupra întregii mișcări e publicată în limba franceză (La societé litteraire Junimea Paris 1906 de d-l B. Kanner).

Activitatea acestei societăți, care la început nu interesa decât un cerc restrâns de prieteni, a dobândit interes obștesc, când s-a decis să scoată o revistă literară.

Aceasta s-a întâmplat la 1 martie 1867. Adoptând formatul vechii reviste ieșene „România literară”, redactorul Iacob Negruzzi zice în precuvântarea sa:

„În mijlocul agitațiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mișcarea literară susținută înainte cu mult succes de foile literare atât de cunoscute și prețuite, a încetat… În Iași… s-a format o societate literară «Junimea…» Aceste elemente reclamă înființarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce și răspândi tot ce intră în cercul ocupațiunilor literare și științifice”.

Vom examina în capitolul de față activitatea acestei reviste până la 1870, când începe a concentra în juru-i o mare parte din mișcarea noastră literară.

Producția literară pe care o dă ea în primii trei ani este destul de slabă.

Ca poeți are o serie de debutanți, din care unii n-ajung niciodată să-și facă un nume pe calea aceasta: Mihail Cornea, care va deveni un mare avocat în București, Capșa, Pogor, Teodor Șerbănescu, N. Pruncu, S. Bodnărescu, în fine, Iacob Negruzzi și Nicolae Gane.

Ca nuveliști: N. Gane, Leon Negruzzi și Pop Florantin.

Un loc important ocupă traducerile din autorii străini. Ele se datoresc lui Ștefan Vârgolici care cunoștea bine literaturile romanice și lui N. Scheletti, militar, iubitor de literatură căruia i se datorește un mare număr de bucăți. El are însă adesea lipsă de claritate și în genere o slabă cunoștință de versificație și în special de ritm.

Din cauza lipsei de colaboratori, ei simt nevoia să se adreseze la scriitorii din altă generație și cu reputația stabilită. În adevăr, trăiau atunci, unul în Iași, altul la Mircești, doi din marii noștri scriitori: Cosache Negruzzi și Vasile Alecsandri. Numele lor era menit să dea oarecare strălucire tinerei grupări. Pe Negruzzi îl atrag și prin fiul său, conducătorul de fapt al foii, dar și prin Titu Maiorescu, pentru care bătrânul Negruzzi avea o considerație deosebită. Lucrul îl vedem notat în amintirile lui Iacob Negruzzi și într-o scrisoare din 1867 păstrată la Academie (mss. 3351). În aceasta Negruzzi spune lui T. Maiorescu că a „feștelit” hârtia, compunând bucata Flora română, dar nu îndrăznește să o dea până când acesta nu se va pronunța „de poate merita publicitatea”.

Pe Alecsandri îl vor fi atras legăturile cu Negruzzi și faptul că, supărat pe revista din Cernăuți, nu avea unde să-și publice poeziile, dar poate și faptul că T. Maiorescu publicase în 1866 o scriere despre limba română în care se arăta adversar al teoriilor lui Cipariu, pe care nu le împărtășea nici Alecsandri, chiar din vremea când trăia prietenul său Al. Russo, acela care scrisese în chiar revista lui Alecsandri („România literară”) articolele sale împotriva ardelenilor.

C. Negruzzi publică aci puține articole originale și câteva traduceri.

Alecsandri dă „Convorbirilor literare” câteva poezii lirice sau narative din cele mai slabe ale sale (Tânăra creolă, Calul Cardinalului Bathori), dar începe chiar din anul I seria de canțonete, care aveau de scop să înfățișeze tipuri caracteristice pentru viața socială a Țării Românești și care în epoca aceea de prefaceri dispăreau pe toată ziua. Astfel este: Stan Covrigarul, – Ion Păpușarul, – Surugiul. Teatrul îl preo cupă mult și-și aduce aminte de succesul comediilor sale. Voind a relua firul din trecut, el compune o canțonetă Chirița la Paris, care este un fel de urmare a celor două piese în care înfățișase pe vestita provincială în Iași și în provincia ei. Acum Chirița s-a întors din străinătate și povestește într-un monolog, întretăiat de cântece, impresiile călătoriei sale și isprăvile galante pe care le-a săvârșit în drumul de fier și în capitala Franței.

Asemenea, precum înainte de 1848 și în vremea luptelor pentru unire scrisese piese cu scop de a susține anume idei politice sau sociale, tot așa face acum prin comedia sa Drumul de fier (1868), prin care râde de prejudecățile ce se întâlneau în societatea românească împotriva acestui mijloc de civilizare.

Ceea ce este însă interesant de stabilit pentru istoria noastră literară este faptul că, în anul al 2-lea al „Convorbirilor”, începe Alecsandri seria Pastelurilor. Aceasta arată cât de nesecat era talentul lui Alecsandri, care după o activitate așa de îndelungată (1840-1868), găsește acum un gen nou în care apare întinerit.

În adevăr, chiar în anul al 2-lea al revistei apar 22 de bucăți de acest fel.

Sunt cele care arată diferitele aspecte ale anotimpurilor (Toamna, Iarna, Gerul, Sfârșitul iernii, Primăvara, Florile, Paștele) sunt cele care arată înde letnicirile vieții țărănești (Plugurile, Semănătorii, Secerișul, Vânătorii); sunt în fine poeziile pline de delicatețe „Rodica”, „Flori de nufăr”, precum și vestitul Con cert în care ne arată „floa rea oaspeților luncii” adunându-se ca să asculte pe „dulcea privighetoare”. 

Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită,
Sub o pânză de lumină, lunca pare adormită… 

Se știe că vorba pastel însemnează o procedare de pictură; zugrăvirea cu creioane colorate. Prin metonimie se dă același nume și tabloului zugrăvit prin această proce dare și creioanelor întrebuințate. De aci se înțelege că nu e greu să-i dai unei poezii care are intenția să zugrăvească, adică unei poezii descriptive.

Cred că Alecsandri l-a întrebuințat întâi în literatura noastră în acest sens.

Deși genul acesta era socotit inferior de către membrii „Junimii” – e mărturisirea lui G. Panu – ei totuși, din respect pentru Alecsandri, nu numai că-i publicară paste lurile, dar T. Maiorescu declară că sunt cele mai frumoase din toate scrie rile poetului.

Oricare ar fi valoarea poeziilor lui Alecsandri nu prin aceasta apar „Convorbirile literare” cu o notă nouă, ci prin articolele de critică ale lui Titu Maiorescu.

Studiul său asupra poeziei române este mai mult o lucrare didactică, dar pe lângă partea teoretică se află aplicațiuni la literatura română din care se iau exemple și pentru însușirile bune ale poeziei și mai ales, pentru defectele ei. Dacă, cum zice G. Panu, lucrarea aceasta nu este „O operă mare” luată în total, are însă pasagii care și azi se pot citi cu înțeles, cum este cel despre comparație ca element poetic și cel despre epitete. Toată dezvoltarea aceasta servă însă autorului ca să ajungă la concluzia că majoritatea poeților români nu merită acest nume, că producțiile lor arată o fantezie seacă de ima gini și o inimă goală de simțiri.

De aceea va critica (în Observări polemice, 1869) cu asprime cele 6 volume ale lui Aron Pumnul, în care acesta publică bucăți alese din autorii români. E drept că Pumnul pune modelele sale nu numai fără discernământ, dar cu aprecieeri elogioase exagerate.

Aron Pumnul (1818-1866) fără a fi scriitor de talent, fără a fi critic, a avut totuși un mare rol în mișcarea culturală a românilor din Bucovina. Ca profesor, era foarte iubit de elevi; ca autor, era foarte respectat de compatrioții săi. Numele lui a rămas însă legat de teoria lingvistică pe care am putea-o numi analogistă și după care căuta să dea limbii noastre nu numai o ortografie practică, dar și o înfățișare teoretică, înte meiată pe oarecare principii de analogie. Teoria lui a fost, pe vremuri, foarte răspândită și în Moldova, unde se găseau elevi de ai lui ca profesori prin diferite gimnazii. În partea cealaltă a țării a fost mai puțin răspândită, deși a avut un urmaș foarte învățat și foarte stăruitor, pe Irimia Circa (Gramatică – 1878). Glumele din atacurile lui Alecsandri și ale altora au dat lovituri mortale acestei teorii, făcând-o ridicolă, așa că marele public nu mai știe azi despre Pumnul altceva decât că scria cu ciune și nu mește pe partizanii săi ciuniști.

Cu aceeași violență combate T. Maiorescu (1868) și ideile lui Simion Bărnuț din cartea intitulată Dreptul public al românilor.

E nevoie să spunem aci un cuvânt despre autor.

Simion Bărnuț (1808-1864) a avut mai mult temperament de orator decât de scriitor, de aceea după lucrările sale nu poți să-ți explici admirațiunea ce aveau pentru dânsul cei ce-l cunoșteau de aproape. G. Panu ne spune undeva în Amintirile sale că avea reputația de a fi peste măsură de învățat și exercita un prestigiu așa de mare încât se considera că e lucru extraordinar și de mare cinste să te poți apropia de dânsul.

Viața lui fusese foarte agitată. După ce învățase teologia la Blaj și se făcuse preot și profesor, fu silit să părăsească această carieră și să devină iar student la o vârstă înaintată. Mișcarea din 1848 îl află în această situație la Sibiu; dar el știu să-și facă evidente calitățile sale sufletești, astfel că deveni un factor de căpetenie între români în acele momente critice. A lui este publicația anonimă care s-a răspândit în manuscris la 25 martie 1848 (când s-a făcut o adunare preliminară la Sibiu) și care oprea pe ro mâni de a se uni cu ungurii dacă nu se vor discuta cu ei „ca națiune liberă cu națiune liberă, căci și republica nu este decât un despotism afurisit fără naționalitate”. Tot el rosti acel frumos discurs în catedrala din Blaj în preziua adunării d la 3 mai din Câmpia Libertății. Discursul acesta a ajuns astăzi foarte răspândit. Deși are multe scăderi, mai ales în privința compoziției, cuprinde însă pasagii minunate care vibrează de o caldă iubire de patrie.

După revoluție Bărnuț se duse în Italia, de unde veni doctor în drept și astfel ajunse în 1855 profesor în Iași, întâi la gimnaziu și apoi la facultatea juridică.

Oricât de curioase să-i fi fost opiniile, el le susținea cu atâta convingere și stăruință încât reușea să facă din elevii săi nu numai niște adepți, dar niște apărători fanatici.

După moartea lui acești elevi începură a-i publica manuscrisele și astfel apărură: Dereptul public al românilor (1867), Dereptul naturale privat (1868), Dreptu naturale public, (1870), Pedagogia (1870), Psihologia empirică, Logica (1871).

Împotriva primului volum scrie deci T. Maiorescu critica sa, ridiculizându-i ortografia (Bărnuț are ortografie apropiată în unele puncte de etimologismul lui Cipariu, în altele de analogismul lui Pumnu) și insistând asupra consecințelor care se par a rezulta din ideile fostului profesor de drept de la facultatea din Iași. Bărnuț ar fi deci în contra creștinismului și pentru cultul păgân, în contra proprietății funciare actuale și pentru o împărțire egală a pământului între locuitori, în contra domnului străin și pentru o republică națională. E adevărat că în unele puncte concluziile criticului forțează întrucâtva argumentarea autorului, dar în altele ideile lui Bărnuț apar cu totul greșite și deci combaterea lor e foarte îndreptățită.

Cel mai însemnat articol al lui T. Maiorescu din epoca de care vorbim este cel intitulat În contra direcției de azi în cultura română (1868) în care se formulează punctele care vor alcătui pentru multă vreme crezul celor grupați la „Junimea” sau măcar al unora dintre ei.

Vom da aci un mic rezumat. După ce, pe la 1820, societatea română începe a se trezi din barbaria orientală, ea dorește să se pună la nivel cu celelalte state civilizate, mai ales cu Franța și Germania.

În acest scop ea imită în mod superficial oarecare forme ale civilizației, tipărind cărți cu credința că are literatură, făcând asociații științifice cu credința că are știință, deschizând expoziții artistice cu credința că are artă, proclamând o constituție, cu credința că are viață politică. Această „rătăcire totală a judecății”, este caracteristica direcției de atunci în cultura română, pe care autorul o combate, zicând că dacă un popor poate trăi fără cultură, nu poate însă trăi cu o cultură falsă.

În aceeași vreme cu acțiunea „Convorbirilor literare” se produce în ultimii ani ai epocii din care am vorbit un eveniment cultural foarte însemnat: întemeierea Academiei Române.

La 12 martie 1866, C.A. Rosetti, pe atunci ministru al instrucțiunii publice, prezintă consiliului un referat prin care propune constituirea unei societăți literare, care să fixeze ortografia și să întocmească gramatica și dicționarul limbii române. Consiliul aprobă referatul, iar locotenența domnească dă la 1 aprilie 1866 decretul pentru înființarea societății propuse. Fiindcă de la această societate se aștepta să se realizeze unitatea limbii române s-a decis ca membrii ei să fie luați din toate țările locuite de români. A numit astfel guvernul un număr de 21 de membri din principat, din Maramureș, din Transilvania, din Banat, din Bucovina, din Basarabia și din Macedonia.

Constituirea definitivă și deschiderea adunării s-a făcut numai în august 1867. Convocările fusese făcute pentru august 1866, dar din pricina epidemiei de holeră, a trebuit să se amâne pentru un an.

Credem interesant a însemna pe principalii membri ai acestei societăți. Din Moldova fură chemați poetul Vasile Alecsandri, Nicolae Ionescu, profesor la Universitatea din Iași, renumit prin talentul său oratoric, dar nicidecum indicat pentru o asemenea chemare, Titu Maiorescu, care publicase o lucrare despre scrierea limbii române, Costache Negruzzi, marele prozator, care se ocupase câteodată și cu chestiunile de limbă, în fine, V.A. Urechia, de la care pornise precum ne spune însuși, ideea înființării societății și care era și secretar general al Ministerului Instrucțiunii în mo mentul când s-a decis întemeierea ei. Din Muntenia avea să vie bătrânul Heliade, Ion Massim, profesor la liceul Sf. Sava, A.T. Laurian, care avea un rol de căpetenie în fruntea școalelor și era cunoscut prin numeroase publicații; în fine, C.A. Rosetti, fostul ministru, căruia se datora existența societății. Din Maramureș veniră Iosif Hodoș și Alex. Roman, cunoscuți ca publiciști. Din Transilvania, canonicul Cipariu, autorul multor scrieri asupra limbii și a cărui numire se impunea oarecum, Gavril Munteanu, directorul gimnaziului românesc din Brașov, George Bariț, întemeietorul presei la românii de peste munți. Banatul era reprezentat prin Vicențiu Babeș, cunoscut ca om de acțiune și Andrei Mocioni, care era mai depărtat de mișcarea literară, dar sprijinea toate acțiunile naționale. Din Bucovina venea Alexandru Hurmuzachi, unul din susținătorii foilor literare și tânărul profesor Ion Sbiera, discipol al lui Pumnul. Din Basarabia fură chemați Alexandru Hâjdău, poetul Costache Stamate și Ion Străjescu, Macedonia, în fine, era reprezentată prin Ion Caragiani, profesor în Iași, și prin D. Cozacovici.

Inaugurarea societății s-a făcut în sala Ateneului cu o solemnitate deosebită. Membrii veniți din celelalte provincii românești au fost primiți cu mare entuziasm, cu procesiuni pe străzi, cu discursuri, cu banchete. Bucureștenii au ținut să facă din ziua de 1 august 1867 o zi istorică.

Societatea se apucă repede de lucru, dar chestia ortografiei dete naștere la discuții furtunoase și produse sciziuni între membri. Erau aci oameni cu idei stabilite în această privință și fiecare ținea la ale sale. Majoritatea o aveau etimologiștii, astfel că fonetistul analogist Sbiera sau fonetistul moderat Maiorescu nu puteau să aibă partizani. Maiorescu părăsi cu totul adunările societății și începu chiar o campanie contra ei, prin care nu numai combătea ideile colegilor săi, dar considera că societatea însăși este o formă fără fond, deși el primise a figura printre membri și chiar luase parte la lucrări. Alecsandri făcu și el asemenea: se retrase și publică în „Convorbiri” un articol intitulat Dicționar grotesc, în care ia în râs începuturile activității Academiei pe calea lexicografică.

Dar nici etimologiștii rămași în Academie nu se putură înțelege. Heliade ținea la ortografia lui cu qu (quare, quandu) și cu ò (lucrò, săltò) și văzând că i se resping propunerile, se supără și el. Rămaseră deci stăpâni pe situație Cipariu și Laurian. Deși nici aceștia nu se învoiau asupra tuturor punctelor de amănunt, ei fură cei mai ascultați în chestiile filologice. Chiar în primul an al activității Academiei se stabili ortografia (1867), care reprezenta mai mult ideile lui Cipariu: desființarea aproape totală a semnelor diacritice la vocale și la consonante, înfățișarea originii cuvintelor, cu oarecare rezerve.

În 1868 societatea a premiat gramatica română a lui Cipariu și a realizat astfel, măcar în parte, (căci Sintaxa a apărut în 1877) al doilea punct al misiunii acestei societăți.

Rămânea dicționarul. Aci era mai greu, dar după multe discuții, după ce mai mulți membri adunară material, se încredință direcția lucrării lui Laurian și Massim.

Dar această chestie se ține de perioada ce urmează și o vom examina mai departe.

III. Perioada critică (1870-1900)[modifică]

Înfățișarea generală

Manifestările literare pe care le-am văzut în ultimii ani ai perioadei eroice au dat naștere unor curente și fapte noi care schimbă cu totul înfățișarea mișcării literare din țara noastră.

Caracterul cel mai însemnat al acestei perioade este spiritul critic sau mai bine triumful spiritului critic. De aceea, credem că vremea dintre 1870 și 1900 se poate numi cu drept cuvânt perioada critică (sau de critică) a literaturii românești.

Când zicem aceasta, nu înțelegem că până acum nu au existat lucrări de critică literară sau socială. Am văzut că de la Alecu Russo și Mihai Kogălniceanu, între 1850-1855, se poate prea bine urmări mersul acestui gen nou de îndeletnicire literară; dar dezvoltarea lui nu este destul de puternică pentru ca să se poată impune și spiritul public nu este încă destul de pregătit. Tocmai la această pregătire contribuie scrierile lor. Acum însă, pe la 1870, publicul pare a fi mai dispus să guste și articolele de critică și polemicile literare ce se produc și ca urmare, pe de o parte critica se statornicește în acest timp în literatura noastră, pe de alta, spiritul critic se introduce și în literatura propriu-zisă, astfel că poezia, nuvela și teatrul dobândesc acest caracter nou.

Evoluția pe care o pomenim aci a cercetat-o d-l G. Ibrăileanu în cartea sa Spiritul critic în cultura română (Iași, 1909). Acolo se arată că mișcarea provocată de societatea „Junimea” și de revista „Convorbiri literare” a găsit oarecare elemente în dezvoltarea literară de până aci și pe ele și-a putut întemeia izbânda. Aceste elemente sunt: critica sentimentală și patriotică a lui Alecu Russo și a lui Alecsandri, critica mai răutăcioasă a lui Costache Negruzzi. De aceea a fost natural ca bătrânul Negruzzi să privească cu dragoste noua revistă ieșeană și să-i dea tot sprijinul. Pentru același motiv devine și Alecsandri colaboratorul harnic al „Convorbirilor literare”, lucru la care-l îndeamnă și respectul deosebit ce i se arată de către toți membrii „Junimei”, precum se poate vedea din Amintirile lui G. Panu. El spune că era o adevărată sărbătoare când poetul venea în mijlocul lor.

Perioada aceasta începe printr-o adevărată criză literară cu deosebire în poezie. Între 1870 și 1880 Alecsandri rămâne nu numai cel mai însemnat reprezentant al poeziei românești, dar singurul poet de valoare. Ceilalți sunt sau începători timizi și nebăgați în seamă sau scriitori, care curând vor părăsi muzele pentru alte îndeletniciri sau poeți ce nu vor ajunge niciodată la o mare dezvoltare și nu vor da opere cu putere de a se impune.

Nici proza nu e mai bogată. Romanele și nuvelele nu-și află reprezentanții lor de valoare, iar Slavici și Gane sunt de abia, la primele lor încercări. Numai Odobescu într-un gen cu totul personal, ajunge la o mare strălucire, căci Pseudochinegheticos este un adevărat eveniment literar.

Înfățișarea se schimbă în celelalte două decenii al acestei perioade. Acum Eminescu ajunge la deplinătatea talentului său, iar după moartea lui opera i se impune așa de mult încât ajunge la un moment să apese asupra tuturor, să împiedice originalitatea și să producă al doilea moment de criză în poezie, pe care nu-l înlătură decât la finele perioadei scrierile lui G. Coșbuc. Acesta aduce o notă nouă, produce un fel de reacțiune, primită cu mare bucurie și de scriitori mai vârstnici și de cei tineri și începători.

Mișcarea literară pe care o schițarăm aci a fost legată în cea mai mare parte cu activitatea „Convorbirilor literare”. În afară de ea s-au produs și alte curente, care au avut influență când mai slabă, când mai puternică în opinia publicului cititor.

Au fost în primul rând revistele din București, care porniră lupta în contra „Convorbirilor literare”, între anii 1870-1880. Polemicele lor formează tocmai caracteristica acestui deceniu. Mai târziu, nu atât în contra revistei ieșene (care se mută în București), ci mai mult asupra principalilor autori în legătură cu ea, se pornesc atacurile lui Al.Macedonschi, care pentru un moment, atrag atenția publicului, dar efectul lor este foarte efemer.

Din toate acestea credem că a rezultat un câștig general pentru literatura noastră.

Opera critică a „Convorbirilor” a luptat la început în contra unor curente și mani-festări culturale îmbătrânite și care ar fi dispărut poate și fără lupta întreprinsă de criticile lui Titu Maiorescu. I-a fost ușor, cum am văzut, să arate că limba românească și ziarele de peste munți este plină de barbarisme de construcție și de vocabular; i-a fost ușor să arate greșeala celor ce exagerau valoarea scrierilor noastre din trecut, i-a fost ușor să dovedească netemeinicia părerilor lui Simion Bărnuț, care cerea pentru România un regim republican în felul celui de la Roma. Focul luptei l-a făcut însă și pe criticul „Convorbirilor” să exagereze și să prezinte lucrurile așa ca și cum literatura română ar trebui să înceapă numai cu „Junimea”. Natural, nu poți admite ca Pralea, Neofit Scriban, Scavin ș.a. să fie puși între poeții din ale căror opere să se hrănească inteligența școlarilor din licee – cum credea Aron Pumnul făcând faimosul său Lepturariu (5 vol. 1862-1865); – dar nu poți admite nici ștergerea cu desăvârșire a numelui lui Heliade din mișcarea noastră literară, nici negarea oricărei urmări bune a curentului lati nist- cum cerea Maiorescu în criticile sale.

De aceea, revistele din București, prin pana diferiților critici, ca Hasdeu, V.A. Urechia, D.A. Laurian ș.a. considerau ca neserioase atacurile „Convorbirilor”. Mai ales când în 1873 apărură cele două articole prin care Maiorescu stabilea valoarea direcției noi în proză și în poezie, când prezenta deci nume de scriitori, atunci polemicele deve niră din ce în ce mai aprige, alunecând chiar pe tărâmul celor mai violente personalități. Lupta s-a potolit încet, încet, fără ca vreuna din tabere să se declare învinsă; aceasta mulțumită mai ales împrejurărilor politice care au silit pe criticul din Iași să se depărteze de ocupațiile literare și care au apropiat oamenii aflați mai înainte în câmpuri literare deosebite. Mai târziu această revistă a și încetat a reprezenta un anume curent literar astfel că numărul jubiliar de 25 de ani (1892) a apărut cu articole de Hasdeu, de Urechia și alți foști adversari ai „Convorbirilor”.

Au fost deci erori și într-o parte și într-alta; dar dacă azi se pare unora că triumful a fost numai al „Convorbirilor”, aceasta vine din pricină că ele au susținut unele idei care fatal și-ar fi făcut drum. Astfel, s-au judecat cu mai multă băgare de seamă scriitori din trecut; s-au deosebit calitățile estetice ale operei de pornirea ce a putut s-o provoace; prin căderea școalei latiniste, autorii s-au îndreptat spre limba cronicarilor și spre poezia populară. Acestea ar fi rezultatele activității „Convorbirilor”, care se pot socoti că ar fi fost traduse de însăși dezvoltarea normală a literaturii noastre. Mai interesantă este lupta împotriva stilului bombastic, pe care criticul revistei l-a numit „beție de cuvinte”; aci poate ar fi meritul special al „Convorbirilor”, deși cusurul acesta s-a văzut chiar la unii din scriitorii direcției noi.

Ceea ce însă, după părerea noastră, asigură mișcării din Iași un loc însemnat în istoria literaturii românești nu este activitatea negativă, critică, al cărei efect s-a și uitat curând, ci activitatea pozitivă, adică împrejurarea, poate fortuită, că dintre colabo ratorii revistei s-au ales unii care au ajuns la o mare strălucire.

Pe cine înfățișează criticul „Convorbirilor” ca reprezentând poezia în direcția nouă? Întâi pe Alecsandri, care în realitate nu s-a influențat întru nimic de spiritul sau ideile „Junimii”, pe Eminescu, pe Bodnărescu, pe Șerbănescu, pe Petrino și pe d-na Matilda Poni (Cugler). Dintre aceștia se va ridica Eminescu; el e în adevăr animat de spirit critic, dar aceasta se datorește nu atât influenței mediului de la „Junimea”, cât unor împrejurări particulare ale vieții sale. Dar critica lui ajunge la un extrem pe care nu-l pot aproba membrii „Junimei” și de aceea criticul grupării va fi nevoit să insiste de multe ori asupra faptului că opera literară trebuie judecată după talentul ce dovedește, nu după ideile ce dezvoltă.

Dintre ceilalți, Petrino scrisese mai înainte, iar d-na Cugler Poni debutează în adevăr în „Convorbiri” ca și Bodnărescu, dar asupra valorii acestuia însuși Maio rescu a fost silit să declare că s-a înșelat.

Ca prozatori, Maiorescu prezintă pe Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P.P. Carp, T. Rosetti. Numai scrierile celor nouă din urmă s-au publicat în „Convorbiri”. Ceilalți au publicat aiurea. Laudele pe care le aduce -cu oarecare rezerve – acestor scriitori, trebuiesc astăzi cu mult reduse, pentru că unii dintre ei au părăsit curând literatura și știința, dar au contribuit prin rolul ce au jucat în politica țării să adauge ceva la prestigiul grupării literare de care erau legați în tinerețe. Așa au fost: Petre Carp, Teodor Rosetti, Gh. Panu, Burlă și Vârgolici – au realizat speranțele criticului. Lambrior a scris puțin, fiind răpit prea curând de moarte; dar el e însemnat prin apelul ce a făcut pentru întoarcerea la limba vechilor texte, stabilind ca temei al limbii noastre literare vorbirea de la finele secolului XVIII și la începutul secolului XIX. Numai Slavici și I. Negruzzi au stăruit în îndelet nicirile lor literare propriu-zise, iar A. Xenopol a dobândit însemnătate după despărțirea de „Convorbiri”.

Prin amănuntele acestea am voit să arătăm că, deși nu se poate zice pentru toți acești scriitori că i-a format „Junimea”, totuși ei au dat prin numele și operele lor de mai târziu sau prin situația lor o importanță pe care „Convorbirile” n-au putut-o avea la început.*

Perioada de care ne ocupăm se caracterizează deci în primul timp prin polemicile, care dădură multă vioiciune vieții noastre literare și care puseră în discuția publică o serie de idei filozofice și de critică literară nu prea răspândite până atunci. Curând după aceea apare o producție literară de mare importanță; dar spiritul de critică depus la extrem în operele lui Eminescu sau Caragiale, produce un efect descurajator. La aceasta se adaugă și influența propagandei socialiste, care lovind în alcătuirea burgheză, lovește și în generația care întemeiase această societate nouă românească, în aceea pe care ne obiș nuisem a o numi „marea noastră generație”, căci ei se datorește România modernă. Urmează deci un timp de încredere în forțele națiunii și de deprimare generală, de dispreț pentru toată opera politică a înaintașilor și o epocă lipsită de direcție, fiindcă publicul cititor se depărtează de literatura noastră, care se vede redusă într-o stare de criză.

Un fapt însemnat în această perioadă este marea întărire a curentului poporan. Nu numai culegeri numeroase nu numai articole de folclor avem acum de înregistrat, dar toți scriitorii din această vreme se resimt de influența lui. Odobescu studiază și duce la mare perfecție limba literară, alcătuită din elemente poporane. Hasdeu relevează cu talentul său frumusețile limbii poporului și impune studierea ei. Slavici și Delavrancea iau subiecte din popor și caută să redea și vorbirea potrivită cu mediul în care trăiesc personajele lor. Eminescu scoate și trece în sufletul său o sumă de fru museți din graiul și cugetul poporului.

Un alt aspect al influenței curentului poporan îl arată scriitorii care publică bucăți alese din popor, însă trecute prin personalitatea lor artistică. Astfel este Petre Ispirescu și Creangă, care ajunge la o adevărată perfecțiune în genul său.

Efectele acestei mișcări se lovesc însă de celelalte pricini pe care le-am arătat mai înainte și perioada de care vorbim se încheie cu momente de adevărată restriște, pe care Vlahuță le atribuie „melancoliei secolului care moare” și se întreabă cu durere: 

Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?*

Desfășurarea faptelor pe care le amintim aici se va înțelege mai bine studiin du-le cu de-amănuntul; de aceea trebuie să despărțim perioada aceasta în două epoci și să cercetăm deosebit epoca dintre 1870 și 1880 caracterizată prin polemici literare, – și epoca lui Eminescu.

1. Epoca polemicilor literare (1870-1880)[modifică]

Mișcarea literară în acest deceniu este caracterizată prin polemicile dintre „Convorbiri literare” și alte reviste din București și de peste munți. Se poate zice că toți scriitorii din această vreme se pot împărți în două grupe după cele două grupe de luptători.

Revista ieșeană se poate lăuda mai ales cu critica literară, manifestată prin notițe scurte, prin articole de polemică și prin articole de principiu, scrise de Iacob Negruzzi, Petre Carp și mai ales de Titu Maiorescu. Între acestea, primul loc îl ocupă seria de articole în care se stabilesc ideile fundamentale ale activității celor grupați în jurul „Convorbirilor”: direcția nouă în poezia și proza română. Este momentul culminant al activității lui Titu Maiorescu, care se afirmă oarecum ca întemeietor al unei școli literare. Aci dar vom vorbi mai pe larg despre criticul ieșean.

Titu Maiorescu (1840-1917) este fiul profesorului Ion Maiorescu. El a dobândit o instrucție foarte îngrijită: studiile secundare le-a făcut în Viena în institutul Teresian, iar pe cele superioare la Berlin, Paris și Giessen. A urmat cursuri regulate de drept și de filozofie și venind în Iași (1862) a fost numit profesor la gimnaziu și apoi la școala normală „Vasile Lupu”. Pe vremea aceea școlile aveau o organizare descentralizată (care s-a desființat prin legea din 1864), astfel că în Iași funcționa un comitet de inspecțiune. Firește, tânărul profesor, care ținuse o disertație despre însemnătatea limbii latine, pentru învățământul secundar, care urmase în Germania cursuri de pedagogie, se impunea ca membru în acest comitet. Dar, fiind chemat ca profesor la universitatea de curând înființată în Iași, el socoti că nu-și poate mărgini lucrarea în lecțiunile cu stu denții. Începu deci o serie de prelegeri filozofice publice, lucru neobișnuit pe atunci și în 1865 se întovărăși cu alți câțiva tineri și ei foști studenți ai școlilor germane și întemeiară o societate ce primi numele de „Junimea”. Cu ei se hotărî să dea la lumină o revistă: „Convorbiri literare.

Maiorescu a făcut cursuri la universitatea din Iași până la 1871. Atunci, fiind ales deputat, părăsi catedra. Era atunci la cârmă partidul conservator. Maiorescu, poate și prin ideile sale, poate și prin împrejurările speciale din orașul în care trăia, fu îndemnat să încline spre acest partid, fără a împărtăși însă principiile lui, mai ales în ce privește organizarea învățământului. Articolele bine studiate ce publică el asupra chestiunilor de școală îi creară o situație importantă în parlament, și astfel, la vârsta de 34 de ani, în 1874, el fu chemat la Ministerul Instrucției. Urmând generalului Tell, care adminis trase școlile cu mare severitate, dar fără nici un fel de discernământ, Maiorescu desfiin țează multe din măsurile luate de predecesorul său, sprijini școlile normale pe care voia să le desființeze și, cu avântul tinereții, voi să reformeze și organizarea învățământului. Se știe că legea din 1864 se lucrase cu mare grabă, avea multe lacune, multe nepotriviri și lucruri nepractice, încât chiar după un an se ridicară glasuri cerând schimbarea ei. Maiorescu credea deci că terenul este pregătit și va putea reuși. Proiectul său însă n-a putut reuși și ministrul a fost nevoit să demisioneze. De atunci și alți miniștri au încercat să realizeze reforma, dar nici unul n-a reușit până la Tache Ionescu, care, în 1893, a fost mai fericit, prezentând numai legea învățământului primar.

Neizbânda aceasta n-a depărtat pe Maiorescu de politică, ci dimpotrivă, l-a legat și mai mult. Ca doctor în drept, a îmbrățișat cariera de avocat, a candidat și a fost de mai multe ori ales membru al parlamentului.

Continuând în același timp a se ocupa de chestiile filozofice, scriind articole în „Con vorbiri”, el a fost chemat, în 1883, să ocupe catedra de logică și istoria filozofiei contemporane la universitatea din București. Cursurile sale erau urmărite cu mare atențiune nu numai de studenți, dar și de un public numeros. Se poate zice că, prin aceste lecțiuni, a popularizat multe idei filozofice și a determinat printre studenții facultății de litere și de drept un puternic curent spre studiile filozofice. Purtarea sa binevoi toare tinerimii a atras pe mulți în adunările ce convoca în locuința sa particulară și astfel a știut să strângă în jurul „Convorbirilor” o sumă de începători din care unii ajunseră să se distingă pe terenul literar.

A mai fost ministru de instrucție în 1888, în 1889, apoi ministru de justiție în 1900 și ministru de externe în 1910, iar în 1912 a luat prezidenția consiliului, deși în vârstă de 72 de ani.

Titu Maiorescu a avut una din cele mai strălucite cariere ce se poate închipui. Succesele sale ca profesor la Iași au atras asupră-i așa de repede atențiunea publică încât, în 1866, când s-a decis să se întemeieze de stat o societate literară, pentru lucrarea dicționarului și a gramaticii limbii, Maiorescu deși în vârstă de 26 de ani și întors de abia de 4 ani de la studii, a fost socotit vrednic a fi chemat alături de cei bătrâni, cu Laurian, cu Cipariu, cu Alecsandri, cu Heliade Rădulescu, care jertfiseră o viață întreagă pentru cultura sau literatura națională.

Opera literară a lui Maiorescu nu e așa de bogată în raport cu cei 50 de ani de activitate, dar este interesantă prin împrejurările în care s-a produs și prin efectele ce a avut.

În primii ani după întoarcerea sa de la studii din străinătate, s-a ocupat cu ches tiuni didactice și pedagogice, redactând anuare ale diferitelor școli pe care le conducea (1863-1864).

De când se întemeiază societatea „Junimea” și de când apare revista „Convorbiri literare”, Maiorescu s-a ocupat mai ales cu critica literară. După ce cercetează teoriile ortografice pentru scrierea limbii române în o serie de articole, ce apărură și în volum (1866), el începe a urmări sistematic diferitele genuri literare care s-au manifestat în literatura noastră în trecut și apoi a judeca valoarea operelor de tot felul ce apăreau în vremea aceea. Astfel, publică în 1867 o cercetare critică asupra poeziei române, în care pe de o parte studiază condițiile teoretice ale poeziei, pentru a vedea întrucât ele se realizează în scrierile românești, pe de altă parte face o antologie română, alegând bucățile mai meritoase.

În această colecțiune pe lângă operele scriitorilor mai vechi, ca Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A. Donici, Bolintineanu, dă și câteva poezii apărute în „Convorbiri”. Mișcarea provocată de această revistă, care se prezenta ca o direcție nouă, trebuia să fie susținută și Maiorescu după ce publică, în 1868, o critică severă în contra direcției de atunci în cultura română, întreprinde o justificare, prin teorie și prin exemple, a direcției celei noi (1872). În aceasta susține valoarea literară a câtorva scriitori mai vârstnici, ca Alecsandri în poezie, Odobescu în proză, și apoi scoate la lumină o sumă de scriitori, care debutează în revista „Junimii”, unii cu mai mult, alții cu mai puțin talent. Din aceștia câțiva s-au ridicat mai târziu și au devenit scriitori de frunte, ca Eminescu, Slavici, Lambrior, Gane, d-na Cugler-Poni.

Asemenea articole, prin fondul lor și mai ales prin forma lor, adesea destul de violentă, deteră naștere multor articole de răspuns și de aceea Maiorescu e nevoit a-și consacra o parte din activitatea sa pentru a polemiza cu diferite reviste, scriind Beția de cuvinte (1873), Răspunsurile Revistei contemporane (1873) ș.a.

Activitatea critică a lui Maiorescu n-a încetat nici după ce se potoliră luptele între „Convorbiri” și alte reviste. Acum articolele sale sunt mai puțin polemice. Acum cerceteză teoretic progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), studiază chestiunea neologismelor (1881), arată cum literatura română începe a fi cunoscută și apreciată în străinătate (1882), caută a stabili valoarea și locul în dezvoltarea literaturii noastre a unora dintre scriitorii care dobândesc în vremea aceasta o mare reputație, ca Eminescu, Caragiale și alții.

În fine, în rapoartele sale relative la premiile Academiei, el are ocazia să releve talentele și să ceară răsplătirea unor scriitori ca O. Goga, M. Sadoveanu, Bră tescu-Voinești.

Studiile sale critice au fost reunite în volume, prima dată în 1874, apoi în 1892-93.

Ca om politic, Maiorescu a ținut multe discursuri pe care le-a reunit în 4 volume (1897-1904) și în fruntea fiecăruia a pus un studiu istoric asupra epocii, scris în chip foarte interesant și cu câtă imparțialitate îl putea îngădui situațiunea sa de factor prin cipal în diversele lupte politice.

Maiorescu este autorul mai multor traduceri de mare valoare: din Schopenhauer (Aforismele), din Spencer, din Ibsen etc. atrăgând mai totdeauna atențiunea asupra operelor autorilor din care traducea.

Ultima lucrare importantă a lui Maiorescu este un discurs academic. În anul 1909 d-l Duiliu Zamfirescu având a pronunța discursul său de recepțiune în Academie, d-sa a făcut o critică severă poporanismului în literatură. Vorbind și de poezia poporană română, a afirmat că ea este lipsită de valoare poetică și că Alecsandri n-a știut ce spune când a scos la lumină vestita lui colecție în care vorbește cu admirație și cu emoțiune despre geniul poetic al poporului. Maiorescu, având sarcina să-i răspundă, a știut cu abilitate, dar și cu destulă sinceritate, ca, vorbind și de meritele noului venit, să respingă cu energie afirmațiile eronate despre poezia populară.*

După critică, trebuie să punem poezia. La „Convorbiri” poezia e reprezentată în această epocă în primul rând prin Alecsandri.

Acum el continuă cu pastelurile, dar talentul său caută un gen nou și în 1872 începe seria legendelor. Pentru compunerea lor, are două izvoare de inspirație: basmele poporului și amintirile istorice. Astfel sunt: Răzbunarea lui Statu-Palmă, Gruiu Sânger, Ghioaga lui Briar, apoi câteva legende de păsări: a ciocârliei, a rândunelei.

Pentru cele cu subiect istoric epoca lui Ștefan cel Mare i s-a părut mai fecundă în material și a compus Dumbrava Roșie, în care eroul poemei este însuși domnitorul, apoi Dan căpitan de plai, unde locul de frunte îl ține un ostaș al marelui voevod, bătrân și el acum: 

Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărâna-i fie!
La trai fără mustrare și fără prihănie. 

Aceeași iubire pentru trecutul glorios al neamului îl îndeamnă să scrie și poezii ocazionale; căci tot Alecsandri celebrează amintirea celor doi viteji, a lui Ștefan și a lui Mihai cu ocazia înălțării statuilor lor (1871 și 1874).

Dar talentul acestui poet este continuu în legătură cu actualitatea. Când, în 1876, împrejurările politice aduc la ordinea zilei chestiunile Orientului, când Gladstone scrie faimoasa sa broșură despre atrocitățile turcești din Bulgaria, Alecsandri se simte atras spre lumea aceasta ciudată a Orientului. Hogea Murad-Pașa și Garda Seraiului sunt rezultatul acestor preocupări.

Războiul pentru independență produce mișcări mari în țară și schimbări în situația politică a partidelor. Grație urmărilor acestui eveniment vom vedea pe Alecsandri, care se amestecase în luptele politice, publicând scrisoarea în versuri către generalul Florescu, că se apropie de partidul liberal. Vom vedea chiar pe acei din membrii „Ju nimii” care luptase în partidul conservator și fusese chiar miniștri, că sunt acum atrași de marele prestigiu al lui Ion Brătianu și dau sprijin noii stări de lucruri.

E interesant de notat că acest mare eveniment de la care începe viața modernă a statului nostru n-a avut în poezie ecoul ce ar fi meritat.

Din câte s-au scris atunci, numai din bucățile lui Alecsandri vor rămânea câteva: poezia plină de solemnitate, Balcanul și Carpatul, povestirea interesantă, dar cu oarecare lungimi: Peneș Curcanul și Sergentul. Mai puțin izbutite, mai reci, uneori prolixe din cale afară sunt cele scrise de un tânăr care luase chiar parte la război, Ion Nenițescu (adunate în volum sub titlul Pui de lei, Buc., 1891).

Tot în 1878, când publică Alecsandri colecția sa de poezii ostășești, se petrece și un eveniment literar însemnat: premierea Cântului gintei latine de către societatea felibrilor din sudul Franței, adunată în congres la Montpellier. Alecsandri îl consideră drept un succes pentru țara sa tot așa de important ca și războiul și, când află cât de grozav am fost loviți în congresul din Berlin, zice într-o scrisoare: „După succesul de pe câmpiile Bulgariei și cel de la Montpellier a venit o mare înfrângere pentru noi”.

Față cu marea importanță, până la un punct literară, dar mai ales socială a poeziei lui Alecsandri, ce pot să însemneze celelalte poezii din „Convorbiri”? Nici Gane, nici I. Negruzzi, nici Volenti, nici d-șoara Cugler, nici chiar Eminescu, cu ce scrisese până atunci, nu puteau să se apropie de Alecsandri.

Alecsandri, prin urmare, dă în această epocă toată strălucirea literaturii „Convorbirilor”. În aceeași vreme scrie el și publică în revistă comedia cu pretențiuni mari, cu oarecare calități, dar și cu multe defecte, pe care o intitulează Boieri și ciocoi (1874) prin care vrea să zugrăvească epoca lui Mihai Sturdza, viața politică și socială dintre 1840-48, aceeași pe care o descrisese în prefața ce o compusese pentru operele complete ale lui C. Negruzzi (1873). Scopul său este poate mai puțin literar și mai mult politic. Vrea să arate tinerei generații cât de înapoiată era starea țării în vremea când era el tânăr și cât de mare progres s-a făcut de atunci.

Tot acum scrie Alecsandri și dă teatrului național din București (septembrie 1879) prima piesă istorică în versuri Despot-Vodă, pe care amicul său Ion Ghica, atunci director al teatrului, o reprezintă cu multă grijă, încurajându-l și lăudându-l.

În „Convorbiri” se mai publică în același timp nuvele și traduceri.

Ca autori de nuvele însemnăm pe Iacob Negruzzi, pe N. Gane și pe I. Slavici și lângă aceștia trebuie să adăugăm și numele până acum cu totul necunoscut al unui institutor din Iași: Ion Creangă.

Ca traducători, pe lângă P.P. Carp și V. Pogor, avem pe Scheletti.*

Față cu aceste producțiuni, ce opuneau gruparea sau grupurile celelalte din București?

În București mai trăia încă, doborât de mizerie, poetul Bolintineanu, trăia și Heliade, dar nici unul, nici altul nu mai scriau, ori scriau bucăți care arată starea de slăbiciune în care se găseau. De aceea inferioritatea mare față de „Convorbiri” în privința poeziei. G. Zamfirol, cu poema sa Franciada (1871); C.D. Aricescu, cu Flori de Tușnad (1872); N. Rucăreanu, cu Modeste încercări poetice (1873); Scărișoreanu cu Câteva versuri (1877); Iuliu Roșca cu Flori de primăvară (1879) sau neobositul, dar și necititul Al. Pelimon Baia de aramă (1874), Traian în Dacia (1875); Mihai Viteazul (1874), Vladimirescu (1877); ori Aron Densușianu cu Negriada (1879), toți aceștia desigur că nu puteau fi comparați nici cu cei mai slabi poeți ce publicau în „Convorbiri”. Singurele nume de poeți despre care se poate vorbi în serios sunt: Gheorghe Crețeanu, care-și publică acum un volum nou cu producții anterioare și cu cele recente Patrie și libertate (1879), Nicolae Scurtescu, Mihail Zamfirescu și Ronetti Roman. Am mai putea nota că acum apare un volum de poezii al lui H. Grandea (1873), precum și primul volum al lui Alexandru Macedonschi (Prima verba Buc., 1872).

Nu sunt mai fericiți bucureștenii nici cu teatrul, unde avem pe N. Scurtescu, V.Maniu, Gr. Ventura, N. Țincu, T. Myller, Aricescu, Sion și primele încercări ale lui Dim. Olănescu-Ascanio.

Nici nuvelistica nu se arată superioară în grupările bucureștene, căci nu se poate cita decât numele lui Teodor Myller, al lui H. Grandea, a lui Pantazi Ghica și a lui N.D. Popescu.

Numai prin critică mișcarea din București ține piept celei din Iași, Petru Grădișteanu, D.A. Laurian, V.A. Urechia și mai ales Hasdeu scriau notițe scurte și înțepătoare sau articole mai mult ori mai puțin violente în contra scriitorilor din Iași și în special împotriva lui Maiorescu.

Valoarea grupării din București o face însă Hasdeu.

Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1836-1907) basarabean, s-a născut în Hotin și a învățat în Rusia (Harcov), ba a slujit și ca ofițer în armata rusească.

La 1856, când se anexă sudul Basarabiei la Moldova, trecu în acest ținut ca să scape de protecțiunea rusească și ca să se facă cetățean român. Rușii cerură extrădarea lui și-l despuiară de dreptul de moștenire ce avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei, dar mai târziu i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.

La 1857 fu numit membru al tribunalului din Cahul, dar nu stete decât șapte luni și demisionă. Veni la Iași unde fu numit profesor de istorie și fundă între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care, pe lângă istorie, se încercă să scrie poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.

Tot atunci fu numit bibliotecar al universității, funcțiune pentru care arată mare râvnă, dăruind chiar bibliotecii 4 000 de volume.

Pe când era ministru Al. Odobescu, fu numit membru în comisiunea instituită în București pentru examinarea documentelor mănăstirilor închinate.

Aflându-se aci, intră în politică militantă, fiind partizan al lui Kogălniceanu și susținător al loviturii de stat din 2 mai 1864, apoi membru al partidului național-liberal și deputat.

Numit în 1878 director general al Arhivelor statului, întreprinse publicarea docu mentelor din Arhivă și a altora privitoare la români în „Arhiva istorică” și „Cuvente den bătrâni”. Atunci (1878) fu numit profesor la universitatea din București pentru filologia comparativă, în care calitate tipări o parte din lecțiunile sale pline de origina litate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și asupra limbii române.

În 1877 fu ales membru al Academiei. În această calitate, el făcu rapoarte inte resante asupra diferitelor chestiuni.

Activitatea literară a lui Hasdeu e foarte întinsă. Vom pomeni numai lucrările de căpetenie și mai cunoscute.

A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică Micuța (1864), pentru care a avut și în Iași un proces de presă, dar a fost achitat. Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări adânci exprimate într-o „formă dură” cum zice autorul însuși, versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: aceasta e opera poetică a lui Hasdeu care n-a avut un răsunet deosebit. El a ca rac te rizat-o prin următoarele rânduri: 

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mișcată de teroare și palpitând de ură,
Ca vocea răgușită pe patul de tortură
Când o silabă spune un chin nemărginit. 

Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan și Vidra, foarte criticată în vremea aparițiunii ei (1867) de către criticii „Convorbirilor literare”. Ea zugră vește una din epocile zbuciumate ale trecutului nostru, sfârșitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron între boieri și de lupte între bogați și săraci. Înfățișarea epocii este arătată cu o cunoștință desăvârșită a oamenilor și a lucrurilor; dialogul este natural și foarte viu; se observă însă oarecare tendință spre declamațiune, mai ales în ce privește națio nalismul. Cu toate scăderile ei, piesa aceasta se reprezintă și astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii și simpatiei cu care este înfățișată pătura țărănească.

Conform cu datele istorice ni se arată întâmplările principale din viața lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest țigan, căpitan de haiduci, ajunge ofițer în armata leșească, hatman în Moldova și apoi domn. Modificările sunt prea puține. Sfârșitul lui Răzvan, despre care spun cronicarii că a murit în țeapă, e modificat, arătându-ni-se că moare din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonii. Răzvan apare înfocat, ge neros, eroic; alături de acesta, Vidra ambițioasă și trufașă. Ea, nepoată a marelui boier Moțoc, întâlnește pe Răzvan în pădure și se înamorează de el, fiindcă îl vede în stare să îndeplinească fapte mari; apoi, prin îndemnuri necontenite, îl face să săvârșească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar și atât de scurtă.

Cea mai mare parte a activității sale Hasdeu a consacrat-o istoriei și filologiei.

Dintre lucrările istorice vom cita: monografia Ioan Vodă cel cumplit (1865, Ed.2-a 1894), apoi monumentala Arhiva istorică a României, în fine Istoria critică.

Începută în 1865, Arhiva este o colecțiune în 3 mari volume de documente străine și interne privitoare la istoria românilor. Aci s-au dat întâi la lumină un mare număr de acte inedite românești și străine, s-au publicat în traducere documente străine publicate în diferite colecțiuni și s-au extras pasagii interesante din altele. E un vast repertoriu în care cercetătorul află materialul adunat, clasat și pus în stare de a fi bine înțeles. Ea a contribuit mult la înaintarea studiilor istorice în țara noastră, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Șincai, de „Magazinul istoric” al lui Bălcescu și Laurian și de Letopisețele lui Kogălniceanu.

Istoria critică (1873-1874) își propune a studia secolul XIV, epoca forma țiunii naționalității române. Din nenorocire a apărut numai un volum și o fascicolă din al doilea.

Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acțiunea naturii asupra omului.

Vom arăta aci ideile fundamentale dintr-însele.

Întinderea teritorială dovedește că Muntenia în secolul XIV și XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înțelegeam în veacul trecut prin Muntenia) și ținutul Făgărașului, sudul Moldovei până la Bârlad și Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ținutul Hațegului și o parte din Temișana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor și rezistența contra atâtor dușmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creșterea s-a făcut treptat. La început sâmburele coloniei romane cu prindea: Oltenia, Hațegul și partea orientală a Temișanei, alcătuind Banatul Seve rinului. În secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia și în al XIII-lea și-a adăugat ducatul Amlașului.

Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuințați ca să arate teritoriul Munteniei. Tot aci se tratează și chestiunea fundării principatului muntean, socotin du-se nu că descălecătorii au venit de peste munți, ci românii din Banatul Severinului s-au întins către nord și răsărit.

Acțiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influență asupra omului. Omul din sud e mai inte ligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puțin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puțină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acțiunea naturii nu e absolută și inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: niște familii olandeze, stabilite de trei secole în sudul Africii, nu și-au schim bat culoarea feței. Aceste două elemente, natura și gintea, nu sunt suficiente ca să explice diferențierea unei națiuni de alta, ci trebuie să adăugăm și alte elemente. În primul rând să socotim că influența climei și a gintei, în starea lor primitivă, scade și se adaugă elemente noi.

Elementele cele noi sunt multiple. Astfel avem instituțiunile. De ce venețienii în timpii moderni erau niște leneși, care nu trăiau decât ca să mănânce, iar în evul mediu stăpâneau Marea Mediterană, învingeau pe Barbarosa, împăratul german și se luptau cu Mahomed II? Pentru că în Evul Mediu avea instituțiuni democratice, iar în timpul modern un regim despotic. Un alt element îl formează oamenii mari, Mahomed a făcut pe arabi, Gingishan pe tătari stăpânii lumii. Apoi avem accidentele locale.

Ca să putem constata acțiunea naturii asupra istoriei țărilor române trebuie să facem un studiu monografic asupra naturii fiecărei regiuni.

Acest lucru își propune autorul să facă, cercetând natura Munteniei în trei epoci: în vremea lui Herodot, în vremea lui Ovidiu, în vremea formării limbii române.

Climatologia și topografia Munteniei nu s-au schimbat mai defel din timpurile cele mai vechi până în epoca formării naționalității române: Oltul divide Țara Româ nească în două regiuni: una d-a dreapta în care e mai mult munte și deal; alta d-a stânga, în care e mai mult câmpie. În stânga s-a trăit o viață mai largă, mai aptă pentru comerț, pe aci a fost drumul tuturor invaziunilor barbare. Regiunea din dreapta Oltului a fost mai izolată, strânsă între Olt, Dunăre și Carpați, așa că năvălitorii n-au putut trece, aci odată agatârșii, apoi dacii, în urmă românii, „mulțumită condițiunilor economice, igienice și strategice celor mai priincioase, au putut, într-un spațiu teritorial foarte restrâns, să ajungă succesiv la un grad înalt de rezistență vitală”. Aci a fost leagănul naționalității române.

Scriitorul german Roessler s-a ridicat în contra ideii că acest leagăn a fost în stânga Dunării, zicând că a fost în Macedonia. El spune că Aurelian, în secolul III, de frica goților, a trecut pe toți coloniștii peste Dunăre – și acolo s-a format naționalitatea română și pe la 1200 românii s-au întors. Afirmațiunea sa se sprijină pe două puncte: asemănarea între limba română și albaneză, lipsa elementului gotic în limba română.

Albanezii s-au format dintr-un trib al tracilor, peste care s-a suprapus elementul latin. Se știe că romanii au cuprins Peninsula Balcanică înainte de a cuprinde Dacia. Deci faptul existenței latinismelor în limba albaneză, ca și în cea română, se explică în modul acesta: nu trebuie să socotim că românii au locuit alături de albanezi.

Elemente gotice în adevăr nu aflăm în limba română, dar nu urmează de aci că românii nu trăiau în Dacia pe timpul stăpânirii goților. Goții, după cum arată toate izvoarele, au trăit între Prut și Nistru și de acolo făceau dese năvăliri până la Buzău. Așa s-ar explica existența cunoscutului tezaur gotic de la Pietroasa, studiat de Odobescu. Românii au putut foarte bine să se adăpostească în Oltenia și Temișana; acolo s-a format naționalitatea și limba lor și de acolo s-au întins în celelalte părți.

Istoria critică a lui Hasdeu a fost primită cu mare entuziasm de români. Parlamentul a votat atunci un premiu pentru continuarea istoriei naționale și s-a decernat autorului o medalie specială de aur pentru această operă.

A avut însă și critici: astfel au fost articolele publicate de G. Panu în „Convorbiri literare” și o broșură a lui I.C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul autorului în felul acesta de scrieri.

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni și Etymologicum Magnum.

Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (1878-1879) a publicat o serie de documente și de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupă cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericești și mai toate traduceri. Hasdeu și-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri românești propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice și particulare, scrisori etc. în care – dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evoluției limbii. El nu s-a mulțumit să le transcrie, ci le-a însoțit de observații felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: „Pătrunderea și erudiția lui Hasdeu se pun în evidență aici în modul cel mai splendid”. Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărțile poporane ale românilor în sec. XVI. În el se publică colecțiunea de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine și cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum Redu plicarea și triplicarea articolului definit ș.a.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898), operă monumentală, are în vedere nu anume limba literară de azi, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost intitulat: dicționarul limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când d-abia începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare vorbă ne dă forma cea mai răspândită și formele dialectice vechi și noi; – diferitele însemnări ale cu vântului, cu exemple; – derivațiunea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspun surile la un chestionar trimis preoților și învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credințe ale poporului. În cele 4 volume ce a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.

Alături cu aceste opere de istorie și filologie, trebuie să așezăm revista „Columna lui Traian” (1870-1877) în care a pus, prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în țara noastră.

Ultimii ani ai vieții, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole și poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm și ideal 1897), și, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).

Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârșită, ci a trecut în cursul vieții, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.*

Mai importantă decât critica este istoriografia pentru mișcarea bucureșteană. În această privință G. Panu recunoaște că „Convorbirile” erau slab înarmate: n-aveau decât puține studii ale lui Al. Xenopol, pe atunci debutant, și articole de critică ale lui G. Panu însuși.

În București este tocmai vremea când Hasdeu publică faimoasa sa istorie critică, pe care toate ziarele și revistele din București o laudă într-un adevărat cor de entuziasm.

Tot acum, V.A. Urechia urmează cu articole foarte variate. Reputația sa crește din ce în ce; în 1878 socotește că a venit momentul să-și publice operele sale complete și, în adevăr, apar mai multe volume cuprinzând drame și comedii, discursuri și conferințe, nuvele și articole pedagogice etc. Gr. Tocilescu apare pe arena publi cității cu mai multe broșuri despre Petru Cercel (1874), despre Nicolae Bălcescu (1876) și cu o critică severă în contra lui G. Panu și P. Cernătescu (1874). De asemenea, el începe a se ocupa și de epigrafie și se duce chiar în Bulgaria, unde face cercetări pe care le consemnează într-un Raport (1878).*

O altă ramură, în care puterile celor două direcțiuni se egalau, era filologia. Dintre cei de la Iași se ocupa numai V. Burlă cu asemenea chestiuni. Negreșit, era om bine pregătit, dar nu avea talentul literar și vivacitatea de spirit ca să poată lupta cu Hasdeu și poate nu era nici destul de încurajat de prietenii săi, care se socoteau, și erau, cu totul nepregătiți ca să poată urmări niște articole cu totul de specialitate. De aceea, „Convorbirile” au primit cu bucurie atacurile lui Cihac împotriva lui Hasdeu și au întreținut lupta, de altfel greșită, a lui Cihac, contra lui Hasdeu. Acum apar cele două volume ale dicționarului etimologic ale lui Cihac (1870 și 1879) dar ele nu pot să întunece valoarea prețioasei lucrări a lui Hasdeu Cuvente den bătrâni.

Gruparea din Iași mai era combătută și de etimologiști, ale căror teorii se vedeau lovite cu furie și succes de către critica „Convorbirilor”. Laurian și Massim se mărgineau a lucra în tihnă la dicționarul lor, care apare în epoca de care ne ocupăm. E o lucrare enormă, dar așezată pe o bază greșită. Autorii zic – cu dreptate, – că un dicționar român trebuie să cuprindă „toate cuvintele câte vreodată s-au scris și câte se aud în gura poporului român din toate părțile”; ei adaugă însă o restricțiune: că numai elementele curat romanice au dreptul să intre în dicționar. Dar limba noastră are și cuvinte de origină străină: cei vei face cu ele? Acestea se vor aduna deosebit într-un glosar. De aceea se deosebesc două părți în opera Academiei.

a) Dicționarul cuprinde vorbele vechi de origină latină care au păstrat forma regulată, ca abatere, abia, când, cântare etc., pe cele care s-au depărtat puțin de forma regulată și acestea sunt corectate, ca bubalu (bivol), buboniu (buhoiu), cagliu (chiag), cafeiu (cafeniu)și neologismele corecte și introduse, sau bune de introdus ca: demonstrare, demoralizare, egoism, experiență; demorare (a sta pe loc), demulcere (a mân gâia), fellitare (a suge țâță) ș.a.

b) Glosarul cuprinde neologisme introduse dar necorecte ca: bastard, abordare, agio, anchetă, batalion etc., apoi cuvinte vechi de origine străină ca: habar, angara, cârmă, chel etc.; în fine, vorbe a căror origine latină e aproape sigură, dar forma actuală îm pie dică a se stabili derivația: undrea, acreală etc.

Prima parte e dată în două volume mari (de 1200 și 1600 pagini). Din acest fapt chiar s-ar putea trage concluzia că elementele latine sunt mai numeroase decât cele străine.

Greșeala autorilor nu stă numai în această clasificare cu totul arbitrară și fără nici un temei; ei mai modificau formele zicerilor de origină latină spre a le apropia de original, ca braciu în loc de braț și celelalte arătate mai sus; ei propuneau înlocuirea unor vorbe întrebuințate cu altele create de ei, ca muciniu în loc de batistă ș.a. Era apoi ortografia etimologică foarte complicată cu care se scriau cuvintele: attengutoriu (atingător), bene (bine), connoscentie (cunoștință) etc.

La aceste neajunsuri privitoare la limba însăși se adaugă o mare greșeală de metodă în chestia exemplelor. Pe ce se întemeiază autorul unui dicționar ca să treacă în „tezaurul limbii” un cuvânt oarecare? Sau pe citate de autori, pe comunicări precise cu indicația locului, când sunt cuvinte uzitate numai sau mai mult în vorbirea comună. Autorii dicționarului Academiei compun ei singuri toate exemplele, astfel că nu se dă nici o garanție nici despre răspândirea unui cuvânt, nici despre adevăratul înțeles al lui.

Aceste împrejurări explică de ce lucrarea lui Laurian și Massim n-a avut nici un succes; că a fost o operă aproape născută moartă; ea a prăbușit oarecum întregul curent latinist.

Se cuvine însă să spunem că lucrarea lor a fost făcută numai „ca proiect”, rămânând ca societatea s-o revizuiască. Această revizuire a început, dar a trecut vreme multă până să se găsească formula pentru alcătuirea unui nou dicționar. Faptul s-a petrecut în a doua epocă a perioadei de care ne ocupăm și vom da la locul cuvenit amănuntele trebuincioase.*

În afară de cele două grupări literare, avem puțin fapte importante de notat.

Vom aminti pe poeții Baronzi și G. Tăutu, care s-au bucurat de oarecare succes în timpul lor, dar nu au lăsat opere care să se impună atenției cititorilor și mai târziu.

În istoriografie însă avem de însemnat că acum apare a doua ediție a Cronicilor lui Kogălniceanu, iar Bolliac publică articole de arheologie. Fiind puțin pregătit, el va suferi atacuri crude din partea lui Odobescu, care, îndemnat de această scurtă polemică, începe a se ocupa singur de asemenea chestiuni și dobândește curând atâta notorietate, încât în 1874 i se oferă catedra de arheologie la universitatea din București.

Mult mai roditoare este activitatea episcopului Melchisedec.

Melchisedec (1822-1892) este o figură foarte interesantă. Călugăr, profesor, istoric și om politic, el a lăsat urme în dezvoltarea noastră culturală. Mai puțin însem nat ca literat, merită totuși a i se consacra o pagină în istoria literaturii.

Fiu de preot sătesc, el a învățat întâi cu un dascăl de la biserica Trei Ierarhi din Piatra și în satul său cu un călugăr. Părinții săi, văzându-i dorul de învățătură, l-au dat (1834) la seminarul din Socola, ale cărui clase terminându-le, se făcu învățător în jude țul Neamț. A studiat mai târziu din nou în seminar (cursul superior) și a fost numit pro fesor suplinitor la seminar (1843). În același an se făcu călugăr, luând numele de Melchisedec. Curând după aceea fu hirotonit ierodiacon, numit inspector al semina rului, iar în 1848 fu trimis la Kiev ca să-și completeze studiile.

Întorcându-se din străinătate, deveni profesor la seminarul din Socola, rector al seminarului din Huși (1856), arhimandrit, locțiitor al episcopiei din Huși, arhiereu, conducător provizoriu al episcopiei din Ismail, episcop definitiv la Galați apoi la Roman (1870). Această episcopie o ținu până la moarte.

În timpul pe care ocupațiunile de profesor sau de conducător al bisericii îl lăsau liber, el se ocupa cu literatura bisericească și cu istoria țării. Pentru meritele sale ca scriitor fu ales membru al Academiei în 1870.

Mai interesant este faptul că s-a ocupat și de politică. Ales membru al divanului ad-hoc în 1857, el susținu unirea în toate chipurile, ținu chiar predici în biserică, prin care îndemna pe credincioși să-și dea mâna pentru această măreață faptă. După ce ideea unirii izbuti să-și facă drum și să fie pusă în practică prin îndoita alegere a lui Cuza, Mihail Kogălniceanu devenind prim-ministru al Moldovei, luă în minister pe arhiman dritul Melchisedec, pentru că tocmai atunci începuse a se agita chestiunea seculari zării averilor mănăstirești și era nevoie de un cunoscător al afacerii și patriot. Adunarea electivă n-a primit numirea lui Melchisedec și acesta, imediat ce s-a pronunțat un dis curs contra sa, a și demisionat.

Operele episcopului Melchisedec sunt foarte numeroase, însă multe din ele sunt special bisericești, fie ocupându-se de figuri din trecutul bisericii române (Filaret, 1883, Țamblac, 1884, Antim Ivireanu, 1889), fie ocupându-se de starea ei în timpul său (Edi ta rea cărților bisericești, 1882, Cântările bisericești, 1882, Instituțiunea sinodială, 1883, Memoriu despre starea preoților, 1888).

Are și scrieri istorice, dintre cele mai însemnate sunt: Istoria răscolnicilor (1871), Cronica Hușilor (1869) care cuprinde istoria orașului de la întemeiere și istoria episcopiei de la 1592 până la 1865, cu notițe privitoare la originea orașului Huși, cercetări asupra organizării administrațiunii în timpurile vechi, biografii ale episco pilor, studii despre introducerea limbii slavone în biserică etc. Cronica Romanului (2vol., 1874-75), care vorbește despre vechii locuitori, despre bisericile vechi de acolo, apoi studiază documentele privitoare la bisericile din acea eparhie; Biserica română în luptă cu protestantismul (1890), un memoriu citit în Academie, în care studiază mai ales după izvoare grecești și rusești, acest important eveniment al istoriei noastre și ne dă amănunte interesante despre mitropolitul Kievului, Petru Movilă, care a jucat un mare rol în acele împrejurări.*

Asemenea, depărtat de polemicele dintre cele două grupări, lucrează și Alexandru Odobescu, care ajunge în acest timp la o însemnătate literară așa de mare, încât este momentul a-i studia întreaga activitate.

Alexandru Odobescu (1834-1895), născut în București, fiu al generalului Ioan Odobescu și nepot prin mumă al d-rului Constantin Caracaș, a studiat mai întâi acasă și la Sf. Sava, până când vodă Bibescu a desființat cursurile în limba română și le-a înlocuit cu un pensionat francez. Peste câțiva ani (1851) s-a dus la Paris, unde a obținut titlul de bacalaureat și a terminat facultatea de litere.

Fiind încă în străinătate, publică în diferite reviste din țară câteva articole într-un timp (1855) în care mișcarea literară era cu totul slabă în Muntenia. În Moldova însă Alecsandri întemeia „România literară” care – după expresiunea lui V.A. Urechia – „a dat semnalul unei mari campanii în contra stricării limbii române”. Aci crezu că este locul său Odobescu, care a studiat cu o deosebită dragoste și cu o mare stăruință producerile poporului și care a știut să se pătrundă de spiritul acestor produceri încât însuși Alecsandri, acel profund cunoscător al baladelor și doinelor a zis cu admirație despre dânsul că „cuvintele populare îi vin sub condei fără să le caute”.

Întors în țară, Odobescu deveni un colaborator asiduu al revistei lui Alecsandri și în același timp se hotărî a servi statului, ocupând diferite funcțiuni, intrând un moment în magistratură ca procuror la Curte de Apel din București; iar după aceea, mai conform cu dispozițiunile sale firești, fu numit membru în comisiunea documen tală. Când se uniră ministerele la 1861, fu numit director al Ministerului Instrucției, iar la 1863 ministru de culte și instrucțiune publică.

În timpul acesta se ocupa și cu știința și cu literatura, făcea cercetări arheologice prin țară, publica diferite articole asupra Văcăreștilor, asupra poeziei poporane ș.a. și spre o mai spornică răspândire a ideilor sale, fundă „Revista Română” (cu G. Crețianu, G. Cantacuzino, P. Aurelian, D. Berindeiu, I. Fălcoianu). În această revistă Odobescu a dat un rol de frunte folcloristicei naționale, a deprins pe români să iubească pe bărbații mari ai națiunii și a deșteptat interes pentru monumentele trecutului.

Pe când era ministru, s-a agitat foarte tare chestiunea mănăstirilor închinate. Cuza și Kogălniceanu voiau o secularizare deplină. Odobescu voia, de asemenea, să se ia averile din mâna călugărilor greci, dar să se ție seamă de scopul donatorilor, care le-au dat pentru cultură și pentru binefacere și prin urmare tot în felul acesta să se întrebuin țeze atât în țară cât și în întregul Orient, ceea ce ar fi dat României o reală preponderență politică și culturală în acele părți. Deosebindu-se în păreri de colegii săi, a încercat să convingă opiniunea publică despre adevărul ziselor sale și spre acest sfârșit a tipărit sub pseudonimul Agaton Otmemenedec o lucrare intitulată: Etudes sur les droits et les obligations des monastères roumains dédiés aux Saints-Lieux. Din cauză că ideea sa n-a fost primită s-a și retras din minister.

Mai târziu, când s-a început organizarea expoziției din Paris, guvernul român a însărcinat pe Odobescu, care fusese membru în consiliul de stat, să mijlocească pentru participarea României la acea expoziție. Guvernul francez nu se putea hotărî a da răspuns favorabil cererii lui Odobescu, fiindcă nu se știa dacă un stat, nefiind cu desăvârșire independent poate sta alături cu cele de tot libere. Prin stăruințele trimisului român, aceste dificultăți fură înlăturate și România fu primită să participe în mod oficial la acel concurs universal, unde a figurat pentru prima oară cu numele general de „România”. Prin această participare, țara noastră s-a făcut cunoscută străinilor, lucru la care a contribuit și lucrarea publicată de Odobescu în unire cu P.S. Aurelian sub titlul: Notice sur la Roumanie principalement au point du vue de son économie rurale, industrielle et commerciale, suivie du catalogue spécial des produits exposés dans la section roumaine a l’Exposition universelle de Paris en 1867, et d’une notice sur l’histoire du travail dans ce pays.

Odobescu publică apoi diferite articole în „Columna lui Traian” și prin alte reviste și ziare, mai ales ocupându-se cu arheologia și ca să răspândească cunoștințele asupra acestei științe, ținu la Ateneu câteva conferințe asupra Artelor în România în perioada preistorică.

Ales membru al Academiei în 1870, el află tocmai în splendoare direcțiunea lati nistă, care voia să reformeze limba, eliminând cuvintele vechi și să facă o ortografie care să oglindească originea latină a cuvintelor. Odobescu era contra acestui mod de a vedea și de aceea ceru să se revizuiască dicționarul și glosarul Academiei, lucrare de mare răbdare, dar „greșită în însăși concepțiunea ei”. Revizuirea cerută nu s-a făcut atunci, dar numai prin acest curent, provocat de Odobescu mai ales, s-a născut ideea unui dicționar în care să intre limba „poporană”, așa cum a propus Academiei Regele Carol.

Pe lângă alte lucrări, ca academician, Odobescu a făcut un însemnat raport, în care vorbește despre condițiunile unei bune traduceri din latinește și grecește. Aci emise ideea că în românește se pot face foarte izbutite traduceri dacă se păstrează, pe cât e cu putință, așezarea cuvintelor din limbile clasice. Ideea pare curioasă la prima vedere, dar ea a fost dovedită cu exemple atât înaintea Academiei cât și în lecțiunile sale de la facultate.

În 1874 Maiorescu, fiind ministru de instrucțiune, roagă pe mai mulți bărbați învățați să ție câteva cursuri la facultatea de litere. Odobescu făcu lecțiuni de arheo logie și mai târziu deveni profesor titular, când se înființă prin lege catedra numită.

Între 1876-78 se ocupă cu politica și publică mai ales în ziarul „Românul”, o mulțime de articole, dintre care cele mai importante sunt cele relative la chestiunea războiului. În 1877, când rușii erau aproape să declare război turcilor, apare broșura cu titlul O cugetare politică, în care se propune să nu ne arătăm prieteni nici cu unii, nici cu alții, că să-i lăsăm în pace și să ne retragem în munți cu armata noastră. Odobescu examinează într-o serie de articole, această chestiune și arată că lucrul ar fi și periculos și rușinos. Ce situațiune ar fi pentru țară, când ar fi lăsată în voia întâm plării fără nici o apărare, având pe teritoriul ei două armate dușmane ce se bat? „În orice caz și oricum s-ar întoarce lucrurile, pradă, incendiu și măcel din partea turcilor, cucerire din partea rușilor sau din partea austriecilor.” De aceea Odobescu voia să intrăm în război, cu încredere în puterea națiunii, ca și marii bărbați ce se aflau atunci la cârma statului.

După o boală grea, Odobescu pleacă la Paris unde ocupă câtva timp funcțiunea de prim-secretar și însărcinat de afaceri al legațiunii (1882-1885) și începu publi carea monumentalei lucrări La Trésor de Petroasa. Întorcându-se în București la 1887, reîncepu cursul de arheologie la universitate, fu membru al consiliului permanent de instrucțiune, de unde trecu ca director al școalei normale superioare.

În timpul acesta își adună în trei volume aproape toate operele sale și Academia îl onoră cu marele premiu Năsturel-Herescu, premiu care fusese acordat numai marelui poet Alecsandri.

Operele lui Odobescu fiind destul de numeroase, ne vom ocupa aci de cele mai însemnate din ele.

După ce se făcu cunoscut prin câteva deosebite articole, precum Satira Latină (1855), Poeții Văcărești (1860) ș.a. Odobescu dete la lumină două nuvele istorice Mihnea (1857) și Doamna Chiajna (1860), fruct al studiilor sale istorice și al citirii cu folos a cronicarilor.

Scrise într-o limbă curat românească, înfrumusețate prin cuvinte din cronicari, cuvinte care dau o culoare de vechime, aceste lucrări ne arată o fantezie de poet în combinațiunea detaliilor, pe când fondul rămâne istoric, fără nici o falsificare, ne arată pe scriitorul știutor al limbii, care a devenit stăpân pe toate farmecele ei. Prin asemenea calități pot sta alături cu celebra nuvelă Alexandru Lăpușneanu a lui Costache Negruzzi, întemeietorul prozei moldovenești.

La 1874, rugat de C.C. Cornescu, care alcătuise un Manual al vânătorului, să scrie prefața, Odobescu s-a pomenit din vorbă în vorbă, să scrie un volum întreg, pe care l-a publicat sub titlul de Pseudochinegheticos sau Fals tratat de vânătoare.

Scrisă în stil epistolar, lucrarea se dezvoltă cu libertatea vorbirii obișnuite și cugetările ne apar ca inspirațiuni ale momentului. Ea ne înfățișează vânătoarea din antichitate, din Evul Mediu, din timpul modern, într-o serie de tabele azvârlite într-o neregulă poetică, amestecate cu anecdote, cu vorbe de spirit, cu aluziuni la diferite întâmplări poetice sau literare, cu descripțiuni de opere de pictură sau sculptură, cu notițe despre artiști, cu minunate fragmente din cugetare și limba poporană, precum este basmul cu Fata din piatră și Feciorul de împărat, – astfel că, după expresiunea unui critic, „sfârșești cartea fără să știi cum de ai ajuns la capătul ei”. Limba în care e scrisă e așa plină de farmec, încât de aci se scot unele din cele mai fericite modele de proză românească.

În Istoria arheologiei a tipărit lecțiunile făcute la Universitate în 1874.

De la început stabilește că „arheologia nu are de scop a mulțumi plăcerile nesă buite și gusturile răsfățate ale celor curioși de fapte și de obiecte care au pierit din uz”; de aceea trebuie să deosebim pe anticar, care scormonește rămășițele trecutului – de arheolog, care „alege și judecă însemnătatea acelor rămășițe, în raport cu cultura din trecut a omenirii”. Din rezultatele muncii ambele profesiuni se naște știința arheo logiei, adică știința care cercetează datinile și monumentele, ce au rămas de la oamenii din secolii trecuți și s-au păstrat până la noi. După definițiune, autorul arată care sunt obiectele pe care trebuie să le examineze arheologul. Apoi, trece la istoria arheolo giei, care cuprinde trei perioade; antichitatea, renașterea, epoca modernă. Cursul pu blicat se ocupă numai cu primele două perioade. Autorul ne vorbește despre cercetările arheologice din secolul XV, XVI, XVII și XVIII, despre restaurarea monumentelor vechi, despre încercările de falsificare ce s-au făcut în diferite timpuri; ne arată cum s-au descoperit și studiat antichitățile creștine, și, de câte ori găsește prilej, se oprește cu deosebită plăcere la monumentele vechi din țara noastră. Vom afla aci importante amănunte asupra picturii bisericești la români, asupra vechii arhitecturi, asupra podu lui lui Traian, asupra ruinelor aflate prin Moldova etc.

Sub titlul caracteristic de Moții și Curcanii a tipărit două conferințe rostite în vremea războiului. În cea dintâi arată caracterul și viața acelor viteji locuitori ai Mun ților Apuseni ai Transilvaniei, cunoscuți sub numele de moți, care în luptele cu ungurii, atât în vremea lui Horia cât și la 1848, au speriat pe dușmanii lor și prin bărbăție și prin tenacitatea rezistenței. În cea de a doua zugrăvește cu minunate culori luptele, recente atunci, ale țăranilor din România în acel voinicesc avânt în care schimbară în renume porecla de Curcan.

Cu prilejul serbării Universității din București, când ea împlinea 25 de ani de la întemeiere, Odobescu fiind delegat de colegii săi să rostească un discurs, făcu într-o lucrare măiastră elogiul unui fost profesor și director de școală, Petrache Poenaru, care în curs de șaisprezece ani a condus instrucțiunea publică în Țara Românească.

În anii din urmă a publicat la Paris Trésor de Petroasa și apoi în București diferite cărți didactice spre a introduce în clasele elementare metodele pedagogice cele mai nimerite și totodeodată a întreține și dezvolta în cele mai fragede generațiuni conștiința unei pure și curate limbi românești. Astfel a lucrat un Abecedar nou (cu d-l Borgovan) și o Carte de citire (cu d-l Slavici).*

O remarcă de activitate care se dezvoltă în această epocă este folclorul. Colecții importante se publică acum. Preotul S.F. Marian tipărește la Cernăuți două volume de poezii (1873-1875) și un volum de tradițiuni populare la Sibiu (1878). Ath. M. Marinescu dă Steaua Magilor (Biserica Albă, 1875), Hințescu publică o colecție de proverbe (Sibiu, 1877) viu criticată de G. Dem. Teodorescu; iar Arsenie una de basme (Buc., 1878). În fine, acum dă la lumină culegătorul tipograf (Ispirescu) două volume: unul de basme (1872, Buc.), altul de snoave (1874). Alături de adunarea de materialuri, apar și studii teoretice publicate de Hasdeu (în Cuvente den bătrâni) și de Teodorescu G. Dem.: Cercetări asupra colindelor, asupra proverbelor etc.*

În fine, în epoca de care ne ocupăm, ziaristica și publicațiile periodice iau o dezvoltare foarte mare. Prin ele se poate urmări și mișcarea politică și cea literară din țară.

Numărul periodicelor este foarte mare, de aceea o înșirare completă ar fi peste putință aci. Apoi apariția, dispariția și reapariția multora din ele, adesea cu nume schim bate, fac lucrarea și mai grea. Pentru cei ce ar vrea să-și urmărească chestia de aproape, este un prețios element de informație, publicația Academiei făcută de N. Hodoș și Ionescu-Sadi (cuprinde bibliografia periodicelor de la cele dintâi până la 1905).

Foile politice sunt conduse sau de oameni puțin însemnați ca Valentineanu („Reforma”, Buc., 1873 ș.a.), N. Basarabescu („Poporul”, Buc., 1871-1876) sau de ziariști cu mare talent ca C. Bolliac („Trompeta Carpaților”, Buc., 1865-1877), C.A. Rosetti („Românul”, 1870 și urm.), D.A. Laurian („România liberă”, 1877-1889) sau de oameni politici ca V. Boerescu („Presa”, 1868-1881) sau de literați ca B.P. Hasdeu („Traian” și „Columna lui Traian”).

Caracteristic e marele număr de foi umoristice, cele mai multe cu existență efemeră, dar cu titluri care de care mai ciudate, ca: „Calcavura” (1871), „Cucuvaia” (1871), „Nichipercea”, „Sarsailá” (1871), „Viespele” (1871), „Perdaful” (1873), „Daracul” (1869), „Puricele” (1879), „Ghimpele” (1873) ș.a. autorii cei mai fecunzi în acest gen fiind V.A. Urechia, N. Orășeanu și Teodorescu G. Dem.; Hasdeu însuși scoase o foaie de acest fel „Aghiuță”.

Dintre revistele literare vom cita: „Albina Pindului”, condusă de Grandea (Buc., 1868-1871), „Familia”, condusă de Iosif Vulcan (Pesta 1865 și urm.), „Transacțiuni literare și științifice”, condusă de D.Aug. Laurian și Ștefan Mihăilescu (1872, Buc.).

Cea mai însemnată a fost desigur „Convorbirile literare” și pentru motivele arătate până aci și pentru că conducătorii ei au reușit să-i asigure existența până azi. Ea a trecut prin mai multe faze. De la 1867 până la 1884 apare în Iași. În anul 1885-86 revista apare în București; dar în toată această vreme stă sub redacția lui Iacob Negruzzi. La 1 aprilie 1893 directorul anunță că-și asociază câțiva tineri la conducerea revistei, iar în 1895, cu anul XXIX, se retrage, și trece direcțiunea unui comitet de tineri colaboratori.

Se cade să spunem aci un cuvânt despre activitatea fondatorului acestei reviste.

Iacob Negruzzi (născut 1842), fiu al marelui prozator Costache Negruzzi, și-a făcut studiile în Iași și apoi la Berlin. A ajuns foarte tânăr (1864) profesor de drept comercial la universitatea din Iași; a fost unul din întemeietorii „Junimei” și a condus revista „Convorbiri literare” în timp de 28 de ani. A debutat prin poezii și apoi a între prins seria de nuvele și schițe satirice intitulate: Copii după natură.

După moartea lui Vasile Boerescu, a trecut la catedra acestuia la facultatea din București, pe care a ocupat-o până la 1897, când s-a retras la pensie.

A fost de mai multe ori deputat și senator, iar în 1881 a fost ales membru al Academiei.

În 1894-96 au apărut operele sale complete (Buc., ed. Socec) în șase volume.

Primul volum cuprinde cele mai bune din lucrările sale: Copii după natură și cinci scrisori.

Copiile sunt compoziții variate: mici nuvele satirice ca Părintele Gavriil, – Cristache Văicărescu, – Un drum la Cahul; dialoguri și satire în versuri, ca Vespasian și Papinian– Electorale; critici literare glumețe ca Poeticale, Grama ticale; în fine o colecție de vorbe parlamentare, adică expresii consacrate folosite în parlament și în presă, ca „a ascunde după deget”, „nu, de o mie de ori nu!”, „cu o oră mai înainte” etc. însoțite de comentarii hazlii sau satirice.

Scrisorile se ocupă mai ales de chestiuni de limbă și înfățișează observații mai adesea juste în privința uzului diferitelor cuvinte asupra cărora s-au urmat discuțiuni și s-au dus lupte între etimologiști și fonetiști.

Bucățile satirice cuprinse în acest volum sunt mai toate episoade din lupta susți nută de „Convorbirile literare” în contra adversarilor. Când aceștia acuzau pe cei din „Junimea” că nu sunt patrioți, Negruzzi ridiculizează tendința de a vorbi prea des și prea mult de patriotism, de românism. Pepinescu, unul din eroii din aceste satire, zice: 

Domnilor, literatura românească să vă fie!
Arta fie românească: fiți români în poezie.
Industria și comerțul să vă fie românești;
Românești de acum să fie dogmele bisericești.
Maniera românească; fiți români în îmbrăcare.
Românească să vă fie băutură și mâncare.
Mândrul soare sus pe ceruri românește să lucească,
Căci română e deasupra împărăția cerească,
Românesc e Domnul sfântul! 

Asemenea atacuri, dacă produceau efect momentan, îndreptățeau pe adversari să le arunce acuzația de, „internaționalism” și nu se știe dacă conducătorii „Convor birilor” nu sunt răspunzători până la un punct de spiritul puțin patriotic al generațiilor care au crescut sub înrâurirea lor. Ca să nu treacă de șoviniști, tinerii s-au ferit de a fi naționaliști. Astfel se explică curentul ce s-a accentuat puțin câte puțin și în literatură, până când am avut ocazie să vedem pe Vlahuță și pe Coșbuc constatând (în 1901 în „Semănătorul”) că tinerii se sfiesc a pronunța cuvântul patrie.

Limitele acestei cărticele sunt prea restrânse ca să pot cerceta chestiunea în toate amănuntele.

Al doilea volum al lui I. Negruzzi cuprinde poeziile originale. Cele mai multe sunt poezii lirice mai ales de amor sau cu reflexiuni filozofice fără profunzime. Talentul lui I. Negruzzi nu e însă liric; el izbutește mai bine în poezia narativă și în adevăr unele din „balade” pot interesa și azi pe cititor. Așa este Kaher și până la oarecare punct chiar idila Miron și Florica.

Al treilea cuprinde un roman original: Mihaiu Vereanu și o serie de relații de călătorie.

Celelalte trei sunt consacrate teatrului: unul cu piese originale, două cu traduceri din Schiller.

Piesele originale ori nu s-au reprezentat deloc (una Amor și viclenie s-a jucat prima dată în 1912) ori s-au jucat cu puțin succes. Mai bine primite de public au fost operetele și revistele satirice politice (Nazat ș.a.).*

Împotriva revistei societății „Junimea” luptă mai multe reviste. În epoca de care vorbim apare în București „Columna lui Traian” sub direcția lui Hasdeu (1870-1877) precum și o revistă a tineretului bucureștean. Anghel Demetriescu, Petre Grădișteanu, D.A. Laurian, Ștefan Mihăilescu, M. Zamfirescu, N. Scurtescu întemeiază „Revista contemporană” (1873) la care se asociază câțiva scriitori mai în vârstă ca Pantazi Ghica, G. Sion căreia îi dă sprijin și Alecsandri, măcar că în această revistă se ducea o luptă aprigă împotriva „Convorbirilor”.

În același timp iese în București, la 15 februarie 1876, sub direcția lui Hasdeu și a d-rului Brânză; „Revista științifică și literară”; iar în iulie se contopește cu „Revista contemporană” sub titlul de: „Revista contemporană literară și științifică”, având o lungă listă de redactori, dar nu trăiește decât câteva luni.

Tot ca adversare ale „Convorbirilor” se prezintă „Federațiunea” din Pesta, con dusă de Hodoș și Roman, „Orientul latin” din Brașov condus de Aron Densușianu.

Dintre multiplele episoade ale acestor polemici literare vom însemna cum a păcălit Hasdeu redacția „Convorbirilor”.

Revista ieșeană publică multe poezii traduse din nemțește, adesea din poeți fără nici o importanță. Hasdeu alcătuiește câteva versuri cu idei vagi și uneori absurde, le intitulează Eu și Ea și le semnează M.I. Ellias, adăugând: „după Gablitz” și le trimite la Iași. Versurile se publică (15 iulie 1871) și Hasdeu are ocazia să atace, nu atât redacția „Convorbirilor” cât pe Titu Maiorescu, zicând că are ca criteriu în aprecierile sale „să subscrii evreiește și să zici că ai tradus din nemțește” chiar când numele poetului german e inventat. G. Panu ne spune că aceasta a produs o mare bucurie printre adversarii „Junimii” și o adevărată deprimare pentru membrii ei; el ne dă chiar amă nunte (vol. I, pag. 363) asupra ședinței în care s-a citit poezia. Maiorescu a răspuns printr-o notiță prin care declară că nefiind redactorul revistei, nu poate fi răspunzător de cele ce se publică într-însa.

A doua păcăleală o face tot Hasdeu trimițând „Convorbirilor” o satiră violentă intitulată La noi, semnată de P.A. Călescu, care era un acrostih cu vorbele La Convorbiri literare: 

La noi e putred mărul, a zis de mult poetul,
A zis în disperare și a murit nebun… etc. 

Redacția revistei, neștiind că e un acrostih, a modificat un cuvânt punând fecioară în loc de virgulă, astfel că se citea „Conforbiri”, iar Hasdeu profită de ocazie ca să zică: „iată cât sunt de nemțiți; chiar numele revistei și-l pronunță ca nemții”.

Aceste glume, desigur, nu dovedeau nimic în chestiile de fond ce se discutau între cele două grupări literare, dar ele aveau un mare răsunet în public, se reproducea u și se comentau de toate ziarele vremii.

În același fel este și satira lui Mihail Zamfirescu: Muza de la Borta rece.

Mihail Zamfirescu (1839-1878) a făcut puțin studii și a debutat foarte tânăr. Se pare că în 1859 a publicat o mică colecție de poezii Aurora. A fost funcționar în București și legat foarte de aproape cu grupările literare de aci, din epoca de care ne ocupăm. Poeziile sale s-au publicat în volum în 1881 de către familia-i sub titlul Cântece și plângeri. Ele au plăcut prin romantismul lor și prin o perfecțiune de formă care se află la puțini dintre poeții din acest timp. Versurile sale au o muzi calitate particulară. Defectul lor cel mai mare stă în mulțimea neologismelor pentru care pare a avea o predilecție ca pentru un element de succes.

Cuprinsul lor este, în cea mai mare parte, erotic. Pe lângă poeziile lirice, sunt câteva narative și altele satirice. Satira lui e amară și îndreptată în contra nedreptăților sociale, ca în Balada Dracului și Balada Nebunului.

În satira contra „Junimii” ia ca titlu numele unei cârciume vestite din Iași (Bolta rece) schimbându-l în Borta rece. Satira apare în 1873 cu indicația că e „bufonerie literară lirică” și e scrisă de „Meilhac și Halévy” iar muzica de Offenbach. Atunci se jucau în București cu mult succes operele franțuzești datorite acestor autori.

Din cele trei acte făgăduite, au apărut numai două. Primul se petrece în Olimp, unde Brutnărescu se dusese să-și caute o muză, al doilea se petrece la Borta rece, unde redactorii „Flecăriilor literare” sunt adunați pentru a benchetui și unde colegul lor se întoarce cu Tereza, bucătăreasa lui Joe, care să-i serve de muză. Este ceea ce numesc francezii „une charge”, o serie de dialoguri vioaie, uneori cu mult haz printre care se amestecă frânturi de fraze din poeziile și nuvelele diferiților redactori ai „Convorbirilor” precum și parodii ale operelor sau cuvintelor lor. Persoanele poartă numele prefă cute ale diferiților redactori, uneori poreclele ce li se dădeau în realitate în cercul „Junimei”, iar eroul principal este S. Bodnărescu de a cărui lipsă de claritate râdeau uneori și tovarășii săi (cum se vede din Amintirile lui Panu). Lui îi atribuie acel faimos cântec, care a circulat ani de zile pe cale orală în toate cercurile din București. 

Văzui oameni de hârtie
Cu mustăți de chihlimbar,
Lei de cocă pe câmpie,
Mâncând stridii cu muștar. 

Alături de Zamfirescu trebuie să punem pe poetul Scrutescu.

Nicolae Scrutescu (1844-1879), fiu de sătean din jud. Dâmbovița, a fost insti tutor în București. Dotat cu oarecare talent literar a colaborat la revistele lui Hasdeu și la alte reviste din București. A publicat cărți de școală și câteva lucrări poetice: două piese de teatru (Rhea Silvia și Despot Vodă) și poezii (1877). Scrierile sale n-au avut mare succes în timpul vieții autorului. Piesele nu s-au reprezentat. Încercarea făcută în 1911 de a se deschide stagiunea cu Rhea Silvia a reușit numai în parte; piesa a avut un succes de curiozitate, dar nu s-a menținut.

2. Epoca lui Eminescu (1880-1900)[modifică]

Mihai Eminescu (1850-1889) este una din figurile cele mai mari ale literaturii românești. Viața sa este, poate, mai bine cunoscută decât a tuturor poeților noștri; pentru unele epoci ale vieții lui s-au dat la lumină chiar amănunte de puțină însemnătate. Deși el (în Satira I) a aruncat câteva săgeți în contra biografilor, care răscolesc viața scriitorilor și se ocupă de „micile mizerii ale unui suflet chinuit”, soarta a voit ca el însuși să cadă „pradă” acestei tendințe. Motive de ordin superior, dar și din cele puțin serioase, explică lucrurile acestea. O bibliografie aproape completă se găsește la finele lucrării d-lui N. Zaharia (Eminescu, viața și opera sa, București 1912).

Știm deci, că, după mamă, Eminescu se trăgea dintr-un cazac emigrat în țară, căsătorit cu o româncă, iar după tată dintr-un rutean. Tatăl său era însă stabilit în țară de multă vreme și ajunsese să aibă chiar rang boieresc, după 1841, Mihai Sturdza îl face căminar. S-a îndeletnicit cu agricultura și diferite neguțătorii.

Părinții lui avură 10 copii, între care poetul fu al 6-lea.

S-a discutat multă vreme despre data nașterii lui. Găsindu-se chiar actul oficial din registrul primăriei s-a văzut că această dată e: 15 ianuarie 1850.

Primii ani ai copilăriei a trebuit să-i petreacă parte la Ipotești (moșia părin tească), parte la Botoșani. În 1856 a fost trimis la Cernăuți; aci a învățat cursul primar și apoi trei clase secundare, având profesor și pe Aron Pumnul, pentru care a păstrat o mare admirație. Fiindcă s-au căutat matricolele școlare, se știe că era școlar nedisciplinat și că a rămas repetent. Se mai știe că a stat câtăva vreme și în Blaj și că de trei ori a fugit de la școală întovărășindu-se cu trupe de actori ambulanți.

Aceste întâmplări s-au petrecut între anii 1864-67. În acest interval a fost câtva timp și practicant al tribunalului din Botoșani. Traiul lui de artist rătăcitor a fost plin de suferințe și de mizerii. Caragiale scrie în 1889 că-l cunoscuse cu vreo 20 de ani mai înainte (poate în toamna anului 1866) și aflase că într-un rând ajunsese rândaș la un han.

În această vreme se deșteaptă și talentul său poetic. Prima poezie o scrie la moartea fostului său profesor, Aron Pumnul (1866), care se publică într-o brușură ocazională (Lăcrămioarele învățăceilor, Cernăuți, 1866). Altele sunt provocate de iubirea pentru o artistă din trupă (Amorul unei marmore) și altele sunt fantastice sau patriotice. Primele sale poezii au fost publicate în „Familia” revista lui I. Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu.

În 1869 tatăl său l-a trimis să-și urmeze studiile la Viena, unde fu coleg cu I.Slavici, care ne dă amănunte despre traiul de acolo.

Fiind student extraordinar (de vreme ce n-avea bacalaureatul), el urma stăruitor numai cursurile care îl atrăgeau mai mult: economia națională, dreptul roman, dar lucra singur foarte mult, citind și traducând cărți literare și filozofice din toate timpurile. Adân-cea pe Confucius și pe Platon, pe Spinoza și pe Fichte. Din Kant a tradus ceva. Manu scrisele lui, care se găsesc la Academie, arată răbdarea cu care făcea cercetări și extrase.

Pe când se afla la Viena, trimise revistei „Convorbiri literare” poezia Venere și madonă, care fu publicată în nr. pe aprilie 1870 și în care redactorii intrevăzură un talent deosebit. După aceea veni în Iași și dobândind ajutor de la societatea „Juni mea” se duse să-și completeze studiile la Berlin și Jena. T. Maiorescu îl îndemnă să-și treacă examenul de doctor pentru ca venind în țară să ceară o catedră la universitate.

Eminescu nu putu răspunde acestei așteptări și de aceea – după întoarcerea în țară – îl vedem la 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii din Iași, iar la 1 iulie 1875 revizor școlar. Acestea sunt cele mai înalte funcțiuni pe care le-a ocupat Eminescu. În această epocă vedem că a fost și profesor la liceul nou din Iași.

Scos din revizorat la 1 iulie 1876, el găsi loc de redactor al „Curierului de Iași”, o foaie administrativă și judiciară, în care se publicau acte oficiale și în care el introduse rubrici variate, în care trata cele mai diverse chestiuni: politică și teatru, literatură și critică socială, istorie și economie politică. Situațiunea aceasta era prea puțin plătită și prea modestă, de aceea primi cu mulțumire locul de redactor la ziarul „Timpul”, pe care-l păstră mai mulți ani (1877-1883).

În această vreme el ajunse la dezvoltarea deplină a talentului său și produse operele cele mai strălucite. Munca de ziarist – pe care o socotește el istovitoare – precum și viața dezordonată ce ducea, desigur și boala care-l rodea de mult și de care nu se îngrijea, toate îl duseră la nebunie.

Nenorocirea aceasta atrase deodată băgarea de seamă a lumii la poeziile sale. T.Maiorescu adună pe cele pe care le socotea mai izbutite (numai cele publicate în „Convorbiri”) și le publică într-un volum (1883), primit cu simpatie, chiar cu admirație din ce în ce crescând de la o ediție la alta.

Restabilit din boală, după o cură la Viena, Eminescu fu câtva timp (1884) subdirector la biblioteca din Iași, dar boala-i reveni în 1886. Îngrijit câtăva vreme în azilul de lângă mănăstirea Neamțului și în Botoșani, unde se afla o soră a sa, infirmă și dânsa, el se găsi în mare lipsă, dar publicul românesc din toate unghiurile, prin tot felul de colecte și reprezentații, îi manifestă dragostea și-i înlesni alinarea suferințelor.

Simțindu-se ceva mai bine, veni în București în 1888. Aci cercă să-și reia munca literară. În tovărășie cu câțiva amici scoase o revistă „Fântâna Blanduziei”, publică poezii și diferite articole; dar în anul următor boala îi reveni pentru cea din urmă oară și dus la casa de sănătate din strada Plantelor, muri la 15 iunie 1889.

Înmormântarea i-a fost simplă, însă studențimea și școlărimea a căutat să-i înlocuiască, prin căldura simțirilor lor, strălucirea oficialității.

La moartea lui Eminescu nu se cunoștea decât volumul de poezii și câteva nuvele. Erau, negreșit, cele mai bune lucrări, dar ele nu puteau să facă cu putință a se înțelege evoluțiunea talentului lui.

În 1890 V.G. Morțun, edită un volum de proză și de versuri; aci se văzură primele încercări ale lui Eminescu, publicat în alte reviste, nu în „Convorbiri literare”.

În 1891 Gr. Păucescu, care fusese câtăva vreme director al ziarului „Timpul”, adună într-un volum articolele politice apărute în acest ziar.

De atunci, o sumă de edițiuni ieșiră la lumină. Mai târziu, începură a fi cercetate manuscrisele lui și diferitele gazete în care publicase câte ceva și astfel publicul putu să cunoască și criticile sale literare și poeziile populare adunate de el, și poeziile postume și romanul Geniu pustiu și două piese de teatru și alte diferite articole.

Proza politică a lui Eminescu e inspirată de ideile conservatoare pe care trebuia să le susțină în ziarul „Timpul”, dar el nu e numai ziaristul mărginit la polemicile zilnice, căci cultura și talentul său literar îl îndeamnă să afle câteva idei generale drept temei al luptei politice dintr-un anumit moment. Astfel inventă el teoria străinismului păturii superpuse, iar prin „pătura superpusă” înțelege numai pe membrii partidului liberal. Ei ar fi urmași direcți ai fanarioților: aceștia au învins elementul autohton în 1700 și au întemeiat „domnia fanariotă”; la 1821 elementul românesc s-a ridicat contra lor și a biruit, iar la 11 februarie 1866 a învins din nou elementul străin. Această teorie, falsă din punctul de vedere al adevărului istoric, era nepotrivită și cu lupta politică a vremii în care scria, căci dacă Brătianu și Rosetti, care au luat parte la înlăturarea lui Cuza erau „fanarioți”, tot așa de „fanariot” era atunci și Lascăr Catargiu, pe care Eminescu îl laudă și care era chiar șeful partidului conservator în acel moment. Patima politică îi întunecă logica, îl face să critice guvernul liberal chiar și pentru înființarea spitalurilor sătești, zicând că asemenea lucruri nu se mai găsesc „nicăieri în lume” și că ele sunt dovada „morbidității pe care a pricinuit-o el singur”; patima aceasta îi trivializează stilul, încât ajunge să numească și pe adversarii politici „sediment de pungași și de cocote”.

Interesantă desigur pentru cunoașterea activității întregi a lui Eminescu, te întrebi dacă publicarea acestor articole a fost un adevărat serviciu pentru memoria lui. Se poate zice că sunt mai judicioase – deși discutabile în amănunte – articolașele ce au apărut înainte de a trece la „Timpul” și care s-au adunat de d-l I. Scurtu sub titlul de Scrieri politice și literare (București, 1905).

Proza poetică o reprezintă povestirea Făt-Frumos din lacrimă, nuvela Sărmanul Dionis și romanul Geniu pustiu.

Renumele cel mare a lui Eminescu se datorește poeziilor sale.

Primele încercări scrise între 1866 și 1869 sunt – cum a arătat Ang. Demetriescu într-un studiu (Liter. și artă, VII, 359) – niște imitațiuni după Alecsandri, Bolinti neanu și Sihleanu. De la aceștia ia subiecte, ia imagini și cuvinte. Mai interesante din toată grupa aceasta sunt: La Bucovina, Junii corupți, Ce-ți doresc eu ține, dulce Ro mânie; chiar acestea însă sunt departe de a prevesti pe poetul de mai târziu.

Cu anul 1870 se începe a doua serie a poeziilor lui (1870-1874), din care fac parte, pe lângă Venere și madonă prin care debutează la „Convorbiri”; Epigonii, Mortua est pe care le analizează T. Maiorescu în paginile consacrate lui Eminescu în articolul Direcția nouă, apoi Egipetul, Înger și demon, Împărat și pro letar. În acestea apare personalitatea poetului prin imagini îndrăznețe, printr-un vocabular cu vorbe poetice ca și necunoscute până atunci, printr-o critică mai mult decât severeă a organizației sociale și prin idei curioase și paradoxale. Nesiguranța limbii și a versi ficației, obscu ritatea multor cugetări ne fac să socotim bucățile acestea ca formând o perioadă de tranzițiune.

Poezia sa apare perfecționându-se din ce în ce în epoca dintre 1876-1880, când poezia romantică Strigoii stă alături cu Călin inspirată, în parte, din basmele noastre, când ideile budiste transpiră în Rugăciunea unui dac și când influența poeziei poporane se vede în Freamăt de codru și Crăiasa din povești.

Apogeul producției sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului și mulțimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calitățile lui.

El mai publică și după ce se însănătoșește din primul atac al boalei (1884-88), dar acestea sunt cu totul slabe sau copiate după vreun autor pe care nu voiește să-l spună.

Un mare număr din poeziile lui sunt erotice. Cea mai mare parte din ele arată desfășurarea unui singur roman, care i-a fermecat și, poate, i-a și înveninat viața. Nu mai este o indiscrețiune nepotrivită de a pronunța aici numele Veronicăi Micle, poetă și ea, care i-a deplâns moartea printr-o poezie intitulată Lui: 

Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
Ai zis tu, și eu atuncea când pe-a dorului aripe,
Duși de al iubirii farmec, privind cerul împreună,
Ne visam eternitatea în durata unei clipe. 

Faptele se petrec ca și viața multor poeți. Ea citește Veneră și Madonă și se entuziasmează de autorul necunoscut. În 1873 are prilejul să-l cunoască la Viena. Curând poetul se stabilește la Iași, unde frecventează adunările „Junimii”și saloanele familiilor celor mai distinse. E frumos, e admirat de femei și ca poet și ca om. El distinge pe dânsa, o iubește discret, iubirea e împărtășită și astfel începe poezia de amor a lui Eminescu.

Începutul este romantic: femeia iubită este îngerul. Ea vine și-l dezmiardă. O chiamă la izvor și ea răspunde la chemarea lui. Dar fericirea nu o găsește în toate clipele: dacă vine câteodată și pătrunde în singurătatea lui, altădată o așteaptă zadarnic. Când ea e departe, îi suferă greu lipsa și trăiește cu amintirea ei în mijlocul naturii, care pare că împărtășește regretul lui. În asemenea momente se gândește la fragilitatea iubirii și parcă îi pare rău că a cunoscut-o. E destul să se revadă însă, pentru ca fericirea să le surâdă și să se lase duși de ea. Despărțirile însă sunt dese și dacă revederile sunt prilejuri de dulci emoțiuni, cu timpul un nor pare că le întunecă fericirea: îndoială, presimțire… apoi părăsire.

De la un moment dat (1879) poeziile lui vorbesc despre această despărțire, invocă imaginea celei ce s-a dus, plânge amorul de altă dată: aci mai speră, aci se consolează cu amintirile din trecut până când se convinge că au trecut anii la mijloc și că iubirea s-a stins pentru totdeauna.

Poate „Dalila” este încheierea romanului: 

Tinere ce plin de visuri urmărești vreo femeie
Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee
Se pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că… doamna are minte scurtă, haine lungi! 

Povestea aceasta este ca mai toate poveștile de amor: dar Eminescu a vărsat în poeziile sale accentul unei sincerități așa de profunde, încât cititorii au fost mișcați la rândul lor și și-au văzut în ele propriile lor simțiri.

Muzica a contribuit și ea ca odinioară pentru Alecsandri – să popularizeze poeziile acestea ale lui Eminescu: peste 40 de melodii s-au scris pentru ele.

Nu se poate zice însă că muzica le-a susținut. Ele au avut însușiri proprii destul de puternice pentru ca să se impună.

Alături cu poeziile de amor putem pune câteva elegii: Melancolie și Mai am un singur dor din care se cunosc mai multe variante.

Poeziile lui în formă poporană: Ce te legeni, codrule, Doina ș.a. ne arată adânca lui cunoștință de limba și cugetarea poporană, pe care nici un altul dintre poeții noștri – afară de Alecsandri – n-a știut s-o reproducă cu infinitele-i nuanțe și cu acea caracteristică naivitate care te farmecă.

Cele mai multe poezii însă sunt lucrări filozofice, în care se oglindesc ideile lui pesimiste, dezgustul de viață, adorația trecutului, disprețul prezentului, neîncrederea în viitor: Epigonii, Satirele, Împărat și proletar.

Epigonii cuprinde o antiteză între poeții și scriitorii generațiilor trecute româ nești și între generația poetului. Trecutul e lăudat și toți cei vechi sunt înfățișați cu calități deosebite, căci ei reprezintă „zilele de aur a scripturilor române”. Aci critica nu intervine. Cichindel și cu Pralea, pentru care d-l Maiorescu purtase război contra lui Aron Pumnu, sunt slăviți deopotrivă cu Gr. Alexandrescu și cu Alecsandri și sunt arătați ca poeți ce „au scris o limbă ca un fagure de miere”. Nu se poate însă aduce lui Eminescu o învinuire de lipsă de simț critic (deși Maiorescu a spus că poeții nu pot fi și critici), fiindcă exagerarea laudei pentru trecut îi servă ca să înjosească mai mult prezentul. Oricare ar putea să fie scăderile celor vechi, ei au fost „inimi mari” și au avut „idealuri” pe când cei de azi – din timpul lui – epigonii – nu mai pot să aibă simțire adevărată nu mai au credință, sunt pesimiști și sceptici.

Poezia produce impresie profundă, mai ales partea primă, prin caracterizări sclipi toare, deși uneori obscure, prin epitetele neșteptate, prin cugetările filozofice ce cuprinde. Ideile nu sunt însă desfășurate cu destulă ordine și ultimele două strofe sunt confuze.

Împărat și proletar ne arată mizeria clasei muncitoare față de viața răsfățată a celor bogați, într-o serie de antiteze de o putere poetică deosebită. Proletarul care vorbește tovarășilor săi „în scunda tavernă mohorâtă” îi îndeamnă la luptă, îi îndeamnă să distrugă tot ce arată mândrie și avere, tot ce arată civilizațiune și înlesnire a traiului și în locul acestei lumi să vie „potopul” și atunci, dispărând cu totul lumea de azi, toți oamenii din altă lume nouă vor trăi în fericire. Această protestare violentă a proletarilor ne-o arată poetul ca petrecându-se la Paris și îndată tabloul se schimbă și ne apare Cezarul, pentru ca contrastul între mizeria ce ne-a înfățișat înainte și situația acestui om care stăpânește țara să fie mai izbitor. Dar acest tablou se schimbă asemenea ca să ne arate violențele luptelor revoluționare. Poezia se sfârșește printr-o serie de reflec țiuni filozofice, care zugrăvesc de minune sufletul lui pesimist. Din întreaga lucrare ar fi fost natural să rezulte un îndemn la muncă spre a se schimba situația socială pe care o găsește nedreaptă, dar în loc de aceasta aflăm o încheiere contrarie. Omul se pietrifică în sclav sau în împărat; de la începutul lumii și până acum așa a fost: „aceleași doruri mascate cu alte haine”. Dar atunci de ce protestare, de ce revoltă? În zadar, căci „vis al morții eterne, e viața lumii întregi”.

Satira I este o poezie în care ne arată situația sufletească a unui filozof care se preocupă de chestiunea cea nedezlegată a existenței. Aci ni se înfățișează cosmogonia vedică: cum lumea s-a creat din pacea eternă prin mișcarea unui punct care devine tatăl, iar din haos face muma; cum această creațiune va dispărea odată când va reîncepe eterna pace. Dar la ce servesc toate asemenea cugetări, asemenea concepțiuni mărețe?

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfărâmi, orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune. 

În viață lumea nu te ascultă, după moarte nu te înțelege, n-ai mulțumire cât trăiești, n-ai răsplată după moarte. Aci pune el acele versuri în care ridiculizează pe cei ce țin discursuri funebre „lustruindu-se pe ei” sub umbra numelui celui răposat.

Această poezie amară o așază, ca să zicem așa, într-un cadru duios, asociind luna la reflecțiile sale prin cele două apostrofe la lună, cu care începe și sfârșește; 

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară…
Și câți codri ascund în umbră strălucire de izvoare! 

Dacă cele spuse în prima satiră sunt adevărate, atunci te întrebi: de ce să se mai ocupe omul? de ce să învețe? de ce să scrie? Această întrebare și-o pune el în SatiraII, ca răspuns unui prieten care-i impută că nu mai scrie. Unii scriu ca să capete funcțiuni, ca să-și stabilească o pozițiune socială, alții ca să capete glorie. El nu poate face ca unii, nu înțelege de ce ar face ca alții. Gloria e „închipuirea ce o mie de neghiobi ido lului lor închină”, în dragoste e numai „durere, înjosire și spoială”. Aceasta este școala vieții mature, pe care o pune în contrast cu iluziile tinereții când învăța la școală și asculta „pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii”.

Celelalte două satire sunt scrise de pe același plan: se compun din două părți, din care prima arată trecutul cu toate calitățile, a doua prezentul cu toate defectele. Din acest contrast trebuie să rezulte tăria loviturilor sale.

Satira III pune în contrast epoca lui Mircea cu epoca în care trăiește el. Începe prin povestirea întemeierii împărăției turcești, cu visul sultanului, luat – cum a observat Ang. Demetriescu – aproape vorbă cu vorbă din Istoria imperiului otoman a lui Hammer și, arătând cum ajung turcii la Dunăre, povestește o luptă între oastea lui și oastea românească. Criticabilă în unele puncte de detaliu, mai ales dacă e vorba să o punem în față cu istoria, partea aceasta este totuși o admirabilă descripție a luptei, bucată însuflețită de cel mai cald suflu patriotic și național: 

N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid,
Care nu se înfiorează de-a ta faimă Baiazid. 

Și în comparație cu acești oameni stau: saltimbancii, irozii, stâlpi de cafenele, demagogii care înșeală mulțimea și se îmbogățesc exploatând-o. Pentru aceasta face apel la Vlad Țepeș ca să vie și împărțindu-i în două cete, smintiți și mișei, să dea foc pușcăriei și casei de nebuni.

Ca satiră violentă împotriva societății, ar putea fi citată, deși vulgarismele de expresie îi strică adesea avântul poetic; dar când se văd aluzii transparente și atacuri pe față împotriva unor oameni care și-au închinat viața lor pentru țară, atunci satira lui devine simplu pamflet.

Satira IV înfățișează în prima parte o povestire poetică a unui amor de pe la 1400, pe care o pune în față cu proza vieții de azi când femeia, în mijlocul lumii pro zaice și materialiste, e frivolă, e chiar crudă cu adoratorii, când lasă pe unii să privească din stradă prin geamuri lucii și s-o vadă „înconjurată de un roiu de pierde vară”. Foarte puțin clară în concepția ei, poezia aceasta are pasagii admirabile și se încheie cu o explozie de deznădejde: 

Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun 

care, fiind dat sfârșitul poetului, te mișcă până la lacrimi.

Între poeziile lui cele mai frumoase sunt și câteva producțiuni de altă natură, povestiri romantice, descripțiuni ale naturii reale sau ale închipuitelor ținuturi din alte lumi; importante cu deosebire prin calitățile stilistice, acestea sunt: Călin, Lucea fărul, Strigoii.

Călin este un basm în versuri în care o fată de împărat, iubită de Făt-Frumos, e izgonită de tatăl său și naște un copil în singurătate, unde iubitul ei o găsește după câțiva ani. Înduplecând pe împărat, acesta o iartă și se face o adevărată nuntă împărătească. Descripțiunile din această poezie sunt, desigur, printre cele mai frumoase pagini ale literaturii noastre; este uimitoare bogăția de cuvinte cu putere descriptivă; sunt pasagii de o muzicalitate poate unică în poezia românească.

Un singur exemplu: 

Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline. 

Luceafărul se servește de un fond care se găsește în multe bucăți chiar în literatura noastră. Sunt basme unde vedem fete de împărat care iubesc soarele ori luceafărul. Heliade ne arată iubirea unei fete din sat pentru Sburător. Mai peste tot copila este nenorocită din pricina amorului care trece dincolo de fire.

În poezia lui Eminescu Luceafărul o iubește așa de mult încât e gata să-și piardă nemurirea și să se coboare în lumea omenească pentru că fata îi cere aceasta: 

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine. 

În realitate ea iubește mai mult pe un paj tânăr și viclean și când află Luceafărul nu se mai coboară și zice: 

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece. 

Poema arată o imaginație bogată și e scrisă într-un stil strălucit și cu claritate în compoziție; dar se poate ca ea să nu fie un simplu basm, ci un simbol și Luceafărul să fie geniul, care rămâne adesea neînțeles.

Strigoii, poezie romantică, în același gen cu Strigoiul lui Sihleanu are o dezvoltare mai mare și concepția poetică e mai clară, deși compoziția are câteva neajunsuri. E vorba de un rege al avarilor, Arald, care a venit cu hoardele lui în Dacia și s-a înamorat de fata unui rege dunărean. Logodit cu ea, o pierde. Disperat, se duce la un vrăjitor, care îl face strigoi ca să se poată întâlni în fiecare noapte cu iubita lui.

Cuprinde pasagii de o putere descriptivă deosebită.

Reputația lui Eminescu s-a stabilit cu greu.

Deși publicase câteva din poeziile sale bune, el era ignorat de unele cercuri sau luat în râs. O revistă din București îl punea alături cu Prodănescu. Aron Densușianu socotea că poezia lui este maladivă și că ea trebuie gonită îndată din literatură, căci e și molipsitoare. O carte apărută la Blaj (anonimă, 1891) consideră că Eminescu este o adevărată nenorocire pentru națiunea română.

Au fost negreșit și aprecieri elogioase. Vremea a dat dreptate acestora din urmă.

Astăzi, când locul lui în istoria literaturii este asigurat, poate fi judecat obiectiv.

E sigur că opera lui Eminescu a captivat tinerimea și că generațiile ce s-au ridicat între 1890 și 1900 au crescut oarecum sub influența lui.

Ce a făcut succesul lui? El a fost simțit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate și cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese sau prozaic sau absolut confuz. Numai Alexandrescu izbutise în direcția aceasta. A mai constat în elementele luate din lite ratura germană, din care se hrănise mai mult, și aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observă Ang. Demetriescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărți vechi și înnoite, bogat în imagini îndrăznețe și energice, și legănat de o armonie particulară. Versificația lui a avut asemenea elemente noi: forme de versuri și de strofe, rime neașteptate.

a) 1880-1890[modifică]

Deși, precum am văzut, Eminescu începe să publice încă din 1866, ajunge însă cunoscut foarte târziu, iar gloria lui se poate zice că începe după ce moare.

În cele două decenii care încheie secolul XIX nu este figură mai importantă în literatura noastră decât a lui. Influența operelor sale se așează cu încetul, dar devine foarte puternică.

Se pot stabili două subdiviziuni în această epocă: una în primii zece ani și alta până la finele secolului. Le vom cerceta deosebit.*

Primul deceniu începe prin două manifestări literare: una la Iași, alta la București.

E vorba de două reviste importante: „Contemporanul” și „Literatorul”.*

La 20 ianuarie 1880 apare la București revista săptămânală „Literatorul”, care adună în juru-i pe cea mai mare parte din scriitorii din București și scoate la iveală o sumă de tineri. Cu aceștia se întâmplă același lucru ca și cu debutanții din „Convorbiri literare”; unii – mai puțini – își fac în literatură un nume însemnat; alții părăsesc poezia și devin personalități marcante în politică; alții se pierd cu desăvârșire.

Articolul program afirmă că timpurile în care apare revista sunt „timpuri de indiferentism” și că literatura „străbate o criză foarte serioasă”. Mai mult „suntem în timpi anormali”. Se plânge mai ales de decadența poeziei, care are numai „versificatori”, care „nu se abat din calea bătută, fiindcă nu știu încă nimic din viață”.

Pentru îndreptarea acestei stări de lucruri își propun să lucreze cei adunați la revista cea nouă. Făgăduiesc că nu-și vor umple foaia cu traduceri, că vor da numai lucruri bune, că vor fi severi pentru ei înșiși și nu vor „pactiza cu vanitatea celorlalți”.

Centrul acestei mișcări este Alexandru Macedonschi. Deși nu erau decât opt ani de când apăruse primul său volum Prima verba pe care-l încurajase D. Laurian (în Transacțiuni literare, 1872, pag. 279) cu câteva cuvinte binevoitoare ca „un început care promite”, el își creă în București un cerc de admiratori, între care puțini profesori și mai mulți studenți și elevi. Aceștia vedeau într-însul, nu numai un mare poet, dar un mare critic, un reformator al literaturii. Succesul a fost important. Alecsandri însuși s-a arătat prietenos, trimițând lui Macedonschi o scrisoare încurajatoare însoțită de un fragment din Despot-Vodă în două redacții: una primitivă inedită și alta cea publicată. Bătrânul poet adăugă o serie de consilii pentru tinerii scriitori. Împrejurarea se explică prin faptul că acum se ivesc ici-colo oarecare atacuri contra poetului Gintei latine și el devine sensibil, la cuvintele de laudă ce i se adresează, iar Macedonschi avusese grija să-l măgulească, pentru a-l atrage de parte-i, socotind că prin aceasta dă o lovitură „Convorbirilor literare”, date fiind legăturile lui Alecsandri cu această revistă. Purtarea lui Alecsandri nu ne miră, căci tot așa procedase în toiul polemicilor dintre foile din București și „Convorbiri literare”, când dăduse acestora să publice din poeziile sale. Se afirmă că numai prin intervenția lui a suspendat Mihail Zamfirescu publicarea satirei sale Muza de la Borta rece.

Această atitudine se explică prin dorința lui Alecsandri de a nu fi socotit ca alipit la o singură grupare literară, ci de a fi considerat ca poet al națiunii întregi.

Lui Macedonschi i se pare că tonul lui Alecsandri ar fi de protector și de aceea publică o serie de comentarii asupra compoziției lui Alecsandri pentru a stabili că vorbește ca „mărire cu mărire”. În curând avea să atace pe Alecsandri și prin articole de critică și printr-o epigramă cu ocazia reprezentației piesei Fântâna Blanduziei, socotind că persoana lui Zoil ar fi fost un atac împotriva sa.

„Literatorul” ne dă pe lângă poeziile lui Macedonschi și altele semnate de T.M.Stoenescu, C.C. Bacalbașa, Carol Scrob, N. Pruncu, Scarlat Moscu, Veronica Micle, P.Dulfu, I. Polihroniade, Duiliu Zamfirescu, C. Pleșoianu, I.N. Iancovescu, Alexandru Djuvara, N. Davidescu, M. Toncescu, Anton Bacalbașa, N. Țincu, Mircea Demetriade ș.a.

Cei mai mulți din acești debutează aci. Pe unii șeful grupării îi încurajează în mod public, cum este cazul lui Duiliu Zamfirescu cu ocazia publicării poemei Levante și Calavrita.

Nuvelistica o reprezintă Al. Macedonschi însuși și Vladimir Macedonschi, Mihail Demetrescu, T.M. Stoenescu, Gr. Crețescu, D. Teleor.

Critica literară o face Al. Macedonschi, T.M. Stoenescu, alături de cunoscutul polemist Pantazi Ghica și de tânărul D.D. Racoviță, care se va specializa în cronica teatrală (sub pseudonimul Sphinx).

Această mișcare literară devine din ce în ce mai importantă; ba conducătorii ei au ideea de a întemeia o societate literară, oarecum în felul „Junimei”. Ei simt însă că au trebuință de o persoană cu vază care s-o patroneze și fac apel la V.A. Urechia.

Vasile A. Urechia (1860-1901) făcuse studii în Iași, apoi în Spania, debutase în „România literară” prin câteva poezii pe care le semna Vasile Alexandrescu. Ca profesor în Iași, luase o parte activă la mișcarea culturală din Moldova, ocupase func țiuni importante în administrația școlară.

În vremea aceasta era profesor la Facultatea de Litere în București, membru fondator al Academiei, al Ateneului român, publicase scrieri numeroase. Era deci o personalitate de primul rang care putea să patroneze un curent literar. Ca unul ce avusese lupte numeroase cu criticul „Convorbirilor literare”, privea poate cu oarecare satisfacție că se ridică o mișcare în București care să țină piept celei din Iași.

Urechia deveni deci prezidentul de onoare al tinerei societăți, iar viceprezident era Alexandru Macedonschi.

Afară de acest comitet central, se constituise în multe orșe ale țării comitete parțiale și comitete județene. Numărul colaboratorilor se mărește și succesul merge crescând și din punct de vedere material. Macedonschi este acum consacrat „cap al poeziei sociale” și el însuși în prefața volumului unui colaborator (Th. M. Stoenescu Poezii, Buc., 1883) face teoria acestei noi școli literare.

Ce era această „poezie socială”?

Criticul pleacă de la afirmarea că poeții din acel timp reflectează în operele lor numai simțirile și ideile legate cu propria lor persoană și cu propriile lor suferințe sau bucurii și reduc cu totul valoarea socială a poeziei; se impune deci o reacțiune în această privință: cercul trebuie să se mărească. Să nu se mărginească poeții a ne spune dragostea lor și a ne descrie femeile pe care le iubesc ori decepțiile lor amoroase, ci să alerge la alte izvoare de inspirație, mai nobile; să cânte familia, patria, marile idei ce mișcă lumea.

Se poate observa că nu e ceva nou în această teorie, că s-a zis de mult poeta vates; că în toate literaturile sunt poeți de acest fel; ba chiar în literatura noastră se pot cita și din cei vechi, se pot cita și din cei ce scriau în vremea aceea precum Alecsandri, cântărețul patriei, precum Eminescu, poetul filozof, care știuse să exprime în modul cel mai artistic cele mai adânci concepții metafizice. Asemenea considerații nu se țineau în seamă și Al. Macedonschi se înfățișă ca poetul care întemeiază o școală nouă.

Mișcarea aceasta ar fi putut să aibă succes statornic dacă o mare greșeală a conducătorului ei efectiv nu ar fi stricat totul. În anul 1883, când Eminescu e lovit întâia oară de nenorocita lui boală, Macedonschi publică o epigramă prin care batjocorea în mod crud pe acest poet. Deși epigrama vorbea de „un X… pretins poet”, totuși opinia publică recunoscu împotriva cui e îndreptată și se porni o campanie neîndurată contra autorului. Ziarele publică articole în contra-i; unii colaboratori ai lui se retraseră fără zgomot, alții exprimară în mod public supărarea lor: societatea se prăbuși. În zadar se publică un articol în care se căutau scuze pentru epigramist, invocându-se preceden tele altor oameni mari ca Lord Byron, Goethe, Thiers, care ar fi făcut și ei cam așa la moartea dușmanilor lor ,- căci publicul nici nu primea alăturarea lui Al.Macedonschi cu asemenea genii ale omenirii, nici nu vedea să fi fost o dușmănie personală între Macedonschi și Eminescu, care să explice până la un punct lovitura celui dintâi împotriva celuilalt. De aceea vedem că numărul scriitorilor se împuținează la „Literatorul”. Apoi, în ianuarie 1885, se aduce la cunoștința publicului că Macedonschi ca și Lord Byron, „izbit de patimele strigătoare ale contemporanilor” și-a părăsit țara și s-a stabilit la Paris, unde a fost primit cu mare bucurie: acolo „într-o țară mai iubitoare de frumos și de literatură” își va croi un nou drum.

De atunci Macedonschi va da o nouă ediție a poeziilor sale vechi (1882) și un nou volum Excelsior (Buc. 1895), va publica poezii în franțuzește și tocmai în 1912 va scoate a treia colecțiune: Flori sacre.

Curând după plecarea lui Macedonschi, „Literatorul” încetează și în 1885 apare, în locu-i „Revista literară” care iese în șir de mai mulți ani sub direcția lui Ștefan Velescu, a lui I. Rădoiu ș.a., iar mai târziu sub a lui T.M. Stoenescu. La aceasta colaborează câtăva vreme și Macedonschi, publicând poezii (Ospățul lui Pentaur, 1886) și nuvele (Nicu Doreanu, Zi de august, 1886); dar curând scoate el însuși vechiul „Literatorul” care apare din când în când între anii 1890-1899 și 1904.*

În anul 1881 apare în Iași o revistă lunară „Contemporanul”. Ea avea de scop să răspândească ideile tânărului partid socialist. Era mai mult o revistă de științe și de critică. Articolul program spune că-și propune în primul rând să arate „cum privește știința contemporană lumea”, apoi să combată ideile greșite și mai ales „cărțile de școală” rele. Literatura e ceva secundar.

Cititorii vor afla critica scrierilor ce vor apărea și câteodată și lucrări poetice „care se vor judeca bune pe baza unei cercetări foarte aspre”.

Primul an (1881-82) e ocupat numai de plagiatele autorilor didactici și de articole de vulgarizare științifică. Cei mai mulți redactori semnează cu pseudonime: Verax, Audax etc. Partea științifică o conduc frații Ion și George Nădejde; iar poezia o reprezintă A.C. Cuza, C. Mille și T. Speranță cu „anecdotele” sale. Mai târziu vom găsi poezii semnate de N. Beldiceanu, care publicase și în „Convorbiri literare”; de filoszoful Vasile Conta, de Vasile Morțun, care publică și piese de teatru. Vom găsi pe Gh. din Moldova (pseudonimul lui Kernbach), pe O. Carp (pseudonimul lui G. Proca), pe tinerii D.A. Teodoru, Artur Stavri și Anton Bacalbașa.

Natural, fiind principalul organ de propagandă al unui partid politic, „Contem poranul” susținea ideile acestuia și lucrul e mai evident în nuvelă și în critică.

Ca nuveliști, se disting Ștefan Basarabeanu, căruia îi datorăm trei volume de nuvele din viața pescarilor de la Dunăre (București, 1893) și Sofia Nădejde, care începe cu critica socială, dar mai târziu se va devota cu totul nuvelei și romanului, dobândind oarecare succese cu scrierile sale în care elementul educativ și moral apare în primul rând în evidență.

Critica literară are ca reprezentant principal pe I. Gherea.

„Contemporanul” a apărut până în anul 1888 și a avut o mare influență asupra tinerimii. Generațiile de școlari din acea vreme s-au hrănit mai ales cu articolele acestei reviste. Universitatea din Iași îndeosebi era legată de aproape cu mișcarea lite rară și științifică a ei, căci în vremea aceasta „Convorbirile literare” își mutase sediul în București și rămăsese astfel triumfătoare revista socialistă. Studențimea din Bucu rești, mai ales cea din facultea de litere și drept, se afla sub influența „Convorbirilor” și îndeosebi a profesorului lor Titu Maiorescu. Atunci s-au alipit pe lângă dânsul o sumă de studenți, care aveau să devină apoi falanga cea nouă a „Junimei” și unii aveau să urmeze și în politică pe predecesorii lor.

Nu cred că e locul aci să vorbesc de rezultatele acestei mișcări socialiste pentru progresul spiritului public. Pentru literatură câștigul a fost puțin însemnat căci unii din colaboratori – cum se întâmplă totdeauna – erau scriitori mediocri, care n-au dovedit nici în restul vieții lor nici un talent literar; alții, mai talentați, au părăsit cu totul ori în mare parte activitatea literară.

Mai multă stăruință se poate zice că au dovedit dr. Proca (O. Carp) și Artur Stavri, ca poeți și I. Gherea ca critic.

Amândouă aceste curente sunt ostile „Convorbirilor literare”, dar din puncte de vedere cu totul deosebite, „Literatorul” își îndreaptă atențiunea asupra activității literare, fără a formula acuzații precise. „Contemporanul” atacă mai ales partea politică și socială. Reluând o veche formulă a criticului Maiorescu „formă fără fond”, redactorii își dezvoltară teoriile lor politice, găsind vinovată organizația burgheză și aducând în sprijinul lor chiar pe unii autori de la „Convorbiri”. Astfel, Eminescu, care strigase: 

Sfărâmați orânduiala cea crudă și nedreaptă
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! 

devine autorul lor favorit și când poetul înnebunește, ei își arată durerea lor, reproduc poezii de ale lui, iar criticul Gherea întreprinde un studiu amănunțit asupra operei lui Eminescu, scoțând dintr-însa argumente în contra organizației burgheze.*

„Convorbirile literare” dacă nu mai dau criticii literare locul și importanța din primii ani și din deceniul ’70-’80, au norocul să dea la lumină operele unor scriitori care se impun și care caracterizează o mare parte din mișcarea literară în acești 20 de ani.

În poezie este Eminescu, despre care am vorbit mai înainte.

În proză sunt: Slavici, Gane și Ion Creangă.

Ion Slavici (născut 1848) este un ardelean care a studiat în Pesta și Viena, care s-a făcut profesor în București ca mai mulți compatrioți ai săi, dar apoi s-a întors în provincia sa (în 1884), unde a avut un rol însemnat în politica românilor, ca director al „Tribunei” din Sibiu și ca membru în comitetul conducător. Osândit la închisoare, s-a refugiat în 1890 în România și a fost iarăși profesor. În anii din urmă, trecând iar în Ardeal, acțiunea sa politică a fost aspru criticată de frații săi și poetul Goga a scris în contră-i un articol în care spune că nu trebuie să se mai ocupe nimeni de Slavici omul politic, ci numai de scriitor.

Acesta este și Slavici care ne interesează pe noi aci.

El a debutat în „Convorbiri literare” cu o serie de nuvele pe care în 1881 le-a adunat în 2 volume (Nuvele din popor, Buc., 1881).

Ele înfățișează o lume cu totul nouă: țărănimea din Ardeal, cu caracterul ei paticular, cu suferințele, cu sforțările ce face pentru a-și îmbunătăți situația. Dar nu e numai culoarea locală care le face interesante, ci talentul cu care izbutește să dea viață persoanelor și meșteșugul cu care zugrăvește conflictele sufletești și conduce intrigile dramatice.

Moara cu noroc se consideră ca una din cele mai desăvârșite bucăți ale lui din această colecție și una din cele mai frumoase nuvele ale literaturii noastre.

Stilul nu-i prea viu și câteodată limba îi este împestrițată cu ardelenisme. Are însă în schimb, un umor particular, un amestec de seriozitate și de glumă care te face să-i urmărești cu plăcere chiar dezvoltările uneori prea lungi. Budulea Taichii și Popa Tanda sunt cele mai caracteristice în această privință.

Slavici a mai publicat în „Convorbiri” și diferite studii istorice (Despre ma ghiari, 1871) și câteva piese de teatru (Toane, comedie, 1874; Gaspar Graziani, tragedie 1888) și apoi mai multe broșuri despre chestiuni variate (Școalele sătești, 1890; Ardealul, 1893) precum și cărți de școală singur sau în colaborare. Atunci activitatea literară propriu-zisă e părăsită și o reia în 1900 cu Vatra părăsită, în care zugrăvirea carac terelor este mai slabă, dar se văd încă însușirile fundamentale ale operelor lui.

Inferioară este povestirea istorică Din bătrâni (1902) în care faptele se petrec în timpul lui Justinian și nu au destulă claritate în desfășurarea lor.

Nu e mai fericit nici cu romanul Mara (Budapesta 1906), nici cu nuvela Spiru Călin (1908). Totuși, vechea reputație a lui Slavici îi susține încă operele: ele se citesc cu curiozitate și se apreciază cu bunăvoință, iar apariția unei ediții complete (Minerva, 1907) e privită cu o satisfacție deosebită și dă ocazie criticilor să judece în întregul ei opera autorului.

Nicolae Gane (născut 1835) este orășean din Moldova, a fost magistrat, apoi avocat și om politic: deputat, senator, primar, ministru, președinte al Senatului.

A debutat în „Convorbiri literare” cu nuvela Fluierul lui Ștefan (1867); a publicat apoi alte nuvele și poezii. El și-a adunat în volumul întâi poeziile (Iași, 1873). Ele exprimă mai ales stări sufletești vesele, zugrăvind mulțumirea omului care iubește viața și dorește bine semenilor săi și patriei.

Nuvelele le-a adunat în două volume în 1880 (Iași), iar a doua ediție din 1886 (Buc.) cuprinde 3 volume.

Pe Gane îl atrage viața țărănească și viața boierilor vechi, care ședeau la țară și duceau un trai patriarhal.

Aci este izvorul celor mai frumoase din nuvelele sale: Piatra lui Osman – Comoara de pe Rarău, – Duduia Bălașa, – Povestirile Câinele Bălan – și În vacanță (1879) sunt legate cu amintiri din viața sa. Influența povestirilor și poeziilor poporane se vede în Șanta iubita haiducului Codreanu (1875) și Aliuță (1881). Interesante sunt cele două nuvele istorice Domnița Ruxandra și Petru Rareș. Privighetoarea Socolei e o nuvelă cu subiect modern, fără o valoare deosebită.

După 1886, vreme de 15 ani, Gane s-a ocupat mai puțin cu literatura. De la 1901 începe a doua serie de publicații, dând la lumină amintiri din viață, discursuri, note de călătorie, însemnări critice: Pagini răslețe (Iași 1901) Zile trăite (Iași, 1903) și Păcate mărturisite (Iași, 1904). În această a doua parte a activității sale nu mai are nici o legătură cu „Convorbirile literare”.

În 1908 fu ales membru al Academiei. Cu ocazia recepțiunii sale, s-a relevat meritele sale ca nuvelist și ca traducător.

În această direcție, el are o lucrare de însemnătate deosebită: Infernul lui Dante. N-a părăsit forma și versul original (ca Heliade și Coșbuc); a izbutit însă să dea, uneori în mod fericit, paginile pline de mișcare și de grozăvii ale genialului poet al Italiei. Traducerea aceasta a apărut în volum în 1906.

Ion Creangă (1837-1889) este cu totul deosebit de ceilalți doi. Moldovean ca Gane, el este sătean, nu orășean; sătean ca Slavici, el are o cultură restrânsă. Se mai deo sebește de ei și prin faptul că viața i-a fost cu totul modestă. El este cum zic fran cezii, un scriitor „qui sent le terroir”, care înfățișează lumea țărănească cu toată sinceritatea și cu toată naivitatea, adesea cu toată cruditate de expresii particulară mediului.

Viața lui Creangă e foarte bine cunoscută, căci el însuși a povestit-o în note autobiografice și în Amintirile sale.

Fiu de sătean din Humulești (jud. Neamț), a învățat cu dascălul din sat, apoi la o școală din Broșteni și la alta din Târgul Neamțului, în fine la o școală de „Catiheți” din Fălticeni. Când era să se facă preot, iată că se desființează școalele de preoți jude țene și se cere absolvirea seminarului din Socola. Iată-l deci silit să plece în oraș.

Cu greu s-a despărțit de viața țărănească:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna , în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire”.

De la 1855 până la 1859 Creangă stete în seminar; atunci luând atestatul, veni în satul natal; apoi se însură la Iași și se făcu diacon la biserica Patruzeci de sfinți și pe rând la alte biserici.

Deși om în vârstă, căsătorit de trei ani, Creangă, dorind să se cultive și să găsească pentru viitor și un mijloc de a scăpa de cariera preoțească, pe care nu o prea iubea, intră în școala normală „Vasile Lupu” din Iași și terminând fu numit institutor la o școală din capitala Moldovei.

Mai târziu, pe la 1871, permițându-și să umble cu pălărie în loc de potcap, fu acuzat de eretic și silit a părăsi preoția. Atunci ministrul Tell l-a destituit din postul de institutor, sub cuvânt că e imoral pentru un popă să lase darul.

Atunci s-a apucat de negustorie, a fost apoi profesor la o școală particulară din Iași; în fine d. Maiorescu, venind la minister, l-a reintegrat ca institutor.

Împrietenindu-se cu Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societății „Junimea” și a publicat în „Convorbiri literare” diverse povestiri, anecdote și amintiri.

Ultimele zile le-a petrecut într-o căsuță dintr-o mahala înfundată a Iașilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieții.

De la Creangă ne-au rămas opere, publicate în două volume după moartea autorului.

În primul volum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se întâlnesc rar aiurea. Vom cita dintre acestea Harap-Alb, în care aflăm zugrăvite cu o măestrie deosebită tipurile carac teristice ale lui Ochilă, Setilă, Flămânzilă unul care vedea „și în măruntaiele pămân tului”, altul care bea „apă de la 24 de iazuri și o gârlă și strigă că se usucă de sete”, altul care mănâncă „brazdele de pe urma a 24 de pluguri și strigă că crapă de foame”. Cunoscute sunt, de asemenea, Soacra cu trei nurori, – Capra cu trei iezi. Dar se citește cu o plăcere deosebită basmul intitulat Dănilă Prepeleac, ce ne înfățișează figura cunos cutului tip poporan Păcală, ale cărui întâmplări extraordinare îți de șteaptă un interes deosebit prin amestecul curios de dibăcie și prostie.

Basmul intitulat Harap Alb face parte din ciclul isprăvilor eroice. Un împărat, având numai fete, scrie fratelui său, care avea băieți, să-i trimită unul ca să-l lase moștenitor. Acesta, după câteva încercări, alege pe cel mai mic, ca fiind mai vrednic, și-l trimite. Pornind pe drum e nevoit să-și ia în slujbă un spân, deși i se spusese să se ferească de spâni. Spânul îi dă numele de Harap Alb și merg la împărat. Apoi Harap Alb pornește să facă isprăvi eroice, între care să aducă și pe fata împăratului Roșu. În acestea reușește, ajutat de Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă etc. În cele din urmă se cunună cu fata împăratului Roșu și trăiește fericit.

Capra cu trei iezi e un basm care are ca personaje numai animale. Asemenea basme se găsesc foarte puțin în literatura noastră. La germani și la slavi se găsesc din contră foarte multe. O capră avea trei iezi. Plecând de acasă, veni un lup și mâncă doi. Când auzi capra, unelti o răzbunare cumplită. Chemă la praznic pe lup și-l așeză pe un scaun de ceară de-asupra unei gropi cu jăratec, astupată cu nuiele. Topindu-se scaunul, lupul căzu în foc.

La Creangă întâlnim încă o fabulă în care au rol animale: Punguța cu doi bani.

Întâmplările lui Păcală în literatura noastră populară sunt multe și variate. În două povestiri din colecțiunea lui Creangă întâlnim acest tip: în Dănilă Prepeleac și în Stan Pățitul. Tipul lui Păcală ne apare în literatura noastră ca și a altor popoare, sub două înfățișări: ca răutăcios, care face totul pentru necăji pe alții și ca prost. În acest din urmă caz el poartă numele de Pepelea. Trebuie însă să notăm că extrema simplitate și naivitate nu e totdeauna legată de tipul lui Pepelea. Astfel în piesa lui Alecsandri Arvinte și Pepelea, acesta din urmă ne apare mai mult cu trăsăturile lui Păcală decât cu ale eroului prost. Prepeleac din povestea lui Creangă este tipul prostului. Pleacă cu boii să-i vândă la târg ca să-și ia alții mai ieftini și un car, și pe drum îi schimbă cu un car, care i se pare că merge singur, fiindcă îl vedea venind la vale; apoi schimbă carul pe o capră, capra pe gâscă și gâsca pe o pungă. În cele din urmă numai dracii îl ajută să scape din mizerie.

Între basme sunt intercalate și două istorioare: Moș Nichifor Coțcarul și Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aci Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dez voltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte mai adesea din istoria noastră contem porană. În Cinci pâini aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește: „ciorogari, porecliți și apărători”. În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ioan Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată: Ioan Roată și Unirea este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ioan Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. „Acum ai înțeles”, întreabă boierul. Roată răspunde: „Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre”.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum văzurăm, mai mult repro ducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.

Amintirile din copilărie sunt partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputațiunea de mare prozator. În adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul poporan, – scoaterea la iveală a multor provin cialisme cu o putere de expresiune deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate ale literaturii române.

În teatru, „Convorbirile literare” dau la lumină operele unui mare scriitor: ale lui Caragiale.

Care era situația acestui gen poetic în aceste momente?

Încă din deceniile trecute, teatrul românesc mergea cu multă greutate. El era privit aci ca instituție de stat, aci ca simplă sală de spectacole. Câteodată Ministerul Cultelor o îngrijea de aproape numind directori din oameni tineri stăruitori ca Const. Stăncescu (1873), ori oameni cunoscuți prin relațiile lor sociale ca I.A. Cantacuzino (1872), ori prin situația lor politică sau literară ca Al. Odobescu (1875), altădată actorii (Millo, Pascali) erau ei înșiși însărcinați cu conducerea teatrului și se zbăteau în mijlocul situației financiare destul de încurcate. Este epoca succesului mare al trupelor de operă italiană, aduse de vestitul Franchetti. Este epoca trupei de operete franțuzești a d-nei Keller.

Piesele sunt mai toate traduceri. Originalele sunt puține și fără vreo valoare deosebită. Se pot lua în seamă numai comediile lui Alecsandri și piesele patriotice ale lui V.A. Urechia. Criticii teatrali în acel timp erau Pantazi Ghica, Alexandru Lăzărescu și C. Aricescu.

Cu venirea lui Ion Ghica la conducerea teatrului, lucrurile luară o schimbare în bine; se făcu legea de organizare după modelul Comediei franceze din Paris și încurajat de amicul său, Alecsandri dete prima sa dramă istorică în versuri Despot Vodă (1879). După acestea apar comediile lui Caragiale. Ele găsesc un public deprins cu traducerile din franțuzește. Acestea fură câteodată melodrame sforăitoare, altădată piese mai seri oase ca dramele lui V. Hugo, Pailleron, uneori comedii ușoare și cu situații îndrăznețe. Ca autori români scena teatrului nostru cunoaște pe B.P. Hasdeu (Trei crai de la răsărit, Răzvan și Vidra), V. Alecsandri (Despot-Vodă, Lipitorile satelor, Sânziana, Pepelea, Fântâna Blanduziei, Ovidiu), Gr. Ventura (Curcanii), D. Olănescu (Pe malul gârlei), V.A. Urechia (Odă la Eliza, Porcarul și Măria Sa, Marțial), A. Macedonschi (Iadeș), I.C. Negruzzi (Hatmanul Baltag), Bengescu-Dabija (Pygmalion), Slavici (Gaspar Graziani).

Succesul cel mare îl formează însă o serie de operete în care joacă cei mai buni actori și care se încheie cu vestita Voievodul țiganilor în care Iulian are un succes nemaiauzit până atunci. Nu cunosc bine analele teatrului, dar cred că a fost prima piesă care a atins un număr așa de mare de reprezentații: peste 30 într-o stagiune.

Actorii aceștia, unii mai în vârstă, ca Iulian, Mateescu, alții mai tineri ca Niculescu, Catopol ș.a., amici personali ai lui Caragiale îi serviră de îndemn oarecum, căci în ei vedea el pe aceia care ar putea să întrupeze personagiile lucrate de dânsul.

Astfel apăru Caragiale pe scenă.

Ion L. Caragiale (1853-1912) e o figură deosebită în literatura noastră. Face parte dintr-o familie de actori și de aceea a cunoscut teatrul din fragedă copilărie. Nu s-au publicat amănunte asupra vieții sale. Până la moartea lui nu se știa ce studii făcuse; se spunea că n-a învățat decât patru clase primare. S-a descoperit atunci că făcuse patru clase secundare la liceul din Ploiești. Lucrul este interesant, dar n-avea prea mare importanță, căci Caragiale rămâne tot autodidact.

Viața lui? O serie de contraste; aci sărac și în luptă cu mizeria, aci îmbogățit prin moșteniri neașteptate și cheltuind fără socoteală; odată sufleur al unei trupe ambulante sau mic funcționar în arhiva unei cancelarii, altădată director general al teatrelor, urzind reforme și căutând să dea îndrumări artei dramatice românești; uneori negustor de bere, alteori director de reviste literare. În anii din urmă părăsi țara și se stabili la Berlin.

Nu știm care va fi fost prima lui publicație; dar cunoscut s-a făcut prin comediile sale publicate în „Convorbiri literare” și anume: Noaptea furtunoasă și Conul Leonida în anul XIII (1879-80); O scrisoare pierdută în anul XVIII (1884-85) și D-ale carnavalului, reprezentată în stagiunea 1884-85, dar publicată mai târziu în anul XIX (1895-1896). Aceasta din urmă a fost rău primită de public și fluierată la prima reprezentație.

Comediile lui dovedesc o desăvârșită cunoștință a meșteșugului teatral și o mare originalitate de intuiție, căci figurile sale sunt înfățișate cu însușiri care le dau viață. E critica societății noastre orășenești, o critică răutăcioasă, în care partea rea și ridico lul sunt căutate cu toată stăruința și puse în lumină cu toată puterea fără ca vreodată să vezi că s-a preocupat și de purtarea bună a naturii omenești sau a societății din mijlo cul căruia își ia tipurile. Faptul l-a observat și Titu Maiorescu, care totuși vedea în opera lui Caragiale o aplicare a spiritului „Junimei”. Caragiale înfățișează însă o critică extremă, cum i-a zis d-l Ibrăileanu, în cartea despre Spiritul critic (1909), de care am pomenit.

Piesele sale ridiculizează pe orășeni, pe mahalagii la care ajung numai ecouri ale civilizației introduse din apus; pe oamenii politici din provincie care, de asemenea, nu se pot ridica până la înțelegerea principiilor pe care le dezvoltă în cuvântări stupide sau nelogice și pe baza cărora se mișcă în acțiunea lor politică.

Comediile sale au avut succes destul de satisfăcător, totuși ele au rămas câtăva vreme afară de repertoriul artiștilor noștri.

După multă vreme, în stagiunea 1889-90, deodată Caragiale dă Teatrului Național o piesă nouă, însă de astă dată o dramă, Năpasta. Deși criticat cu multă vivacitate de mare parte a presei, deși succesul față de public a fost îndoios, ea a fost susținută și de Gherea prin articole speciale și de „Convorbiri literare”, unde d-l D. Nădejde a publicat mai multe articole (1897) pentru apărarea autorului.

Caragiale n-a mers însă mai departe pe calea începută, ci a părăsit teatrul, abordând nuvela.

Admirabila sa nuvelă psihologică Făclia de Paști ne înfățișează o față nouă a talentului lui Caragiale. Dar nici în calea aceasta nu persistă. Pe la 1895 începe a publica schițe umoristice și satirice, pe care le adună în 1901 sub titlul de Momente. 

În acestea satirizează uneori cu ironie fină, alte ori în mod sarcastic, viața claselor mijlocii orășenești: mahalagii inculți și rău crescuți, soți lipsiți de demnitate ai unor soții fără rușine, funcționari abuzivi și studenți gălăgioși, femei de naștere obscură, care, având avere, voiesc a imita traiul claselor mai înalte. Toată lumea aceasta e fără cultură sau cu o spoială ridicolă, e răutăcioasă până la cruzime, e lipsită de orice sentiment, nu urmărește altă țintă decât îmbogățirea și traiul bun chiar cu mijloace neoneste. Câteodată ne transportă și la țară, dar numai ca să râdă de preoți și de funcționarii din sate.

De țăran s-ar putea zice că nu vorbește deloc sau vorbește numai bine. Singura excepție ar fi o notiță din „Vatra” care a dat loc unei polemici între el și Vlahuță.

Satira lui nu se vede a fi îndreptată nici contra claselor sociale celor mai înalte, ci mai ales contra celor mijlocii, pe care le numește „lume de strânsură”.

Un nou volum intitulat Schițe noi (1910) cuprinde un număr de schițe în felul celor din precedenta colecțiune și câteva povești cu subiecte luate din literatura poporană, din cele care călătoresc din limbă în limbă și se găsesc în multe literaturi, ca Pastramă trufanda, Kir Ianulea etc. Aci toată valoarea stă în felul compunerii, în dialog, în descripțiuni. Ele sunt din acest punct de vedere dovezi de stăpânire deplină a mijloacelor acestora și arată superioritatea lui Caragiale ca stilist.

Printre cele din urmă producții ale lui Caragiale sunt iarăși lucrări de un gen nou: fabule în versuri. Caragiale mai scrisese versuri; poate chiar că cu versuri a ieșit el pe arena publicității. Acestea din urmă apărură în revista „Convorbiri critice” (1908).*

Pe lângă acești mari autori, tot la „Convorbiri” au publicat și alții, care, deși nu ajung pe aceștia, nu pot fi înlăturați, căci prezintă destule însușiri care să dea trăinicie măcar unei părți din opera lor.

Astfel sunt: Teodor Șerbănescu, N. Volenti, I.C. Negruzzi, Veronica Micle, A.Naum, Matilda Poni, D.C. Olănescu.

Câțiva dintre aceștia au rămas legați de revista în care debutase. Așa au fost: Nicolae Volenti (mort 1910), fost magistrat, de la care ne-au rămas două volume de poezii (1875, 1891, ed. 2-a, 1905); Anton Naum (născut 12835), fost profesor la Universitatea din Iași, azi pensionar și membru al Academiei din 1894, care a publicat un volum de traduceri în 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iași, 1890) și o poemă eroi-comică Povestea vulpei (Buc. 1903) și d-na Matilda Poni (născută Cugler), care a început a publica poezii chiar din primii ani ai „Convorbirilor literare”, iar în 1874 a publicat un volum (Poezii, Iași, Goldner). Sunt bucăți fără emoțiuni puternice, fără accente energice, dar expunând sentimente intime cu delicateță aleasă. Așa e, de exemplu, poezia următoare: 

Floarea-n câmp când veștejește
Alta-n locu-i înflorește;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veștejesc
Cade roua în zadar,
Alte-n loc nu mai răsar. 

Neapărat nu mai notăm pe I. Negruzzi, directorul revistei.

Teodor Șerbănescu (1837-1901) a fost militar și s-a retras la pensie cu gradul de colonel, a publicat poezii lirice de natură intimă care au avut mare succes, mai ales prin ajutorul melodiilor ce i s-au adaptat de diferiți compozitori, între care G. Cavadia. Lucrările lui au fost adunate în volum numai după moartea lui, prin îngrijirea d-lui Tr. Djuvara (Buc. 1902).

Veronica Micle (1850-1889) începe să publice încă din 1870 și colaborează întâi la „Convorbiri literare”, apoi la diferite reviste din București. Poeziile sale s-au adunat într-un volum (1887, Buc. Haimann), iar în 1889 a dat la lumină o broșură de versuri pentru copii.

D.C. Olănescu, asemenea, s-a depărtat de „Convorbiri” a publicat în alte reviste poezii originale și traduceri și apoi a înființat însuși o importantă revistă literară.

Pe lângă toți acești autori, „Convorbirile” au încă un mare succes; în coloanele lor Ion Ghica începe a doua serie de operelor sale și acelea care au în adevăr valoare literară și-l clasează printre marii noștri scriitori.

Numele lui Ghica s-a întâlnit de multe ori în istoria literaturii și culturii noastre. Acum însă prin publicarea Scrisorilor către Alecsandri el ajunge la punctul culminant al activității sale; este deci momentul a o studia în întregul ei.

Ioan Ghica (1816-1897). Născut la București, studiază mai întâi la Sfântu-Sava, luând lecții de gramatică de la Heliade. Se duse apoi la Paris, unde urmă Facultatea de științe și la școala de mine.

La 1841 dobândise titlul de inginer de la școala de mine și se întorcea în țară cu gândul să fie întrebuințat la exploatarea salinelor sau să dobândească o catedră la Sfântu-Sava. Cu gândul acesta, alcătui el un proiect pentru scoaterea sării și-l dete rudei sale Iancu Oteteleșeanu, unul din concesionarii salinelor, dar a fost respins de coasociați sub cuvânt că e prea costisitor.

Fiind rău văzut la Palat din cauza ideilor sale liberale, pe care le manifesta cu orice ocaziune, tatăl său îl sfătui să se ducă la Iași pentru câtva timp. Câțiva boieri i-au dat la plecare o scrisoare către Mihail Sturdza, căruia îi propuneau a se face domn în Muntenia în locul lui Alexandru Ghica, despre care se știa că are să fie în curând scos – și să se realizeze cu acest chip unirea. Domnul Moldovei a citit cu plăcere scrisoarea, dar i-a spus că nu poate primi să lucreze pentru această idee, fiindcă o crede inoportună.

După ce petrecu câtăva vreme la Iași, Ion Ghica era gata să plece în străinătate, când într-o zi, cunoscând pe Nicolachi Șuțu, care era efor al școalelor, acesta îi propuse să rămâie în Moldova și-i oferi o catedră la Academia Mihăileană. Coleg cu Mihail Kogălniceanu, el începu lecțiuni de matematică, de geologie și de economie politică. Societatea ieșeană arătă interes acestor cursuri noi și ne spune însuși Ghica în scrisorile sale că, afară de școlari, asistau la cursurile de economie politică și persoane străine.

Profesorii cei noi, cu amicii lor, produceau o adevărată mișcare în spiritul public, gonind o sumă de idei ruginite. Ca și mai bine să fie ajuns acest scop, Ghica, împreună cu Kogălniceanu și Alecsandri fundează o „foaie științifică și literară”.

Venind în București, el fu unul din organizatorii revoluțiunii de la 1848. În partidul național, care a produs această mișcare erau două curente: unul moderat, care nu voia reforme prea radicale în fruntea căruia se aflau Heliade, Tell ș.a., altul înaintat, condus de Rosetti, I.C. Brătianu, Ion Ghica, Bălcescu ș.a.

Revoluția proclamată de întreg partidul, deveni după fuga lui Bibescu, stăpână pe situație. Guvernul provizoriu, îndată ce trecură primele momente de agitațiune, se apucă de lucru, prepară legi, prepară chemarea unei adunări constituante și numi re prezentanți oficiali: la Frankfurt (dieta Germaniei) pe Ioan Maiorescu, la Paris pe Alexandru Golescu și la Constantinopol pe Ioan Ghica.

Ghica se afla în capitala Turciei încă din mai, înainte de izbucnirea revoluției, trimis ca să pregătească spiritele oamenilor politici. Generalul Aupick, reprezentantul republicei franceze, l-a primit bine și l-a încredințat de sprijinul său pe lângă guvernul turcesc. Prin intervenirea acestuia a scăpat de arestare, când s-a aflat că în București s-a răsturnat ordinea stabilită de lucruri.

În septembrie 1848, fruntașii mișcării revoluționare, fură exilați. Ghica rămase la Constantinopol, silindu-se să deștepte în lumea diplomatică simpatii pentru români.

În 1853 a publicat sub pseudonim (G. Chainoi) o broșură cu titlul Dernière occu pation des principautés relativă la intrarea rușilor în Moldova și Muntenia. Tot atunci a dat ministerului turcesc un memoriu, arătând importanța ce ar avea participarea României la războiul care se pregătea atunci contra Rusiei, război ce avea să se nu mească al Crimeei.

În 1854, i s-a propus de ambasadorul englez să se ducă guvernator (bey) în insula Samos, unde era cuibul piraților din arhipelag. El, după stăruințele amicului său, Re șid-Pașa, a primit sarcina pentru trei luni, dar a stat câțiva ani (1854-1859) reușind prin măsuri înțelepte și prin ajutorul unui vas francez să stârpească pirateria din arhipelag.

Venind în țară, fu ministru în Moldova și în Muntenia.

La 1866 fu dintre conducătorii mișcării care răsturnă pe Vodă Cuza.

De la 11 februarie a fost în mai multe rânduri ministru și prezident de consiliu; apoi a reprezentat țara la Londra în curs de vreo nouă ani, dar din cauza boalei și bătrâ neții, s-a retras și a murit apoi la moșia sa.

La 1874, Ion Ghica a fost ales membru al Academiei și în mai multe rânduri a ocupat locul de prezident.

Operele lui Ion Ghica nu sunt numeroase, dar sunt foarte meritorii.

Convorbiri economice 1865-1876, sunt o încercare pe deplin izbutită de a pre zenta într-o formă cât se poate de simplă diferite chestiuni de economie politică, mijloc întrebuințat de Jules Verne și mai târziu de Camille Flamarion pentru răspândirea cu noș tințelor de matematică, geologie, astronomie etc., nu în formă dogmatică, ci în narațiuni și dialoguri animate și pline de spirit. Pe lângă fondul științific, întâlnim aci descrieri de obiceiuri, detalii asupra situațiunii politice din timpul în care sunt scrise, cum și modele de stil, precum descrierea Cișmigiului, portretul lui Mavrogheni domni torul, Bucureștii acum o sută de ani ș.a.

Pentru analizarea ideilor sale, Ghica se servește de mai multe procedări. Uneori între buințează forma de scrisori, alteori schițează o mică povestire în care intereca lează chestiile pe care vrea să le discute; pentru altele alege forma dialogică.

Negreșit, ca cunoștințe de economie politică teoretică, nu dă nimic nou, dar el nu prezintă originalitate numai în modul cum face chestia accesibilă, adică cum își îndeplinește misiunea de vulgarizator, ci în detaliile despre stări de fapt din țara noastră din epoca în care scria. Cititorul deci, nu numai că va înțelege lesne ce este creditul, ce sunt împrumuturile statului, ce este proprietatea etc., dar va vedea cum era în anume epocă starea creditului public la noi, în ce stadiu se aflau împrumuturile statului, ce probleme erau legate de chestia proprietății ș.a.

Prima chestie pe care o cercetează autorul este munca. După o introducere, în care caută în toate chipurile să depărteze pe tineri de la funcționarism, arătând că sunt mai bune carierele libere și în special industria și comerțul – trece la studiul pro priu-zis. Pentru aceasta imaginează un caz. Un părinte, om cu puțină știință de carte, dar foarte ambițios, care se îmbogățise prin agricultură, dorește să vadă pe fiul său funcționar și cât de curând ministru. Pentru acest scop îl trimite în Franța ca să se facă doctor în drept. Tânărul stă acolo 8 ani, dar învață literele la Sorbona și agricultura la Grignon. Acest tânăr face cunoștință pe vapor cu autorul și-i scrie apoi întâm plările vieții sale. Aci se vede cât s-a supărat bătrânul părinte când a aflat că fiul său nu e om de legi și că vrea să stea la țară și să se ocupe cu agricultura și cu opere literare. Aci se văd deosebirile de concepții între cel care crede că numai funcțiile statului sunt ono rabile și importante, pe când celelalte ocupații sunt inferioare și între cel care socotește că munca este onorabilă. De aci considerații asupra muncii intelectuale și a celei manuale și în legătură cu acestea chestia mașinilor, a concurenței, a asociației etc.

În aceste Convorbiri Ghica discută mai ales munca, creditul, împrumuturile statului, proprietatea, industria, finanțele. El îndeamnă pe români a se deda la meserii și la comerț, căci „o națiune fără industrie nu poate progresa”. În dezvoltarea bogăției naționale stă îmbunătățirea stării tuturor categoriilor sociale, deci și a țăranilor care suferă de atâtea lipsuri. Și în legătură cu această chestie el face următorul tablou al situațiunei poporației rurale:

„Muncă ostenitoare, mâncare proastă și puțin hrănitoare, lipsă de încălțăminte, îmbrăcăminte ușoară, așternut neodihnitor, adăpost rău, apă stătută și înverzită în mijlocul satelor, tifosul și lingoarea, vărsatul, angina difterică și frigurile în permanență și vara și iarna, fac ca femeile să devie din ce în ce mai anemice și mai chlorotice, copiii limfatici, slabi și bolnăvicioși.”

Alte începuturi de opere de vulgarizare sunt: Omul fizic și intelectual (Buc. 1866) și Pământul și omul (Buc. 1884). Această din urmă este o culegere de arti cole despre filozofia naturii. Este adresată tinerimii, care va trebui să înțeleagă „mulțu mirile spiritului omului care intră cu investigările sale în regiunile înalte ale științei”.

Dar ajungem la Scrisorile lui.

Ghica era vechi prieten cu Alecsandri. Se cunoscuse în Paris poate în anul 1835, petrecuse împreună și se întorsese în patrie: unul, literat în Moldova, altul, om de știință, în Muntenia. Dar vechii prieteni se întâlniră din nou în Iași în 1840, când întocmiră foaia „Propășirea”. Despărțiți din nou se regăsiră când cele două principate se uniră, politica îi apropie, fiind și unul și altul miniștri ai noului domnitor; tot politica îi separă după 11 februarie 1866, căci Alecsandri nu a luat parte la mișcare contra lui Cuza. Alte împrejurări veniră mai târziu și vechii tovarăși își reluară relațiile, ba le făcură și mai cordiale. Ghica petrecea adesea la Mircești și vorbea de fapte din trecut. Din aceste discuțiuni se născu ideea de a scrie amintirile lor și astfel în aprilie 1880 apăru în „Con vorbiri literare” prima scrisoare din Corespondența între V. Alecsandri și I. Ghica.

Alte scrisori urmară, mai multe ale lui Ghica și câteva ale lui Alecsandri. În 1885 ele fură întrunite în volum și tipărite cu o prefață semnată de I. Ghica.

„Oaspe iubit, zice Alecsandri despre acest volum, el va veni să ia loc în familiile române spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutul secolului nostru sau din zilele noastre și a desfășura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocei.”

Aici întâlnim o sumă de date autobiografice și pagini ce vor servi istoricilor, care se vor ocupa cu viața românească în secolul trecut. Aici aflăm o minunată descriere a ciumei lui Caragea, modul cum se făceau nunțile pe la începutul secolului trecut. Ni se înfățișează, de asemenea, starea școlilor acum 50 de ani cu acei dascăli tipicari, ignoranți, care băteau pe școlari cu bățul sau aruncau cu papucul după ei – cum e figura dascălului Chiosea, dar făceau acestea „împinși de un instinct bun și generos, fără să aibă cunoștință de binele ce făceau țării lor”. Viața lui Ghica în insula Samos se găsește povestită în cele două scrisori despre Căpitanul Laurent. Câteodată tratează și chestii teoretice ca Libertatea, Egalitatea, Legile.

Între aceste epistole se află și studiul asupra lui Ioan Câmpineanu, pe care l-a citit la Academie, precum și interesante amintiri despre Grigore Alexandrescu.

Volumul se termină cu cu articol asupra lui Bălcescu. Acesta a fost amic bun cu autorul și în timpul cât Ghica se afla la Constantinopol, iar Bălcescu, după 1848, prin Transilvania, au întreținut o lungă corespondență.

Această corespondență a dat prilej unui alt volum intitulat Amintiri din pribegia după 1848, scrisori către V. Alecsandri (Buc. 1889). Acest volum nu e o lucrare lite rară, ci o culegere cu o mare valoare documentară.

Aici se află multe scrisori ale lui Bălcescu, ale lui Heliade, Golescu, Rosetti ș.a. Atât aceste scrisori, cât și capitolele explicative, presărate cu aduceri aminte foarte intere sante, sunt dispuse ca material numai, autorul neavând în vedere a trata o ches tiune în întregul ei. Vom afla aci stăruințele depuse de o parte din emigrați, ca să împace pe români cu ungurii, mergând până acolo ca să organizeze o legiune ro mânească des tinată a lupta alături de unguri, – stăruințe care n-au ajuns la rezultat. Vom vedea atinse și alte o sumă de fapte din epoca 1848-1852. Din nenorocire însă, vom vedea aci certurile dintre emigrați, acuzațiunile ce-și aduceau unii altora, chiar ura cea mai cumplită uneori. Aceasta însă era interesantă situațiunii lor, căci însuși Ioan Ghica zicea că „exilatul depărtat de patrie, despărțit de familie și de toate afecțiunile sale din tinerețe și din copilărie, trăit în lipsă și privațiuni, de abia tolerat în pământul unde a putut găsi un trist adăpost, își înăsprește spiritul, își împietrește inima, se crede persecutat, trădat, spionat și devine bănuitor și de multe ori chiar nedrept și pizmuitor”.*

Dintre toți autorii cu care se mândresc „Convorbirile literare”, nici unul n-a exercitat o influență așa de mare ca Eminescu. Se poate zice că a făcut școală. Dintre elevii săi, unii, fără vreun puternic talent, au reușit să-i imiteze numai forma, dar n-au dat opere personale; alții însă s-au eliberat mai curând sau mai târziu de influența modelului și și-au luat zbor liber. Între aceștia, cel mai însemnat este, desigur, Vlahuță.

Alexandru Vlahuță (născut 1858) e bârlădean, a făcut studiile în Iași, a fost câtăva vreme avocat în Târgoviște și apoi profesor în București. Apoi s-a devotat numai literaturii, ocupând în același timp o funcțiune cu caracter literar în administrația Casei școalelor.

Poeziile cu care s-a făcut cunoscut s-au publicat în „Convorbiri literare”, dar legătura lui cu „Junimea” sta numai în faptul că a avut un cult pentru Eminescu.

În 1887 a scos primul volum de poezii, care a provocat aprecieri diferite. Lăudat de admiratorii lui Eminescu, a fost criticat cu severitate și fără dreptate de amicii lui Macedonschi. În această privință se poate cita un articol al profesorului Bonifaciu Florescu în revista „Peleșul” (1887).

După ce a mai publicat câteva colecții de poezii, precum Iubire (1896) și diferite ediții, a dat în 1904 (Minerva) un volum care cuprinde întreaga sa operă poetică. Așezarea bucăților e foarte puțin nimerită. Se pare că a vrut să le dea o ordine potrivită cu o idee, dar această idee nu se poate vedea deslușit. E de preferat ordinea cronologică, fiindcă poate mai lesne să-și dea seama cineva de evoluția talentului unui poet. În frunte e Cuvântul, în care vorbește despre rolul poetului. E un rol social: el care are puterea de a face să bată mii de inimi la un fel, nu trebuie să se ocupe de mizeriile și de durerile sale personale. Aceasta e o concepție de mai târziu a lui Vlahuță și nu se potrivește cu colecția întreagă a poeziilor sale, care sunt mai mult personale.

În primul rând el a cântat iubirea. Între poeziile acestea sunt unele narative sau lirice care cântă iubirea altora și se înduioșează de suferințele tinerilor care se iubesc și pe care nenorocirile îi despart (Ce dor, Ce te uiți cu ochii galeși, În mănăstire). Sunt altele care exprimă propriile sale sentimente. Din acestea nu se poate recon stitui un roman de amor, ca din ale lui Eminescu; găsim numai începuturi timide, speranțe și iluzii ale unui amor care de-abia se manifestă. Mai găsim fericirea iubirii (grupul: În fericire), dar nu urmările tragice ale unui amor disprețuit sau ale unei gelozii zgu du itoare; de-abia (în Eternul cântec) se vede un regret pentru un amor atins și poetul se învăluie în filozofia resemnării.

A doua grupă de poezii o formează acelea care arată ecoul pe care-l produce în sufletul poetului și al altora credința în Dumnezeu., El nu e un ateu și dacă credința sa trece prin momente de îndoială (La icoană și Dormi, iubito), totdeauna credința iese învingătoare.

Cele mai multe și cele mai izbutite poezii sunt cele care se raportează la problema vieții. Din ele reiese că viața e tristă, iar cauzele sunt de natură personală și de natură generală.

Pricina personală este situația scriitorului în societate. Scriitorul, și în special poetul, este ființa care adâncește problemele vieții, care cugetă și suferă pentru ceilalți oameni, dar e privit ca inferior, pentru că e sărac, și vine din clasa de jos a societății. Tu ești poet arată lămurit nemulțumirea împotriva celor ce privesc pe poet ca un obiect de curiozitate sau de distracție, iar Liniște, dedicată amicului său Dela vrancea, vorbește pe larg despre inferioritatea poetului, care nu poate îndura nici 

… mila rea și disprețuitoare
Cu care-l privesc bogații din deșarta lor splendoare 

nici trimful pretinșilor poeți, lingușitori ai celor puternici și scriitori „în gustul tuturor”; de aceea îl îndeamnă să fugă de splendoarea avuției, a renumelui și a gloriei: 

Lumea ce ai fost visat-o negăsind-o nicăirea,
Caută-ți în tine însuți liniștea și fericirea. 

O poezie provenită din aceleași preocupări este Delendum, care conchide însă cu un îndemn la inacțiune.

Pricina generală este eterna problemă a existenței. De ce trăiește? se întreabă el în poezia Cugetări, cam lungă, dar exprimând ideile cu multă plasticitate. Și când viața nu-ți mai oferă nici o atracțiune, e lesne „să-ți arunci un glonț în creer” (Din prag); dar nu te lasă natura dimprejur, viața însăși, dragostea de viață; ar trebui să omori întâi această dragoste și apoi să te omori și tu.

Vlahuță a publicat și nuvele. Prima colecție de nuvele Din durerile lumii, tratează aceleași subiecte ca și poeziile lui de la început. A doua intitulată Din goana vieții (Buc.1892), cuprinde puține nuvele și mai multe articole de ziar, critici sociale și literare.

După ce a lucrat cu Hasdeu la „Revista Nouă” a căutat să fie însuși conducător și a făcut două încercări de acest fel: în 1893, când a scos „Vieața” și în 1901 când a scos „Semănătorul”. Mai târziu a stat departe de grupările literare și a dat concursul său numai revistei „Viața românească” din Iași.

În a doua parte a activității sale a produs puține poezii, dar acum a descris fru musețile țării în România pitorească (1901) și faptele mai însemnate din istoria patriei în Din trecutul nostru (1908). În anii din urmă a consacrat un mare studiu pictorului Grigorescu (1910), pe care l-a iubit și l-a admirat ca pe artistul desăvârșit al naturii și țării române.

b) 1890-1900[modifică]

Influența Convorbirilor literare nu mai est acum covârșitoare. Mulți din vechii colaboratori se despart de ele; apar scriitori tineri care n-au nici o legătură cu această revistă. Dar se simte continuu necesitatea de a se grupa. Prima manifestație mai im portantă este a lui Hasdeu, care dă la lumină „Revista nouă” 1888-1895. Acum este al doilea moment de mare glorie a lui Hasdeu”; este epoca dicționarului.

Să spunem câteva cuvinte asupra acestei chestiuni:

Se știe că chiar în primii ani după apariția dicționarului Academiei din 1871, s-au ridicat glasuri în această instituție care cerură o refacere a lucrării lui Laurian și Massim. Curentul acesta, susținut mai ales de Odobescu și de Alecsandri, a căpătat oarecare succes; dar Academia ezită, nu atât din pricină că nu se putea decide asupra persoanei, cât din pricina cheltuielilor ce ar fi cerut o asemenea lucrare. Atunci regele, care este protectorul instituției și care s-a interesat de aproape de lucrările ei, a venit de câteva ori în sânul adunării și a făcut comunicări cu privire la limba română.

În cea rostită la 23 martie 1884 propune Academiei publicarea unui Etymologicum Magnum Romaniae și chiar arată principiile de care ar trebui să se călăuzească noua lucrare. În această privință, regele, deși învățase limba românească cu etimo logistul Laurian, a arătat un spirit clar cerând cu stăruință să nu se abuzeze de neolo gisme și chiar a cerut Academiei să ia sub paza sa „această limbă veche”.

„Menținem, zice el, aceste frumoase expresiuni întrebuințate de străbuni și nu ne temem de cuvinte care au dobândit de veacuri împământenirea.”

Atunci s-a oferit a suporta cheltuielile lucrării care credea că se va termina în 5-6 ani. În 1891 și 1894 regele a stăruit ca lucrarea să meargă mai repede ca să aibă fericirea a vedea în timpul domniei sale sfârșită această operă monumentală. Planul lui Hasdeu, fiind prea vast, nu s-a putut duce la capăt și de aceea Academia, în 1897 a dat însărcinarea d-lui Al. Philippide, dar s-a socotit că planul lucrării d-sale e prea mare și de aceea, în urma unor divergențe de păreri între d-sa și majoritatea colegilor săi, d-l Philippide a părăsit lucrarea. Atunci în 1906, s-a încredințat d-lui Sextil Pușcariu, azi profesor la Universitatea din Cernăuți, misiunea de a termina lucrarea. Până azi au apărut două volume.

Hasdeu însă, primind sarcina aceasta, își puse în gând să facă o lucrare monu mentală și modul cum a început, studiile savante ce a publicat, cu ocazia aceea i-au asigurat, cum am zis, o nouă epocă de glorie literară.

Situația aceasta a lui Hasdeu îndrumă pe mai mulți scriitori să se grupeze în juru-i pentru a forma o mișcare literară nouă. Gruparea cuprinde pe doi dintre scriitorii care își făcuseră o reputație stabilită în câmpul literelor: Delavrancea și Vlahuță. Se alipiră și poeta Veronica Micle și poetul Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova), T. Speranță, cunoscut prin anecdotele sale.

Colabora aci și Ion Nenițescu (1854-1901) și istoricii Ion Bianu, care publică aci mai multe articole de istorie literară și de biografie și G. Ionescu-Gion, care avu în acest timp o serie de succese importante prin conferințele sale, scrise în stil bom bastic, dar critic cu oarecare talent și prin articolele istorice. De la publicarea Istoriei Bucureștilor (1899) reputația sa începu să scadă din pricina atacurilor ce i se deteră de către gruparea de scriitori de istorie de la „Convorbiri literare.

Aci este momentul a vorbi cu oarecare amănunte despre Delavrancea.

Născut în 1858, Barbu Ștefănescu, mai târziu Delavrancea, a învățat la liceul Sf. Sava (Bursierul cuprinde amintiri din viața de școlar), apoi a studiat dreptul la facultatea din București și la Paris.

Întorcându-se în țară, s-a consacrat gazetăriei; mai târziu a fost avocat și om po litic: a fost deputat, primar al capitalei și ministru de lucrări publice.

Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu – după ce Dela vrancea s-a alipit la politica conservatoare – l-a declarat „cel mai mare orator al epocii noastre”. E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.

Ca literat, debutează între anii 1880-84 prin nuvele care înfățișează figuri și scene din lumea țărănească și din lumea mahalalelor bucureștene (Sultănica, 1885).

Treptat el intră cu observațiile și studiile sale în alte cercuri sociale: micii func ționari (Iancu Moroiu), studenții (Trubadurul, 1887) și înalții funcționari (Paraziții, 1893).

A căutat să-și potrivească stilul cu starea socială a persoanelor care se înfățișează în diferite scrieri; dar el nu s-a mărginit să dea această culoare locală în dialoguri, ci a urmat același procedeu și în descripție și propriile sale reflexiuni. Forme neliterare ca „deștile”, „fitecine” ș.a. se întâlnesc la tot pasul.

Mai toate aceste nuvele sunt scrise după principiile școlii naturaliste, urmărind o reproducere fidelă, chiar atunci când bunul gust se împotrivește.

A doua serie de nuvele ale lui Delavrancea este cu totul deosebită: sunt bucăți alegorice în care limba poetică a poeziei este dusă la o perfecțiune neatinsă de alți scriitori. Nu s-ar putea compara decât cu Odobescu: acesta însă e mai rece, e mai manierat, nu are căldura lui Delavrancea.

După câțiva ani (1893-1903) de neactivitate literară, Delavrancea apare deodată într-un gen cu totul nou de activitate, teatrul, abordând drama istorică. Putem zice că de la Despot-Vodă și Fântâna Blanduziei nu s-a mai produs atâta mișcare în opinia publică.

Cu acești scriitori întemeie Hasdeu „Revista Nouă”.

În Cuvântul premergător el se arată mulțumit că tinerii s-au gândit la el, ca unul ce a avut multe păcate pe care le-a ispășit și a făcut multe greșeli pe care a căutat să le îndrepte.

În privința programului, el nu făgăduiește nimic precis, ci numai arată ceea ce „nu va fi” revista sa: „nu va fi socialistă, nu va fi gongoristă”.

Pe lângă scriitorii citați mai înainte, la „Revista Nouă” mai colaborează și câteva importante personalități politice și literare ca Ion Ghica, Dim. A. Sturdza, V. A. Urechia precum și câțiva debutanți sau tineri scriitori puțin cunoscuți, ca Artur Stavri, P. Dulfu, Haralamb Lecca, Rădulescu-Niger, N. Țincu.

Hasdeu dă loc important folclorului. Apar și culegeri de bucăți și studii științifice. Dintre culegătorii care publică aci, doi sunt mai însemnați: Dumitru Stăncescu, de la care avem mai multe colecții de basme și snoave și Petre Ispirescu, care ajunge acum la deplinătatea reputației sale. Este deci necesar a spune câteva cuvinte despre dânsul.

Începuturile literare ale lui Ispirescu (1838-1887) au fost foarte modeste. El însuși nu și-a prețuit niciodată îndeajuns însemnătatea. Basmele publicate ici și colo prin reviste, snoave și ghicitori atraseră atențiunea celor mai de seamă oameni de litere. După ce publică în broșuri (1873 și 1874) Snoavele sau poveștile, el avu cinstea ca trei din volumele sale să fie precedate de prefețe semnate de B.P. Hasdeu (Legende sau basme, Buc., 1872), V. Alecsandri (Legende sau basme, Buc., 1872), Al. Odobescu (Poveștile unchiașului sfătos, 1879).

Ispirescu a încercat să fie și povestitor original și a publicat povești păgânești, adică basme cu subiecte din mitologia greacă și povești istorice din trecutul poporului român. Negreșit, lipsa de cultură clasică îl împiedică să reușească cu adevărat în primele lui încercări. Mai fericite sunt cele din urmă. Ele sunt adevărate modele de povestire „populară” și ar trebui să fie studiate de cei care scriu pentru popor. Ispirescu, cu mai multă învățătură, ar fi fost un admirabil vulgarizator.

Poate pentru a arăta că Iașul nu și-a pierdut prin transferarea „Convorbirilor literare” rolul său de oraș cultural, poate pentru a răspunde mișcării lui Hasdeu, se întemeie în 1889 o societate științifică și literară, având ca organ „Arhiva societății științifice și literare din Iași”. Foaia apare și azi sub direcția d-lui Al. Xenopol. În primii trei ani revista era în adevăr „arhiva” societății, căci își propunea să publice memorii și note arătând rezultatele cercetărilor făcute de membri, precum și analize și dări de seamă despre diferite opere apărute în țară și în străinătate. Din 1893 ea se transformă, dând o parte din cuprinsul ei pentru poezii, dar păstrând vechile rubrici. S-au publicat aci multe articole de științe naturale, de drept și de istorie. Au mai publicat articole istorice și d-nii: Al. Philippide, P. Rășcanu, N. Iorga, I. Tanoviceanu, Gr. Buțureanu. Articole de filologie au dat d-nii Al. Philippide și H. Tiktin. Cu pedagogia s-au ocupat d-nii C. Meissner și I. Găvănescu. Documente au publicat d-nii N. Iorga și G. Ghibănescu. D-l Iorga făcea adesea și critica literară. Pentru literatura poetică rolul revistei a fost puțin însemnat. Aflăm puține nume din cele cunoscute până atunci. Între acestea am putut cita pe al d-lui A.C. Cuza și al lui N. Beldiceanu. Încolo sunt scriitori care debutează acum: d-l O. Densusianu, Boniface Hétrat, Ana Conta Kernbach, G. Lazu cu traducerile sale etc.

În vremea aceasta, se publică foarte mult, iar mare parte din publicații sunt legate cu luptele zilnice politice sau literare. Apar și dispar reviste, se întemeiază și se desfac grupări literare. Amicii de ieri devin dușmanii de azi. E o vreme foarte agitată. Vom nota aci câteva din manifestările de acest fel care au avut mai mult răsunet în acest timp.*

În contra lui Hasdeu pornește lupta Caragiale prin revista sa „Moftul român”, care începe la 24 ianuarie 1893, având ca director pe Caragiale și ca prim-redactor pe Anton Bacalbașa. Titlul ales de ei înfățișează „meteahna specifică” a poporului român, precum au francezii l’engouement, ungurii șovinismul, italienii vendetta. Pe lângă campania regulată dusă prin articole și prin ilustrații contra spiritismului lui Hasdeu, contra poeziilor lui și chiar contra dicționarului pe care-l numesc „magnum morfologicum”, se publică aci multe din schițele umoristice ale lui Caragiale. Așa sunt articolele contra profesorilor transilvăneni, cei cu „aplicațiunea metoaghii intuikive”, articole care, deși nu aduc nimic nou și nu zugrăvesc o stare de lucruri reală și interesantă, au mare succes din pricina talentului particular cu care înfățișează Caragiale lucrurile. Verva satirică a lui Caragiale se mai îndreaptă și în contra poeziilor simboliste pe care le dă atunci la lumină Al. Macedonschi și unii din colaboratorii „Literatorului”.*

Criticul Gherea, în 1893, adună în juru-i pe I. Nădejde, fostul conducător al „Contemporanului” și pe Sofia Nădejde, pe poeții de la aceeași revistă, O. Carp și Artur Stavri, pe N. Beldiceanu, colaborator la „Arhiva” din Iași, pe Anton Bacalbașa, cunoscut prin câteva poezii și prin articole de ziar. Mai toți aceștia sunt atrași prin prietenia politică: sunt socialiști. Pe alții însă îi atrage valoarea criticului literar: Delavrancea și Vlahuță. Apar aci câțiva tineri ca: I.N. Roman, P. Bujor și I. Păun. Noua publicație „Literatură și știință” (1893-94) este importantă prin studiile critice ale d-lui Gherea, care califică epoca aceea de „secetă literară și științifică”, prin o serie de nuvele și poezii și prin articole științifice.

Chestiunile politice în curând despart pe colaboratori și publicația încetează. Socialiștii se concentrează la revista săptămânală „Lumea Nouă” (care începe în 1895). Aci atrag și pe un tânăr poet și admirator al lui Macedonschi, Traian Demetrescu (1866-1896), care acum stă departe de fostul său maestru și lucrează la diferite reviste bucureștene, ba întemeiază singur o revistă în Craiova („Revista Olteană”).

De la el avem mai multe volume de poezii (Poezii, 1885, Sensitive, 1894, Acuarele, 1896) și două romane (Cum iubim, 1896, Iubita, 1895) ș.a.

Al. Vlahuță se asociază cu Dr. A. Urechia și scot la 28 noiembrie 1893 revista săptămânală „Vieața”. Văzând certurile dintre scriitori și atacurile lor pline de ură și de dușmănie, directorii, nefiind înglobați în nici o mișcare din taberele literare sau politice, își propun să urmărească mersul culturii, al științei și al artei și ținând în curent pe cititori, să le arate partea de seriozitate și partea de ridicol din toate luptele literare și politice.

Ca folos pentru literatură, revista aceasta a adat la lumină câteva din poeziile lui Vlahuță, a încurajat debuturile lui Șt.O. Iosif și ale altor tineri scriitori. Tot ea a îndemnat pe bătrânul V.A. Urechia să scrie mici nuvele și schițe Viața în trecut bazate pe documente.

Genul criticei umoristice, cam vulgare, a d-rului Urechia, a avut succes prin noutatea lui; dar obiectivitatea de critică pe care o făgăduiește direcția în articolul-program n-au putut s-o mențină totdeauna. Revista a devenit un organ de luptă. Lupta aceasta s-a purtat mai ales în contra socialiștilor, contra revistei lor „Lumea Nouă” și „Munca” și în special contra lui Anton Bacalbașa.

Acesta, după ce se depărtase de Caragiale de la redacția revistei „Moftul român”, redacta o revistă pe care o intitulase „Moș Teacă” pentru a da oarecare continuitate succesului ce avusese cu volumul său prin care ridiculiza viața militară. Volumul cuprinde însă – precum s-a și arătat – multe motive luate din cartea umoristului francez Leroy, care crease tipul colonelului Ramollot.

Aci, pe lângă articolele de critică satirică vulgară, persiflează uneori pe Caragiale și atacă direct cu multă vehemență pe Hasdeu. Împotriva articolelor despre spiritism sunt îndreptate cele mai multe atacuri.*

În 1894, I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc se întovărășesc și scot în editura librarului Sfetea o revistă bilunară „Vatra”, frumos tipărită și frumos ilustrată, însă cu reproduceri după reviste străine, mai ales germane.

Constatând cu bucurie că s-a format încet-încet în Țara Românească un public de cititori destul de numeros care iubește literatura națională, articolul program Vorba de acasă accentuează o idee nouă care avea să devină mai târziu un îndemn urmat de fecunde rezultate: dorința de a face literatură națională.

Deși arta nu are naționalitate, totuși fiecare națiune prezintă în producțiunile sale o sinteză a dezvoltării sale particulare. Dacă aceste producții se pot ridica la o valoare deosebită, ele se impun și altor popoare și acea literatură devine literatură universală. Românii n-au ajuns încă la acest punct. De aceea directorii publicației declară că vor fi mulțumiți să scrie „pentru contemporanii lor români”.

Dintre conducători, Coșbuc s-a ocupat mai de aproape cu revista și aci a publicat o bună parte din poeziile cele mai de seamă ale lui. Mai puțin a scris Slavici și Caragiale.

În vremea aceasta, Coșbuc se impune atențiunei publicului cititor. E momentul deci de a-i cerceta activitatea.

George Coșbuc (născut 1866) este dintr-un sat de lângă Năsăud. Nu se cunosc multe amănunte din viața sa înainte de a trece în regat. A învățat la Năsăud și la Cluj, dar mare parte din cultură și-a făcut-o singur.

După ce a lucrat câțiva ani la ziarele de peste munți, îndeosebi la „Tribuna” din Sibiu, a trecut în 1890 în România. A fost câtva timp profesor și ziarist în București, colaborând la cele mai importante ziare și reviste, întemeind apoi el însuși câteva reviste („Vatra”, 1894).

Primul volum care i-a stabilit reputația este Balade și idile (Buc. 1893), dar el avea până atunci o activitate literară de aproape 10 ani. Publicase prin reviste diferite poezii, iar în 1885 dăduse la lumină un mic volum în Biblioteca Tribunei din Sibiu: Pe pământul Turcului, după care urmă: Blestem de mamă (1885), Fata craiului din cetini (1886), Draga mamei, baladă (1866), Fulger, poveste în versuri (1877).

Aparițiunea volumului din 1893 s-a făcut tocmai în vremea când poezia româ nească se afla în stare de criză. Eminescu stăpânea toate spiritele și produsese un mare număr de imitatori. Ideile pesimiste ce se desfăceau din operele lui, critica în contra organizației sociale răspândită de socialiști, precum și ideile lor cosmopolite care apelau la „muncitorii din toate țările”, negațiunea sau batjocorirea ideii de patrie, toate aceste lăsau o stare de adâncă deprimare în suflete.

Nici un scriitor din Regat nu putea să reacționeze împotriva acestei situațiuni. Vlahuță o constata, se întreba dacă trebuie s-o atribuie „melancoliei secolului care moare” și îndemna pe tineri să se inspire din alte izvoare, să adâncească viața poporului, să înalțe pe eroii lipsiți de slavă, să facă a se naște o lume „nouă”. Coșbuc răspundea acestei necesități. Lumea lui era cu adevărat nouă. Toți marii noștri poeți fuseseră sau oameni dintr-o clasă socială înaltă sau orășeni mulțumiți cu starea lor ori nemulțumiți și revoltați de nedreptatea și de disprețul ce sufereau de la cei bogați și sus puși sau filozofi care cugetaseră asupra problemelor care frământau pe oameni în toate țările. Coșbuc e poetul sătean, care și-a început cariera, dacă am putea zice astfel, ca poet în sat, luând parte la viața țărănească chiar după ce se dusese la învățătură. Ne spune cu mare since ritate într-un articol că, dacă n-ar fi învățat carte și ar fi rămas în locul său de naștere, el ar fi fost rapsodul satului. De aceea d-l Dobrogeanu Gherea, în studiul critic ce a publica asupră-i (1897), l-a numit poetul țărănimii.

Deși publicate în volum de abia în 1899, poeziile din colecția a doua Fire de tort sunt compuse în cea mai mare parte cam în aceeași epocă cu cele precedente. De aceea putem vorbi deodată despre amândouă .

Subiectele poeziilor acestora sunt foarte variate. Cele mai multe sunt narative, sunt cu adevărat balade. Acestea se pot împărți în patru grupări:

a) Cu subiecte erotice, cum este Crăiasa zânelor, care arată triumful amorului pământesc față de un ideal care ar trece de hotarele acestei lumi. Se poate alătura cu Luceafărul lui Eminescu, lăsând, bineînțeles, la o parte faptul că aceasta se poate inter preta ca o poezie simbolică. În opera lui Eminescu avem o fată de împărat care e iubită de un Luceafăr, dar acesta, când e aproape să-și piardă nemurirea, vede că mai puternică este iubirea pământească. La Coșbuc zânele au fugit într-un palat departe de lume ca să scape de mrejele dragostei, dar un tânăr travestit ajunge la ele și însăși căriasa cade în ispită și trece în lumea muritoare;

b) Cu subiecte din viața sufletească a țăranului. Aci vedem obiceiurile țărănești și concepția țărănească despre probleme sociale sau sufletești. Poetul spune că avea de gând să scrie un ciclu întreg de poeme de acest fel, dar în volumele de care vorbim avem numai nunta (Nunta Zamfirei) și moartea (Moartea lui Fulger). Pentru a înălța importanța narațiunilor, poetul ne înfățișează nu simpli săteni, ci împărați: Zamfira e fata unui împărat pe care o pețesc crai din toate părțile lumii. Fulger este fecior de împărat și moare în luptă. Obiceiurile acestei lumi împărătești sunt primitive ca și ale simplilor țărani, dar mărite în raport cu puterea și cu rolul împăraților. În acest cadru se găsește închisă discuția problemei vieții și morții. Aflăm concepția țăranului: viața trebuie s-o trăiești și s-o primești cum ți se dă; să nu disperăm în fața morții, căci este dincolo o altă viață mai fericită. Mai departe nu trebuie să mergi: 

Nu cerceta aceste legi
Căci ești nebun când le înțelegi. 

c) Cu subiecte din istoria românească, cum este Voichița lui Ștefan, Ștefăniță Vodă și Pașa Hasan. Cea mai importantă este cea din urmă, care povestește un episod din lupta de la Călugăreni. Având ca izvor pe Bălcescu, ne arată cum, după înfrângerea lui Sinan, comandanții fugeau să se pună la adăpost și cum Mihai urmă rește pe unul din ei: Hasan Pașa. Vitejia lui Mihai, spaima turcului, în a cărui imaginație eroul român luă proporții uriașe, toate acestea sunt zugrăvite în mod admirabil. Și ca formă de vers și ca imagini, poezia aceasta e una din cele mai bune alui lui;

d) Cu subiecte exotice, ca Regina Ostrogoților și El Zorab.

În aceste două volume sunt și câteva poezii lirice: Doina, Noi vrem pământ și Cântec barbar. Cele două din urmă sunt cântece de revoltă, cu accente sălbatice, în care energia expresiunii este poate fără pereche în literatura noastră. Cea dintâi este o apostrofă către Doină, în care arată, ca și poezia poporană, rostul acestui cântec în viața sufletească a neamului românesc, care vede într-însa expresia sentimentului dragostei, ca și durerea despărțirii și a înstrăinării, ca și revolta în contra nedreptății și a asupririi.

O parte din poeziile din aceste volume sunt descriptive. Mai numeroase sunt însă acestea în al treilea volum intitulat foarte ciudat Ziarul unui pierde vară (1902). Sunt pasteluri, dar deosebite de ale lui Alecsandri; în ale lui Coșbuc e mai multă mișcare, e priveliștea diferitelor aspecte ale naturii, vară, iarnă, noapte, seară, dimineață, cu amestecul omului care trăiește, se bucură, muncește, suferă în mijlocul naturii. Gherea socotește că în descrierea frumuseților naturii întrece pe Alecsandri.

Coșbuc a scris, în 1899, două cărți asupra războiului de independență: Povestea unei coroane de oțel și Războiul pentru neatârnare. Studiile ce-a făcut ca să le scrie, i-au inspirat o sumă de poezii cu subiecte relative la faptele vitejești din această epocă. După Alecsandri el este al doilea cântăreț mare al acestor lupte; dar lucrarea lui e mai complexă: sunt mai multe la număr poeziile, sunt mai complicate povestirile, sunt mai variate înfățișările faptelor. El are darul de a reînvia trecutul și, prin aceasta, poeziile sale din acest ciclu vor forma un material bogat de cultură patriotică.

O parte din cele vechi și câteva poezii noi a adunat în 1904 în broșura Cântece de vitejie.

Dar activitatea lui Coșbuc este neobosită. El a întreprins să traducă operele marilor scriitori străini, a tradus în versuri exametre (ideie nu tocmai fericită) Eneida lui Virgiliu, apoi Georgicele aceluiași poet, a tradus din Terentiu (Parmeno) și din Schiller. Piesa acestuia Don Carlos s-a reprezentat pe scena teatrului Național în 1910 cu mare succes.

Pe lângă conducătorii revistei se adaugă și câțiva scriitori, care își mai încercase puterile, ca Vasile Păun, care publicase puține poezii pe la 1870 și care dă acum studii literare și poezii corecte, dar fără un puternic suflu poetic; ca Petre Dulfu, care publică aci Povestea lui Păcală. Aci debutează și tânărul poet G. Murnu, traducătorul de mai târziu al Iliadei lui Omer și profesor de arheologie. Asemenea, Traian Demetrescu publică aci mai multe poezii.*

„Convorbirile” încearcă, în acest domeniu, transformări importante în or ganizarea și mersul lor. În 1895 se retrage I. Negruzzi și conducerea o ia un comitet compus din tineri, cei mai mulți foști elevi ai profesorului Titu Maiorescu. E noua generație care-și propune a continua opera înaintașilor lor.

Teohari Antonescu a debutat ca elev al lui Gr. Tocilescu prin lucrarea despre Cultul cabirilor în Dacia și a publicat articole de arheologie, devenind primul titular al catedrei de arheologie la Universitatea din Iași.

Ion Al. Brătescu-Voinești, fost magistrat, avocat și deputat, începe cu poezii, dar se impune atenției publicului prin nuvelele sale.

Mihail Dragomirescu, azi profesor la Universitatea din București, începe ase menea prin poezii și continuă prin critice literare, în care caută a da o nouă formulare vechilor teorii ale lui T. Maiorescu. Mai târziu se desparte de tovarășii săi și devine chiar adversarul „Convorbirilor literare”, acuzând pe conducătorii lor că nu mai repre zintă tradiția fundatorilor.

D. Evolceanu publică recesiuni asupra cărților ce apar, dar apoi părăsește această îndeletnicire și devine profesor de limbă latină la Universitatea din București și mai târziu colaborator la dicționarul Academiei.

Ion S. Floru publică articole de istorie.

Petre P. Negulescu publică articole de filozofie și azi este titularul catedrei ocu pate odinioară de Titu Maiorescu.

C. Rădulescu-Motru, care azi e profesor de psihologie la Universitatea din București, părăsește „Convorbirile” și întemeiează „Noua revistă română”.

I.A. Rădulescu scrie articole de critică socială și literară și azi colaborează la dicționarul Academiei.

Fr. Robin scrie studii de stilistică.

Comitetul acesta conduce revista până în 1900. În acest interval se publicară lucrări diferite de ale tinerilor conducători, precum și de ale altor scriitori mai vârstnici. Apărură aci și multe nume noi.

D. Titu Maiorescu, fără să fi scris articole anume pentru „Convorbiri literare”, a ținut să publice întâi aci studiile și notele introductive pentru diferite cărți, cum au fost acelea care au servit ca prefață colecțiilor de discursuri parlamentare. Tot așa a fost notița asupra lui I. Popovici Bănățeanu. Acest tânăr bănățean, de la care au rămas câteva poezii și nuvele din viața meseriașilor (În lume, Buc., 1895) promitea să scrie lucruri de valoare, dar a fost prea curând răpit de moarte, ca și un alt bănățean, Victor Vlad, cel ce scria poezii în dialectul provinciei sale.

Dintre vechii colaboratori publică acum în „Convorbiri literare” poezii Anton Naum (Povestea vulpei), Ascanio Olănescu, N. Volenti și Duiliu Zamfirescu. Pe lângă ei apar tineri ca Brătescu-Voinești, Mihail Dragomirescu, Dim. Nanu, G. Murnu și Haralamb Lecca, iar mai târziu G. Tutoveanu și Al. Antemireanu.

Traducerile ocupă un loc însemnat, ca și în primii ani ai revistei. Vom nota poe ziile lui Catul (trad. de N. Basilescu) și piese de teatru ca Femeia îndărătnică a lui Shakespeare (trad. H. Lecca), Antigona lui Sophocle (trad. de M. Dragomirescu) ș.a.

Romanul este înfățișat prin seria pe care o începe d. Duiliu Zamfirescu (Viața la țară, 1895; Tănase Scatiu, 1896, În război, 1897), iar nuvele scriu mulți colabo ratori, între care vom nota pe d-nii: Duiliu Zamfirescu, pe Marin Stroescu, I.Basarabescu, Brătescu-Voinești.

Tinerii conducători se ocupă mai ales de filozofie (P.P. Negulescu, C. Rădu lescu-Motru) și de critică și polemici literare. Recensiuni și notițe critice semnate de d-nii D. Evolceanu, S. Mehedinți, C. Litzica, Mih. Dragomirescu, St. Orășeanu cercetează diferite scrieri apărute și își dau părerea asupra valorii lor; iar d-l Mihail Dragomirescu întreprinde studii critice mai întinse, cum sunt cele îndreptate contra d-lui Dobrogeanu-Gherea, discutând teoria criticei, opunând „criticei științifice” a aces tuia „critica estetică” (Critica științifică și Eminescu, 1895).

Comitetul acesta conducător fusese recomandat publicului de d-l Iacob Negruzzi (nr. de la 1 ian. 1895) cu vorbe încurajatoare. D-sa, după o împreună lucrare de doi ani, declară că „a dobândit încredințarea că acei tineri vor ști să ducă înainte cu succes” opera generației d-sale și a d-sale personal. Cu toate acestea, după mici schimbări, vom vedea că în 1900 compunerea comitetului se schimbă și revista ia un caracter mai mult științific decât literar.

La 25 noiembrie 1896, Olănescu, care era acum o persoană însemnată în mișcarea noastră politică și literară, chemă pe scriitori la o publicație nouă: „Revista pentru literatură și artă română”.

Dumitru C. Olănescu (1849-1908), după studii juridice făcute în Paris, a fost magistrat și apoi diplomat. În 1900 ajunsese ministru plenipotențiar. Comisar general al guvernului la Expoziția universală din Paris (1900), el a publicat un voluminos raport despre activitatea țării sale și despre modul cum s-a înfățișat ea la acel concurs internațional.

S-a făcut cunoscut prin poeziile sale originale și traduse, publicate în „Con vorbiri literare” sub pseudonimul Ascanio. Mai târziu a tradus diferite piese din franțuzește (Ruy-Blas a lui V. Hugo) și a compus și originale (Doctorul satului, Pribeagul, Primul bal, comedii). Curând după războiul din 1877 a scris Pe malul gârlei, o comedie în care vedem cum un țăran scapă de la moarte pe o beizadea și e plătit cu o grozavă ingratitudine; e deci o satiră adresată rușilor după răpirea Basarabiei având ca încheiere: pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Mai publică nuvele, poezii, satire, piese de teatru.

Lucrarea cea mai importantă este traducerea poeziilor lui Horațiu: Ode epode, Carmen saeculare (Buc., 1891), operă premiată de Academie în 1892.

În 1893 i se deschiseseră porțile Academiei dându-i-se fotoliul lui Alecsandri. Mare admirator al acestui scriitor, pe care-l celebrase printr-o apologie în versuri La mormântul poetului (1893), el alege ca subiect al discursului său de recepție viața și operele predecesorului său.

„Literatura și arta română”, pe care o întemeiază Olănescu cu d-l N. Pătrașcu, se înfățișează cu un program cam vag: constatarea că literatura noastră nu urmează o dezvoltare firească, pentru că lipsește o „educație națională”.

Pentru acoperirea lipsei trebuie un nou „regim intelectual” care să dezvolte patriotismul și în vederea acestui scop își propune a lucra revista aceasta.

Colaboratorii cei mai stăruitori ai revistei, care a apărut până în 1904, afară de directorul D. Olănescu, care publică poezii și studii diferite și de secretarul redacției, d-l N. Pătrașcu, care debutase în „Convorbiri literare” și care publică acum critici și recenzii literare, sunt d-l G. Coșbuc, cu poezii, d-l Duiliu Zamfirescu, cu poezii și cu un roman (Îndreptări, 1901-1902). Numeroase bucăți a publicat și d-l Hara lamb Lecca. Încurajat de Hasdeu, care i-a adresat o scrisoare plină de laude, a început apoi să publice o serie de volume pe care le-a numerotat: Prima, Secunda, Quarta etc. Unele sunt colecții de poezii lirice sau narative, altele sunt piese de teatru, mai ales drame moderne ca Jucătorii de cărți (1899) și Câinii (1900). Sub titlul I.N.R.I. a publicat în 1905 o poemă lirică în care se înfățișează patimile și moartea lui Hristos.

Au mai publicat poezii d-nii: D. Nanu, Ștefan Petică, Th. Șerbănescu, G. Tutoveanu, D. Anghel, I. Bârseanul, Iuliu Dragomirescu, Ștefan Iosif, Andreiu Naum, L. Dauș, Radu Rosetti ș.a.

Nuvele au publicat d-nii C.I. Nottara, H. Coșoiu, E. Grigoroviță ș.a.

Anghel Demetriescu a publicat articole de critică literară; G.Dem. Teodorescu, articole de folclor; iar Ionescu-Gion articole de istorie.

Câteodată însuși Hasdeu a dat lucrări de ale sale.

D-l N. Iorga a publicat aci note de călătorie și articole de istorie. Este epoca în care scrierile sale încep a atrage atenția publicului.

IV. Literatura care se formează (1900-1910)[modifică]

Primul deceniu al secolului XX-lea însemnează desigur o fază nouă în literatura noastră. Cred însă că nu a venit momentul de a se face caracterizarea generală a acestui timp, pentru că nu putem ști mersul și succesul curentelor ce se observă, pentru că s-au ivit scriitori despre a căror dezvoltare nu se poate spune cu siguranță nimic. Trebuie să notăm totuși câteva principii care s-au formulat, câteva talente noi care s-au impus precum și o serie de fapte care vor rămâne, oricare va fi valoarea ce li se va acorda.*

La 1 ianuarie 1900, d-l C. Rădulescu-Motru, dă la lumină o publicație intitulată „Noua revistă română pentru politică, literatură, știință și artă”. Ea a avut un succes destul de important la început, mai ales prin anchetele politice și sociale ce a întreprins, dar acțiunea ei a slăbit, și la finele anului 1901 a încetat. A reapărut în 1908, dar acum are alt caracter: e o publicație săptămânală în care partea politică și de polemică curentă este cea mai importantă; apoi activitatea ei în mare parte trece peste marginile crono logice ale acestei cărticele.

Noua revistă a publicat articole științifice și politice, articole de pedagogie și de istorie; a ținut în curent pe cititori cu publicațiile românești. Direcțiunea a făcut apel la toți scriitorii bătrâni și tineri și a obținut concursul unui număr însemnat dintre ei. D-nii N. Iorga, I. Tanoviceanu și I. Nădejde au dat articole de istorie; d-nii O.Densusianu, H. Sanielevici și P. Haneș, articole de istorie literară; d-l Coșbuc dă câteva poezii și articole de folclor. Dar poezii aflăm și de alți mulți poeți ca d-nii: D.Karr, Radu Rosetti, Artur Stavri, H. Lecca ș.a. Folclorul e cercetat mai ales de d-l Șăineanu și T. Speranță.*

O altă manifestare literară pe care trebuie s-o cotăm este apariția revistei „Semănătorul” (1901), condusă de d-nii Al. Vlahuță și G. Coșbuc. Ei observă că „inimile tânjesc”, că e nevoie de „un stindard de înseninare și de înfrățire intelec tuală” și că trebuie să se redeștepte „avântul de odinioară în sufletele românești”. Ei cred că luptele literare din anii precedenți au fost dăunătoare mișcării literare și că forțele s-au risipit prea mult. Ei mai cred că însăși literatura se află pe o cale greșită. Ei declară că simt chiar „o mustrare de cuget” pentru că s-au înstrăinat de marea viață a poporului, de marile lui suferințe și aspirații”. Ei văd cu durere că în educația ce s-a făcut tinerimii, și de către școală și de către scriitori, s-au introdus nepăsarea față de neam și în străinarea în simțire; că mulți se sfiesc de rostirea cuvintelor patrie, iubire de țară și de popor.

De aceea ei cer „adâncă evlavie pentru trecutul glorios” și „iubire entuziastă pentru țară”. Aceste sentimente ei vor să le vadă realizate, nu numai în educarea tine rimii, dar și în manifestările literare și cred că au datoria să facă așa.

În anul al doilea, fondatorii se retrag și revista rămâne sub direcția unui comitet. Acum se introduc câțiva colaboratori noi, între care d-l N. Iorga și d-l Ovid Densusianu. Programul fondatorilor se realizează: se publică poezii patriotice, nuvele cu subiecte din viața țărănească.

Curând însă d-l Ovid Densusianu se retrage, rămânând director d-l N. Iorga cu un comitet compus din d-nii: St.O. Iosif, M. Sadoveanu și I. Scurtu. Cu anul următor se retrage și d-l N. Iorga, rămânând d-nii Sadoveanu, Anghel și cu d-l Iosif, iar în 1908 intră în comitet pentru partea politică, d-l Aurel Popovici, care scrie o serie de articole violente împotriva ideilor democratice și apoi revista încetează. Retragerea d-lui Ovid Densusianu, se vede a fi provocată de felul literaturii ce se publică în „Semănătorul”, căci în 1905 scoate însuși o revistă „Viața nouă”, în care califică de „rătăciri populare” povețele ce se dau scriitorilor de a se întoarce la popor și aduce ca exemple de „copilării și necuviințe” versuri publicate în revista în care scrisese în ajun.

La „Semănătorul” poezia e reprezentată în primul rând prin cei doi condu cători: G. Coșbuc, care dă câteva poezii originale și traduceri din Odisea și din Infernul lui Dante; Al. Vlahuță care dă asemenea poezii originale și traduceri din poeta italiană Ada Negri.

Dintre poeții cunoscuți din publicații anterioare, scriu aci: Ștefan O. Iosif, care în această epocă își stabilește reputațiunea prin volumele: Patriarhale (1901), Ro manțe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credințe (1905); d-l Dimitrie Nanu, care debutase în 1893 în „Familia” din Oradea Mare și care dă, pe lângă poezii originale și traduceri foarte reușite din Racine – și d-l Artur Stavri, care va publica în acest timp două volume de poezii (Pe același drum și Luminișuri).

Dar multe nume noi apar în coloanele revistei de care vorbim: G. Orleanu, d-na Natalia Iosif, d-nii: P. Cerna, Z. Bârsan, H. Frollo, G. Vâlsan, Corneliu Moldovan, A.A.Naum ș.a.

Dintre tinerii de peste munți scriu aci: d-ra Ecaterina Pitiș din Brașov, d-l I. Broșu, I.U. Soricu, azi profesor în București și G. Rotică din Bucovina.

Nuvela e reprezentată prin scrierile d-lor Vlahuță, Ion Gorun (Al. Hodoș), Constanța Hodoș, dr. Basarabeanu, cunoscut prin publicații anterioare, I.A.Basarabescu, D. Anghel, I. Agârbiceanu, Vasile Pop, M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, C. Sandu-Aldea, Emil Gârleanu (cu psed. Emilgar), N. Dunăreanu, N.N.Beldiceanu, I. Boteni, V.Caraivan, Ion Adam.

Critica o reprezintă d-nii: N. Iorga, O. Densusianu, Ilarie Chendi, I. Scurtu și Izabela Sadoveanu.*

„Viața nouă” începe (1 februarie 1905) prin a combate literatura timpului, care are ca izvor de inspirație viața poporului de la țară: „Nu e literatură aceasta; nu e lite ratură care să ne facă cinste”.

Pe lângă articolele de istorie literară și recensiunile scurte asupra cărților apărute, se publică aci poezii de d-nii: I.B. Hétrat, Al. Stamatiade, Al. Gherghel, M. Cruceanu, D. Teleor, N. Davidescu, Eugeniu Speranță etc. Directorul revistei, d-l O. Densusianu publică și d-sa (sub pseudonimul Ervin) un număr însemnat de poezii și în diferite articole susține principiile poeziei simboliste, versul liber ș.a.*

D-l N. Iorga, socotind că misiunea sa în „fericita prefacere” a literaturii românești este în parte împlinită prin sprijinul dat tinerilor scriitori grupați în jurul „Semănătorului”, scoate în 1906, „Floarea Darurilor”, o revistă destinată a da pe de o parte traduceri din marii autori străini, pe de alta pagini uitate din epoca începuturilor literare și în special dintre 1830-1840.

Această publicație ține numai doi ani fiindcă de la ianuarie 1908 se contopește cu foaia politică „Neamul Românesc”; iar de la 25 decembrie 1908 apare deosebit revista lunară „Neamul românesc literar”. „Cuvântul” introductiv anunță că nu re pre zintă un „partid literar”, că va publica „pentru plăcerea și învățătura publicului” diferite articole având ca normă: „exprimarea sinceră a sufletului românesc în formă de adevăr”.

La partea literară a acestei reviste au colaborat unii scriitori cunoscuți din coloanele „Semănătorului” ca d-l I.U. Soricu, H. Frollo, Agârbiceanu ș.a. precum și câțiva debutanți, ca d-nii Oreste, G. Rotică, Topârceanu ș.a.

Publicațiile acestea au pus în evidență și mai mult activitatea multilaterală și neobosită a d-lui Iorga.

Începând cu poezii, încă din vremea când era student, trecând la impresii de călătorie și apoi la studii literare și istorice, d-l N. Iorga a colaborat la toate principalele reviste din țară, până când a întreprins însuși asemenea publicațiuni.

Numărul cărților date la lumină de d-sa este foarte mare. Adună și publică documente și cronici și în colecția Academiei (Hurmuzachi) și într-o colecție proprie (tipărită sub auspiciile Ministerului de Culte), precum și în volume separate (Cronica lui Constantin Căpitanul). În același timp, pe lângă broșurile felurite și articolele de polemică din reviste, întreprinde și câteva serii de lucrări istorice: a) istoria patriei, fie sub formă de manuale, fie sub formă de studii speciale, ca cercetarea negoțului și meșteșugurilor, a obiceiurilor, a costumelor etc.); b) istoria literaturii și a culturii românești, tratând deosebit: literatura religioasă, literatura secolului XVIII și trei volume din literatura sec. XIX (ajunge până la 1866); c) istoria diferitelor instituții importante, ca armata (numai primul volum), biserica (tot asemenea); d) studii asupra istoriei universale, fie manuale, cuprinzând „istoria lumii”, fie volume dezvoltate; în care studiază istoria imperiului otoman (în limba germană), istoria imperiului bizantin (în limba engleză). La acestea se adaugă o serie de volume cu descrieri de călătorie; dru muri și orașe, sate și mănăstări și cele care vorbesc de Basarabia, Bucovina, Ardeal.

Activitatea aceasta îi dă un loc în Academie în 1910, unde citește ca discurs de recepțiune un studiu asupra activității istorice române (Două concepții istorice).*

Coșbuc, la rândul său, în 1906, dă la lumină cu Ion Gorun (d-l Al. Hodoș) revista „Viața literară”, care însă n-are viață lungă, fiindcă în 1907 directorii o părăsesc și ea se preface în „Viața literară și artistică” pentru a dispare după scurtă vreme. Cola boratorii sunt cam aceiași ca și la celelalte reviste; mișcarea provocată de ea nu are mare putere; dar ea dă ocazie de a se distinge un critic: d-l Ilarie Chendi. Polemicile sale violente, nedrepte de multe ori, sunt scrise cu vervă și denotă o deosebită agerime de spirit. (Adunate în volume: Preludii, Foiletoane, Fragmente). Aci a publicat multe din nuvelele sale d-l Al. Cazaban, care le va reuni apoi în volumul Chipuri și suflete ș.a.*

Mai importante decât toate aceste reviste este fără îndoială, aceea care iese la Iași la 1 martie 1906 „Viața românească”.

Iată câteva rânduri din programul ei:

„Poporul român a rămas în urma civilizației europene, fapt explicat prin viața acestui popor. Cam de o sută de ani ne-am apropiat de această civilizație. Putem însă noi aduce nota mai particulară a neamului nostru în cultura generală a omenirii? Răspunsul e negativ, pentru că la noi e mare depărtare între clasele de sus și între popor, sunt ca două nații. Clasele de sus se ating de cultura apuseană, dar n-o asimilează, cele de jos nu se ating de această cultură și sufletul poporului rămâne străin de viața civilizată și nu poate da naștere unei culturi naționale.

Aceasta nu se va întâmpla decât atunci când țărănimea va căpăta în stat valoare socială, proporțională cu valoarea sa numerică, economică, morală națională, când vom fi un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiași popor”.

În acest scop își propune să lucreze revista ieșeană. Autorii programului nu-și propun să susțină o anumită școală literară, dar întrebuințează numele de „poporanism” pentru a-și caracteriza tendința. Acest cuvânt fusese – pe cât știm – folosit de C. Stere în o serie de articole publicate mai de mult în „Evenimentul literar”. El a dat naștere la multe critici, mai adesea nedrepte (d-l S. Pușcariu zice „îngrozitorul cuvânt de po poranism”) care au avut ecou chiar în sânul Academiei, prin discursul d-lui Duiliu Zamirescu.

Revista întemeiată de d-nii C. Stere și P. Bujor, profesori la Universitatea din Iași (mai târziu se retrage d-l Bujor și se asociază d-l dr. I. Cantacuzino), este o publi cație enciclopedică, în care se găsesc expuse în articole serioase chestiunile importante ce se înfățișează la ordinea zilei; ea însă acordă o bună parte și literaturii poetice.

Poezia nu se înfățișează printr-un grup de scriitori, care să fie colaboratorii parti culari ai revistei, ci se găsesc poeți de toate vârstele și din toate curentele. Vlahuță și Coșbuc dau câteodată din operele lor. Dintre foștii colaboratori ai „Convorbirilor lite rare”, aflăm pe d-na Matilda Poni, dintre cei de la „Contemporanul” pe d-l Artur Stavri și O. Carp; iar răposatul Kernbach Gh. (din Moldova) publică aci mare parte din scrierile sale. Aflăm pe tovarășii de lucru d-nii St.O. Iosif și D. Anghel (care deteră: Legenda funigeilor, Carmen saeculare etc.). Dintre colaboratorii revistelor bucu reștene publică aci d-nii H. Lecca și D.A. Nanu, precum și umoristul G. Ranetti și simbolistul I. Minulescu. Dintre poeții de peste munți, găsim pe d-na Maria Cunțan și pe d-l O. Goga.

De asemenea, mulți tineri găsesc aici încurajare și îndemn, precum sunt d-nii: M. Codreanu, A. Toma, Victor Eftimiu și Oreste.

În privința nuvelei e o mică deosebire. Alături cu puținele bucăți semnate de Caragiale și Delavrancea, aflăm opere ale multora din scriitorii care publică și în alte reviste: N. Gane, Matilda Poni, Vlahuță, D. Anghel, N.N. Beldiceanu, Sofia Nădejde, Sandu Aldea, I. Ciocârlan. Aflăm asemenea scriitori de peste munți, ca I. Agârbiceanu ș.a. Genul acesta însă are prilej să se bucure de producția deosebit de bogată a doi scriitori, care își stabilesc acum în mod definitiv reputația lor: I.A. Brătescu-Voinești și M. Sadoveanu.

I. Brătescu-Voinești pe de o parte prin numărul restrâns de publicații, pe de alta prin modestia sa care l-a oprit de a aduna multă vreme în volum scrierile sale, a fost relativ târziu prețuit după dreapta sa valoare.

De abia în 1903 apare primul său volum: Nuvele și schițe. În 1908 retipărește vechile sale lucrări împreună cu câteva noi, dând volumului titlul primei nuvele: În lumea dreptății. În 1909 a tradus comedia lui Emile Augier: Guèrin Notarul.

Brătescu-Voinești are în nuvele și nota și lumea sa particulară. Eroii săi sunt oameni cu situațiuni modeste, mai adesea locuitori din provincie, în ale căror suflete se zbat suferințe adânci, dar fără izbucniri violente. Ei trăiesc într-un mediu liniștit, în care vedem cu plăcere descrise bucuriile vieții de familie și tradițiile unor familii cinstite și tihnite. Viața și actele acestor eroi sunt înfățișate cu mare talent de observație, analizând sufletul omenesc până în cele mai mici detalii și sunt scrise într-un stil sobru, totdeauna îngrijit, fără să alunece în vulgarisme, dar fără a fi rece și pedant.

Mihail Sadoveanu are curajul, curând după debutul său, să apară cu un roman: Șoimii (1904), care desigur e o operă de tinerețe, dar are multe însușiri serioase. Urmează apoi o serie de volume culegeri de nuvele: Dureri înnăbușite, 1904, Povestiri din război, 1905, Crâșma lui Moș Precu, 1905, Povestiri de sărbători, 1906, Amin tirile căprarului Gheorghiță, 1906, Mormântul unui copil, 1906, La noi în Viișoară, 1907, O istorie de demult, 1908, Cântecul amintirii, 1909, Povestiri de seară, 1910. Pe lângă acestea, dă două romane: Vremuri de bejenie, 1907, Duduia Margareta, 1908, apoi două serii de povestiri de călătorie prin țară și descripțiuni și tipuri pe care le intitu lează Oameni și locuri (1908).

Eroii lui Sadoveanu sunt locuitori din mici orășele de provincie sau țărani. Stilul îi este exuberant și cu mare putere în descripțiunea naturii.

Amândoi acești scriitori au dat naștere, prin operele lor, la multe discuții și apre cieri. S-ar putea zice că aflăm câteodată oarecare rezerve, dar în genere aprecierile sunt favorabile, unii critici au afirmat că sunt cei mai mari prozatori ai timpului nostru.

Un fapt mai interesant pentru activitatea revistei de care ne ocupăm, este ivirea a câtorva nume aproape noi: d-l Sp. Popescu, un scriitor cu dar deosebit de a înfățișa sufletul țăranului (Moș Gheorghe la expoziție ș.a.) și d-nii C. Hogaș, cu ale sale minunate povestiri de călătorie (Părintele Iovinadie, ș.a.) și D.D. Pătrășcanu care pe cât știm – nu mai publicase până acum nimic. Schițele sale cu un umor particular, în genul lui Pierre Mille, cronicarul ziarului „Le Temps”, se impuseră într-un timp foarte scurt. (Rețeta unui discurs parlamentar, Ce cere publicul de la un deputat ș.a.).

Critica literară e condusă de d-nii G. Ibrăileanu, acum profesor la Universitatea din Iași și d-nii G.B. Duică și C. Șercăleanu (poate un pseudonim?) și de d-na Izabela Sadoveanu, iar recenziile sunt semnate cu inițiale, așa că nu se cunosc totdeauna autorii.*

În 1907 apar „Convorbirile critice” sub direcția d-lui Mihail Dragomirescu, care își propun a susține pentru aprecierea scriitorilor un criteriu mai obiectiv:

„Dacă e o greșeală, scuzabilă prin scop, înălțarea nemeritată a unor poeți pentru că sunt naționaliști; apoi e greșeală și mai mare, fiindcă nu e scuzabilă prin nimic în josirea unor scriitori pentru că sunt naționaliști. Atitudinea criticului să nu se influen țeze câtuși de puțin de conținutul operei de artă”.

Revista „Convorbiri critice” publică un mare număr de poezii, semnate de câțiva poeți cunoscuți, ca d-nii D. Nanu, Cincinat Pavelescu (care debutează pe la 1890 în revista lui Al. Macedonschi), Gh. Orleanu, Ciru Oeconomu (din generația veche a polemicilor literare), Radu Rosetti, ce publicase câteva volume de poezii primite bine de unii, dar viu criticate de alții, Corn. Moldoveanu; dar mai mult dă loc la tineri, unii care mai publicaseră în alte reviste, ca d-nii P. Cerna, I. Minulescu, H. Frollo, A.A.Naum, alții care dacă nu debutează aci, dar sunt la primele lor încercări, ca d-nii M. Săulescu, A. Mândru, N. Davidescu, M. Codreanu, Al. Stamatiade, Donar Munteanu, Oreste, Victor Eftimiu ș.a.

Nuvele publică d-l Emil Gârleanu, despre care se poate zice că în acești ani își stabilește reputațiunea sa literară. D-sa și-a adunat nuvelele într-o serie de volume: Bătrânii 1905, Cea dintâi durere 1907, Nucul lui Odobac, a publicat traduceri: Neves tele artiștilor de Alph. Daudet (1908) ș.a. și o ediție a poeziilor lui Gr. Alexandrescu (1902). Apoi d-nii: N.N. Beldiceanu, L. Rebreanu, Chiru Nanov, M. Lungeanu, Eug. Lovinescu ș.a.

Un gen special de povestire populară scrie d-l Ion Dragoslav.

Critica o fac d-nii Mihail Dragomirescu, Eug. Lovinescu, N.E. Teohari ș.a.

Se publică aci și câteva piese de teatru, între care unele semnate de d-l A. Herz și de Mihail Sorbul.

În genere, directorul încurajează pe colaboratorii săi prin notițe elogioase, uneori a publicat asupra scrierilor lor și articole mai lungi, căutând a le stabili valoarea literară în contra părerilor altora, precum pentru P. Cerna, E. Gârleanu, I. Dragoslav, Mihail Sorbul.*

Negreșit și vechea revistă „Convorbiri literare”, care își serbează în 1907 împlinirea a 40 de ani de viață, fiind cea mai bătrână publicație periodică după „Gazeta Transilvaniei”, are și ea un rol în mișcarea literară din acest timp, dar nu așa de important ca altădată. În 1900 se alcătuiește un comitet nou de redacție, compus și din tinerii pe care îi lăsase urmași Iacob Negruzzi și din alte persoane, mai ales oameni de știință, d-nii: Gr. Antipa, Dr. Babeș, D. Bungețeanu, P. Missir, L. Mrazec, D. Onciul, E.Pangratti, A. Philippide, M. Săulescu, D. Voinov. În faza aceasta și sub direcția d-lui I. Bogdan (1902-1906), revista are mai mult caracter științific dând mare însemnătate articolelor de geografie, zoologie, matematică și celor de istorie.

Sub direcția d-lui S. Mehedinți (1907) se pare că preocupațiunea politică a do bândit o importanță precumpănitoare.

Cu toate acestea literatura n-a fost cu totul părăsită. Dintre scriitorii ce au co la borat mai mult la „Convorbiri literare” în acest timp, și-au asigurat o poziție în lumea literelor mai ales d-nii Duiliu Zamfirescu și I.A. Basarabescu.

Duiliu Zamfirescu după o tăcere de câțiva ani în urma criticilor severe ce i s-au adresat când a publicat romanul său În fața vieții (Buc., 1884), de către Gherea (Pesi mistul de la Soleni) și după primirea nefavorabilă ce a făcut Academia aceleași cărți, a revenit la vechile-i ocupațiuni încet-încet… Întâi a dat poezii lirice și epice (Alte orizonturi, Buc., 1896, Imnuri păgâne, Buc., 1897, Poezii noi, Buc., 1899), nuvele (Nuvele, 1888, Nuvele romane); apoi a început seria de romane, în care eroii au legătură între ei ca în faimoasa colecție a lui Zola Les Rougon-Macquart și anume: Viața la țară, În război (1902); Tănase Scatiu (1907), Îndreptări (1908).

Intrând în Academie a socotit că trebuie să abordeze critica literară. Discursul său de recepție, care a făcut pe d-l Maiorescu să-i spună că ar fi bine să se ocupe numai de a scrie literatură, nu de a o judeca, a făcut zgomot prin noutatea felului de tratare. Când însă a dat o poemă istorică Miriță, ea n-a produs efectul pe care-l aștepta. Mai slab desigur este ultimul roman Anna, ceea ce nu se poate.

Ioan A. Basarabescu e singurul care, scriind în genul lui Caragiale, deși neavând notă proprie, a reușit totuși să scape de o imitație servilă și să-și asigure un succes, care într-un moment (1909, mai 25) a fost așa de important încât i-a asigurat alegerea de membru corespondent al Academiei (după propunerea d-lui D. Zamfirescu), pe când maestrul său nu fusese primit, ba nici izbutise să i se premieze vreo carte, deși încercase, aceasta în 1891 (cu Teatru) și 1901 (cu Momente).

Afară de aceștia, ca nume de scriitori găsim mai pe toți care publică în toate revistele. D-nii G. Coșbuc, Șt. Iosif, D. Nanu, D. Anghel, Cerna, Vâlsan ș.a. dau poezii. Nuvele dau d-nii: I. Adam, M.I. Chrițescu, d-l Duiliu Zamfirescu dă romanul Lydda, iar un fost odinioară colaborator al revistelor bucureștene în vremea polemicilor dintre 1870-80, răposatul Ciru Oeconomu publică romanul Din Rucăr.

Importante sunt articolele de știință și mai ales cele de istorie. Acum se stabilește reputația și se întemeiază forța unei pleiade de istorici, care se țin strânși uniți în multe împrejurări: d-nii D. Onciul, I. Bogdan, N. Iorga care luptă contra scriitorilor mai bătrâni ca Hasdeu, Urechia, Tocilescu și chiar contra d-lui Al. Xenopol.*

Lucru important de notat în aceste decenii este mișcare literară din ce în ce mai intensă în ținuturile fraților supuși altor stăpâniri politice. Faptul ni se pare important și socotesc că trebuie să spunem un cuvânt asupră-i.

După ce curentul latinist din Ardeal și-a întins influența și în principate, produ cerile literare au rămas, în ținuturile de peste munți, într-o stare de vădită inferiori tate față de cele culturale și scriitorii moldoveni și munteni au găsit adesea sprijin și îndemn în gazetele și în asociațiile din Brașov, din Sibiu ori din Cernăuți. Cu vremea și aceste legături s-au mai slăbit și lupta „Convorbirilor literare” împotriva școalei latiniste a produs oarecare răceală. În vremea aceea genurile poetice, care și în prin cipate nu se aflau în stare prea înfloritoare, aveau în Ardeal reprezentanți din ce în ce mai slabi și în revistele ardelene găsea T. Maiorescu materialul exemplelor sale glu mețe. Mai târziu, în epoca pe care am numit-o a lui Eminescu, poate și prin oarecare acți une indirectă chiar a acestuia, apropierea se face mai strânsă între frații de pe cele două coline ale Carpaților și silințele de a modifica limba după cea din regat devin din ce în ce mai serioase și mai încununate de succes. Revistele lor se îmbunătățesc și, pe lângă partea istorică și filologică, încep a da și producțiuni poetice de valoare. Coșbuc e primul poet al Ardealului, dar el nu e consacrat până nu trece în regat și nu-și publică aci scrierile, căci mișcarea literară din provincia sa nu e destul de puternică pentru a-i sublinia meritele și a-l impune atenției generale. Cea mai bună revistă literară de pe vremurile acelea era „Familia” lui Iosif Vulcan (Oradea Mare) și aceea se ali menta sau cu reproduceri de scrieri ale autorilor din regat sau cu poeziile debutan ților care nu erau lesne primite în revistele de aci.

În deceniul de care ne ocupăm, lucrurile se schimbă. Acum, nu numai că se înmulțesc scriitorii ardeleni, care trec în regat și își stabilesc aci o situație literară de frunte, ca Șt. Iosif ș.a., dar avem chiar un poet care se impune prin mișcarea literară din provincia sa și care, numai când reputația-i e stabilită începe a-și vedea volumele tipărite și în București: e vorba de d-l O. Goga.

Octavian Goga debutează în revistele ardelene semnându-și poeziile Ion Otavă. În 1905 el își reunește poeziile în volum și are mulțumirea să se vadă încoronat de Academie (1919) în urma unui raport semnat tocmai de Titu Maiorescu. Al doilea volum (Ne cheamă pământul) apare în 1909.

În Ardeal apar acum mai multe reviste literare, dintre care cea mai însemnată este „Luceafărul” care începe în 1902 (Pesta) sub conducerea d-lor Goga și Agâr biceanu și apare încă, transferându-și redacția în Sibiu. Despre ea zice d-l S. Pușcariu „că a regenerat literatura cu totul decăzută în Ardeal și a întărit legăturile culturale cu România”.

Numărul revistelor ce apar în acest interval este natural mai mare, dar pentru unele succesul a fost neînsemnat, pentru altele, traiul a fost scurt, astfel că n-au putut avea rol în mișcarea literară. Afară de cele de care am vorbit până aci este și „Arhiva” din Iași, care dă mare parte din coloanele sale articolelor istorice și filologice. Vom mai nota: „Revista idealistă” care apare în București în 1903: „Făt-Frumos” care apare în Bârlad în 1904; „Ramuri” care apare în Craiova în 1906. Acestea două din urmă sunt scrise de colaboratori ai „Semănătorului” și au legături cu ei. G. Panu a redactat în curs de mai mulți ani (1903-1910) „Săptămâna”, publicație mai mult politică, dar în care a dat și critici literare și a dat la lumină amintirile despre activitatea „Junimei”.*

Arătând activitatea revistelor, am arătat faptele principale ale mișcării literare. Este însă o altă ramură de activitate pe care trebuie s-o notăm deosebit: teatrul. Nu e vorba numai de faptul că publicul iubitor de teatru devine din ce în ce mai numeros, dar și producțiunile originale se înmulțesc și valoarea lor crește în mod simțitor. Drame istorice în versuri (Vlaicu Vodă de Alexandru Davila), drame sociale (Sanda de Alex. Florescu, Câinii de H. Lecca) comedii felurite inaugurează această eră nouă. Seria pieselor d-lui Delavrancea formează un moment important. Trilogia istoriei Mol dovei (Apus de soare, 1909, Viforul, 1910 și Luceafărul, 1910) naște speranțe mari față de îndrumarea nouă a talentului acestui scriitor, dar, din nefericire el părăsește teatrul istoric pentru cel social, dar aci producțiile sale sunt cu mult mai slabe, mai ales din punct de vedere al cerințelor proprii ale teatrului.

Un alt fapt important în acest deceniu și cu care trebuie să încheiem cărticica noastră, este încercarea de a se înfrăți scriitorii, adunându-se într-o societate. Această societate a reușit să adune într-un mănunchi pe un mare număr din scriitorii noștri și, după ce au proclamat prezident de onoare pe ministrul instrucției, au avut cinstea să vadă pe însuși M.S. Regina, patronând societatea și făcând chiar șezători în palatul regal.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_literaturii_rom%C3%A2ne_(Adamescu)