https://blog.revistaderecenzii.com/

Argumentarea este și capitol al politeții.

Suntem învoiți asupra unei parități a noastre cu semenii noștri întâmplători; și această convențiune ne oprește de a lua ton, de a aplica metodă dictatorială, oricum am prețui în realitate persoana celui care ne ascultă sau ne citește.

E bine așa, cât timp zâmbetul nu se face strâmb, și gentilețea vocii nu se înăcrește. Spune vorba veche: diferența naște ostilitate. Există un punct de la care încolo convenția parității și amabilitatea încep a slăbi accelerat.

Omul actual se află încurcat, printre alte conflicte intime, și de acela între prestigiul adevărului și acel al amenității. Acest conflict se ascute, cu deosebire, când e vorba de acele adevăruri pe care le specificăm ca gusturi și credințe.

Ce devine argumentarea acolo unde, în realitate, nu e decât luptă între tipuri omenești blestemate a nu se împăca? Argumentarea nu mai este atunci decât stratagem, sau, după cum e și omul, un simplu „attrape-nigaud”. Dar forma logică a expunerii rămâne, cred eu, indispensabilă și pentru a ne înțelege cu acei care, prealabil, sunt de tipul nostru. Nici cu ei nu ne mulțumește totdeauna deplin comunicarea prin aforisme, sau știu eu prin ce alte explodări impresioniste. Credințe, gusturi și orice alte dispuneri ale sensibilității se pot comunica, oarecât, și prin muzică, prin vers sau prin dans cumva. Există – există încă – un tip uman care nu se dă mulțumit dacă nu s-a silit a trece altuia stări ale sensibilității sale în desfirare logică. Înțelegem că în asemenea permutare din o sferă a experienței în alta stă o plăcere, un bine deci – cum se zice modern: o valoare.

În silogismele prin care se argumentează despre gusturi și credințe cuprinsurile predicatelor sunt stări de sentiment. La Madone des sleepings este o carte minunată. A-ți ucide adversarul este bine – sunt afirmări în același costum de obiectivitate ca și: forța este egală cu masa înmulțită cu accelerația. Manopera constă în întrebuințarea înduioșător de ușoară a copulei, dar și în a zice bine sau minunat, cu pretenția cu care zici albastru și patru. Intervine dar oarecare subterfugiu.

A fi de părere și de un gust cu altul este o nevoie și o plăcere. Însă și contrariul poate implica plăcere, și corespunde prin urmare unei nevoi. Este apoi și plăcerea de a-l aduce pe altul la plăcerile tale; există însă și nevoia de a-l ținea departe de ele. Este chiar o voluptate de a te menține în divergență. Aceasta nu din copilăroasă îndărătnicie, ci pentru că dintru început excomunici pe un anume celălalt din viața sensibilității tale. În constatarea repetată a diversității noastre intervine un stimul estetic, și ne găsim astfel o plăcere de contrast. Pentru a înțelege asemenea dispunere, nu e cât de puțin nevoie să ne amintim cazul fariseului. În acea plăcere a contrastului nu ne gândim a mulțumi domnului că ne-a făcut mai de bun soi decât pe altul, ci constatarea că celălalt este așa, iar eu altfel, funcționează ca agreabilă curiozitate. Este un ingredient pitoresc, pe care ni-l descoperă creațiunea; și ar fi de un pesimism ininteligent a nu crede în naivitatea acestei plăceri.

A fost, de un secol încoace, specialitatea artiștilor să se afirme ca niște izolați superbi. Era ridicarea răzvrătită a histrionului desconsiderat altădată. Venise vremea pentru artiști să privească, ei, de sus în jos. Prin o coincidență istorică, disprețul artistului exaltat căzu cu toată tăria asupra burgezului tocmai ajuns stăpânitor. Istoria literară a întârziat cu predilecție asupra semnificării sociale a acestei permutări de nivel a artiștilor. Dar nu are cumva fenomenul și vreun alt înțeles? Afirmarea izolării artiștilor nu era simplă poză de polemică socială, oricâtă poză se va fi găsit ocazional și individual în ea. Acea izolare era și un semn că arta se desfăcuse net dintr-un complex primitiv de manifestări ale spiritului. Izolarea artistului a precedat de aproape doctrina artei pentru artă, a cărei semnificare nu e doar alta decât diferențierea deplină a unui tip de activitate spirituală. Arta eliberându-se, ieșise din rândul formelor corale ale culturii, și se învedera ca faptă prin excelență individuală, decât oricare alta mai liberă de obligații către vreo comunitate alta decât acea spontan născută prin esențiale înrudiri de spirit. În izolarea orgolioasă a artistului se semnaliza individualismul de bază al atitudinii estetice.

Interpreții artei au apucat pe urma artiștilor, însă negreșit mult mai modest decât aceștia. Renunțând la gloria și puterea de legiferatori ai artei, criticii au căutat o compensație în izolarea ironic dezaprobătoare față cu noul public, publicul mare, și față cu furnizorii săi.

Când s-au întors în Paris emigranții francezi după 1815, i-a cuprins mare mirare de schimbarea lumii de acasă; nu mai era „societate”, și nu mai era „conversație”, astfel se formula pe atunci constatarea prefacerilor aduse de Revoluție în suprafața vieții sociale. Unii emigranți au însemnat în scris această noutate negativă, simțind bine că faptul era memorabil.

Cafeneaua cu literați existase și sub vechiul regim; dar instituția prospera intens sub acel nou. Prin această concurență a salonului literar nobiliar artiștii se emancipă de „lume”, de diletanți și amatori autoritari, rămân ei între ei: cafeneaua este o completare indirectă a vieții izolate.

Neapărat și criticului îi trebuia, în proaspăta lui libertate, o consolidare prestigioasă. Valorile în curs pe piața intelectuală la mijlocul secolului trecut l-au adus pe critic la psihologie și la istorie. A explica – aci stătea noua dignitate a celui ce scria despre artă. Psihologia s-a lichefiat în indiscreție biografică; critica a avut astfel o frumoasă epocă de strălucire cu mahalagism literarizat, cu mai bună ori mai proastă gingășie sau malițiozitate. Sprijinit cu toată ambiția în explicări, criticului lesne i se întuneca obiectul însuși al explicărilor.

Lungă vreme critica a funcționat mai mult vast decât precis.

A fost atunci o perioadă de diletantism obez, sub terminologie – cum se zicea – științifică.

Această idilă a confuziei a dezvoltat, mai târziu, o fragedă prelungire: critica ce s-a numit impresionistă, un divertisment al câtorva literați cu stil frumos, care, din gust de a face scriitură poetică, de a se manifesta în capricioase grații feminine, vorbeau dinadins cu totul în afară de subiect, sau operau transpuneri de impresii, echivalând, credeau ei, în vorbe meșteșugoase impresii poetice, muzicale, picturale, sau chiar mimice și coreografice. O revenire la obiect, în spirit cât mai exact, se făcu inevitabilă. Asemenea revenire, firește, fusese din un lung trecut pregătită în gândirea câtorva artiști și cunoscători de artă: tratatul arhitectului Gotfried Semper despre originea stilurilor, încercarea sculptorului Hildebrand asupra formei în arta plastică, manualul frumuseții muzicale al lui Eduard Hanslick, notele pictorului Fromentin despre arta flamandă și acea olandeză, studiile esteticianului Conrad Fiedler asupra experienței estetice, critica dramei lui Schiller în opoziție cu Shakespeare, făcută de poetul Otto Ludwig, și, nu mai puțin -poate: mai mult! – decât acestea toate, teoretizările artiștilor literari francezi, de la Flaubert până la Mallarme. Pe toți aceștia îi putem numi colaboratori, risipiți capricios în timp și în spațiu, dar semnificativ solidari în idee – colaboratori în stăruitoarea precizare a metodelor și ambițiunilor specifice ale artei. Am numit mulți, fiindcă nu-mi pare că ar fi prea mulți, și nici gândirea lor nu s-a strecurat de ajuns de eficient în capetele celor ce scriu despre literatură și oricare artă. În sfârșit, îmi pare rău că ceasul actual, și cele viitoare, vor avea încă de lucru în câmpul pe care l-am determinat astfel al autonomiei artei.

Oamenii ușurei aduc numaidecât aci sofismul despre „estet”, cuvânt intrat în circulația comună pe la anii nouăzeci ai veacului trecut, și cu rezonanță comică, de la început. Pentru acei care nu stăruie asupra nuanțelor, estet e sinonim cu dandy. Când întrebuințează cuvântul fără ironie, cei mai mulți zic, astăzi, estet în loc de om de gust, cum se zicea foarte clar mai demult, sau în loc de cunoscător de artă. În rezumat: estet sau servește ca epitet ironic, sau este de prisos. Adică, estet e, de exemplu, domnul care spune, dulce și senin, că e gata să gâtuie pe tată-său mai degrabă decât să nu-și potrivească, în lege, culoarea cravatei cu nuanța ochilor, și tăietura gulerului cu linia sprâncenelor. Ca substrat empiric, estet, la un rang înalt și întrucâtva complicat, este ceea ce în bucureșteana populară se numește un chimiță. Se înțelege cum, în ceartă literară, cuvântul poate fi o injurie utilă. Estet e, cum am zice, un caraghios care face pe maniacul de artă.

Întrucât vremea noastră a cunoscut un snobism acut foarte generalizat, era inevitabil ca arta să fie snobilor pretext de poză și frază: fenomen banal în toate societățile producătoare de cultură, fenomen neapărat în cele imitatoare de cultură. Am avut deci arendași sau petroliști balcanici, obligați, după doi-trei ani de bune afaceri, a fi cunoscători în sticlărie artistică sau în covoare persane. Estetul, adică snobul artistizant, a fost denunțat ironiei publice pretutindeni. Lucrul ar fi rămas clar, dacă, lângă persiflarea estetului, nu răsărea un sofism care s-a înrădăcinat solid și a înflorit cu groase flori vulgare. Acest sofism nu a fost denunțat de ajuns. Pentru a face front energic estetului, care poartă artă și eșarpă și joacă pe epilepticul frumosului perpetuu, o sumă de istorici moraliști, de sociologi, și nu mai puțin de cetățeni puri – adică fără nici un alt geniu decât al cetățeniei – au căutat, și cu succes, să acrediteze că, în principiu și în metodă, chiar în prezența operei de artă întrebările estetice sunt oțioase, frivole sau, mai politicos, secundare, cu nuanța de neglijabile. Această viclenie prea puțin subtilă și, obișnuit, reeditată naiv, formează pentru foarte mulți însăși filozofia artei.

Se poate nădăjdui că chiar inteligențelor elementare le stă în putere să se lumineze într-atât, ca să vadă că e normal și oarecum obligator să interpretezi arta mai întâi estetic, să o judeci după norme artistice, fiindcă e artă, și nu de alta. Pe urmă, liber este oricine să întrebuințeze arta cum îl taie capul. Mi se pare că postulatul acesta e modest.

Apăsăm pe ideea de nădejde, în această expunere – o nădejde poate fi totdeauna înșelătoare.

Nu-mi pare posibil să nu existe oameni căror le e clar că a considera arta estetic nu are nimic a face cu mofturosul estet. Ocazional, artiștii se afirmă exagerat, desigur, dar lucrul nu-l înțelege oricine de la sine. Zicea Goethe: scopul vieții este să dea naștere poeziei dramatice; altfel, la ce ar fi bună toată comedia aceasta? Paradoxul pare aproape cinic. Însă vorba lui Goethe, în realitate, spune în formă tare ceea ce necesar se întâmplă în orice suflet fixat cu toate energiile lui asupra unui punct al realității. Și tot Goethe a spus: omul în acțiune nu cunoaște mustrare de cuget. Evident: pentru a strânge toată lumina asupra unei singure ținte, spiritul trebuie să orbească asupra restului. Mărginirea înverșunată este semnul faptului creator. Vorba despre scopul vieții și poezia dramatică ieșise din gura unui poet și a unui director de teatru pasionat de meseria sa. La un ministru de stat, care se bucura de atâtea alte glorii, această fixare pasionată e desigur originală. În privința artelor, mult cumpănitul Hofrat von Goethe arată un extremism de o rară frumusețe.

Artiștii sunt iritabili, și paradoxele lor nu au totdeauna eleganța filozofică din vorbele citate ale lui Goethe. Dandysmul artiștilor ia lesne drumuri puerile. Baudelaire întreba în gura mare, peste masa cafenelei: „ai mâncat dumneata vreodată creier de copil?” – și urma apoi să povestească tare: „După ce am omorât pe tatu-meu…” Spaima de banal îl arunca tocmai în brațele acelui fel de originalitate care-i accesibilă banalilor. Fixând prea mult, deși cu un înverșunat dispreț, prostimea, poetul își deformase vederea. Astăzi, pe unii – și nu fără solid motiv – pretențiile de gândire filozofică în versurile sale îi surprind. Banalitatea acestei gândiri este impresionantă. Disprețul de burgezi îl orbise. Efectele sărăciilor bizare cu care obișnuia el să sperie cafeneaua îi slăbiseră controlul puterilor pe planurile superioare ale spiritului. Tot comparându-se cu banalii de treapta cea mai joasă, poetul se lăsa înșelat a se închipui cugetător.

Dacă artistul se simte bine ca izolat superior, ce-i trebuie să joace cu atâta silință pe băiatul impertinent? Izolarea, dacă este autentică, e o consecință numai, care nu cere să fie exploatată îndeosebi. Îmi pare stranie ideea să joci paiața înaintea celui pe care-l disprețuiești.

Publicul, făcându-se mare, s-a depărtat de scriitor, a devenit nesfârșit divers și abstract oarecum. Scriitorul a încetat a fi disciplinat, s-a făcut sincer de tot. Uneori impertinent. Dar și blajin cât vreți. Fiecare se poate, acum, arăta cum vrea; dacă vrea, chiar tocmai dimpotrivă de cum îi este firea. Sunt apoi și moluște literare. Moluștele au, astăzi, cu atât mai mult voie slobodă să se arate când așa, când din contra. Scriitorii dârzi vor să surprindă publicul, să-l stârnească, să-l lase perplex, să-l sperie, să-l ofenseze chiar. Publicul se face bănuitor, reticent, dușmănos, și cu atât mai fanatic pentru protejații săi cu cât mai supărat este de faptele paradoxe, cum se zice, ale celor ce nu-i sunt pe plac. Cititorul din depărtare te laudă sau te batjocorește liber, absolut. Cu acel care te cunoaște, ca om, de aproape, raporturile sunt mai puțin simple. De politețe îți spune una și alta, uneori îți dă cu dragoste sfaturi, îți prezintă rezerve cu un „nu știu dacă te-am înțeles bine”, iar alții, mai rafinați, vor să te apere de tine însuți, căutând a-ți dovedi că singur nu te înțelegi pe tine, că un diavol dinăuntru te poartă pe căi străine naturii tale adevărate.

De exemplu, cititori care sigur îmi doresc binele nu se puteau îndupleca a crede că mie îmi displace cu desăvârșire o carte unde Dostoievski este comparat cu divinul Odysseu, cu Lazăr cel înviat de Hristos, cu Iacov, cu Iov, cu Goethe, cu Oscar Wilde, cu Rembrandt, cu Leonardo da Vinci, cu un peizaj rusesc și apoi cu un peizaj antediluvian. Prea e de tot, prea e evident frumos, spunea un prieten foarte bun; și îmi zicea că sunt „poseur”. Iată, desigur, o situație tragică; deoarece se admite că e tragic să fii neînțeles și necrezut. Ce mulțumire mai delicată a fost dată muritorilor decât aceea de a se înțelege unii pe alții? În proza poetică franceză se zice: une âme soeur. Prin urmare (adaug eu, fiindcă iubesc argumentarea strânsă): nici pedeapsă mai diavolească nu se află decât durerea de a nu fi înțeles și crezut de aproapele tău.

„Mă iubești, și nu vreai să-mi spui”, zicea o doamnă, aprinsă și cu inițiativă, unui tânăr care avea gândurile în altă parte… Avusesem multă vreme frivolitatea de a crede comică această pereche din anecdotă. Acum abia înțeleg că e tragică, și că bărbatul acela poate fi socotit martir.

Acei scriitori moderni care se amuză pe socoteala publicului, fără milă, și-l fac să ia un opaiț drept Sirius, au adus publicul până acolo încât să creadă că fiecare una scrie, și alta gândește.

Cum vom întemeia din nou încrederea reciprocă fără care nu se poate?

Sunt cu totul alături de acei care, împotriva lui Kant, afirmă că pentru plăcerile fizice oamenii sunt în mai deplin acord decât în privința frumosului. Mai sigur se realizează unanimitatea despre comestibil și necomestibil decât despre urât și frumos. Fără îndoială, însă, orice ar zice maiștrii respectivi, estetica gastronomică este mai monotonă decât cealaltă, tocmai în măsura în care e elementară. M-aș simți umilit ca de o diformitate dacă nu mi-ar plăcea icrele proaspete. Probabil că m-aș trudi sângeros pentru a rafina minciunile cu care ar trebui să-mi ascund asemenea monstruoasă negativitate. Din contră: fără nici o sfială spun că detest eseistica patetică a lui Stefan Zweig – o detest ca pe un roman al lui Andre Maurois, ca pe un poem al lui Paul Geraldy, ca pe o mâncare chinezească din ouă stricate și cărnuri putrede.

Ne înțelegem scriitori cu cititori atât numai cât, fără a ne cunoaște prealabil și a ne influența, avem puncte de plecare comune. Asemenea comunitate inițială neconcertată, nealterată prin vreo gentilă convenție este locul unui joc plăcut și profitabil, jocul de a ne controla, noi între noi, arabescurile reflecțiilor și impresiilor terminale.

Punctele de plecare sunt poziții dogmatice, arbitrare, capricioase – omenește judecate. Dar este cu totul în folosul acelor puncte de plecare că ele, tocmai, sunt partea lui Dumnezeu în noi.

Capricii dogmatice (Pentru introducere)

Argumentarea este și capitol al politeții.

Suntem învoiți asupra unei parități a noastre cu semenii noștri întâmplători; și această convențiune ne oprește de a lua ton, de a aplica metodă dictatorială, oricum am prețui în realitate persoana celui care ne ascultă sau ne citește.

E bine așa, cât timp zâmbetul nu se face strâmb, și gentilețea vocii nu se înăcrește. Spune vorba veche: diferența naște ostilitate. Există un punct de la care încolo convenția parității și amabilitatea încep a slăbi accelerat.

Omul actual se află încurcat, printre alte conflicte intime, și de acela între prestigiul adevărului și acel al amenității. Acest conflict se ascute, cu deosebire, când e vorba de acele adevăruri pe care le specificăm ca gusturi și credințe.

Ce devine argumentarea acolo unde, în realitate, nu e decât luptă între tipuri omenești blestemate a nu se împăca? Argumentarea nu mai este atunci decât stratagem, sau, după cum e și omul, un simplu „attrape-nigaud”. Dar forma logică a expunerii rămâne, cred eu, indispensabilă și pentru a ne înțelege cu acei care, prealabil, sunt de tipul nostru. Nici cu ei nu ne mulțumește totdeauna deplin comunicarea prin aforisme, sau știu eu prin ce alte explodări impresioniste. Credințe, gusturi și orice alte dispuneri ale sensibilității se pot comunica, oarecât, și prin muzică, prin vers sau prin dans cumva. Există – există încă – un tip uman care nu se dă mulțumit dacă nu s-a silit a trece altuia stări ale sensibilității sale în desfirare logică. Înțelegem că în asemenea permutare din o sferă a experienței în alta stă o plăcere, un bine deci – cum se zice modern: o valoare.

În silogismele prin care se argumentează despre gusturi și credințe cuprinsurile predicatelor sunt stări de sentiment. La Madone des sleepings este o carte minunată. A-ți ucide adversarul este bine – sunt afirmări în același costum de obiectivitate ca și: forța este egală cu masa înmulțită cu accelerația. Manopera constă în întrebuințarea înduioșător de ușoară a copulei, dar și în a zice bine sau minunat, cu pretenția cu care zici albastru și patru. Intervine dar oarecare subterfugiu.

A fi de părere și de un gust cu altul este o nevoie și o plăcere. Însă și contrariul poate implica plăcere, și corespunde prin urmare unei nevoi. Este apoi și plăcerea de a-l aduce pe altul la plăcerile tale; există însă și nevoia de a-l ținea departe de ele. Este chiar o voluptate de a te menține în divergență. Aceasta nu din copilăroasă îndărătnicie, ci pentru că dintru început excomunici pe un anume celălalt din viața sensibilității tale. În constatarea repetată a diversității noastre intervine un stimul estetic, și ne găsim astfel o plăcere de contrast. Pentru a înțelege asemenea dispunere, nu e cât de puțin nevoie să ne amintim cazul fariseului. În acea plăcere a contrastului nu ne gândim a mulțumi domnului că ne-a făcut mai de bun soi decât pe altul, ci constatarea că celălalt este așa, iar eu altfel, funcționează ca agreabilă curiozitate. Este un ingredient pitoresc, pe care ni-l descoperă creațiunea; și ar fi de un pesimism ininteligent a nu crede în naivitatea acestei plăceri.

A fost, de un secol încoace, specialitatea artiștilor să se afirme ca niște izolați superbi. Era ridicarea răzvrătită a histrionului desconsiderat altădată. Venise vremea pentru artiști să privească, ei, de sus în jos. Prin o coincidență istorică, disprețul artistului exaltat căzu cu toată tăria asupra burgezului tocmai ajuns stăpânitor. Istoria literară a întârziat cu predilecție asupra semnificării sociale a acestei permutări de nivel a artiștilor. Dar nu are cumva fenomenul și vreun alt înțeles? Afirmarea izolării artiștilor nu era simplă poză de polemică socială, oricâtă poză se va fi găsit ocazional și individual în ea. Acea izolare era și un semn că arta se desfăcuse net dintr-un complex primitiv de manifestări ale spiritului. Izolarea artistului a precedat de aproape doctrina artei pentru artă, a cărei semnificare nu e doar alta decât diferențierea deplină a unui tip de activitate spirituală. Arta eliberându-se, ieșise din rândul formelor corale ale culturii, și se învedera ca faptă prin excelență individuală, decât oricare alta mai liberă de obligații către vreo comunitate alta decât acea spontan născută prin esențiale înrudiri de spirit. În izolarea orgolioasă a artistului se semnaliza individualismul de bază al atitudinii estetice.

Interpreții artei au apucat pe urma artiștilor, însă negreșit mult mai modest decât aceștia. Renunțând la gloria și puterea de legiferatori ai artei, criticii au căutat o compensație în izolarea ironic dezaprobătoare față cu noul public, publicul mare, și față cu furnizorii săi.

Când s-au întors în Paris emigranții francezi după 1815, i-a cuprins mare mirare de schimbarea lumii de acasă; nu mai era „societate”, și nu mai era „conversație”, astfel se formula pe atunci constatarea prefacerilor aduse de Revoluție în suprafața vieții sociale. Unii emigranți au însemnat în scris această noutate negativă, simțind bine că faptul era memorabil.

Cafeneaua cu literați existase și sub vechiul regim; dar instituția prospera intens sub acel nou. Prin această concurență a salonului literar nobiliar artiștii se emancipă de „lume”, de diletanți și amatori autoritari, rămân ei între ei: cafeneaua este o completare indirectă a vieții izolate.

Neapărat și criticului îi trebuia, în proaspăta lui libertate, o consolidare prestigioasă. Valorile în curs pe piața intelectuală la mijlocul secolului trecut l-au adus pe critic la psihologie și la istorie. A explica – aci stătea noua dignitate a celui ce scria despre artă. Psihologia s-a lichefiat în indiscreție biografică; critica a avut astfel o frumoasă epocă de strălucire cu mahalagism literarizat, cu mai bună ori mai proastă gingășie sau malițiozitate. Sprijinit cu toată ambiția în explicări, criticului lesne i se întuneca obiectul însuși al explicărilor.

Lungă vreme critica a funcționat mai mult vast decât precis.

A fost atunci o perioadă de diletantism obez, sub terminologie – cum se zicea – științifică.

Această idilă a confuziei a dezvoltat, mai târziu, o fragedă prelungire: critica ce s-a numit impresionistă, un divertisment al câtorva literați cu stil frumos, care, din gust de a face scriitură poetică, de a se manifesta în capricioase grații feminine, vorbeau dinadins cu totul în afară de subiect, sau operau transpuneri de impresii, echivalând, credeau ei, în vorbe meșteșugoase impresii poetice, muzicale, picturale, sau chiar mimice și coreografice. O revenire la obiect, în spirit cât mai exact, se făcu inevitabilă. Asemenea revenire, firește, fusese din un lung trecut pregătită în gândirea câtorva artiști și cunoscători de artă: tratatul arhitectului Gotfried Semper despre originea stilurilor, încercarea sculptorului Hildebrand asupra formei în arta plastică, manualul frumuseții muzicale al lui Eduard Hanslick, notele pictorului Fromentin despre arta flamandă și acea olandeză, studiile esteticianului Conrad Fiedler asupra experienței estetice, critica dramei lui Schiller în opoziție cu Shakespeare, făcută de poetul Otto Ludwig, și, nu mai puțin -poate: mai mult! – decât acestea toate, teoretizările artiștilor literari francezi, de la Flaubert până la Mallarme. Pe toți aceștia îi putem numi colaboratori, risipiți capricios în timp și în spațiu, dar semnificativ solidari în idee – colaboratori în stăruitoarea precizare a metodelor și ambițiunilor specifice ale artei. Am numit mulți, fiindcă nu-mi pare că ar fi prea mulți, și nici gândirea lor nu s-a strecurat de ajuns de eficient în capetele celor ce scriu despre literatură și oricare artă. În sfârșit, îmi pare rău că ceasul actual, și cele viitoare, vor avea încă de lucru în câmpul pe care l-am determinat astfel al autonomiei artei.

Oamenii ușurei aduc numeidecât aci sofismul despre „estet”, cuvânt intrat în circulația comună pe la anii nouăzeci ai veacului trecut, și cu rezonanță comică, de la început. Pentru acei care nu stăruie asupra nuanțelor, estet e sinonim cu dandy. Când întrebuințează cuvântul fără ironie, cei mai mulți zic, astăzi, estet în loc de om de gust, cum se zicea foarte clar mai demult, sau în loc de cunoscător de artă. În rezumat: estet sau servește ca epitet ironic, sau este de prisos. Adică, estet e, de exemplu, domnul care spune, dulce și senin, că e gata să gâtuie pe tată-său mai degrabă decât să nu-și potrivească, în lege, culoarea cravatei cu nuanța ochilor, și tăietura gulerului cu linia sprâncenelor. Ca substrat empiric, estet, la un rang înalt și întrucâtva complicat, este ceea ce în bucureșteana populară se numește un chimiță. Se înțelege cum, în ceartă literară, cuvântul poate fi o injurie utilă. Estet e, cum am zice, un caraghios care face pe maniacul de artă.

Întrucât vremea noastră a cunoscut un snobism acut foarte generalizat, era inevitabil ca arta să fie snobilor pretext de poză și frază: fenomen banal în toate societățile producătoare de cultură, fenomen neapărat în cele imitatoare de cultură. Am avut deci arendași sau petroliști balcanici, obligați, după doi-trei ani de bune afaceri, a fi cunoscători în sticlărie artistică sau în covoare persane. Estetul, adică snobul artistizant, a fost denunțat ironiei publice pretutindeni. Lucrul ar fi rămas clar, dacă, lângă persiflarea estetului, nu răsărea un sofism care s-a înrădăcinat solid și a înflorit cu groase flori vulgare. Acest sofism nu a fost denunțat de ajuns. Pentru a face front energic estetului, care poartă artă și eșarpă și joacă pe epilepticul frumosului perpetuu, o sumă de istorici moraliști, de sociologi, și nu mai puțin de cetățeni puri – adică fără nici un alt geniu decât al cetățeniei – au căutat, și cu succes, să acrediteze că, în principiu și în metodă, chiar în prezența operei de artă întrebările estetice sunt oțioase, frivole sau, mai politicos, secundare, cu nuanța de neglijabile. Această viclenie prea puțin subtilă și, obișnuit, reeditată naiv, formează pentru foarte mulți însăși filozofia artei.

Se poate nădăjdui că chiar inteligențelor elementare le stă în putere să se lumineze într-atât, ca să vadă că e normal și oarecum obligator să interpretezi arta mai întâi estetic, să o judeci după norme artistice, fiindcă e artă, și nu de alta. Pe urmă, liber este oricine să întrebuințeze arta cum îl taie capul. Mi se pare că postulatul acesta e modest.

Apăsăm pe ideea de nădejde, în această expunere – o nădejde poate fi totdeauna înșelătoare.

Nu-mi pare posibil să nu existe oameni căror le e clar că a considera arta estetic nu are nimic a face cu mofturosul estet. Ocazional, artiștii se afirmă exagerat, desigur, dar lucrul nu-l înțelege oricine de la sine. Zicea Goethe: scopul vieții este să dea naștere poeziei dramatice; altfel, la ce ar fi bună toată comedia aceasta? Paradoxul pare aproape cinic. Însă vorba lui Goethe, în realitate, spune în formă tare ceea ce necesar se întâmplă în orice suflet fixat cu toate energiile lui asupra unui punct al realității. Și tot Goethe a spus: omul în acțiune nu cunoaște mustrare de cuget. Evident: pentru a strânge toată lumina asupra unei singure ținte, spiritul trebuie să orbească asupra restului. Mărginirea înverșunată este semnul faptului creator. Vorba despre scopul vieții și poezia dramatică ieșise din gura unui poet și a unui director de teatru pasionat de meseria sa. La un ministru de stat, care se bucura de atâtea alte glorii, această fixare pasionată e desigur originală. În privința artelor, mult cumpănitul Hofrat von Goethe arată un extremism de o rară frumusețe.

Artiștii sunt iritabili, și paradoxele lor nu au totdeauna eleganța filozofică din vorbele citate ale lui Goethe. Dandysmul artiștilor ia lesne drumuri puerile. Baudelaire întreba în gura mare, peste masa cafenelei: „ai mâncat dumneata vreodată creier de copil?” – și urma apoi să povestească tare: „După ce am omorât pe tatu-meu…” Spaima de banal îl arunca tocmai în brațele acelui fel de originalitate care-i accesibilă banalilor. Fixând prea mult, deși cu un înverșunat dispreț, prostimea, poetul își deformase vederea. Astăzi, pe unii – și nu fără solid motiv – pretențiile de gândire filozofică în versurile sale îi surprind. Banalitatea acestei gândiri este impresionantă. Disprețul de burgezi îl orbise. Efectele sărăciilor bizare cu care obișnuia el să sperie cafeneaua îi slăbiseră controlul puterilor pe planurile superioare ale spiritului. Tot comparându-se cu banalii de treapta cea mai joasă, poetul se lăsa înșelat a se închipui cugetător.

Dacă artistul se simte bine ca izolat superior, ce-i trebuie să joace cu atâta silință pe băiatul impertinent? Izolarea, dacă este autentică, e o consecință numai, care nu cere să fie exploatată îndeosebi. Îmi pare stranie ideea să joci paiața înaintea celui pe care-l disprețuiești.

Publicul, făcându-se mare, s-a depărtat de scriitor, a devenit nesfârșit divers și abstract oarecum. Scriitorul a încetat a fi disciplinat, s-a făcut sincer de tot. Uneori impertinent. Dar și blajin cât vreți. Fiecare se poate, acum, arăta cum vrea; dacă vrea, chiar tocmai dimpotrivă de cum îi este firea. Sunt apoi și moluște literare. Moluștele au, astăzi, cu atât mai mult voie slobodă să se arate când așa, când din contra. Scriitorii dârzi vor să surprindă publicul, să-l stârnească, să-l lase perplex, să-l sperie, să-l ofenseze chiar. Publicul se face bănuitor, reticent, dușmănos, și cu atât mai fanatic pentru protejații săi cu cât mai supărat este de faptele paradoxe, cum se zice, ale celor ce nu-i sunt pe plac. Cititorul din depărtare te laudă sau te batjocorește liber, absolut. Cu acel care te cunoaște, ca om, de aproape, raporturile sunt mai puțin simple. De politețe îți spune una și alta, uneori îți dă cu dragoste sfaturi, îți prezintă rezerve cu un „nu știu dacă te-am înțeles bine”, iar alții, mai rafinați, vor să te apere de tine însuți, căutând a-ți dovedi că singur nu te înțelegi pe tine, că un diavol dinăuntru te poartă pe căi străine naturii tale adevărate.

De exemplu, cititori care sigur îmi doresc binele nu se puteau îndupleca a crede că mie îmi displace cu desăvârșire o carte unde Dostoievski este comparat cu divinul Odysseu, cu Lazăr cel înviat de Hristos, cu Iacov, cu Iov, cu Goethe, cu Oscar Wilde, cu Rembrandt, cu Leonardo da Vinci, cu un peizaj rusesc și apoi cu un peizaj antediluvian. Prea e de tot, prea e evident frumos, spunea un prieten foarte bun; și îmi zicea că sunt „poseur”. Iată, desigur, o situație tragică; deoarece se admite că e tragic să fii neînțeles și necrezut. Ce mulțumire mai delicată a fost dată muritorilor decât aceea de a se înțelege unii pe alții? În proza poetică franceză se zice: une âme soeur. Prin urmare (adaug eu, fiindcă iubesc argumentarea strânsă): nici pedeapsă mai diavolească nu se află decât durerea de a nu fi înțeles și crezut de aproapele tău.

„Mă iubești, și nu vreai să-mi spui”, zicea o doamnă, aprinsă și cu inițiativă, unui tânăr care avea gândurile în altă parte… Avusesem multă vreme frivolitatea de a crede comică această pereche din anecdotă. Acum abia înțeleg că e tragică, și că bărbatul acela poate fi socotit martir.

Acei scriitori moderni care se amuză pe socoteala publicului, fără milă, și-l fac să ia un opaiț drept Sirius, au adus publicul până acolo încât să creadă că fiecare una scrie, și alta gândește.

Cum vom întemeia din nou încrederea reciprocă fără care nu se poate?

Sunt cu totul alături de acei care, împotriva lui Kant, afirmă că pentru plăcerile fizice oamenii sunt în mai deplin acord decât în privința frumosului. Mai sigur se realizează unanimitatea despre comestibil și necomestibil decât despre urât și frumos. Fără îndoială, însă, orice ar zice maiștrii respectivi, estetica gastronomică este mai monotonă decât cealaltă, tocmai în măsura în care e elementară. M-aș simți umilit ca de o diformitate dacă nu mi-ar plăcea icrele proaspete. Probabil că m-aș trudi sângeros pentru a rafina minciunile cu care ar trebui să-mi ascund asemenea monstruoasă negativitate. Din contră: fără nici o sfială spun că detest eseistica patetică a lui Stefan Zweig – o detest ca pe un roman al lui Andre Maurois, ca pe un poem al lui Paul Geraldy, ca pe o mâncare chinezească din ouă stricate și cărnuri putrede.

Ne înțelegem scriitori cu cititori atât numai cât, fără a ne cunoaște prealabil și a ne influența, avem puncte de plecare comune. Asemenea comunitate inițială neconcertată, nealterată prin vreo gentilă convenție este locul unui joc plăcut și profitabil, jocul de a ne controla, noi între noi, arabescurile reflecțiilor și impresiilor terminale.

Punctele de plecare sunt poziții dogmatice, arbitrare, capricioase – omenește judecate. Dar este cu totul în folosul acelor puncte de plecare că ele, tocmai, sunt partea lui Dumnezeu în noi.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Pentru_arta_literar%C4%83/Capricii_dogmatice