CRUCEA LUI DAMOCLES

Cronică la Spectacolul cu piesa „Alice nu ştie să moară”  al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova

de Liviu Florian Jianu

de Gheorghe Truţă

după “Jurnalul” lui Alice Voinescu

Regia: Mircea Cornişteanu

Distribuţia

Alice           Georgeta Luchian-Tudor

Stello                   Angel Rababoc

Îngerul                 Filip Rababoc

Scenografia          Viorel Penişoară-Stegaru

Ilustraţia muzicală         Mircea Cornişteanu

Regia tehnică                Mircea Vărzaru

Sufleur                 Doina Berceanu

Lumini                 Dodu Ispas

Sonorizare  Valentin Pârlogea

Profesoară în filozofie, cu doctoratul luat la Sorbona, Alice Voinescu are, în perioada Regatului Român, un “salariu de servitoare”. Această apreciere nu este o figură de stil a autorului acestor panseuri. Autoaprecierea “salariu de servitoare” este scrisă de Alice Voinescu, în jurnalul Domniei Sale, scris în limba română.

Dintre toate cunoştinţele familiei al cărei cap este Stelian Voinescu, de profesie avocat , familia Voinescu este singura care nu îşi poate permite a avea în casă o servitoare. Curăţenia, datul cu mătura, strânsul gunoiului, ştersul mobilelor de praf, spălatul geamurilor, spălatul şi ţesutul hainelor, lustruitul pantofilor, bătutul covoarelor, pregătirea meselor, servirea lor, spălatul vaselor, achitarea feluritelor taxe şi impozite, cad în sarcina uneia şi aceleiaşi servitoare, Alice Voinescu,  unanim recunoscută de personalităţi franceze de geniu ale literaturii şi filozofiei, ca filozof de geniu al epocii. Domnul Stelian Voinescu  are dese ieşiri să îşi cumpere gazetele. Vine după o zi, două, sau trei, “cu chef de ceartă”, dupa ce va fi “ciupit de cur” tinerele fete care îl aşteaptă în Golden Rouge-urile Bucureştiului de altădată. În acest timp, aplecată peste scrierile lui Kant, sau Goethe, sau cine ştie cărui nemuritor muritor, doamna Alice Voinescu îl aşteaptă, iubindu-şi bărbatul cu o iubire mai mare decât aceea cu care îşi iubeşte cărţile. Stelian Voinescu moare, spunându-i “te iubesc” pentru prima oară în viaţă. Alice Voinescu continuă să îi scrie, în jurnal, pâna la moarte-i, dragului ei Stello. Veniţi la putere, comuniştii găsesc de cuviinţă că locul Alicei Voinescu nu este la catedra universitară, şi o scot la pensia din care ea îşi drămuieşte raţia lunară de: cartofi, pâine, mere, lapte. Dar este mult mai mult decât merită o servitoare care se închină, în comunism, la Dumnezeu, trăgând şi toată filozofia după ea, şi – sacrilegiu – sufletele unor tineri. Este închisă. Deportată. I se fixează domiciliu obligatoriu. I se iau cărţile. Nu i se permite să mai intre într-o biserică sătească. I se fixează ca perimetru de patrulare o ogradă.

Alice Voinescu moare în 1961. Anul naşterii mele.

În spectacol, un înger şi-a pierdut cele două aripi, aura, a fost tuns ştrengăreşte, dar a strigat: Doamne, pedepseşte-mă după voia Ta, pentru că i-am dat răgaz lui Alice să îşi scrie jurnalul. Jurnalul doamnei Alice Voinescu. Copilul doamnei Alice Voinescu.  Fă-mă frunză, lemn, piatră… Dar nu om ! Nu mă face om ! Îngerul păzitor  al doamnei Voinescu ajunsese un copil, pe care Alice nu l-a avut niciodată, sau l-a avut în Stello.

Pe mesele berăriilor, discotecilor, bistrourilor, mac-urilor, restaurantelor, Golden Rouge-urilor moderne, jurnalul servitoarei Alice Voinescu aşteaptă să fie deschis, la rece, şi citit, cald încă, de tinerii României eterne.