Florea Firan: „Deveninţa” lui Tudor Arghezi
de Ştefan Vlăduţescu
Ţinând cont că profesorul universitar Florea Firan scrie o monografie despre poetul „Cuvintelor potrivite”, intitulată „Tudor Arghezi, treptele devenirii” (Craiova, Fundaţia-Editura Scrisul Românesc, 2008), dintru început avem o garanţie de dublă comprehensiune: pe de o parte, una în cadrul mentalităţii olteneşti şi, o alta, în contextul unei spiritualităţi hermeneutice specializat sensibile la literatură.
Pentru a-l înţelege pe Arghezi şi a ni-l revela, spiritul critic porneşte de la o idee critică ce se află în centrul oricărei opere ce se foloseşte de lectori pentru a-şi afla o interpretare. Această idee este că opera constituie produsul unui „eu artistic”, diferit de eul biografic ca situare şi intervenţie „poietică”. Cu conştiinţa dificultăţii definirii univoce a „identităţii eului artistic arghezian”, profesorul Firan ne propune o perspectivă pertinentă asupra vieţii şi operei lui Tudor Arghezi. Monografia izbuteşte conturarea unei „biografii spirituale”, situată la intersecţia momentelor magnificente ale operei cu evenimentele existenţiale capitale ale vieţii de fiinţă biologică trecătoare. Planurile în care creaţia şi existenţa se iluminează reciproc sunt reţinute ca trepte ale devenirii.
Cartea îşi propune şi reuşeşte să „reconstituie etapele devenirii, a vieţii şi operei, în mod cronologic, marcând momentele de răscruce ale existenţei şi activităţii marelui scriitor” (p. 10). În termenii lui Hegel din „Prelegeri de istoria filosofiei” (Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 30) ni se înfăţişează un Arghezi „esenţial”, înţeles prin dezvoltarea sa ca apt de „a deveni ceea ce este”. Cum ar spune Constantin Noica: aceasta ar fi „deveninţa” lui Tudor Arghezi. Sunt reţinute 12 trepte: obârşia gorjenească, copilăria şi adolescenţa, „regăsirea de sine”, „pamfletarul de excepţie”, „cuvintele potrivite”, „biletele de papagal”, „Mărţişorul”, „apogeul creaţiei”, „consacrarea academică”, „recunoaşterea universală”, „cântecul toamnei târzii” şi „conştiinţa posterităţii”.
Trei apar ca fiind treptele temporale decisive pentru înţelegerea metodei de lucru şi a rezultatelor ei. Mai întâi, este zona ce delimitează perioada 1923-1927 în care Arghezi iese din necunoscut: ea „marchează o nouă traiectorie argheziană” (p. 104). Pe coordonata existenţială se încearcă pătrunderea sensurilor majore ale unei vieţi: „o descifrare a legăturii interioare dintre om şi universul privit ca o stare astrală a trăirilor”. Pe laterala coordonată creatoare se sedimentează generic o „acerbă încleştare spirituală în căutarea unor modalităţi de expresie a esenţialului uman” (p. 104). Reţinem, apoi, Mărţişorul ca loc arghezian identitar: întâlnirea între poezie şi trăire. „Mărţişorul, se arată (p. 138), însemna pentru Arghezi mulţumirea de sine, bucuria interioară, calmul şi liniştea în mijlocul celor dragi, gândurile răzleţe adunate în grabă noaptea pe un petic de hârtie, cafeaua ce-l aştepta aburindă lângă tabachera de tutun”. Mărţişorul se profilează, totodată, ca loc poetic şi element de mitologie personală, spaţiu securizant şi schemă mitologică normativă a imaginarului afectiv. Evidenţiem ca majoră pentru înţelegerea lui Arghezi şi treapta existenţial-artistică numită „De la Baroane la Târgu-Jiu”. După cum este binecunoscut, reprezentantul personal al lui Hitler la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger, era o persoană antipatică. Lui Arghezi îi devenise repulsiv prin înveninarea României cu propaganda nazistă. El îşi pune aversiunea existenţială într-un pamflet literar la adresa lui Killinger, „Baroane”, apărut în ziarul „Informaţia zilei”, nr. 624 din 30 septembrie 1943. Influenţa nazistă face ca poetul să fie arestat şi închis în lagărul politic de la Târgu-Jiu; aici rămâne 3 luni, fiind eliberat la 01 ianuarie 1944. Aceste trei momente arată cum existenţa şi creaţia se intersectează, cum biografia face opera şi cum opera produce efecte asupra vieţii. Ca o sinteză a treptelor-intersecţii păstrăm două versuri argheziene: „Ascultând numai povaţa/Omul să-şi muncească viaţa” (p. 223).
Conclusiv, cartea în dezbatere schiţează pertinent un îndoit itinerariu: existenţial şi creativ. Deveninţa este punctată biografic (origine, etapa monahală, anii de tăcere, 1948-1953) şi hermeneutic (debutul macekonskian şi perioadele de creaţie). Monografia este redactată într-un stil elegant, delicat şi dezinvolt, dovedindu-se o lectură desfătătoare. Ea este fundamentată pe o amplă biografie şi pe un fond documentar ce leagă istoric pe Florea Firan de Tudor Arghezi şi care, în linie poetică, permite întrarea discretă în atelierul de creaţie arghezian. Am zice, finalmente, că acest demers critic este valoros prin ideatica originală şi prin memorabila delimitare a momentelor-trepte semnificative ale vieţii şi operei unuia dintre scriitorii definitorii ai literaturii române.