https://blog.revistaderecenzii.com/

1769 – În Marea Britanie a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru distrugerea instalațiilor industrial.

1861 – Carolina de Sud, Mississippi, Florida, Alabama, Louisiana, Georgia şi Texas proclamă secesiunea şi creează, la Montgomery (Alabama), Confederaţia Statelor din Sud (căreia în aprilie şi mai i se mai alătură Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, Tennessee).

1909 – A avut loc loc, pe scena Teatrului National din București, premiera piesei „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea.

211 – A murit împăratul roman Septimius Severus (193–211), fondator al dinastiei Severilor (n. 146). 

1922 – A fost semnat Tratatul chino-japonez, prin care Chinei îi este retrocedat Shandun-ul.

1927 – A avut loc premiera filmului „The jazz singer” („Cântărețul de jazz”), de Warner Brothers, prima peliculă sonoră din istoria filmului.

1961 – Începutul luptei armate de eliberare a Angolei de sub dominația colonială portugheză, condusă de Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei – MPLA.

1967 – A început construcția primei autostrăzi din România, București-Pitești.

2011 – A murit Vasile Paraschiv, muncitorul internat la psihiatrie pentru că a criticat regimul comunist din România (n. 1928). 

Dacă în prima parte a regimului comunist, psihiatria nu a jucat un rol atât de important în cadrul mecanismului de represiune, puterea politică bazându-se din plin pe regimul concentraționar, în a doua parte însă, după amnistierea opozanților politici din 1963-1964, și venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, represiunea, în special pentru cazurile de disidență individuală, capătă noi forme.

Internările în spitalele psihiatrice, acolo unde pacienții își pierdeau peste noapte sănătatea mintală, era una dintre noile forme camuflate ale represiunii. De cele mai multe ori, abuzul de medicamente inducea pacientului schimbări psihice grave, folosite de către poliția politică ca justificare în fișele de internare. Uniforma cazonă, cu epoleți, este înlocuită cu halate albe, iar zeghea deținuților, cu pijamale multicolore. Astfel, unități de tratament ale statului, azile psihiatrice, spitale, prin transformarea lor în instituții de represiune – în care stricta supraveghere, reeducarea prin punerea totală la dispoziția reeducatorului, violența se transformă în metode terapeutice –, deveneau și ele victime ale ideologiei.

Pentru a justifica ieșirea lui Vasile Paraschiv din rândurile partidului, Securitatea, scutul și sabia partidului, îl arestează pentru prima dată în iulie 1969. Dar cum România, în urma decretelor succesive de amnistie din anii 1963-1964, nu mai avea opozanți politici, Paraschiv trebuia preschimbat dintr-un opozant al Partidului într-o persoană iresponsabilă, fără discernământ. Astfel, la recomandarea unui medic psihiatru, Paraschiv este internat abuziv la spitalul psihiatric din Urlați, de unde, în urma intrării în greva foamei, este externat cinci zile mai târziu.

În anul 1971 se petrece a doua internare a sa. În preajma congresului sindicatelor din acel an, Paraschiv scrie o scrisoare propunând o serie de drepturi muncitorești în vederea includerii acestora în noua lege sindicală, pe care o trimite către CC al PCR și către Uniunea Generală a Sindicatelor din România, o structură mamut, ce număra peste șapte milioane de membri. Drept urmare, este internat forțat pentru 21 de zile la sanatoriul Voila din Câmpina.

Cinci ani mai târziu, în 1976, difuzarea la postul de radio Europa Liberă a unei scrisori semnate de Vasile Paraschiv împreună cu Alexandru Ungureanu, un fost social-democrat independent din gruparea condusă de Constantin Titel Petrescu, îi aduce acestuia o nouă arestare și, de această dată, începerea urmăririi penale în urma acuzației de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Motivând incoerența lui Vasile Paraschiv din timpul cercetărilor penale, Securitatea cere un examen medical psihiatric, în urma căruia să rezulte diagnosticul de „paranoie, psihoză delirant revendicativă și sistematizată” și care să justifice internarea sa încă odată în sanatoriul Voila din Câmpina. Declarat ca fiind iresponsabil, în februarie 1977 este scos de sub urmărirea penală, eliberat și obligat la urmarea unui tratament ambulatoriu.

În aprilie 1977, Paraschiv ajunge pentru ultima dată în casa disidentului Paul Goma din București, la doar câteva zile după ce acesta fusese arestat de Securitate pentru acțiunile sale. Este scos cu forța de către miliție din locuința scriitorului, bătut în scara blocului, dus apoi la o secție de miliție din cartierul Drumul Taberei, bătut din nou și mutat la sediul Securității din Ploiești. După două zile de arest este acuzat că, fiind la București, „s-a dedat la acțiuni huliganice și a ultragiat cadrele militare”.

Securitatea își dăduse seama încă odată că tenacitatea și curajul lui Vasile Paraschiv făcuseră din acesta un adversar redutabil. Astfel, hotărește anihilarea sa printr-o nouă internare într-un spital de psihiatrie, unde, în urma unui tratament, trebuia să devină cu adevărat „un bolnav periculos”. Este internat la Spitalul de neuropsihiatrie de la Săpoca, în care vreme de peste o lună îi este administrat împotriva voinței sale un tratament medicamentos. În timp ce se afla internat, Securitatea, prin mâna procuraturii, cerea în instanță internarea pe viață a lui Paraschiv, într-un spital de boli nervoase. Instanța respinge într-un final solicitarea procuraturii, hotărând că Paraschiv poate urma un tratament ce nu necesita internarea.

Vasile Paraschiv avea să descrie spitalul Săpoca din județul Buzău drept „iadul pe pământ”. Acolo, „bărbaţi şi femei mai mult dezbrăcate, cu sânii goi, părul despletit, pline de sânge pe faţă, rochii rupte, tot timpul circulau agitaţi, bărbaţii mergeau în pas de defilare şi cântau, comandau, unii cântece de jale, alţii cântece de dor – era un adevărat iad”. 

Şi în cazul lui Vasile Paraschiv, justiția postdecembristă și-a dovedit încă o dată neputința în a face dreptate. În iulie 2008, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) depunea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o sesizare penală cu privire la abuzurile făcute asupra lui Vasile Paraschiv de către foştii angajaţi ai statului comunist.

Astfel, fostele instituții de forță pe care statul totalitar comunist s-a bazat și care i-au asigurat existența – Securitatea, Miliţia, Procuratura –, precum și activişti ai P.C.R., dar și medici psihiatrici trebuiau să dea socoteală pentru tratamentele abuzive pe care, vreme de aproape treizeci de ani, i le-au administrat sistematic luptătorului anticomunist.

La trei luni de la depunerea sesizării penale de către IICCR, Parchetul de pe Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunea „neînceperea urmăririi penale” împotriva foştilor angajaţi ai statului comunist – acuzați de Vasile Paraschiv de abuzuri îndreptate ani de zile împotriva sa –, motivând că în această cauză intervenise prescripția.

În februarie 2011, Vasile Paraschiv trecea la cele veșnice, fără să-și fi găsit însă dreptatea pentru care luptase zeci de ani. Până la urmă, pentru el și pentru foarte mulți alții, statul comunist – cel care, timp de patruzeci și cinci de ani, sădise în această țară o doctrină total inaplicabilă, gestionând un regim ilegitim, totalitar și represiv – era în continuare victorios.

Sursa: https://historia.ro/