https://blog.revistaderecenzii.com/

Ziua internaţională a fericirii

Săptămâna aceasta, în 20 martie, a fost celebrată Ziua internaţională a fericirii („International Day of Happiness”), aşa cum a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU (din 2012).

Am fost curioasă să aflu mai multe amănunte despre cum vede acest for celebrarea şi am aflat că au fost indicaţi câţiva paşi de urmat pentru a fi mai fericiţi şi pentru a răspândi fericire în jur: să anunţăm Ziua mondială a fericirii într-un mod creativ, postând pe internet un cântec sau o altă creaţie artistică veselă, să medităm şi să gândim pozitiv, să luăm în considerare atitudinea noastră faţă de ceilalţi, să promovăm pe reţelele de socializare activităţile care ne fac fericiţi, să ne plimbăm în natură şi, nu în ultimul rând, să serbăm Ziua internaţională a fericirii prin promovarea Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă, adoptată de ONU în septembrie 2015.

Nu ştiu cum gândesc alţii, dar eu când aud de agenda asta mă cam trec fiori reci – şi mă încearcă sentimente total opuse fericirii… Aşa că stimaţi domni şi doamne de la ONU, vă mulţumesc pentru frumoasa iniţiativă de a avea o zi a fericirii şi apreciez indicaţiile voastre de a o serba – dar eu personal nu prea am ce face cu ele, pentru că sunt o lacomă, extrem de lacomă şi nu îmi ajunge o zi pe an pentru a celebra viaţa fericită. Nu îmi ajunge o zi pe lună şi nici măcar o zi pe săptămână pentru aşa ceva, eu vreau fericirea nu doar în fiecare zi, ci în fiecare clipă a vieţii mele, înţelegeţi?  

Am învăţat să mă agăţ cu ambele mâini (chiar şi cu dinţii dacă este nevoie) de tot ce poate aduce bucuria vieţii, fericire şi împlinire sufletească. Am învăţat că fericirea vine mai întâi din interior şi de-abia după aceea vine şi din exterior. Am învăţat că aşa cum corpul are nevoie în fiecare zi de apă şi de hrană, sufletul are nevoie în fiecare clipă de un strop de frumos, de bunătate, de iubire, de fericire. Dacă nu avem grijă să ne alimentăm sufletul în permanenţă cu ceea ce are nevoie, el se atrofiază, se usucă, se încapsulează într-o crustă rigidă care cu greu mai poate fi spartă…

Prinşi în iureşul nebunesc al vieţii zilnice, unii ignoră nevoile sufletului lor, în timp ce alţii îi oferă doar o hrană „de subzistenţă”… Dar asta nu este nici pe departe suficient…

Sufletul trebuie să fie grija noastră principală – să îl ajutăm în fiecare clipă să crească, să înflorească – să îl „ghiftuim”în permanenţă cu atât de multă lumină, iubire şi frumuseţe încât să ajungă să „dea pe dinafară” şi să le reverse asupra celorlalţi. Şi cred că de-abia atunci putem spune că suntem cu adevărat fericiţi: când reuşim să îi „inundăm” pe cei din jur cu acest preaplin frumos al sufletelor noastre.

Doar că asta nu este ceva uşor – ci este o luptă, la fel ca viaţa – un efort continuu şi permanent, nu ceva dintr-o unică zi din an …