https://blog.revistaderecenzii.com/

Zâmbet de baracudă

M-am reîntâlnit recent cu el, accidental, ceea ce m-a făcut să realizez instantaneu că de ani buni viaţa ne-a îndepărtat. Şi chiar dacă nu i-am simţit lipsa în tot acest timp, paradoxal, m-am bucurat cumva de regăsirea cu „zâmbetul de baracudă” ca de cea cu un prieten demult uitat. Am redescoperit expresia într-o carte pe care o citeam şi mi-am reamintit de ea şi de contextele diverse ale unui astfel de „zâmbet” hâtru.

Pentru cei care nu cunosc peştii decât sub formă de conservă sau preparat culinar, baracuda este un răpitor de apă sărată destul de feroce şi agresiv care nu se sfieşte să atace omul. Ajunge chiar şi la doi metri lungime şi datorită mandibulei sale ceva mai lungi decât restul capului, dă senzaţia că în permanenţă zâmbeşte – doar că, evident, acest „zâmbet” nu prevesteşte nimic bun, ci dimpotrivă…

Puteţi să credeţi despre mine că sunt sadică, ori masochistă – dar mie nu îmi displac astfel de zâmbete ocazionale… În primul rând pentru că de regulă ele apar la persoane puternice, care nu se sfiesc să arate ce gândesc – ceea ce eu cred că este o calitate, nu?

Apoi, viaţa mi-a demonstrat că astfel de zâmbete la oameni denotă mai degrabă (auto)ironie decât răutate, un simţ al umorului deosebit – nu neapărat cruzime. Da, sunt şi excepţii, sunt şi extreme, dar personal nu am avut de-a face cu ele, aşa că pe mine „zâmbetele de baracudă” mă amuză copios. Şi adeseori am avut de-a face cu ele, fie că le-am primit sau chiar le-am oferit…

Pentru că aşa cum mâncarea este insipidă fără sare şi piper, la fel, viaţa mi se pare anostă fără un pic de ironie, persiflare sau provocare. Şi ce alt mod mai interesant de a le „împacheta” -ar putea fi, decât un „inocent” „zâmbet de baracudă”? L-aţi încercat vreodată?