https://blog.revistaderecenzii.com/

Mici minciuni şi mari adevăruri (II)

Aveam cam 30 de ani când am început să realizez importanţa învăţăturilor primite în copilărie de la bunici şi părinţi (mda, se pare că pricep cam greu…). Nici bunicii nici părinţii nu m-au pedepsit vreodată pentru greşeli sau năzbâtii, ci pentru minciună. Întotdeauna insistau să spun adevărul, iar eu nu înţelegeam rostul unei asemenea conduite – mai ales când vedeam cum ceilalţi copii – ba chiar şi adulţi – scăpau de belele minţind.

A fost un conflict pe care, Balanţă fiind (adică semn dual), l-am rezolvat simplu şi rapid: am adoptat comportamentele impuse de ambele părţi: cel corect în familie  şi cel „alunecos”, de supravieţuire – în afara ei.

În timp, acest mod de a fi a dus la apariţia a două Mariane: cea „de acasă” (sinceră, caldă, autentică) – şi cea „de afară” adaptată perfect la cerinţele societăţii. Dacă pe vremea comuniştilor era fatal să spui ceea ce gândeşti, după Revoluţie a fost şi mai nasol în ceea ce priveşte exprimarea adevărului. Marile firme străine au inoculat tinerilor cultura lor corporatistă – care parcă ne-a luat minţile complet, atât cât mai rămăsese de pe urma comuniştilor…

Norocul meu a fost că mi-am dat seama destul de repede despre ceea ce se întâmpla şi cam de pe la jumătatea anilor ’90 am simţit nevoia să mă întorc încet-încet la rădăcini, la sfaturile bunicilor şi părinţilor – şi am început să renunţ la minciună. Abia atunci, în acele vremuri premergătoare furtunii care acum „zgâlţie” întreaga omenire am început să realizez valoarea ADEVĂRULUI. Adevărata sa valoare.

Aşa cum o clădire nu poate exista fără o temelie şi structură solidă – la fel, un om nu poate fi vertical dacă nu are la baza şi în „fibra” sa ADEVĂRUL. Minciunile sunt ca acele crăpături care fisurează şi distrug – care în timp te fărâmiţează şi te transformă în praf purtat de vânt.

Depinde acum de fiecare ce alege…