https://blog.revistaderecenzii.com/
De-abia după ce a trecut, am aflat că 7 iulie este decretată Ziua Universală a Iertării – zi pe care fiecare o interpretează la libera alegere. Adică cei mai mulţi, aşa ca mine, o ignoră cu desăvârşire. Şi mă întreb dacă cei care au ştiut de ea au reuşit în 7 iulie să o pună în aplicare.
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” – este de multe ori o recitare automată decât o credinţă reală a oamenilor. Cel puţin, în cazul meu, aşa a fost zeci de ani.
A ierta mi se părea o prostie fără seamăn, o slăbiciune imensă care nu doar crea un precedent, dar în acelaşi timp îmi fura ocazia de a mă victimiza. Nu „vânam” greşelile altora faţă de mine, dar din momentul în care ele mă afectau, le exploatam la maximum.
Dar anii au trecut, m-am maturizat şi am constatat că încet-încet comportamentul meu se schimbă ajungând la stadii de neconceput în tinereţe. Am învăţat că a ierta nu este un gest de slăbiciune, ci o dovadă de putere sufletească şi morală. Pentru că nu este uşor să ierţi – dar făcând acest lucru te ajuţi de fapt pe tine să treci peste greşeala care ţi s-a făcut şi nu îi mai permiţi acesteia să te afecteze. O anihilezi tu însăţi, nu aştepţi ca alţii să o facă. Nu depinzi de nimeni şi, cel mai important, nu mai laşi nimic să te afecteze. Am constatat că uneori, iertarea m-a durut parcă mai mult decât rana făcută, dar am avut şansa de a înţelege că nu există pace fără iertare.
La fel, a cere iertare este o dovadă de putere şi de caracter. Uneori este cu mult mai greu să îşi ceri iertare decât să o acorzi. Poţi să găseşti curajul sau forţa de a cere iertare – fără ca în final să o obţii. Am trecut de câteva ori printr-o astfel de situaţie – iertarea nu a adus reconciliere – dar chiar şi aşa, frământările mele s-au diminuat în mare măsură prin simplul fapt că am avut puterea să recunosc cinstit că am greşit.
Asta ar fi – cred eu – cea mai bună dovadă că iertarea este un balsam de pace pentru propriul suflet indiferent de ceea ce gândesc ceilalţi.