https://blog.revistaderecenzii.com/

             De ceva timp, trăiesc în atmosfera unui roman, care mi-a oferit o nouă perspectivă asupra literaturii. M-am întrebat ce se mai poate astăzi scrie despre Brâncuși. Și, totuși, atunci când am început să citesc și să mă avânt în acest univers brâncușian, am fost cuprins de o revelație, la care nu mă așteptam din moment ce, în mintea mea, credeam că s-a spus totul despre Magul de la Hobița.

        Am putea numi romanul Pasărea sunt eu de Ion Deaconescu (Editura Grinta, Cluj -Napoca) drept cod de inițiere în „misterele lui Brâncuși”, regăsind sensuri și simboluri, care vin din adâncurile „Spiritului Neamului Românesc”. De asemenea, surprindem  o formă de „alter ego” a autorului, relativă originilor lui gorjenești, atât de apropiate în timp și spațiu de Brâncuși, care poartă în adâncul său un blestem: „toți strămoșii mei sunt în mine, cu păcatele și bucuriile, dar mai ales cu suferințele de dinainte!”. În cultura populară, persistă credința că sufletul nu moare, ci el se transformă în păsări albe, care zboară peste lume, idee pe care Brâncuși a imortalizat-o în opera Pasărea măiastră. Alt mister este legat de faptul că mama scriitorului Ion Deaconescu poartă același nume cu al mamei lui Constantin Brâncuși (Maria).

        V-ați pus vreodată întrebarea de ce în acest spațiu mitic al Gorjului, se află cele mai multe ,,Măiastre” cu numele Maria? Nu este nimic întâmplător: aceste Marii au misiunea de a naște Dumnezeirea sau scântei ale nemuririi, așa cum se întâmplă cu Brâncuși, lângă o mamă Marie, care se jertfește continuu pentru fiul ei plecat atât de departe. Se poate face o paralelă a acestei imagini cu perspectiva lui Mevlana Rumi asupra intrării în Paradis (trebuie să mori de sabia iubirii): ,,iubește ca să nu fii mort și mori în iubire ca să rămâi viu!”. Acest zbucium „există-mă și neexiste-mă!” este de fapt filonul identității brâncușiene, trecut prin mii și mii de filtre ale identității sale intrate în contact cu alte culturi.

           Pasărea sunt eu debutează cu o narație despre învinuirea adusă lui Brâncuși (pe când se afla la Paris), de către cei care nu-i înțelegeau opera, anume că sculptorul român ar fi fost un vrăjitor de la o margine de lume, întrucât această artă era specifică în satele arhaice românești. N-a răspuns niciodată la astfel de acuzații care i se păreau destul de neînsemnate, ceea ce a făcut să cadă un văl de mister și mai mare asupra lui, aducându-i  liniștea de care avea atâta nevoie în actul creației. Despre povestea trovanților regăsiți în atelierul din Impasse Rosain se spune că erau vorbitori. Nicolae Dabija mărturisea că Brâncuși îi închidea cu lacătul ca să nu colinde singuri noaptea pe străzile Parisului. În credințele Gorjului, omul tainic vorbește cu trovanții, într-un dialog al regăsirii identității sale spirituale. Da, pietrele vorbesc! Brâncuși le vorbea trovanților în atelierul său (catalogat ca fiind un act de vrăjitorie). Existau chiar și martori, anume femeile cu care s-a iubit, pentru că, de fapt, trovanții erau niște iele, care se eliberau doar prin cioplire, lovind cu dalta piatra la întretăierea dintre spirit și materie.

             Constantin Brâncuși nu era un vrăjitor, așa cum îl numeau adversarii care nu puteau să-i decripteze opera, ci era, de fapt, un Mag al științelor vechi daco-getice, pe care le-a scos la lumină prin coduri și simboluri doar de el știute. Magul Brâncuși a reușit să dea pietrei suspinul unei fecioare sau surâsul unui copil, care aștepta ascuns acolo de mii și mii de ani. De multe ori, piatra sau marmura se transformă într-o femeie voluptoasă, care își așteaptă iubitul goală pe lavița timpului. Somnul cu capul pe piatră din care copilul Brâncuși este salvat de către câinele său de veninul acelei vipere nu este accidental, căci moartea, la fel ca nașterea, îmbracă forme care se întrepătrund în acel verde pal cu romburi, ca o reinterpretare a vieții. Constantin Brâncuși a căutat cu patimă iubirea, fiind conștient că, fără această flacără divină, nu putea atinge nemurirea, dar, în același timp, și-a datat seama că, iubind cu pasiune femeia, riști să-ți domolești zbuciumul căutării nesârșite.

           Renunțarea la iubirile sale (Marthe, Maria, Nancy, Pogany ș.a.) este un drum al suferinței asumate, o formă de „katarsis”, pentru a putea zbura cu spiritul în adâncul cerului, pentru a se depărta de teluric. Iubirea în paginile dedicate unei alte Măiastre (Mariei Tănase) l-a speriat, nefiind pregătit pentru a se pierde în labirintul iubirii unei femei, cu care să-și întemeieze o familie, o casă. Era prea simplu, prea comod, căci de mult timp fusese mușcat de nemurire.

             În legenda lui Bothisa, de care Brâncuși a fost fascinat, descoperirea adevărului se face prin suferință și sacrificiu. Stâlpul cosmic al Coloanei fără de sfârșit este alcătuit din pietre romboidale puse una peste alta, ca o țintire nesfârșită a unui timp, dincolo de timp.  Lumea bâlciurilor regăsite pe tot cuprinsul Gorjului (Tismana, Lainici, Drăgotești, Baia de Fier, Strâmba, Borăscu, Logrești etc.) a alimentat universul copilăriei lui Brâncuși, care a reușit, până la adânci bătrâneți, să aibă curajul jocului copilului cu întregul univers. Paradoxal, proiectele nefinalizate, Marele Templu din Indor sau  Coloana din Central Park au potențat într-un fel anume legendele din jurul lui Constantin Brâncuși.

Ion Deaconescu a reușit să țeasă un roman născut din dalta sufletului unui spațiu mitic, Gorjul, în care Brâncuși devine „Sufletul Său”.