https://blog.revistaderecenzii.com/

„Mi-a plăcut culoarea” este al doile roman al autoarei Ioana Heidel. Așteptasem cu interes cartea, știind că e vorba de „urmele unei românce din Gabon”, nimeni alta decât Olimpia Zdrenghea, fosta mea colegă de la Liceul de Artă din Craiova. Nararea vieții unei femei liberate din România anilor de dictatură comunistă stă la baza romanului document al vieții în Gabon.  Olimpia e „olimpică”, o femeie curajoasă ce a înfruntat barierele discriminării, prejudecăților, mentalitatea retrogradă și rasistă, „etica” ce respingea tot ce era străin, nou, diferit de cărarea bătătorită. Căsătoriile mixte erau rare și trecute prin furcile caudine ale securității și oprobiului public, mai ales când erau persoane de altă religie, altă culoare politică sau de piele. În roman citim doar o mică parte din mostrele de antipatie și „felicitările” de care a avut parte tânăra îndrăgostită de un student african în acea epocă. Călătoria Olimpiei a început ca o aventură în anii ´80 și continuă încă după decenii. Realizarea profesională, cariera și-a desăvârșit-o pe pământ african, printre locuitorii Gabonului. Baza educației și a pregătirii sale artistice a făcut-o însă în România, țara din care își trage seva ambiției, puterii și curajului său cu accente masculine. Cu siguranță însă că frumusețea și senzualitatea chipului blond nu au trecut neobservate în drumurile sale, știm bine că un aspect agreabil descrețește frunțile și nimeni nu rămâne indiferent. Lumea africană  a primit-o cu brațele deschise, deși era o curiozitate blondă cu pielea albă „opărită ca puiul” și care nu a scăpat de testul ancestral al familiei soțului, după ritualuri tribale. Dorința Olimpiei de-a cunoaște lumea cea nouă și de a fi integrată lor a fost mai mare decât respingerea a tot ce i se părea injust sau retrograd: poligamia, vânzarea mireselor, condiția femeii redusă la situația de supusă, fără drepturi egale cu bărbatul etc.

Ioana Heidel a cunoscut-o încă din anii fragezi pe eroina  noastră și mai apoi în anii adolescenței, urmându-i pașii și pe tărâmul african, reușind astfel să ne transmită cât mai fidel posibil traseul Olimpiei de-a lungul anilor în aventura destinului. Destin ce pare un scenariu de film, așa cum povestea lui Robinson Crusoe sau cea a lui Tarzan au fost cândva. Olimpia era din fire o muncitoare îndârjită, dorea să se exprime, să creeze și să fie valorizată nu doar ca femeie și mamă ci și pe plan artistic și social.  Dar cum se adeverește faptul că nu poți alerga după doi iepuri deodată, viața de familie nu a mers mână în mână cu cea profesională și în final a trebuit să aleagă. Toate au un preț și Olimpia a plătit prețul, scump, divorțând de omul iubit în care își pusese speranțele tinereții. Naratoarea nu insistă pe aspectele intime din viața Olimpiei, ne lasă să ghicim faptul că viața merge înainte și că orice pierdere poate deveni o binecuvântare sau un pas înainte. Robinson  Crusoe i-a fost mentor, i-a călcat pe urme încă din copilărie iar  în versiune modernă și feminină a secolului XX,  Olimpia arată tuturor că dacă vrei, poți! Jungla, natura, libertatea, căldura oamenilor, exotismul, au făcut casă bună cu femeia plină de curaj și talent, olteanca Olimpia.                                                                                                 Istoriile de dragoste sunt formidabile. Cea a Olimpiei începe cu o dragoste de tinerețe, naivă, dintre două ființe cu afinități artistice dar rase și culturi diferite. Adevărata dragoste însă continuă și azi, e dragostea ei pentru culoare sub toate formele ei, pentru oameni, pentru natura și tradițiile celor două țări, cea natală și cea de adopție. Ea își înfruntă destinul și proprii demoni, nu se agață de un bărbat și-n ciuda dragostei tumultoase și riscante din tinerețe, Olimpia are puterea să spună stop unei relații muribunde, să se impună și să își câștige pentru a doua oară libertatea. De data aceasta printre străinii de culoare, printre care ea nu se mai simte o străină ci un expert în etnografia, cultura și arta acestora. E femeie, mamă și om implicat social și profesional.                                                                        

Se zice că oamenii care aleargă după absolut sunt nefericiți. Dar nu putem face o meserie fără să fim exigenți, cel mai adesea cu noi înșine. Olimpia descoperă serenitatea, labirintul tenebros al junglei, misterul vieții africane, promovează cultura acestora și tradițiile, neuitând să evidențieze de fiecare dată și pe cea românească. A trăi, a crea ceva, a înregistra, a promova, erau preocupările Olimpiei care poate bănuia că renumele cuiva se dobândește pe cale naturală astfel. Viața în Africa e brutală, primitivă, abrutizantă, văzută de către occidentali și „pieds noirs”. Eroina noastră vrea să o vadă altfel, să atenueze asperitățile  prin înțelegerea lor, chiar de sub „măști” se mai  reglau conturi și plăteau polițe personale. Olimpia vrea să vadă frumusețea Gabonului, elogiind mai degrabă viața lipsită de stresul occidental. Nu e un personaj docil, nici neutru, e femeia cu frâiele propriului destin în mâini, “à cheval” între două lumi, ambele dragi sufleului său. Cu siguranță a avut momente când se întrista că nu găsise lungimea de undă necesară comunicării, una civilizată, ce ar fi făcut posibilă continuarea drumului în doi până ce moartea să-i despartă. A privit desigur  mizeria reală și imaginară, chinuindu-se să vadă cu înțelepciune totul, fără să-i sângereze rănile. Au fost oameni care au desțelenit pământuri, au străbătut jungle, au trăit izolați, s-au luptat cu animale, pericole, prejudecăți. Sunt momente când nu poți apela la nimeni și la nimic, când nu îți rămâne decât încrederea în propriile forțe, în persoana ta. Suntem teribil de mici, pigmei într-o lume atât de mare și mereu în schimbare. Ne e dat să trăim cu motoarele mereu turate și adesea oprite, însă mereu în alertă, căci fiecare clipă-i diferită și totul în mișcare. De la clima temperat continentală a României, eroina se vede catapultată într-o climă ecuatorială și Carpații i-a schimbat cu munții de Cristal din Gabon, unde 4/5 din suprafață sunt păduri. Gabonul e considerat o țară săracă, în care 2/3 din populație trăiește sub pragul de sărăcie. Dar ce-i sărăcia omului? În România oamenii ședeau la cozi pentru câteva copite de porc sau lapte, în Africa băștinașii găseau hrana în mijlocul naturii generoase și se considerau fericiți, bogați. Așa cum și noi românii nu ne  credeam săraci, având locuri de muncă, case decente, spitale și acces la cultură. Gabonezii când dansează au o energie specifică, venită din generație în generație, au o atitudine specifică, spontană. Nu același lucru simțim noi românii, încorsetați de regulile civilizației, educației și mentalității rigide specifice Europei. Însă de la obiceiul Mumuliței la dansurile tradiționale cu măști  din satul Assok- Medzeng nu a fost decât un…pas. Iar de la Desnățuiul cu pește din Goicea până la pirogile din bambus și liane sau până la gunoiul „sacru” și biologic din spatele caselor africane, tot o aruncătură de băț peste continente a fost. Olimpia, prin scrisul Ioanei Heidel, ne-a purtat printre liane pe urmele lui Tarzan, ne-a făcut să gustăm nucile de cocos la marginea oceanului Atlantic, să dormim pe paturi de ferigi învățând că jungla nu-i decât o sursă de viață, de hrană, de vindecare și învățarea de-a trăi în comuniune cu natura mamă. Sărăcia e demnă, africanii nu se simt nefericiți ci mai degrabă fericiți cu tot arealul lor în care diversitatea culturală a etniilor vibrează și ritmează în ritmul muzicii de tambure și harpe specifice. Aerofoane, membranofoane, olifoane, cardofoane, toate-s dovada fanteziei muzicale la superlativ. 12800 zile pe târâm african, cu ritualuri, tradiții, pigmei, arta africană, personaje diverse,  delicatesele culinare variate și inedite, ne-au fost împărtășite cu generozitate. În tot acest timp, Olimpia a fost martora schimbărilor din Gabon, inevitabile. Cu siguranță ea nu se va opri aici, ci va continua să fie purtătorul tradițiilor culturale din ambele țări, România-Gabon. Mi-aș fi dorit să aflu de la sursă mai multe despre școli, spitale, vraci–vindecători, relația băștinașilor cu drogurile, problemele legate de HIV sau alte boli contagioase ce preocupă continentul african, revoltele și revendicările sociale ale populației. Și nu în ultimul rând, să-i cunoaștem  frumoșii copii și nepoți, rodul iubirii… de culoare.  

Mulțumiri Olimpiei pentru curajul și lecția de viață oferită, iar Ioanei Heidel pentru                                                                                         munca deosebită și talentul de-a nara povestea unei românce în Gabon!