https://blog.revistaderecenzii.com/
Boala secolului este depresia. Psihoterapeuții sunt pe val, asigurările sociale încep să achite consultațiile, mai ales când ți se spune că e nevoie de cel puțin douăzeci. Primele ședințe sunt plătite de pacient, restul intră-n grija statului în Franța. Vârsta pacienților cuprinși în plan este între 18 și 60 ani. Căci oamenii au probleme de tot felul, legate de familie, de muncă, de salvare a cuplului etc. Acompaniamentul psihologic e tot atât de eficace ca și cel medical. Tristețe, oboseală, deprimare, lipsă de interes, sentimentul de culpabilitate, pierdere în greutate, gânduri de suicid. 10% din populație a suferit deja de depresie. Femeile sunt cele mai afectate astăzi. Cu toate astea, nu îndrăznim să vorbim…Un flambeur (cheltuitor) nu are niciodată destui bani. Singurul său viciu e adrenalina. Nu voi insista însă pe depresia celor din această categorie, care adesea sfârșesc dramatic. Există și depresia celor care-și văd satele dezertate agonizând fără viață din pricina exodului populației tinere spre zonele urbane. Solidaritatea face însă uneori să reînvie zonele rurale în ultimul timp, fiind cel mai bun tratament psihologic și medicamentos. În barul unde se bea și se poate mânca, oamenii găsesc un pic de animație. Localnicii au cotizat cu toții într-un sat pentru a salva singurul comerț, un loc de viață în satul limfatic, cu viață simplă. Atmosfera are ceva plăcut, ca o blană catifelată de pisică. Politica a fost mereu la ordinea zilei, iar satenii mai citesc.
….
Când micuții din vreo familie rămâneau orfani se împărțeau între rude. Rusignol rămăsese cu bunicul, care făcuse toate eforturile pentru a deveni cineva și un om drept. De modă veche, cu păr rar și dinți urâți, era un om trist, bun și feroce în același timp. De câte ori putea, copilul fugea până la locul plin cu pietre, mușchi și gunoaie; de pe înălțimea aceea copiii aruncau cu pietre cu toată forța lor. Trei lucruri i-au plăcut succesiv în viață: să tragă cu praștia, fumeze pipă și bea absint. Mai târziu, de câte ori cânta la pian, i se părea că vede acei ani ai copilăriei și fiecare notă îi părea un ecou îndepărtat ce-i șoptea ceva în secret, umezindu-i ochii. Cu cât pianul era mai amărât, mai sărac, el cânta mai cu plăcere, căci îi amintea de domnul învățător și pianul acestuia, de vremea când îi dăduse lecții particulare la cererea bunicului său. Când murise fata slăbuță și clorotică a domnului învățător, pianul dispăruse odată cu ea, din lipsă de elevi, ca un sicriu în mormânt. Bunicul fusese conservator, însă mai înainte de toate era un liberal-conservator. Din punct de vedere politic era un pic mai mult spre stânga și apăra principiile: nici absolutism, nici revoluție, nici carlist, nici republican, monarhie liberală. Un liberalism conservator și radical, mai pe scurt…pacea servește pentru a impune ordinea și pacea, cum zicea adesea. Sub pielea dură a caracterului său, se ascundea o comoară de om, mai degrabă un sentimental. Vocea nazală, suavă și aproape bolnăvicioasă, cu un mic tremur în conversație îl făcea încântător. Un mic burghez, tată de familie, om prosper ce-și apăra libertatea cu arma-n mână, îmbrăcat în milițian. Anii copilăriei și adolescenței sunt decisivi în formarea persoanelor sensibile. –Ce tip de negoț vei face tu, ce-i cu pictura asta? îl întrebase bunicul pe Rusignol când aflase că nepotul lui se interesează de pictură. Tânărul știa că e un negoț plăcut, dar abia îți dă o pâine. Începuse să picteze pentru că-i plăcea, pentru că simțea o dispoziție, era o înclinare naturală a spiritului. Anii de ucenicie ai pictorului sunt grei, plini de durere și confuzii, nu erau școli, nici maeștri, nici măcar canoane. În aceste condiții e nevoie de o mare forță interioară pentru a trece peste toate neajunsurile. Pe de altă parte, trebuie să te fi născut cu ochii limpeziți de convenționalismul anterior, să fii capabil să vezi viața lucrurilor ce te înconjoară. Unica lumină e cea din noi, și dacă nu o ai, mai bine te dedici altor lucruri. Rusignol avea această lumină. Dacă unii cred că a pierdut-o mai târziu, e altă poveste…Ochii săi priveau direct, fără filtre, fără idei preconcepute. Toți ai săi trecuseră prin viață privind în jos. El însă simțea nevoia să își ridice mereu privirea și din pricina asta, fără să se preocupe de nimic, nici de analiză, nici de logică, nici de fundamentele științifice despre cum avea să termine lucrările, când simțea nevoia să picteze, picta. Asculta de tot, mai puțin de dogme și formule. Ținea cont doar de liberul său arbitru, nedorind ceva abundent și complicat. Fiecare lucru, obiect, peisaj contemplat era parte indispensabilă a vieții lui proprii. Școala era considerată un ascensor social, dar el avea o situație economică comodă, bunicul murise când el împlinise 20 ani. A început să frecventeze câteva academii, dar nu i-au plăcut nici profesorii și nici metoda anchilozată în care nu simțea palpitând prezentul. Așa că ieșise din ele cu-n gust amar, convins că academiile sunt pentru a preda dar nu sunt apte pentru a învăța. Picta lucrurile așa cum sunt, cu emoționanta și autentica lor frumusețe, simțind corespondențe intime între culori și tristețea lui interioară. A fost înțeles ușor de către contemporanii săi, atât în pictură cât și în scrierile sale. Evoc aici figura lui Rusignol/Rusiñol Santiago, pictorul catalán contemporan cu Émile Zola, Alphonse Daudet, Utrillo, Caran d’ Ache (caricaturist și autor de benzi desenate, născut în Moscova) și multe alte nume celebre în epocă, care poate merită amintite, ținând cont de faptul că rescrierea istoriei este constantă chiar și-n cazul artiștilor, cu siguranță mai puțin cunoscuți azi. În academia de La Palette i-a cunoscut pe Eugène Carrière, Pierre Puvis de Chavannes, Humbert și Gervez. Primii doi erau de reclamă/fațadă, căci munca o făceau de fapt ultimii doi. Aici Rusignol l-a cunoscut pe Dethomas (cumnatul lui Zuloaga), pe Muller, pe Angeli (fiul celebrului tenor) și urmașul lui Vernet. Rusignol fu prezentat lui Émile Zola (care era-n preajma familiei Daudet), pe care-l admira. Zola era din grupul lui Medan, împreună cu Flaubert și Turghenief, Maupassant, Los Goncourt, Alphonse Daudet. Cu acesta din urmă, în ciuda diferențelor ideologice (bătrânul Daudet era conservator și monarhist convins), avea o prietenie afectuoasă. Utrillo care în această epocă era un noctambul, i-l aduce pe Eric Satie (compozitor cu inclinații spre misticism) lui Rusignol. Autorul lucrării ”Trois morceaux en forme de poire” era un tânăr palid, surâzător, cu păr blondin și mustață. Purta o pălărie cu boruri drepte și era o figură extraordinară, puțin sfumato, ca galbenul de pe pieptul turturicii. Modelul acesta l-a făcut celebru pe Casas, cel care l-a pictat în mărime naturală. Acest magnific tablou avea să stea la originea îmbogățirii pictorului, căci în Statele Unite pânza a făcut senzație la vremea respectivă. Casas a pictat în această epocă și La moulin de la Galette, locul artiștilor, un fel de falanster-atelier. Tânărul Satie a fost pictat și ca figură secundară în multe alte tablouri de către Rusignol. Prin acel loc au trecut multe nume celebre ale epocii, aveam să aflu citind un roman biografic despre Rusignol, cunoscut pictor și scriitor catalan din sec. XIX-XX. E de remarcat respectul și recunoașterea mutuală reciprocă a celor doi oameni de talent. Din lectura cărții aflăm și de Isaac Albeniz, virtuozul pianist spaniol a cărui casă era o oază de pace în Paris, sau de faptul că adevărata prietenie Rusignol a avut-o cu Leon Daudet, scriitor și el. „L-am iubit pe Rusignol de la prima vedere, pentru că semăna cu Alphonse Daudet. Ambii aveau aceeași lumină solară pe chip și singura diferență era că Santiago Rusignol fuma mereu țigări de foi și tatăl meu trăgea dintr-o mică pipă. Ambii purtau părul lung și cărarea pe mijloc bine marcată; aveau ceva în comun, șarmul conjugat cu bunătatea și sensibilitatea, o bunătate care râde, plânge și vindecă rănile, o sensibilitate vibrantă ca cea a arborilor sub cerul sub furtună”. Viziunea morală a lui Rusignol oscilează între ironie temperată și lacrimi, iluzionat și decepționat în același timp. O serie de afinități, de origini și preocupări literar-artistice i-au unit, însă prietenia acestora s-a consolidat mai ales pe timpul celor trei luni cât au stat internați într-o clinică din Versailles pentru dezintoxicarea de droguri, heroină…Parisul acelor ani era animat și de alte nume: Jules Lemaître de la Academia Franceză, Claude Debussy, Paul Marioton (mayoral de Felibrige), Forain/denumit vitriol pur, Capus-insecticidul, Toulet (poetul devastat, acut), Maurice Donnay, Cournousky (celebrul gastronom), Leon de Montesquieu și Luis de la Salle, doi intelectuali de familie bună, fantezistul Paul Robert, Maxime Dethomas, Marcel Proust, Georges Hugo (fiul lui Victor Hugo), a cărui soră era prima soție a lui Leon Daudet. În floarea maturității pantofii săi sunt mai comozi decât perfecți; amănuntul acesta spune mult despre preocupările sale vestimentare. Boem fiind, trecea pe străzi cu pipa în colțul gurii și mâinile-n buzunare, cu părul și barba un pic… capricioase. Colindă Parisul, intră-n cafenele, în saloanele mondene, și toate privirile converg spre această figură a cărei naturalețe și gesturi cuceresc. O alură și un chip perfect sculptat, pe care se citea o ușoară melancolie, îi imprimau o prestanță seniorială ce nu trecea neobservată. Ușor de înțeles că avea un succes teribil în rândul femeilor. Umanitatea chipului tulbura sufletul feminin iar simpatia ce o degaja era miraculoasă. Rusignol a lăsat în Paris patru ani de viață intensă și o legiune de prieteni. Cu bătrânul Utrillo (care era o fire sportivă și avea un umor alambicat), îi plăcea să meargă cu bicicleta, după moda timpului…
–Nu mă corecta niciodată când pictam (avea să își amintească soția lui), pentru a nu mă face să–mi pierd spontaneitatea. Era adorabil. Iubeam jazzul pe-atunci, acea muzică umană, plină de caracter. Umană și de mare calitate, cu o infinitate de stiluri. Suntem ce ne unește și ce ne separă unii de alții. Pictura e o formă de limbaj spiritual. Dar un pictor-poet e antipodul pictorului realist. Rusignol aspira să fie un pictor al sufletului, un analist, dorind parcă să dramatizeze lumina, să dea sens celor neanimate, intimitatea lucrurilor, gândurilor, durerilor, ca și cum ar deplasa pictura spre literatură și muzică. Toate acestea învelite într-un văl melancolic, elogios, descriind lumea prin pura iluzie a spiritului său. Când i s-a cerut să realizeze un proiect (rizibil și grotesc în ochii săi), chipul lui trăda o milă și-o decepție profundă. O tânără citind întinsă pe sofa. Nu trupul ei impresionează privitorul, ci tristețea acelei atitudini, habitatului. ”Cât suflet în acel tablou! E tragedia unei ființe, un presentiment în fața morții, o viață ce se scurge devorată de pasiune, un trup măcinat de boală. Nu e frumoasă, însă e adorabilă, cu atitudinea ei dureroasă ce trimite spre lectură prin simplitatea gestului de abandon. Iar liniștea locului zugrăvit impune admirație și respect”, comentează José Pla. Rusignol a reușit să fie un pictor al dramelor intime, al contrastelor psihologice, în general amare, oscilând între voluptate și lacrimae rerum. E bine de amintit și faptul că-n epoca lui Rusignol rafinamentul era sinonim de întristare reală sau aparentă…După ce a parcurs o bună bucată de drum a vieții, personalitatea i-a crescut ca un arbore ce dă fructe considerabile. Trăise, dar în fond…suferise. S-a dezintoxicat, lăsând apoi un rinichi în pubela unei săli de operații din Cuba. Venise timpul să-și dorească liniștea și hotărăște să facă El Cau Ferrat-refugiul atelier-muzeu unde să vină toți cei ce simt frigul în inimă și doresc o piatră unde să-și odihnească spiritul. Un loc pentru călătorii îndoliați de drumul vieții. O ermită în apropierea mării pentru răniții de indiferență și o posadă pentru pelerinii sacrei poezii/Santa Poesia. Un loc unde vii să vezi spațiul, să respiri norii, marea, furtunile și calmul, să te vindeci de răul provocat de zgomot, să-ți umpli plămânii de pace. Rusignol/Rusiñol simțise cum egoismul și răutatea înveninează totul, cum progresul nu e chiar progres, ci e un grosolan avans material ce vrea să mulțumească miopia burghezilor.
Cum ne par azi gândurile lui Rusignol? Considera politica o farsă, democrația o minciună și viața supusă unui hazard al unei intrigi obscure și indigne, convins că în fața acestor realități ”arta decade, frumusețea e putregăită și grandoarea inimii întinată de cele mai abjecte pasiuni terestre”. Era trist văzând cum sunt întâmpinate strigătele izvorâte din suflet, palpitațiile entuziaste ale inimilor ce doresc să vadă existența înfrumusețată, împodobită de sentimente nobile…(Asemănarea cu Alexandru Macedonski este frapanată.) Cu detașarea ce ține de distanța între secolul actual și cele două anterioare în care a trăit Rusignol (1861-1931), întind să cred că extrema sensibilitate l-a făcut să sufere (din pricina „cinismului rece, a setei pentru pasiunile josnice ce mulțumesc carnea bestiilor, a viciilor din drumul noroios al vieții”). Trăim fără să trăim…de aceea vreau acest loc de-o frumusețe neprofanată, afirma când a hotărât retragerea în natură aproape de malul mării. A fost un om trist, căci viața lui a fost mereu atinsă de umbra melancoliei. Surâsul său ascundea în permanență o rană a sufletului. Om supus luminii, grădinar de idei, al soarelui și al pensulei, al peniței de scris, cu o frenezie cerebrală, și cu toate astea, un om trist ce a petrecut trei sferturi din viață contemplând, observând. Agitația vieții, dificultățile ei, problemele sociale, stupiditatea și cruzimea îi produceau o durere atroce, o implacabilă inapetență. Din pricina aceasta Rusignol poate fi considerat un solitar definitiv. Și ca toți marii solitari, avea rafale de frenezie comunicativă. Pentru care necesita aproape mereu un stimulent exterior pentru a se apropia de viață. Suportul său era vegetal. Căuta prieteni și atunci în jurul său era un adevărat vârtej, se exprima și vorbea frenetic. Receptivitatea exterioară îi mărea crepitația spiritului. După stingerea focurilor de Bengal, revenea depresia, singurătatea, vidul.
Când ești în aer nu ai nevoie de altceva, decât să deschizi ochii și să visezi. Poate pe timpul lui Rusignol nu se vorbea de depresie și nici de stres, ceea ce face ca puțini să știe că cel care a fost motorul modernismului și legenda vie a catalanilor, pictorul, scriitorul, poetul și dramaturgul Santiago Rusignol, recunoscut drept un caracter ingenios și cosmopolit, era bântuit de depresii. Ne desparte un secol de Rusignol și mizeria mentală ajunsă pe culmi face să nu mai avem idei proprii, ci să le luăm gata fabricate deja, prin manipulare, demagogie, populism. A gândi și a citi era un bun ce nu era la îndemâna oricui în trecut, însă și neștiutorii de carte conștientizau faptul că schimbarea societății era posibilă, știind bine cine le era dușmanul. Ideologia de piață era privită cu suspiciune, toți doreau să învețe a face față injustiției sociale. Azi suntem idiotizați prin show-uri și distracții. O zi dacă nu apari pe ecran e o zi pierdută, gândesc protagoniștii de azi…Nu e de mirare că fiind totul un spectacol, am făcut din politică un circ de trei parale sau un teren de fotbal în care facem galerie ca nebunii pentru ai noștri și vociferăm până răgușim spre ceilalți. Polarizarea politică și socială separă lumea azi. Și dacă am privi mai puțin la ecrane și am citi și gândi mai mult? Cred însă că nu-i drum de întoarcere, nu mai putem trăi fără știri, oricât de tragice și ”benefice” ar fi pentru depresiile și starea noastră despirit. Chiar de s-arrambursa consultațiile la psihoterapeuți, lumea va fi afectată de depresii atâta vreme cât cauzele acesteia (tristețea, anxietatea, stresul, gândurile negre) bântuie spiritul oamenilor. Poate e nevoie și azi de o ermită, un loc retras la marginea mării, un Cau Ferrat precum refugiul propus de Rusignol acum un secol pentru cei ce credeau că frumusețea lumii ține de educația sufletului. Un decor de vis, un decor reconfortant în care sufletul să-și găsească refugiul. Să pleci dimineața cu-n ochi spre peisaj și altul spre kilometraj, să faci o haltă scurtă și să privești spre coasta muntelui și spre țărmul mării. Ar fi de-ajuns să te apleci puțin și ai vedea trecând un TGV (tren de mare viteză) sau o gașcă de motocicliști…Cei care au căutat refugiul în natură au simțit puterea ei miraculoasă, intuind că din contactul cu aceasta vin toate: inteligența, inspirația, forța, sentimentele. Înțelegerea vulnerabilității cuiva ține de puterea noastră de a ne iubi semenii și a-i salva pe cei mai delicați.