https://blog.revistaderecenzii.com/

                    Decembrie. De vreo lună de zile așteptam ziua aceasta, excursie prin Spania cu amica mea rămasă văduvă în iulie. Trebuia s-o acompaniez și să aibă pe cineva cunoscut în camera de hotel, eu fiind singura ce vorbesc aceeași limbă ca ea, restul fiind spanioli. Bem o cafea la terasa unei cofetarii cu vedere spre parkingul școlii primare din satul mediteranean, unde familia amicei se stabilise de multă vreme. Acolo va veni autocarul peste puțin. Doi polițiști rămân în loc pentru a supraveghea du-te-vino-ul și fac semne îndrumătoare spre autocarul ce se ivește. Terminăm cafeaua, traversăm strada ducând după noi trolerele, privind curioase lumea ce se-adună brusc. Preotul e gras și majoritatea îi seamănă. Câteva femei au semnele specifice siluetei mediteraneene, amfore impresionante, strânse  în pantaloni. Dimineața aveam soare frumos, însă norii amenință acum cerul și dă să plouă la ora 15. Autocarul pleacă după ce ne-am băgat valijoarele în compartimentul special din burta sa. Păstrăm doar gențile de mână și bărbații pe cele cu sticle pentru amuzament. O tânără poartă la vedere, cu mare grijă o cutie mare tip pizza, însă sigur conține una torta. Se vorbește în dialect specific, limba valenciană, cu accent de săteni, inflexiunile vocii sunt ca peste tot la țăranii obișnuiți cu viața simplă. Multe burți hrănite bine la bărbați, unul e vopsit, altul semănă a marinar-lup de mare iar Angela e împreună cu prietenul–novio. Ea este femeia de menaj a amicei mele și a antrenat-o în excursie pe Clody, sfârșind și eu în horă. Preotul e organizatorul și inima acestei ieșiri spre Malaga și Puerto Banus la sfârșit de săptămână.

               15, 45h. Soarele ne privește iar din partea dreaptă dinspre mare, în drumul nostru ce trece printre munți golași și ramificații de carreteras-drumuri, urbanizații și poduri. Un bărbat cu aspect grobian vine-n spate la un cuplu de amorezi, mai sunt locuri libere. Ne servește și oferă tuturor pahare de plastic mici cu lichior Bayles. Aflu că face parte din banda de musicos și că s-au distrat de minune în ultima lor ieșire în Germania la…Oktober Fest. Cred și eu!                         Autocarul schimbă direcția, intrăm pe sub un pod în…Novelda, renumită până-n criză pentru industria de încălțăminte. Nici țipenie pe străzi, nici o pisică. Vegetație seacă, nimic nu-mi încântă privirea. Trecem pe lângă o navă de vinuri, după care zăresc viile din împrejurimi cu frunzele galbene și struguri încă neculeși, cu pungi de hârtie protectoare. Manchamar-original Stone. Zăresc altă clădire printre livezi de migdali golași, măslini, coline cu câteva clădiri și pini pitici, ruine ici-colo. Culoarea predominantă e cea a nisipului-bej-verde-gri. Peisajul e deja diferit față de satul amicei mele, plasat pe coasta Mediteranei. Suntem în interior și prin văi se întind solare pe care le ghicesc sub folia specifică protectoare.                                                                                                                      Ne apropiem de la Romana, aflu de la microfonul șoferului. Nu-mi zice nimic numele, vorba amicei mele…Alte culturi de viță, alte coline, alte livezi fără viață. Tocmai ziceam că nu a plouat demult pe-aici și…iată, stropi de ploaie se lipesc de-odată de geamul prin care privim peisajul destul de anost, nesurprinzător. În fața noastră cerul devine gri, cețos. Un sens giratoriu, altă localitate ne primește cu butoaie și struguri de fier forjat. Oprim! În centrul unei localități unde se zărește un grup de oameni cu trolere. Se coboară pentru a lua aer, fuma, și-n acest timp urcă cei din Romana, completând locurile libere. Autocarul s-a umplut de excursioniști, renunț să cobor, mă reașez pe scaunul meu ce-i la fundul autocarului, nr. 53.

               O voce blondă se prezintă la microfon:  –Soy Noelia…și mi-e egal de vorbesc castelană sau valenciană, în casă la mine se vorbesc ambele. Sunt ghida dumneavoastră! Se apropie o tânără de 30, ne zâmbește, întreabă de suntem toți și se reașază lângă șofer, amintindu-ne că centurile de siguranță sunt obligatorii și nici nu putem să ne plimbăm–deplasăm prin autocar. Hop, asta nu-mi prea place! Ne mai spune că vom opri undeva pentru „parada”, căci mulți vin de departe. Noelia mai zice că ne va da numărul de telefon privat, pentru că n-are unul de empresa, așa că uzați-l cu moderație!                                                                                                                                                                  –Noelia, pot să merg la wc? Se face că-și cere voie cel simpatic, care împarte lichiorul.

          După el se ține mereu unul de circa 50 de ani, ca să mai apuce o porție. Amica zice că tipul e deja remplie, iar eu gândesccă seara va ajunge omul cherchelit bine la hotel. După figură și vorbă pare a fi un vividor.                                                                                                                                                                 –Noelia es una dictadora! zice alt pasager iar fata ia din nou microfonul și vorbește de lumina zilei… mas horas de luz..în Granada. Vom face o oprire în Crevillente, nu pentru a se odihni șoferul, ci pentru pis. Angela s-a mutat de pe bancheta din spate pe scaunele laterale alături de-ale noastre și acum își face…manichiura. Apoi butonează telefonul inteligent, în timp ce Noelia mai trece printre noi să zâmbească și să întrebe dacă sunteți bine de temperatura?                                                                        -Siii (daaa)! Și-un cor de hohote de râs o urmează, bărbătești, desigur. Suntem pe drumuri naționale, curbe, poduri zăresc și-un  un cimitir pe care-l depășim, în dreapta noastră. Au pus muzică la radio, trecem printre nave industriale și munți golași. E ora 16,30 și am senzația că se înnegurează deja. Alți munți triști, case gri deși mari, puține par semnele bunăstării, chiar de zăresc mașini 4X4 și unele clădiri mai moderne, cubice. Aud în jur vorbindu-se doar valenciana și prin difuzoare alte voci ce par a fi sonorul unui film. Așa-mi dau seama că lângă șofer și la mijlocul autocarului sunt două ecrane pe care rulează un film american tradus în spaniolă. Cerul capătă culori diferite, griul vâscos se învecinează cu auriul intens al apusului când intrăm pe autostradă. Simt cum prindem vitează și mă gândesc că vom ajunge poate în timp util pentru a nu cina spre miezul nopții. Deși…nu m-aș mira deloc, doar așa obișnuiesc spaniolii. N-am mai văzut excursie care să înceapă la amiază, mai ales că avem de mers cel puțin șase ore bune până la destinație, dincolo de Granada. Îmi vine să dorm, dar cum? Amica somnolează, are locul de la geam, îi cade mâna ușor spre genunchi, era la bărbie…                                                    Depășim camioane, e ceva trafic dar nu foarte intens pentru un weekend. Sau poate asta e doar senzația mea, așezată fiind în spatele autocarului și cu vedere limitată, mai mult spre laterale. Și iată, oprim pentru 10 minute din nou!

           17h. Ușurați, fumați și numărați de Noelia, plecăm iar la drum. Angela mai pune un strat de ojă pe unghii și bărbații se mai cinstesc, de data asta cu o mistela, o băutură dulceagă, un soi de muscatel. Pachete de biscuiți umblă din mână-n mână prin autocar și cea din dreapta mea servește un chek cu stafide.                                                                                                                                                                                                                  – No, gracias, nu vreau și o refuz cam jenată că nu poftesc precum ceilalți.                                                                                                                                                                                            –Eso es de muerte, zice Marcelino, cel care se tot cinstește cu mistela, acest vin dulce siropos apreciat îndeobște de damele trecute de-o anumită vârstă.                                                                                                                                                              –Esta bonissimo, prueba uno! se invită și femeile pe limba lor.                                                                                  –Esta bueno, esta de muerte!!! mai întărește odată bărbatul.                                                                                                       – Esta bonisiima, aud pe una și-n spatele meu.                                                                                                                                                                                                 -Bonissimo, răspunde aprobator vecina de banchetă. Claro! Se servesc cu bomboane de ciocolată, se desfac două cutii…                                                                                                                        –Cumnate, pasa una pa ya, par aca! se aude iar vocea muzicantului jovial. Cutiile se golesc, la noi n-au mai ajuns…

                  17, 45h. S-a înnegurat. Filmul continuă pe ecrane, îmi dau seama după dialoguri că-l știu deja…e cu servitoare negrese și femei de familie, blonde, ce vor deveni personajele unui roman realist…scris după relatările și mărturiile personalului domestic de culoare.                                               O, Doamne, alții somnolează și Marcelino strigă de-odată: Hé, cumnate, mă ia amețeala, dă-mi ceva…para refrescarme (răcori)! Vine la cel din spatele meu, proprietarul butelcii și a proviziilor pentru drum. Nimeni altul decât preotul satului. Pleacă cu-n păhărel umplut și popa continuă să stea la taclale cu femeile de-alături pe bancheta din spate. Ține o tabletă în mâini și urmărește atent…numai el știe ce. E cam departe destinația noastră, începe să-mi fie foame și-n lipsă de altceva, mă mulțumesc cu niște biscuiți de apéro sărați. Angela are ciripitori în telefonul mobil, ascult corul lor de câte ori o sună careva.

              18, 30h. Sfârșesc prin a adormi, mă doare gâtul, privesc apoi pe geam la gri-negru-violetul și roșul intens ce se pierde după formațiunile muntoase din zare. Filmul continuă cu onomatopee diverse, trecem printr-un tunel luminat a giorno, după care natura îmi pare imediat mai de noche, și-mi zic iar că-i prima dată când merg într-o excursie ce începe destul de târziu la orele amiezii și cu destinația pe negură beznă. 175 euro pentru o sâmbătă completă și două nopți de hotel. Duminică revenim imediat după masa de prânz. Autocarul se leagănă, pare pe arcuri acum. Excursie mi-a trebuit! Ca să țin companie văduvei, pe banii mei care nu prea mă dau afară din colibă. Azi însă mi-a oferit cafeaua rămasă datoare; Clodynu-i femeie rea deloc și nici zgârcită nu-i, doar de modă veche și maivârstnică ca mine.De curând și-a văzut visul împlinit, a cumpărat o cățelușe ca un pluș simpatic, botezând-o  Kira. 600 euro a costat-o capriciul, însă e adorabilă, mă albește de pupici când mă vede. Are astfel companie și bătrânul Bendji, pisicul casei, un alb siamez. Dar mai ales stăpâna are cu cine vorbi și pe cine mângâia în singurătatea casei mari rămasă fără stâlp. Am tot umblat cu ea de colo-colo, la spitale după dosarele defunctului, la controale pe la specialiști, la veterinar pentru vaccinuri și lăbuța fisurată a pisicului; biata femeie chiar avea nevoie să schimbe aerul puțin. După excursie are biletul de avion pregătit, va petrece sărbătorile în țara ei, cu fetele și neamurile. Kira va călători cu ea, a ales câine de talie mică ca să-l poată duce-n deplasări, doar pisicul rămâne în grija vecinilor, acasă.

               Nu am poftă de poze, nici de altceva. Privesc luminile din plafonul autocarului. Neoane fixate pe mijloc, ovaloide, cu lumină verde. Angela joacă poker pe telefon, ceilalți dorm iar Marcello mai face un drum spre a se revigora cu…băutură. De la ecran vin țipete, filmul e bun dar deranjează pe cei adormiți. Negură beznă afară. Trag cu urechea la conversația celor din fața noastră, care mai în glumă, mai în serios, vorbesc de cea mai eficace dietă, denumită C J C (Comer, joder, caminar). Nu-i greu de ghicit traducerea, sper. În românește ar fi  M F M…  Aproape de ora 20, liniștea e spartă de vocea Noeliei care ne anunță că vom opri pentru o… urgență. Autocarul trage la un motel și doi solizi de lângă șofer coboară. Restul rămânem așezați pe scaune, îi așteptăm. Vomită, fac pis? Dumnezeu știe. Și-așa vom ajunge la o oră târzie din noapte la hotel. Se prevede și cina până atunci, cine știe pe unde. De moment sunt cam dezamăgită de excursie, la fel și amica. Periculos să conduci pe întuneric, plus că nu vezi nimic pe drum, habar nu ai prin ce zone treci. Pasagerii, aparte doi-trei grași mai vividori (vezi mai degrabă bețivani decât oameni de viață), sunt în majoritate plicticoși ca mobila. Dar multe mai vreau și eu! Nu mă împiedic să gândesc că puteam face un super resto în acest weekend și mai rămânea și de-un mic parfum cu banii dați pe excursie.

     20, 35h. Autocarul se leagănă…deși rulăm pe autostradă, ciudată senzație. Marcelino și-a sunat amicul din spatele autocarului ca să-i prepare încă un întăritor. De-acum mă tem doar că se va vărsa paharul lui peste mine sau mai rău, se surpă muntele de om peste scaunul meu la vreo curbă. Îmi pun din nou centura, de data asta uitasem de ea. La ultima pauză de 30 minute mâncasem o prăjitură tip cremșnit, foarte mare pentru gustul meu de acritură-sărătură; mi-a cam tăiat foamea deși nu am terminat-o. Ghida ia microfonul și ne spune că suntem la 70 de kilometri de Granada, că-n munții Sierra e mai frig și că vom simți afară de cum vom coborî pentru cină. Tocmai bine, mi-am lăsat jacheta de cojocel acasă și-am pus un flentic matlasat ușor pe mine, gândind că vor fi 15-17 grade, după cum arăta netul în timpul zilei. Doar că…noaptea vor fi 4C. Vom vedea, noaptea oricum voi sta-n pat și nu voi colinda străzile ca-n timpul verii iar de cazinou, nici vorbă. Continuăm să rulăm, e ceva mai multă lumină în autocar, și pe autostradă văd faruri de mașini din sensul opus.                                                                                                        Clody se plictisește de moarte, eu nu o mai încurajez deloc, ce să-i spun? Că aș prefera să dorm sau că aș vrea să mă mișc, să fac pași, dar nu-i voie în autocar? Vaya pedeapsă!                                                                                                                                      Angela continuă să joace sau să învețe alt joc de cărți pe telefonul mobil, iubitul îi dă indicații, se întrețin astfel. E ora 21 și-n dreapta zăresc luminile Granadei iar Noelia ne spune că într-o jumătate de oră ajungem, că e nevoie să sporească atenția și precauția la drum…Unul a botezat-o de la bun început și de fiecare dată i se adresează cu Natalia, făcându-se că i-a uitat numele Noeliei. Între timp aceasta ne-a dat numărul ei de telefon, l-am notat și…probat; nu răspundea la apel.

           23, 30h. Gata și cu masa de seară! Urcăm în autocar după ce-am cinat într-un popas/ restaurant de la marginea autostrăzii, într-o sală mare unde au încăput trei autocare de excursioniști. Serviciul bine organizat, se vede că au experiență și primesc mereu astfel de oaspeți. Salată mixtă, platou de mezeluri și brânză, estofado de ternera (tocană de vită) cu boabe de mazăre, garnitură de cartofi cuburi, prăjiți și desert-prăjitură pan de Calatrava sau fructe la alegere. Am cerut altceva în locul felului principal pentru că nu mănânc mamifere, m-aș fi mulțumit și cu-n ou prăjit, însă nu mare mi-a fost mirarea să fiu servită repede și bine cu-n pește prăjit. Afară s-a pus ploaia, toarnă bine și șoferul a tras autocarul la intrare, nu ne-a udat.  Odată urcați, un tip solid cu o cămașă violet pe el, ne spune că va împărți niște tichete cu programul de masă și orele ce trebuie respectate, mesele-s numerotate pentru a nu se crea îmbulzeală la micul dejun-desayuno, comida-prânz și cena-cina. Are imprimate cartonașe plastifiate cu numele noastre, numărul autocarului, locul și numărul mesei unde vom mânca. Pentru că suntem doar…175 persoane. Se fac glume apoi, bărbatul în violet spune bancuri la microfon și lumea râde, căci are talent de animator. „ În Cadiz nu le place munca, s-a dus vestea…Femeile au făcut o manifestație cu pancarte pe străzile orașului: Vrem joburi, vrem locuri de muncă pentru bărbații noștri! În spatele acestora bărbații demonstrează și ei, cu alte pancarte: Nu le luați în seamă pe femei, sunt bete criță! „

     Ceva mai devreme spusese bancuri numai cu mariconi-homosexuali sau cu popi-curas.  Continuă cu alt banc, mai suculent: „Doi prieteni se plângeau că n-au bani.                                „–No tengo un duro para chupar! (N-am un ban ca să sug și eu ceva!)                                                                                                              –Eu am un euro, zice celălalt.                                                                                                                                         Și primul veni cu o idee…Se duseră și cumpărară o bucată de chorizo (cârnat picant), îl băgă în șliț și intrară într-un bar unde cer băutură. Se desface la pantaloni cât să iese chorizo, amicul i-o chupa, barmanul îi scoate în șuturi pe ușă afară din local și astfel cei doi au băut gratis.  Repetară figura de câteva ori în alte bistrouri, până unul zice că i s-a făcut foame și propune să mănânce din cârnatul ascuns în șlițul celuilalt.                                                                                                                                –Oyé, el chorizo l-am mâncat eu în timp ce tu erai ocupat să mi-o chupas!”

            0,25h. Mă ustură ochii, am ațipit, m-am trezit, Clody doarme lipită de geam, mă dor lombarele, centura de siguranță mă strânge, Angela continuă să joace ceva pe telefon și se-aude muzică-n surdină din tavan, spaniolă. Cică ajungem în cincisprezece minute, ne anunță.           1, 30h. M-am băgat în pat. E tare și sobru, hotelul pare de trei stele, PYR. Noroc că-i bine amplasat în centru, aproape de port și de  Corte Ingles, vestitul magazin. Puerto Banus e strălucitor în noapte, cu decorații argintii de bun gust, se simte diferența între sat și orașul de fițe. La recepția hotelului ne-au strigat după o listă, am lăsat buletinele și plecat cu cardurile pentru deschis ușile la camere. Aripa C, etajul 1, camera 3 122, cu două paturi, tv și…chicinetă, dulap cu vase, veselă, frigider gol. La baie doar un săpun, deși gelul și șamponul erau pentru două persoane, prosoape, chiuvetă dublă, cada cu duș, wc și bideu, curate, decente și atât. Decor minimalist, fără scaune, două băncuțe, o masă joasă și una pentru mâncat, terasă cu masă de plastic și două scaune, vedere spre piscină cu șezlonguri cu palmieri, luminată.  Simt oboseala, capul îmi vâjâie și vreau să dorm. De-oi putea după salată, brânză, pește, jumate din Calatrava însiropată și vinul roșu băut pe la 23 h.

           Sâmbătă, 10, 30h. Dormiți, dușați, cu micul dejun luat en gros…,cu hainele schimbate și poftă de-o nouă zi, ieșim din hotel, după ce am avut grijă să-mi recuperez actul de identitate de la recepție. Urcăm în cele trei autocare ce sosesc pe rând în fața hotelului. Soarele strălucește și ziua se anunță primăvăratică, ideală pentru excursii. Zona e verde aici și pe munți se zăresc vile albe sau grupări de bungalouri cochete. Ieșim repede din Marbella și ținem drumul spre Mijas, un pueblo-sat tradițional renumit pentru pielăria artizanală-marochinăria sa dar mai ales pentru los burros-măgarii puși la dispoziția turiștilor. Amica mea somnolează la geam lângă mine, mângâiată de soarele ce pătrunde-n autocar, în timp ce pe culoar circulă o pungă transparentă cu dropsuri colorate oferită tot de cura, popa care-a desfăcut-o o clipă mai devreme și a dat-o mai departe enoriașilor. Cu siguranță că din fondul clasei se pot face multe gesturi drăguțe, menite să atragă oițele în astfel de activități, excursii. De rugăciuni sau binecuvântări din partea preotului spaniol nici vorbă, așa cum eram obișnuită să văd la ai noștri preoți ce organizează excursii.

            Impresionantă dimineața, la lumina zilei am văzut amploarea fenomenului de bienestar- bunăstarea sătenilor spanioli. Munți si munți, hipercarne fericită. Umpleau farfuriile cu vârf și îndesat și probau din toate: ouă, brânză, cașcaval, mezeluri, cafea, suc proaspăt, fructe, iaurturi, bacon prăjit, verdețuri, croasante, churros (gogoși trase prin mașină precum cârnații) și altele. Femeile pe la țară făceau cândva o prăjitură astfel, însă erau sfărâmicioase și date prin zahăr farin. Churro-surile se dau prin zahăr dar mai ales prin ciocolată aici și însoțesc adesea cafeaua la cofetarii. Clody chiar doarme de-a binelea, are capu´-n piept…S-a trezit înaintea mea și a stat vreo oră-n baie, ieșind pe la 8, 20h, spunând că nu s-a spălat pe dinți dar o s-o facă după micul dejun. Eu termin repede ca la armată: duș rapid, dinții, pâș-pâș cu spray, o idee de parfum, hainele și… pa! Amica a venit cu tot arsenalul pentru a se coafa, fier de buclat, fixativ și diverse recipiente femeiești. Mândra-i mândră până moare, vorba cântecului popular. Și n-are decât 75 de ani. Eu, numai mândră nu-s, comparată cu generația ei. Ghidul (azi au schimbat-o pe Noelia) e gras, cu ochelari și vorbăreț. Nu pare trecut de 40, poate are doar 30. Ia microfonul și ne spune că începem urcarea spre satul Mijas unde clima e tropicală, cu fructe specifice, arhitectura albă, localitate pionieră în materie de turism. Și-au pus bateriile când și-au dat seama că e mai rentabil să facă bani altfel, inversând prioritățile. Agricultorii (75%) au devenit interesați de turism și măgarii obișnuiți cu munca s-au transformat repede în burro taxi. Turismul e cel mai important sector economic, măgarii sunt împodobiți frumos, au numere matricole și…por favor, dacă aveți mai mult de 100 kg, aveți milă de bietul animal și nu vă urcați pe spinarea lui! Altfel, puteți lua o caleașcă cu cai la fel de frumos împodobiți și la dispoziția dumneavoastră. Aveți o biserică de văzut, una penia, o plimbare, magazine de pielărie, beți o cafea sau o cervecita (berică)… și ne vedem la ora unu fără un sfert la autocar!

     Sâmbătă, 19, 30h. Terminăm de vizitat Malaga, tocmai ce mi-am reluat locul în autocarul numărul 2, devenit familiar. Dacă dimineața pentru Mijas am avut parte de ghidul volubil, acum a revenit Noelia, ghida de aseară. Care nu-i prea dotată pentru a se exprima sau a explica ceva. Se bâlbâie frecvent, y, y, yy y todo eso…Grav e că nici nu are habar de obiectivele turistice importante, amintind abia după barurile VIP și de muzeul Picasso, fără să ne indice și adresa acestuia, probabil convinsă că toți vor intra doar în baruri sau magazine. Dali era…scriitor, pardon, pictor…dar făcea de toate, a dres-o cea care se prezentase ieri ca absolventă de historia. Cunoșteam deja orașele prevăzute-n program, făcusem un concediu înainte de criză și mă încântaseră toate. Localitatea cu măgăruși, Mijas, a fost o plăcută surpriză, nu doar pentru vederea panoramică superbă spre mare și văile verzi, cât și pentru șarmul pitoresc al caselor, localnicilor dornici de oaspeți, manufacturilor și ermitei săpate-n stancă. Grupuri de asiatici tineri și cu aparență de bunăstare economică, simpatici, moderni, zăream la tot pasul. O singură dezamăgire am avut, văzând cum sunt tratați de o tânără vânzătoare de suveniruri, care le lua banii fără sa le adreseze o vorbă, un zâmbet, o privire. Chiar i-am atras atenția, sugerându-i zâmbind să-i învețe măcar două cuvinte spaniole dacă-i salută și le mulțumește acestora, fiind singurii ce nu își numără crăițarii precum spaniolii ce doar privesc și foarte rar se hotărăsc să mai dea un ban pe suveniruri. Am observat acolo și mașini automate de făcut amintiri, cum ar fi cea care propunea să-ți bați propria monedă suvenir de 5 cenți, dacă introduceai 1 euro și moneda respectivă de bronz, de 5 centime. Alegeai un model de imprimat și apoi învârteai o manivelă până reușeai să bați moneda ce ieșea precum cafeaua la automatele cunoscute de toți. Moneda aleasă de mine reprezintă…un măgăruș și a devenit ovală ca un medalion. Satul cu măgăruși pe post de taxiuri nu m-a impresionat doar prin peisajul sublim ce-l înconjoară, căsuțele albe curate sau artizanatul local ori prin Ermita săpată-n stâncă- frumoasă ca o nestemată în coroană. În Mijas am descoperit un personaj autentic ce deschidea ușa casei muzeu turiștilor amatori de artă, omul care-și denumise atelierul Muzeul lui Don Quijote. Plăcută întâlnire, curentul a trecut firesc între gazda nonagenară și vizitator, omul îmbătrânise frumos și curat, precum celebrul cavaler cu lance și spadă. Dacă n-ar fi avut vârsta părinților și dacă eram o Rosalinda fără obligații, puteam fi prințesa castelului în lumea unui hidalgo cu ochi verzi ca marea. Căruia îi plăcuse un autor român…Vintilă, Virgil?!

          Luminile se sting în autocar, rămân doar cele verzi de veghe.                                                                                          Cina va fi gen bal mascat de Navidad– Crăciun, muy chulo! Si vos toca me muero! (dacă veți câștiga, mor!) zice Noelia gândind că ea nu a luat bilet dar le-a vândut altora pentru loteria de Crăciun, foarte îndrăgită de spanioli. Tragerea la sorți e cântată de copii, în direct pe posturile de radio și televiziune pe 22 decembrie. Importante sume se repartizează adesea în sate întregi, acolo unde cade…norocul. Malaga impresionează la prima vedere prin arhitectura de-un deosebit bun gust, clădiri aristocratice, parcuri cu vegetație specifică, o pace și-o atmosferă destinsă, unde turiștii se împletesc cu localnicii într-un furnicar civilizat la căderea serii. Eram rugați să ne strângem cu toții pe-o stradă laterală marii catedrale, pentru a vedea la 18h aprinderea luminilor de Navidad. Până atunci am avut doar timpul de-a face o plimbare printre tonetele cu artizanat și produsele artiștilor locali propuse pentru Sărbători. Pentru că erau în direcția indicată de ghid și locul de întâlnire. Deși coada pentru a intra în catedrala superb luminată de soarele apusului era imensă și părea de ore, m-am încumetat să aștept, întărită cu răbdare și n-am regretat deloc. În acest timp amica mea a preferat să intre într-unul din localurile din față, mai ales că acolo își găsiseră loc câțiva din grupul nostru. Cât timp am urcat cu pași de melc scările majestuoase ale catedralei, am putut admira Belenul argintiu din fața intrării principale a locașului sfânt dar și fațada cu sculpturi și decoruri gotice. La intrare doi gardieni hotărau câți intră în grupuri mici și când în catedrală, iar la ieșire toți copii primeau baloane încărcate cu hidrogen, astfel că multe luau drumul spre cer, scăpate din mânuțele lor mici. Interiorul slab iluminat, abia am zărit câteva picturi impresionante, deoarece catedrala era-n renovare și protejată, lăsând publicului doar posibilitatea de-a admira în liniște admirativă câteva vitralii și  expoziția mare de figurine ce povesteau nașterea Domnului Iisus; machete și miniaturi ale vieții cotidiene ale timpului respectiv. Când am ieșit din catedrală, amica mea se pregătea la rândul ei să părăsească bistroul, însoțită de-un cuplu de săteni cunoscuți în autocar. La ora înserării străzile se animau mai tare, cupluri de diferite vârste, copii, statui mișcătoare la fiecare 10-20 de metri atrăgeau privirile, nu doar vitrinele împodobite frumos și cu mărfuri de calitate.

          Duminică/ 12, 30h. În Marbella, după un tur prin Plaza de Los Naranjos și împrejurimile cu străduțe tipic andaluze, cu căsuțe albe decorate cochet cu mușcate-n ghivece sau decoruri de Crăciun. Cunoșteam locurile, așa că le-am revăzut cu drag și-n sezonul rece, mai liniștit decât cel estival. Mica ermită a lui Santiago era închisă, am mângâiat-o cu privirea din exterior, însă ceva mai departe am descoperit biserica. Denumită Templo de Dios– pentrutoți credincioșii ce se roagă în Marbella: elvețieni, nemți, spanioli, filipinezi, norvegieni, belgieni, olandezi, francezi, finlandezi. O placă de ceramică colorată la exterior spune că toți aceștia au trecut pe aici și se roagă: greci, arabi, evrei, români. Impresionant interiorul, o slujbă fantastică pentru un public larg și de toate vârstele, un soi de show–lecție ținută la microfon. Preotul destul de tânăr și bondocel coborâse printre rânduri și se adresa copiilor precum un dascăl de școală primară. Câteva din persoanele cunoscute în autocar au intrat la rândul lor în biserică, uimite ca și mine de frumsețea interiorului și a slujbei, o tânără exprimându-și regretul că preotul nostru nici măcar nu ne-a binecuvântat, că de slujbă nici vorbă. La ieșire lângă lăcașul sfânt am admirat un Belen-Staul cu nașterea Domnului, din sârmă cu luminițe gândite pentru orele serii ca un decor specific creștinilor în aceste zile premergătoare Crăciunului. Pe partea opusă bisericii, în aceeași Plaza ne îmbiau o expoziție de figurine specifice-santons le numesc francezii în Provence, precum și căsuța lui Moș Crăciun ce-și făcea poze cu turiștii. Așa că am avut ocazia să-l mângâi pe barba albă anul acesta și eu, schimbând câteva amabilități cu el.  Doar buticurile erau în majoritate închise, fiindcă era duminică iar alții abia ridicau obloanele spre ora unsprezece.

    Clody a intrat într-o parfumerie, mai avem puțin până la întâlnirea cu grupul. Nu s-a plimbat, a stat în Plaza de Los Naranjos (portocalilor) cu ochii la vitrine, sau pe-o bancă, întreținându-se telefonic cu fetele sale din străinătate. Când am revăzut-o avea poftă de-o sangria și cum era rândul meu după ce-mi oferise cafea, a ales o terasă cochetă dar la umbră, pe-o străduță în pantă, cu scaune prevăzute cu păturică și sobițe pentru încălzit. Sangria i-a fost servită  într-un recipient tip halbă, eu nu aveam poftă de alcool, am luat apă minerală, sătulă de cafea și de sucul de la micul dejun complet. Intrând în local, am revăzut ghidul tânăr, bea la bar o bere, turiștii plecaseră singuri cu turma și umbrela acestuia verde fusese preluată de alt tip isteț din grup. În alte autocare lumea era mai vivace, am schimbat câteva vorbe ici-colo. Simpatici și deschiși, unii comentau politica orașului, faptul că aici fusese până nu demult sediul unui om veros dar iubit de localnici pentru faptul că deși mafiot, s-au înfruptat toți din ciolanul gras al imobiliarelor. Un mare scandal mediatic a ținut Spania legată de ecranele televizoarelor când venea vorba de celebrul Jesus Gil, mort între timp. Cântăreața de flamenco Isabel Pantoja și povestea ei de dragoste cu-n baron local a făcut multă vâlvă, cu final între gratii și multe alte ore lungi de televizor cu programe dedicate lor, cu multe reviste de scandal ce întrețineau povestea ei. Toate astea mi-au fost reconfirmate de unul din voiajorii din autocar…Clody iese la timp din parfumerie, grupul nostru s-a strâns și autocarul vine cu o punctualitate de ceas elvețian. La 12, 33h eram deja-n autobuz, iute de picior am rămas încă, eram prima, așteptând amica să-și dea haina jos și instaleze la locul său, noi având ultimele locuri pe scaune, în spate fiind bancheta cu Pader Bar și două dame cochete din generația mea. Plecăm, ghida amintește pentru a doua oară că are bilete și pentru  loteria de Los Ninos, pentru 6 ianuarie. Acestea se vor vinde în beneficiul bisericii din sat. Un excursionist s-a înscris deja dimineața cu cinci bilete și nu uită să ceară…niște mistela, por favor! Și așa s-au mai cinstit după micul dejun cu niște chupitos (păharele) de mistela. Ieri se vânduseră biletele pentru loteria de Crăciun, doar 20 euro costă unul. Noelia mulțumește, dă las grațias a Juan, un companero estupendo, y por supuesto lo mas importante e vosotros para seis como seis…y seguir viajar. Căci e foarte important, continuă fata, ca să continuăm mai departe…con la empresa…(se referă cu siguranță la criză, la lipsa locurilor de muncă, falimentul multor agenții de voiaj etc). În Spania ca și-n Franța sunt sate unde o treime din agricultori câștigă mai puțin de 350 euro lunar. Iarba abia hrănește câteva oi, capre, trăiesc cu ajutoare și subvenții europene. Dar e un venit ce riscă să dispară, de aceea oamenii mizează pe sectorul turistic și hotelier, Spania e tentantă când vine vorba de raportul calitate-preț. Urmează aplauze și comentarii simpatice din partea petrecăreților grobieni. Și altă rundă de aplauze pentru…Pater Bar. Particip și eu, preotul fiind atipic, chiar simpa și la locul lui, chiar prea la locul său față de alții care fac excursii.

               Mai toți studiază telefoanele inteligente, amica moțăie, e obosită deja și prevăd șase ore de rută cu somn. Dimineața mi-a spus că exagerez zicând că sforăi, ea nu m-a auzit deloc. Ha, ha, e de bine! Azi vom mânca mai devreme, primul grup e programat la 13h și noi la 13,30, după care autocarul ne așteaptă, căci avem drum lung  „de tiron”. Coborând din autocar aflu că ne vom strânge la ora 15h pentru plecarea spre casă, deci mai avem timp pentru hoinărit prin Puerto Banus, ce ține tot de orașul Marbella. Unii propun deja să vizitam Corte Ingles, celebrul magazin spaniol, că trebuie să lăsăm ultimul ban aici. Alții se arată însetați de bere și profită să meargă la bar până nu intră în sala de mese. Se face coadă la toaletele hotelului la parterul cu recepția, eu dau să mă așez pe niște fotolii mai la soare și mai la vedere, însă Clody se învârte de colo-colo cu haina matlasată pe mână și geanta cea nouă neagră tip rucsac achiziționată ieri la Mijas. A luat și mănuși elegante de piele, îmblănite, gândind la frigul ce-o așteaptă-n Belgia curând. Se îndreaptă apoi spre fundalul holului unde-s trei fotolii în umbră. Zice că va dormi, așa că-și trage haina cu glugă pe ea și ațipește. Văd sosind ghidul alături de Noelia, el se apropie și întreabă ce-i cu noi, pare speriat s-o vadă dormitată pe amica mea. Îl liniștesc și-i spun că suntem tura a doua la masă, nu putem urca în camere căci le-am lăsat deja pentru curățenie, pacientăm doar în așteptarea orei 13, 30h pentru masă. După asta se face o liniște ireală în hotel. Privesc bradul decorat cu globuri albe și luminițe, câteva ghirlande și decoruri ici-colo pe sus. Un neamț cu soția de mână, în ținute lejere și tricouri bleu. O tipă iese din ascensor trăgând după ea o valijoară cu rotițe, strivind liniștea acestui stupar de turiști. Am exagerat zilele acestea mâncând la ore neobișnuite pentru mine, cu mic dejun copios (brânză, ouă, cafea, suc) sau cu cina nu foarte ușoară de aseară, când am luat și o porție de tort delicios cu o cremă de cappuccino. Aș mai fi vrut, așa era de bun! Dacă acasă fac nopți albe sau mă culc târziu, aici după cină direct în cameră și după 15 minute eram în pat. Seara a fost animată și cu aer festiv, ținând cont de faptul că majoritatea veniseră cu fesuri roșii de Moș, cu coarne de reni ce-i făceau pe bărbați adevărați încornorați, au umplut ghiozdanele cu farfurii pline de creveți roz, de salate și cărnuri, pește și garnituri, adevărat dezmăț culinar, specific hotelurilor all inclusiv. De dulciuri nu mai zic, la masa noastră aveam câteva personaje ce păreau din neamul lui  Gargantua și Pantagruel, bărbați și femei. Cândva mă uimise Clody cu felul de-a propune multă mâncare la mesele festive, acum însă părea la regim, uimită și ea de apetitul comesenilor spanioli. Adesea m-am gândit la soțul ei răposat, mare amator de mese bune, un excelent patisier, provenind dintr-o familie cu tradiție în acest sens. Doar că orice exces culinar duce la sfârșit prematur, în ultimii ani neglija semnele unei boli ascunse. Avea vârsta mea, se căsătorise cu Clody la tinerețe și copiii ei deveniseră și ai săi, cuplul rezistase peste decenii în ciuda diferenței de vârstă și a gurii lumii slobode adesea, ce o considerau pe ea mama lui. Poate că această excursie e și-n amintirea soțului, amica mi-a povestit cum anul trecut au fost împreună la fel ca azi, vorbind mai ales de cât de bine-au mâncat și cum au mai fost invitați și după…la altă masă cu sătenii petrecăreți. Acum pricep mai bine ce vrusese să-mi spună atunci de aceste ieșiri…

                15h. Plecați suntem deja și Noelia ne spune iar că am fost formidabili, că vom face două-trei opriri obligatoriii, că ne așteaptă drum lung. Și că a lo mejor ponemos una peli-poate vom pune o peliculă cinematografică. Și autocarul prinde vitează de-odată printre colinele înverzite, trece prin tuneluri și iată că aud dialoguri…ceva legat de o căsătorie. Au pus deja un film și voiajorii veseli încep să aplaude: Viva los novios! Trăiască tinerii căsătoriți!                                                      Manolo, un rubicond abonat la bar, o întreabă pe Natalia (care-i Noelia dar el uită intenționat numele fetii) dacă are logodnic. Întreabă de două ori, până aceasta se hotărăște și-i răspunde:  –Si, tengo novio!                                                                                                                                                                                           –Joder, și eu care mă gândeam să-mi las nevasta!!! Râsete multe, omul e deosebit de simpatic, e vesel ca și polo-ul său ciclamen. E soare strălucitor cu cer albastru, zi deosebit de frumoasă. Clody doarme. Șoferul mi-a răspuns la întrebarea când ajungem acasă cu-n relativ: după 22, însă mai vorbim între timp…Ne apropiem de ora 19, afară-i negură, alt film rulează pe ecrane și Clody tot doarme. I-am coborât hanoracul din compartimentul de sus căci o trăgea frigul de la geam. Noelia ne-a avertizat că vor fi -4 grade afară în noaptea asta. Pe la 18h am făcut o oprire scurtă la un hotel pentru drumeți, unii au coborât la o țigară, însă am avut senzația că opririle sunt făcute cu-n scop anume, șoferul face servicii celor din zonă, colaboratorii societății pentru lucrează. Nu-mi explic altfel prima pauză de 30 minute exact unde cinasem în prima seară, recunoscând cu ușurință interiorul plin de oferte la barul bine asortat cu de toate și cu zone de suveniruri și produse locale la prețuri piperate. Lumea dă buzna mai întâi la toalete, apoi la bar și-n magazinul de suveniruri, caști gura ca la Expo, nu-ți trebuie nimic dar majoritatea cumpără ceva: creme, miere, gel, vreo cutie sau sticlă, vreun magnet pentru frigider.

Trebuie să avem încredere unul în altul…sexul face parte din asta…   Ascult dialogul filmului, devăzut mai nimic nu zăresc, sunt prea multe scaune până la ecran și-mi frâng gâtul de câte ori vreau să văd personajele. Siempre que sera posible me gustaria disfrutar de tu compania, audla Tv. Personajul e bolnav și nu știe cât mai are de trăit… Majoritatea dorm dar unii se mai animă și râd uneori. Doi-trei hipercarne sunt inima ce bate iar companiile lor feminine țin pasul. Ceva mai devreme până nu căzuse noaptea, zăream faimoasele cuevas săpate-n stâncile muntoase andaluze, iar în depărtări peste văi și munți se zărea La Sierra Nevada. În autocar s-a făcut frig de parcă ar fi greșit și pus aerul pe rece în loc să-l lase pe cald. Îmi trag mânecile peste încheieturi și rezist, mai ascult conversațiile sătenilor din mijlocul autocarului. Centurile de siguranță sunt obligatorii și-mi dau seama că iar n-o am pusă, poate pentru că pe vremea tinereții când mergeam în excursii astfel, autocarele noastre nu aveau centuri atașate scaunelor. Clody doarme cu capul în piept și cu gentuța rucsac pe genunchi. Sper doar să nu-i cadă ceva pe jos dacă se mișcă, are fermoarul pe jumătate deschis și-mi aduc aminte că azi pe când stam la o terasă s-a oprit un bărbat ce trecea în cărucior de invalid, să ne spună că lângă trotuar lângă măsuța noastră erau două obiecte căzute. Îi scăpaseră din geantă portofelul mare și roșu și încă ceva din gentuța tip rucsac în care tot caută mereu ceva…de-obicei telefonul. Acel telefon gros și sofisticat pe care nu știu de ce l-o fi luat, căci mai mult o încurcă, atrage privirea hoților și-o mai și enervează, căci habar nu are cum să folosească toate aplicațiile tactile. Mi-aduce aminte de altă doamnă octogenară care în loc să fie blândă cu ecranul, mai degrabă-l bate. Ceva mai devreme auzeam indicații de GPS spuse-n franceză; i-am spus să își verifice telefonul căci îi vorbește și nu-l aude. Restul călătorilor fiind spanioli, nu putea veni de la ei atenționarea în franceză. Avea GPS-ul pornit, nu știa cum, de ce, nu reușea să-l oprească, a făcut multe încercări dar nu m-am băgat de teama să nu aud vreodată că din vina mea a eliminat ceva de trebuință sau i-am deteriorat bijuteria. Parcă știe ce gândesc, se trezește și-o atenționez să își închidă fermoarele la geantă. Mă întreabă unde suntem, nu am nici cea mai mică idee, e negură beznă afară.                                                                                                                                                                                                                 Nimeni nu e  perfect…eternamente, aud în film. Așa-i! Să nu cădem în monotonie!                                                                                                                                                                                                                                   19, 30h. Noelia a anunțat că facem altă oprire pentru o urgență…șoferului i-a căzut ceva greu…așa că amica mea ce voia la wc profită și coboară pe urmele șoferului. Se face însă așteptată după, pauza fiind anunțată abia după cinci minute.                                                                          Sunt lucruri pe care nu le uiți, niciodată! zice el după ce ea îi spune că „Sunt o doamnă bătrână”, referindu-se personajele la dragostea fizică în filmul ce rulează pe cele două ecrane. 20, 25h. Din nou pe scaune, am revenit la autocar și ne așezăm la locurile noastre. Afară strânge rău frigul. Păstrez pe mine haina și eșarfa de cașmir. Oprirea și pauza s-au făcut la același popas turistic cunoscut deja din prima zi, unde coboară din autocare mase de oameni ce se precipită spre toalete și apoi imediat spre restaurantele cu autoservire, plecare făcându-se obligatoriu pe lângă tentațiile tradiționale: dulciuri, suveniruri, artizanat local. Pe Clody o sună una din fetele din străinătate, ia telefonul dar convorbirea se întrerupe. Sună iară fata și într-un final amica înțelege că trebuie să fie prezentă miercuri la prima oră la o anume bancă pentru a face niște plăți urgente în interesul ei de văduvă. Simt că se enervează, aud că-i este imposibil miercuri, pentru că la acea oră matinală ea va fi la aeroport. Înțeleg că va trebui să caute un număr de cont undeva. Când voi fi liniștită mâine, că aici nu văd nimic în autocar!                                Și rămâne să treacă luni sau marți să își rezolve treburile la bancă. Sfârșește cu bisou-bisou de două-trei ori, mai trimit și eu alte două, după care ne liniștim. De fapt, biata femeie e mai neliniștită ca oricând în urma acestui telefon. Îmi mărturisește că încă nu a primit pensia (de văduvă) dar că trebuie să achite taxe și nu știe de-i mai ajung banii. Tac, știu că are valoarea unei jumătăți de apartament vândut de curând, oricât ar fi cheltuit în casă sau afară, tot nu-i termina ca pe-un mizilic anul acesta. Dar neliniștită tot e momentan, se vede.                                                               Simt cum mă ustură ochii, pe ecran nu au mai pus niciun film. Noelia a coborât, s-a despărțit de noi la ultima oprire, probabil nimeni nu se pricepe sau doreste să mai pună vreo „peli”. Se aude-n schimb muzică spaniolă prin difuzoare. Pe geam zăresc uneori luminițe ale localităților, pare un peisaj de Belen … Spre miezul nopții ajungem la destinația noastră, după ce mai întâi am ieșit de pe autostradă la fel ca la plecare, să lăsăm în localitatea Romana o gașcă veselă de excursioniști. Recunosc că romanele erau femei de viață, cu simțul umorului, cântaseră și se amuzaseră de râvneai la ele. Preotul ne-a anunțat proxima întâlnire în parkingul școlii pentru a merge la Jumilla cu autocarul. Acolo vom mânca faimosul prânz gratuit, toți cei care am participat la excursie. Această mare gașcă este reunită de cura viajero, pe numele său Juan, organizatorul acestor ieșiri. Aflu că preotul voiajor este renumit pentru excursii, Bingo și ținuta cu blugi, fiind greu să îl deosebești de sătenii ce sprijină barul satului. 

####

        Ziua se anunță însorită când plecăm la faimoasa masă/comida. O experiență nouă, descopăr zone necunoscute, mă bucur de lumina zilei, de compania acestor excursioniști cam atipici pentru mine. Ne oprim la Villena. Am poposit pentru a vizita El Santuario de la Virgen de Las virtudes, despre care aflu că a fost ridicat pe timpul ciumei…O legendă frumoasă circulă încă, legată de construcția ei…fiind numită și protectoarea bolnavilor. Mânăstirea-sanctuarul e înconjurat la exterior de un soi de sărbătoare sătească, cu măgăruși împodobiți și personaje îmbrăcate în costume tradiționale specifice evului mediu, fiind organizat un mercado medieval. Ocazie bună ca hoardele de turiști să aibă ceva de vizitat, cumpărat și lăsat ceva bani în localitate.

              E amiază, trecut de ora 17. Sunt sătulă de mâncare, fără să fi mâncat sau probat tot ce comesenii mei au ingurgitat cu poftă: mezeluri, cărnuri, platouri pline de languste și creveți roz, urmate de dulciuri, prăjituri, cafele și digestivos. Mă simt umflată numai privind în jurul meu dezmățul culinar.  ¾ din meseni privesc spre ringul de dans, consultă telefoanele moderne sau pur și simplu somnolează în așteptarea orei 18 când vom pleca cu autocarele. Și nu-s puține acestea! Sunt douăzeci la număr, ne așteaptă frumos aranjate în parkingul vast, înconjurat de leandri și palmieri. O adevărată industrie hotelieră am descoperit astăzi aici. Jos pălăria! 800 000 de persoane reunite în cele câteva Săli de eventos. Pline ochi sălile, cu mese lungi frumos aranjate ca la nunți, cu de toate, mai ales cu bună organizare și atenția chelnerilor, bărbați și fete. Voiajorii sunt majoritatea pensionari, unii au adus și copii, ce face ca media de vârstă să nu incline prea mult spre senectute. Chiar și cei tineri sunt grași sau fițoși, câțiva de la o masă rotundă alăturată intrării, erau de fapt muzicos care acum ne desfată cu muzică bună, precum Maria la portugheza… Ringul de dans e plin, dansează cupluri mixte sau de femei…Important e să te simți bine! Mă trezesc bătând din picior, cântă sufletul…Nimeni nu mă invită la dans, nici n-ar avea cine. Îmi place ritmul, îmi plac oamenii aceștia simpli, fără  pretenții…și cu zâmbetul pe chip. Dumnezeu știe ce griji au acasă, dar acum, azi, sunt aici, fericiți, trăiesc clipa! Popa e vesel și el. Își strânge cadourile, săculețul primit din partea societății de transport, ciclamen, cu cartea de vizită în buzunar, pentru a ne fideliza și incita la alte participări la voiaje. S-au tras la sorți loturi cu jamboane, excursii, cadouri diverse, după ce mai întâi ne împărțiseră cartonașe de participanți. Noi ne-am ales doar cu săculețul oferit fiecăruia în parte, cu datele de contact ale transportatorilor. Majoritatea fac poze, privesc. A mai trecut o zi de fiesta, de viață, de comparte. Alt cântec frumos, îmi vine să dansez pe scaun, ne mișcăm toate muierile în stânga și dreapta…În fața mea este o mămică cu-n băiețel de zece ani. Mi-a spus că n-a mai primit cadouri, ca i-a fost ziua ce s-a unit cu Moș Crăciun…                          Îi ofer un regalito, e fericit fără să știe măcar ce conține.                                                                                                               Sfârșim pe ringul de dans, mama cu puiul ei, îmbrățișați, ne liberăm emoțiile, energia, ne mișcăm în ritmul muzicii.  Bal popular…,ce veselie!                                                                         Simt vibrația vieții spaniole în preajmă…deși gândul mi-e departe, la românii mei, la România care probabil nici în 50 ani nu va fi astfel…nici ca mentalitate, nici ca infrastructură rutieră, nici ca industrie hotelieră. Deși mi-aș dori să mă  înșel…Am gândit că era… mult!? 175 euro excursia în Puerto Banus de două nopți, trei zile. Dar acest chef extra chiar nu gândeam că poate fi grandios, chiar de-i  în stil cantină-nuntă, cu-n rafinament kitch. Merită să fii, să trăiești à l’espagnol! Odată-n viață măcar…Prietenia durabilă cunoscută e înlocuită azi cu alianțele sporadice, contextuale, cu aranjamentele în funcție de interese comune. Mă gândesc de voi mai revedea vreodată această lume colorată lângă care am petrecut câteva zile. La fel se întâmplă cu socializarea, relaționarea pe internet, ce face să cunoaștem mulți oameni dar relațiile cu aceștia să fie superficiale, fără stabilitate și atașament, fără profunzime.                                                                                             Am reținut o frază auzită-n autocar: uno nace con estrella y otros se estrellan.                                              *Unii se nasc cu stea-n frunte, alții și-o câștigă.*