https://blog.revistaderecenzii.com/
Încep să-mi revin treptat din emoția altei despărțiri, iar va călători ființa dragă a sufletului, iar n-o să o mai văd o perioadă și iar voi gândi neîncetat de-i bine, de-i sănătoasă, de-i este greu sau nu prin lumea largă. De ce o mamă simte fizic durerea depărtării de puiul ei? Lumea vorbește de fluturi în stomac când se referă la îndrăgosteală, eu știu doar că stomacul mi-e strâns și o senzație de leșin mă cuprinde de câte ori știu că pleacă de lângă mine. Apoi tremur, plâng cu lacrimi ascunse și-o gamă de alte semne fizice mă „răsfață” și câte-un cuțit îmi străbate ochiul când privesc în urma ei cum se depărtează. Laika s-a agitat și ea, biata, după care, obosită sau poate doar resemnată, a căzut în brațele lui Morfeu, întinsă pe sofa. 26 grade Celsius arată termometrul casei, e liniște și ciudat, greierii parcă au făcut pauză la corală. Doar câte-un ciripit mai răzbate, se simte toamna venind, deși ziua pare încă de vară. Privesc cerul cu nori albi dezlânați, ies afară și respir adânc, încerc să fiu calmă, pozitivă, să înving starea de rău ce m-a cuprins în urma despărțirii. Bietul câine mă urmează și așază la picioarele mele în poziție strategică, cu privire spre ușa casei. De la terasa vecină răzbat chicoteli și pe deasupra câmpului verde trece-un pescăruș.
Norii de pe înălțimea coastei s-au risipit brusc, albastrul prinde curaj și satul trăiește orele amiezii într-o liniște punctată de vocile vesele ale terasei unde ne-am reunit pentru „la comida” cu gașca de amici. „Buen provecho!” urează chelnerița ce-mi aduce „la bacaladilla”. Miroase bine peștele, la fel cartofii, legumele și carnea cu sos. După felul principal sosește „el cortado”(cafeaua) cerută cu gheață pentru mine, iar în așteptarea desertului ai mei schimbă impresii legate de mâncare și bucatele specifice țării lor. „Moi, j’aime le contre filet”… am plătit 16 euro/kg iar două tranșe de „tête pressé” la noi fac 8, 50 euro, zice doamna slabă, tunsă băiețește și albă-blondă, cu două rânduri de cercei în urechi. Se freacă la ochi, își aranjează OCHELARII VIOLETI pe nas, freacă mâinile și sfârșește prin a se așeza mai bine pe scaun, își întinde spatele și-i remarc mai bine bronzul dar și maieul alb cu imprimeu tineresc. Nu-i deloc tânără, poate-i pensionară deja. A sosit desertul, toți se reped cu lingurițele în natilla-crema de zahăr ars sau în salata de fructe. Corina, ardeleanca cea frumoasă aduce „Macedonia” în castronașe de lut smălțuit. Al meu a dat peste cap desertul și atacă cafeaua americană, alungită, fără lapte.
-A fost o vară frumoasă, în ciuda atentatelor și a crizei, zice unul din meseni. Vecina a venit însoțită și de frate-său care-i de vârsta soțului meu, ambii-s din aceeași generație. Glumesc precum gemenii, noi soțiile avem aceleași experiențe alături de cei care se cred sarea și piperul, cocoși încă. Știm că ridicolul nu a omorât pe nimeni și lor puțin le pasă de gura lumii, teama de-a fi judecați de priviri și comentați de către alții nu o au. Căci „niciodată nu-i târziu să trăiești bine!” concluzionează unul din ei. – „Mințea cum vorbea” zice nevasta acestuia când el aduce vorba de cuceririle sale feminine. A trebuit să-l frânez, continuă ea…era sportiv…Sunt momente în viață când am vrea ca nimic să nu se schimbe vreodată…dar adevărata iubire e mai presus de dorințe, de posesiune. Eu înțeleg că bărbații au oroare de monotonie… Noi femeile știm mai bine ce-i iubirea, iertarea, acceptarea. Și-apoi, aveam oroare de discuții! Emoțiile sunt un stadiu de trecere. Țipi, te bați, îți trece… -Nu faci omletă fără să spargi ouăle! chicotește careva. -Gelozia e un sentiment mic burghez…Eu am dresat-o de la început pe nevastă-mea… Îmi plăcea să plac, să fiu primul…dar niciodată nu am neglijat soția și copiii. Spune-le tu, ma chérie, ce șansă nemaipomenită ai avut întâlnindu-mă! Pas vrai?
-Ohoo, comment donc?!! Femeia știe să dezamorseze cu umor orice situație, având totodată și un ochi grijuliu: -Închide-te la nasturii ăia, arăți ca un pirat gay, așa cum ești…Ai devenit „ringard”! – Cornișonul e primul „piment”-condiment… „de la vie”. Am dreptate sau nu? aud alături. -Ha, ha! Ambiția fără scrupule e o „calitate” rară, zice careva din capătul mesei. Trenul care vine la timp nu interesează pe nimeni…
-Niciodată nu-i prea târziu să trăiești bine! „On se laisse vivre”, e perioada cea mai bună, temperatura-i ideală; unii își prelungesc concediile, noi abia începem vacanța. La o masă alăturată se cântă Happy Birthday, un cuplu sărbătorește 50 de ani împreună, aplaudăm. Toți apreciază „la bonne franquette”. Sus se zărește biserica, satul alb se întinde la picioare și soarele amiezii mângâie casele cu grădini îngrijite în care cresc roșii, rubarbă, anghinare, dovlecei. Și livezi întinse de portocali… -Plaja era neagră de lume la Benidorm, continuă vecina, după ce soțul ei adusese vorba de un camping car și de necesitatea de-a avea un permis special de condus. Cele mai luxoase ajung la 400 000, cu dublu trap pentru biciclete, adaugă. –Ești interesat de așa ceva? -Sunt „violemment interessé”, vine răspunsul acestuia. Am alta dar și-a făcut veacul…Ne place să fim liberi, să călătorim după bunul plac. On se detend et on rigole, ne facem amici…Copiilor le-am dat jumate din viață, acum trăim pentru noi…Pensionarea distruge creierul…Găsești o activitate incitantă, ceva intelectual sau măcar un sport să te pasioneze și să-l mai poți practica, așa mai adaugi ani vieții. Și noi suntem îndrăgostiți de viață, călătorim de câteva ori pe an… -Profităm de vârsta asta cu „gourmandise”, completează și soția.
-Nu invit acasă pe nimeni de teamă să nu dezamăgesc, „il faut reflechir avant d’agir”, nu vreau să fiu criticată și prefer să stau la masă cu invitații mei, nu cu grija tigăilor și-a vaselor murdare, se destăinuie vecina mea. „On se fait du bien” în fiecare după amiază, venim aici unde respirăm la umbra terasei ce reunește atâtea nații între palmieri și gardenia; ne destindem mai bine decât între pereții casei. De prima dată am căzut sub șarmul serenității sătucului, al vegetației Mediteranei, cu ierburile aromatice, cu drumurile ce șerpuiesc pe coastă și cântecul greierilor, cu portocali „ à perte de vue”-cât vezi cu ochii… Mă uit la femeia ce vorbește și-mi zic că vede cu sufletul binele și frumosul naturii înconjurătoare, valorile locului țin mai mult de ce considerăm noi că sunt. Ripoll e unul din localurile tipice rurale de coastă, nu-l căutați în ghidurile turistice căci nu-l veți găsi. E renumit nu doar prin grădina sa îngrijită, unde se întâlnesc amici, străini și săteni, bucătăria e formidabilă și se transmite din tată-n fiu, în curând cinci generații. Seara tineri și bătrâni invertesc locul, cântă, privesc meciurile de fotbal și joacă cărți. La bar poți vedea bancheri alături de păstori sau proprietari de fincas-conace și livezi, meseriași sau artiști.
-Porumbul era hrana săracului, ca și scoicile….Acum e competiția burților, zice René, fratele vecinei. Când ești lihnit se vede, când ești prea îmbuibat asemeni; apoi le e rușine cu ditamai butoiul și încep să alerge zilnic dorind să redevină supli, luptă cu poftele, renunță la dulciuri, fac sport sau se operează…Am avut noroc cu sportul, eu… -Îl mai opream eu…, dar tu Marc, tu ești sportiv! -Eu eram cu fotbalul, cu tenisul, să nu fi auzit de golf în tinerețe…Am început datorită lor, zice și arată spre un cuplu de septuagenari. Eu sunt și stângaci, însă…merge și așa. Ne amuzăm „surtout”, important e să fim împreună. -Ha, ha!, râd femeile …
-Nu facem mereu ce vrem în viață, viața îți rezervă altceva decât ai visat la tinerețe… -Aș fi vrut să fiu ca X …Dar sunt încă șef acasă! -Ei, și acum ce mai facem? întreabă unul din bărbați. –Acasă, mergem acasă! răspunde prompt nevastă-sa din partea cealaltă a mesei. -Nooon, non! replică omul. Ya, ya…și râde cu dinții de iubăreț, propunând alte distracții. E drept, are „une guelle d’atmosphère”, jovial, cu ochi vioi albaștri, tuns soldățește. Cumnatul său Jean Claude e „partant”, de-acord cu propunerea. Alături are o englezoaică plinuță, venită singură, bărbatu-său e plecat dar femeia nu ratează ieșirile din pricina asta; râde, râde, se simte bine. Glumesc și se-amuză pe toate limbile, e turnul Babel în mic.. –René, ohooo! Cu el ambianța e asigurată, ține să ne convingă vecina. Și parcă vrând să întărească cele spuse, fratele ei începe să povestească de-ale tinereții valuri. -Eu știu să fac doar 2-3 lucruri bine: conduc motocicleta, mașina (nu-i prea rău nici cu ea!), nu prea mi-a plăcut „fort” Vespa…Aveam succes fiind pe motor… -Mie nu mi-au plăcut motocicletele, adaugă altul. Era prea periculos pentru fotbaliști, trebuia să am grijă de picioare… -Aaa, tu jucai tare! zice unul ce–l cunoaște din tinerețe.
Angajatele localului au strâns mesele după clienți, repun fețe curate de masă, se schimbă tura. Ascult puțin amuzată subiectul comesenilor mei, René ține capul de afiș: -Și vara muștele te luau de fund…hârtia de la portocale era lux, se numea papier d’oré… Jurnalul era pe timpuri baza la wc, azi citeai ziarul și mâine-l tăiai și puneai bucățile într-un cârlig la privată…Eu eram cu 12 ani mai mare, am deschis picioarele mamei, am ajutat-o să nască pe soră-mea asta…Era la ora 21…,s-a născut la bucătărie, pe masă.
Continuăm să trecem în revistă știrile zilei, amintindu-se de scumpirea țigărilor, sezonul de vânătoare abia deschis, prețul carnetelor de conducere extrem de scumpe (1800- 2100 în Franța), divorțul lui Brad Pitt, englezul ce și-a vopsit oile în portocaliu (sătul să-i fie furate), de strângerile de mână ale politicienilor ce speră ca fiecare din ele să se transforme într-un buletin de vot, neuitând de bombele din Alep…. Damele și-aduc aminte de oalele de tuci ale bunicilor și mamelor noastre, celebrele „cocotte” indispensabile acum o sută de ani în toate gospodăriile. Fabrica din Bourgogne a închis porțile, costau prea mult azi, 100-300 euro bucata, zice vecina mea. Pe timpuri costau câțiva franci! -Patrick poate fi oricât de bogat, dacă nu are educație, tot singur va fi! Cine să stea cu el acolo, cât să-l suporte o femeie? „ Educația e ca erecția, dacă o ai, se vede!” Mai e și zgârcit… -Suntem toți un peu radin, îndrăznește să zică unul ce-a lucrat cu banii toată viața, parcă vizat. Aflu că François Mitterand a avut o relație cu Dalida și că Mireille Mathieu făcea play-back la televiziune. Unul din meseni a lucrat pentru o casă de discuri, știe multe din culise. Femeile acestea cunosc ca și noi beneficiile mărului: „un măr dimineața ține doctorul departe de casă”. Vara joacă în prelungire deși se anunță toamna oficială, începe culesul. Femeile-și împart rețete de „clafoutis” cu mere. -A fost vara cea mai călduroasă în Franța, concluzionează unul.
Vine toamna iar, september morn…Luna cu nostalgii florale și frunze arămii, amintiri școlare, aniversările fecioarelor, schimbarea garderobei pentru zilele mai scurte și nopțile mai reci, borcanele de gogoșari și grija damigenelor pentru tulburel. Implicit, ne speriem că a mai trecut un an, subconștientul știe că ne rablagim cu fiecare toamnă-n plus, că vom face cărare la medici și la farmacii, că ne vom împuțina treptat dar mai ales că nu e cale de întoarcere spre puritatea și prospețimea tinereții. Și totuși! Nu toamna se numără bobocii? Avem și motive de satisfacție. E încă loc de mai bine, de zile plăcute dacă vom ști să le cultivăm cu grijă. Căci repeziciunea timpului nu ține cont de pregetările omului… -Bursa din Paris va bien! zice cel care mai devreme susținea că bătrânețea e doar o etapă a vieții, ce poate fi chiar agreabilă. Nu-i o persoană standardizată și asta e formidabil, are ceva-n el, o tenacitate, o voință ce-l face vioi, afabil… Zeci de montgolfiere survolează cerul, e un „beau” spectacol. În acest timp, internauții continuă să intre pe FB unde rivalizează în laude de sine, în cinism și ironie. Toți cei care-au sfidat deceniile și tentațiile, sunt convinși că au trăit o aventură sentimentală demnă de marile povești de dragoste. Nu degeaba se zice că fiecare are romanul său. Omagiez în sinea mea această lume a satului, pe cei care fac viabil acest peisaj inedit unde se mănâncă „à la bonne franquette”. Și unde e mai bine să taci și să nu vorbești despre Dumnezeu. Nu de alta, dar lumea-i totuși plină de prejudecăți, e supremația omului doar. Și în tot acest timp, războiul undeva continuă nestingherit…