https://blog.revistaderecenzii.com/

                            Ce se întâmplă când oamenii nu știu sau își uită istoria? Am comemorat Centenarul Marii Uniri din 1918, an în care s-a făurit România Mare. Oricâte încercări fac nu mă pot ține departe de tema Unitate prin diversitate în contextul actual, privind cu ochi critic dar și sentimental adesea, atât trecutul cât și prezentul nostru, al românilor. Românii au fost dintotdeauna pretutindeni, nu doar în interiorul granițelor vremelnice (dictate de evenimentele beligerante sau de interesele politice ale marilor puteri), cât și departe răspândiți prin lume. Atâta timp cât graiul, credința și tradițiile i-au însoțit ca umbra, românii au rămas români. Îmi dau seama că-mi iubesc țara ca pe maica sfântă, îi înțeleg suferințele și traumele, o respect, bucurându-mă pentru vigoarea ei mereu reînnoită în ciuda tăvălugului istoriei zbuciumate. Resping din instinct orice dictatură azi, știind că prima bogăție a omului este libertatea cu multiplele sale aspecte derivate.

Dau timpul înapoi, cu sufletul pe limba mea, cea care m-a însoțit ca umbra alături de sufletul mioritic. Când ai avut parte de bătaie la fund în cei șapte ani de-acasă, rămâi cu un traumatism ciudat ce ține de educație; păstrezi o poziție de echilibru pentru a nu cădea ușor în extreme. Ce se întâmplă când oamenii nu mai țin cont de istorie sau chiar nu o cunosc? Reperele lor morale depind doar de momentul prezent, nu mai au rădăcini și educația e refractară la morală, încât există pericolul ca tinerii să devină niște ambarcațiuni frumoase în plină derivă pe ape. Este o realitate perfect credibilă. Din fenomenul imigrației azi se trag foloase și imigrantul e un produs comercial. Omul trebuie să aibă demnitate și mai mult ca oricând aceasta trebuie respectată și deseori câștigată. Care e rolul statului în tot acest proces? Dar al fiecăruia din noi? Să regândim acest fenomen global în care milioane de refugiați au luat drumul pribegiei. Unde-i unitatea celor educați în iubire și toleranță? Poate e timpul să reformulăm ospitalitatea, nu să o judecăm doar prin prisma unor mâini de lucru ieftine ce se prefigurează de câte ori există deplasări masive de ființe umane. A conta pe umanitate e bine, dar să o și redefinim din când în când, căci nu e vorba doar de respectarea drepturilor omului, ci și de privirea noastră pe termen lung și atitudinea adesea ipocrită și intolerantă față de venetici…Comunismul la noi a făcut ca diferențele să se topească precum într-un creuzet, clasele sociale să conviețuiască indiferent de originea etnică, proveniența cetățenilor români sau a naționalităților conlocuitoare. Au fost ani când doar auzeam vorbindu-se șoptit de România Mare, cea despre care știm azi că s-a înfăptuit etapizat pe parcursul  întregului an 1918, după primul război mondial (și cel de Independență /ruso-turc), prin eforturi diplomatice și o mare voință de unitate. Românii nu au fost deloc scutiți de cotropiri, alianțe și politici făcute după cum cântau marile viori ale lumii, știut fiind că ”popoarele mici nu au dreptul nici să își aleagă călăii, aceștia le scurtează capetele prin tragere la sorți”.  Azi când UE e mai unită și mai dezbinată ca oricând, privim valul de imigranți neputincioși, adesea indiferenți. Vorbim mereu de acte politice importante sau ne mândrim cu realizările și patriotismul din trecut, însă trecem prea ușor peste dramele refugiaților noștri. Mass media e preocupată de subiectele ce vând și adesea idiotizează privitorii prin vulgaritatea, superficialitatea și subiectele de mahala, nevorbindu-se deloc de dramele familiilor plecate în exil în anul 1940 când în urma Pactului Ribbentrop–Molotov, România pierduse Basarabia, Bucovina și ținutul Herța. Tragism colectiv și tragism individual, o succesiune în care viața e trăită adesea la granița disperării. Niciodată nu mi-am bătut joc de nenorocirea celor ce suferă și sper să fie adevăr în zicala: cine are dreptate și răbdare, pentru acela vine și timpul. Polarizarea politică și socială separă lumea azi, trăim o perioadă complicată iar omul fără repere și fără Dumnezeu pierde simțul solidarității. Să dovedim lumii că nu suntem un popor fără cultură și valori, punând în evidență marile realizări, calitățile noastre și marile nume ale științei și culturii românești.  Revenind la anul 1940, puțini mai sunt azi care știu că drumurile țării erau pline de convoaiele de refugiați basarabeni și bucovineni ce își luaseră în grabă traista, porcul din bătătură și bruma de avere ce încăpea într-o căruță și unul peste altul au călătorit zile-n șir până au ajuns în Regat, unde sperau să fie bine primiți. Cât de bine au fost primiți, e o chestiune relativă, am avea nevoie de multe mărturii în acest sens. Știu doar că eram copil și mai auzeam povești legate de veneticii ce fuseseră găzduiți atunci prin sate, de faptul că aceștia munceau pentru o bucată de pâine și un acoperiș, de flăcăii îndrăgostiți de moldovencele frumoase cu cosițe bălaie, de găinile ce dispăreau din bătătură când vreunul mai milos le arunca acestora noaptea câte una peste gard. La rândul lor oltencele au fost curtate de studenții refugiați din Ardealul ocupat, aducând cu ei educația și cultura specifică, cântecele și poveștile despre ținutul natal. Generația mea știe că în fiecare casă naționalizată mare trăiau laolaltă muncitori din diverse domenii, intelectuali și refugiații, dar și cei ce-și lăsaseră opincile la barieră, deveniți orășeni ce puneau umărul la bunăstarea patriei socialiste. Veneticii erau refugiații, numiți ruși, basarabeni, mai rar greci. Personal am văzut doar doamne discrete îndoliate cel mai adesea și cu-n aer desuet elegant, așa cum umblau înfășurate în mantii sau îmbrăcate în paltoane lungi de stofă ce miroseau a naftalină sau colonie rusească. De la domnișoara Ciugolea sau doamna Maraslia am păstrat o cutie plină cu amintiri, din care mai scot și azi unele legate de blândețea vocii cu-n anume accent și a gesturilor tandre, de faptul că mă invitau adesea în camera lor mare unde trona pe masa acoperită cu brocart o farfurie veșnic plină cu prăjituri apetisante dar care erau impregnate cu miros de naftalină. Undeva în penumbra camerei întrevedeam suluri mari de covoare; era singura lor avere ce urma să le permită supraviețuirea prin vânzarea lor. Cei care trăiau în casele naționalizate erau bine, aveau apă în curte și sobe de teracotă în casă, găteau la primus în câte-o sală comună unde fiecare își trăgea un paravan și improviza un simulacru de bucătărie în acele încăperi unde plafoanele înalte păstrau încă îngerașii pictați pe vremea proprietarului. Bunicul meu, dascăl ce-și făcuse primii ani de școală în Cadrilater și trecuse prin războaie revenind teafăr din cele două prizonierate, păstra o amintire nostalgică și pentru Bălți… Simțea o afecțiune aparte pentru cele două vecine basarabence care la rândul lor dialogau frumos cu bunicul atunci când acesta ne vizita la oraș. Altă amintire este legată de Galea, o altă venetică ce avea să-mi devină bună prietenă spre bătrânețe, și care îmi spunea că aș putea scrie un adevărat roman hiperrealist dacă mi-ar povesti viața ei de basarabeancă refugiată, ajunsă-n cartierul Catargiu din Craiova. Ipocrizia noastră e la purtător, indiferent de suntem sau nu conștienți de acest adevăr. Cum să-mi explic altfel răutățile continue la adresa acestor bieți frați care într-un moment istoric determinat au ajuns ca refugiați ce s-au aciuit pe la marginea mahalalelor, încropind cu greu și cu multă trudă și tenacitate câte-o căsuță, motiv să devină cu timpul invidiați de către vecinii locului pentru reușita lor. Căci florile și pomii din curțile acestora erau reflecția spiritului de oameni gospodari și muncitori, nostalgici după grădinile și ținutul lor natal de care abia mai vorbeau de teamă să nu deschidă răni adânci sau să amintească că-s străini. ”Umblam în cipici, tata făcea sobe iar eu mi-am construit căsuța cu propriile mâini, cărămidă cu cărămidă… Și acum după zeci de ani de conviețuire pașnică și ajutat mereu la nevoie vecinii, mi se reproșează faptul că nu am nici măcar zidul meu…pentru că am lipit atunci casa de cel al casei vecinei”. Galea era talentată, picta, broda ca nimeni alta, era gospodină desăvârșită, chibzuită, nu doar frumoasă și blândă în vorbă. Pe tâmplele-i albite se strecura adesea amintirea exodului, drumurile rurale și ținutul sfânt unde văzuse lumina zilei, acel tărâm păstrat în suflet, legat de copilăria ei, de rădăcini…Gurile oltencelor nu au încetat nici după moarte să o înțepe, nimeni nu s-a înclinat în fața spiritului ei de supraviețuitor. Refugiații au rămas mereu străini în ochii multor români, deși cunoaștem toți sumedenia oamenilor de cultură valoroși cu care ne mândrim, originari din ținuturile care aparțineau cândva României Mari. Patriotismul nostru actual pare cel puțin moderat sau poate se manifestă mai intens pe alte canale de comunicare. Podul de flori există doar în suflet, sărbătorim, comemorăm; dar nu cu serbări și nici cu lozinci acoperite de fumul grătarelor vom schimba ceva, ci cu adevărate dezbateri, emisiuni, reportaje și cu invitați de marcă capabili să inducă sentimentul unirii românilor, indiferent de diversitatea lor aparentă. Cu diplomație de înaltă ținută și efort susținut, cu voință comună, să sperăm că România va fi mereu „unită-n cuget și simțiri”.