Cuvânt înainte (la volumul Biblioteca într-o alocuțiune)

de Dan Cristea

„Hei, și cât să mai scriu?! / Până să scap de tente, până să devin original?” – se întreabă, într-un poem, Dan Ionescu, tânăr profesor, licențiat al Facultății de Litere din Craiova. Iată o interogație din care se poate naște un poet, un scriitor, căci sub aerul ei nonșalant se ascunde de fapt gravitatea unei opțiuni și conștiința unui drum anevoios de străbătut.

Căutările întru găsirea unei voci originale și munca pe text, o obișnuință profesională, ca să spunem astfel, a unui profesor, constituie de altfel și orizontul în care se plasează versurile poetului debutant.

Ceea ce este remarcabil în aceste versuri, ușor blagiene, e tocmai textualismul lor. Cu alte cuvinte, Dan Ionescu vorbește despre sine, cum despre sine și despre relația sinelui cu lumea vorbește orice poet adevărat, și zicând astfel, aduce în textele sale conștiința bibliotecii, a paginii scrise, a implicării necondiționate în acuratețea și ritmul frazelor.

Cu un instinct sigur, care-mi justifică încrederea în destinul lui de poet, Dan Ionescu știe că poezia este o alocuțiune și că în spatele ei există viața dar neapărat și o bibliotecă. Poetul, în ideea lui T. S. Eliot, e în fapt contemporan cu tot ceea ce s-a scris până la el.