Referat. Paralelă: Iona biblicul și Iona, personajul din piesa Iona de Marin Sorescu

de Dan Ionescu

Cu toate că Iona este supărat pentru că Dumnezeul lui e „milostiv” şi „îndurat”, totuşi mobilul încercării de a se abate de la porunca divină, îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, e rostită după ce el hotăreşte: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiţii de a fi săvârşit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetăţii Ninive. El se plasează cu faţa la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, îşi asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin prestabilit, ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaşte o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de nelinişte. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuşi.

Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinaţia om. Totuşi, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providenţa. Niciodată n-a privit mai departe de el însuşi. O căutare a libertăţii într-o condiţie care nu petinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu şi numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi şi atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliţilor, nu şi-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină e înghiţit de un peşte. Interiorul peştelui e de fapt egoismul lui Iona.

Corabia nu e sfărâmată. E un semn că mai sunt speranţe. Fiul lui Amitai se poate prăbuşi într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuieşte prin remuşcările conştiinţei. Iona se refugiază în suferinţa remuşcării, precum şi într-o stare de somn.

În Biblie, voinţa Creatorului acţionează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcţie. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existenţial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creaţia nu acceptă, pentru încă o dată, intervenţia artistului. Legătura om – Dumnezeu, în ambele planuri, real şi spiritual, ar duce, în cazul omului, la o forţare a limitelor, iar spargerea lor, benefică pentru Dumnezeu; în sfârşit, ar dispune de o entitate pe picioare şi cu aspiraţii personale şterse. Dar Iona cultivă vocaţia anonimatului. Are capacităţi de conservare. Trăieşte ispita de a se sustrage măreţiei poruncii supreme. Capcana – de a fi înghiţit de un peşte apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credinţa numai în el însuşi, pentru asigurarea unei justiţii.

Pentru Iona, personajul lui Marin Sorescu, a pescui înseamnă libertate. Prin pescuit, dă curs liber calităţilor personale în acest domeniu. Dar nu se gândeşte şi la instinctul de libertate al peştilor. Uriaşul peşte apare ca o întruchipare a zbaterii, pentru a se elibera din plase, a atâtor peşti prinşi. Gestul de a aduce lângă el „un acvariu mic în care dau vesel din coadă câţiva peşti“, mimează dorinţa libertăţii de a reuşi ca pescar. Dacă nu pescuieşte, redevine singur, captivul unui monolog.

O sursă a calvarului celor doi Iona, neîncrederea. De exemplu, eroul lui Sorescu nu observă peştele din spatele său. O neîncredere în ocazia de a se afla, o dată, în preajma unei mari prăzi. Un corespondent mitic – Prometeu. Acesta a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănţuit, dar căderea e  a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertăţii, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănţuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferinţa lui Prometeu şi măreţia lui Zeus.

Însă, încoace de acele timpuri fabuloase, destinul concret al lui Ovidiu, a cărui viață în recapitulare, ar fi: preocuparea excesiv pentru poezie, prietenia cu Augustus, exilul și disperarea depărtării.

Libertatea pe care și-o permite Ovidiu este accidentală și are în spate siguranța amiciției cu împăratul. Poetul cunoaște tabloul social. Augustus e un protector necondiționat al artei, al literaturii în special, e generos. Însă libertatea pe care și-o permite el, poetul răsfățat al curții, e generată de suma acelor moravuri obiective care, ca să supraviețuiască, trebuiau să aibă o victimă.