https://blog.revistaderecenzii.com

Evoluția vinului o vedem în cramă, evoluția artistului se relevă în creația acestuia. Emoție avem când degustăm un vin bun, așa cum emoție simțim când pătrundem în universul pictural al artistului Iulian Segărceanu, despre care prietenii știu că-i amator de vinuri. Am început prin a evoca acest amănunt neînsemnat dar cu semnificație, căci senzația de ospitalitate, căldură, muzică și parfumul ce se desprinde din natură le regăsești atât în vin cât și-n pictura acestuia. Rămân surprinsă să descopăr de fiecare dată cum culorile sale sunt culorile noastre, ale aducerii aminte sensibile.

Trăim prin arta sa propriile amintiri, gândul ne este condiționat de simț, căci cine-a zis că peisajul rural e trist? Natura e viață, chiar de are ritmul ei lent,  adesea insesizabil. Nimic de-a face cu ritmul trepidant al metropolelor unde ai senzația că trăiești frenezia de furnicar, unde simți mai mult ca oriunde că „Time is Money”. Artistul împlinește la sfârșitul lui august, pe 31, o vârstă a maturității, un perfect 69. Mă gândesc instinctiv că la această dată viile încep să fie culese, și la faptul că vinul bun trebuie să fie un echilibru bine dozat între forță și eleganță. Iulian Segărceanu și-a câștigat un renume, sunt decenii de când s-a impus pe piața artei și printre confrații pictori. Privindu-i peisajele, ne amintește copilăria și glia pe care nu o părăsim niciodată cu adevărat, locul sacru ce păstrează misterul divin, revelat pe pânză. Braniștea sa e întâlnirea sinonimă cu simplitatea noastră creștină, cu izolarea ca liniște benefică sufletului. Aici taci, te reculegi, muncești, visezi, căci omul nu poate nimic modifica în natură, el doar se adaptează. Acolo simți ploaia și vântul, rătăcești prin lumina înserării și-a zorilor, cu tinerețea sufletului intactă. Iulian Segărceanu e un artist perfecționist înnăscut, ce aduce omagiu lucrurilor simple. A fost tânăr și rebel la vremea potrivită, și-a trăit libertatea individuală, înțelegând mai bine decât mulți că artistul are nevoie de aripi, de libertate proprie, nu de viață în colivie. Colivia aurită și-o clădește singur din visurile sale, cu intimitatea sa, nu-i impusă de reguli. Artistul e „celibatar” de cum se naște, el a înțeles mai bine decât oricine că omul vine pe lume, trăiește–arde și moare singur, cu propria cruce purtând. Nu ar trebui să ne mire numărul mare de boemi artiști, nici de artiști cu viața matrimonială eșuată. Căci nu poți fi 100 % pentru arta ta și pentru soț-soție-copii în egală măsură și-n același timp. Nu-i simplu să fii meseriaș în artă, să trăiești pentru ce faci, pentru ce-ți place, să te trezești cu gândul la parfumul zilei, al trudei ei, să-ți dorești a crea-recrea viața, natura, cu propriile trăiri și sentimente. Căci în asta constă să fii meseriaș, artizan, „maestru” în slujba artei. Ferice de acel care înțelege limbajul florilor! Trăiește normal, sensibil la comedia înconjurătoare, nu parodiază, vede, observă și transmite prin culori sentimentele în arta sa. Sărbătoritul e înconjurat de artiști, de boemă, fără să trăiască un deșert afectiv sau neliniști maladive. E un spectator avizat al trecerii, conștient poate de faptul că lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de cei care privesc fără să facă nimic pentru a-i perpetua puritatea-frumusețea. Personajele sale nu-s urâte, el nu își moaie pensula în vitriol, e doar sensibil la ce-i în jur, la clipă, la lucrurile simple, banale. Redă aura lor cu naturalețe, așa cum face când redă grația unei sperietori de ciori, ce devine regina locului. Totul e frumos! Asta pare să ne spună artistul, știind din instinct că omul nobil nu reacționează agresiv, sufletul său găsește cu simplitate calea inimii în căutarea esențialului. Tușele pensulei seduc coloristic, pictura și subiectele sale sunt „cool”, știind să facă elogiul trecutului, împăcându-l cu prezentul, ca și cum ar înșira „mărgărite” între generații. Omul artist caută să își îndeplinească propriul destin fără ca cineva să-l oprească din drumul ambiției artistice de a servi epoca, oamenii și natura. Mulțumirea cu strictul necesar dă libertate spiritului și lucrul acesta artistul l-a înțeles cu siguranță, căci nu ne trebuie mult pentru a trăi această viață (în care n-avem decât prezentul cuprins între „Bună dimineața!” și  „Adio!”). Bătrânii l-au învățat să privească bolta cerului, căci duhul celui ce știe să observe se umple astfel de liniștea și pacea necesară creației.

Lucrările lui Iulică Segărceanu sunt ca pâinea caldă irezistibilă simțului olfactiv. El nu are nevoie de strategii de marketing sau de publicitate, pentru că-n ele regăsești propriile trăiri și o fascinație inconștientă în fața banalului. Banalul cotidian în care trăim, care-i viu; asta reușește artistul să ne spună, că totul e viu, că totul are suflet, are culoare. Cu tușa sa măiastră de penel a știut să ne reamintească acest fapt, de aceea îl admirăm, pentru că brusc ne-a adus în fața unei realități, știind ca nimeni altul să lupte pașnic împotriva abrutizării. Trebuie să recunoaștem, câți dintre noi am tresărit duios la vederea unei sperietori de ciori când treceam pe lângă gospodăria unui biet sătean? El a văzut frumusețea dureroasă a singurătății „urâtului”. Sub masca grotescă a acestuia, el citește „divinul interior”, căci poartă-n suflet frumusețea ideală pe care ne-o redă în forme simple, evocatoare, prin tușe blânde sau energice de culoare, prin nuanțe. Redă firesc epicul și tumultul vieții, având forța concentrării asupra orizontului solar cu-n vechi instinct și oarecare sobrietate (dobândită sigur de la emeritul profesor Ilie Mărineanu). Lucrările sale au mult cer și o fericire calmă cu adâncimi pierdute-n infinit. Nu admite excesul, păstrând armonia comunicării între individ și eternitatea din care-am renăscut mereu, acel loc cald și curat ce ne-a hrănit. Privește nostalgic vechiul oraș, în gândul său învălmășindu-se culorile ca-n revărsări de fluvii. Sunt oameni creatori care instinctiv au metodă, cu sufletul  într-un continuu mister. El are forța concentrării, vede ce alții nu văd, căci nu oricui îi e dat să iubească aventura spiritului și a artei. Iubește cu ochii, cu gândul, cu sufletul, și asta se reflectă în munca sa, în torentul cu care transpune vijelios frânturi de viață, iluminări, trăiri, trezind sentimente tonifiante prin arta sa. Penelul artistului alunecă în zborul său pe pânză, precum arcușul arde vioara cu sunetul plin. El nu elogiază catedralele mărețe, palatele și clădirile impunătoare ale aristocraților, el rămâne fidel gliei sale, chiar de-a fost fascinat odată de zidurile Veneției sau atmosfera din Montmartre de unde-a revenit mai experimentat și mai bogat sufletește. Câți dintre artiștii în vogă au îndrăznit sau măcar au gândit să omagieze delicioasa felie de lubeniță (zeița verii) de pe mesele noastre în amiezile caniculare? Nu se teme de critică, căci nimic nu-i kitsch în pânzele sale, nici în subiectele alese. Dimpotrivă, el știe să înnobileze simplitatea cea de toate zilele, arealul omului simplu. Casa sa din Braniște sau o cameră de holtei lângă locul drag artiștilor din urbe, îi sunt îndeajuns. Nu vrea palate nici la vârsta când poate ar merita un habitat confortabil și adecvat „civilizației” moderne a secolului XXI. Palatul său e „la purtător” și nimeni nu i-l poate jefui sau distruge; e talentul său.

A venit vremea ca lumea să i se adreseze cu „maestre” și cu o deferență binemeritată sau desuetă, specifică. Nu cred că astfel simte zvâcnirea vreunui orgoliu specific adesea în lumea creatorilor de artă, unde sentimentele și pasiunile omenești ale geniilor se întrezăresc și acționează tacit ca un acid. E un maestru! Maestrul muncii, al talentului cultivat consecvent, conștient de menirea sa. Recunoașterea valorii sale nu se datorează diplomelor sau parafelor îndrituite să cearnă și discearnă, să recompenseze talentele. El s-a impus prin simpla sa prezență, prin dragostea pentru pictură, prin talent. E un erou al muncii, un intim al naturii, al energiei și-a luminii acesteia. N-o să-l găsim în sălile muzeelor de artă modernă tridimensională, nici nu trebuie să-i ghiciți monștri și forme bizare vopsite sau plămădite în metal. El își expune arta ca un meșter serios, tradițional, stăpân pe culoare. A rămas prietenul naturii înconjurătoare. Pe malul înverzit al Jiului, în fața zărilor largi, sub cerul verii și revărsarea soarelui, el stă de veghe, trudind, mereu entuziasmat de munca sa. Nu-i trebuie luxul și mândra deșertăciune a citadinilor, are cu el zeii naturii, idilicul peisaj. Vorbește cu bucurie prietenilor, împărtășind sfios din cugetul său intim. Este printre cei mai destoinici artiști ai generației sale și aceștia nu sunt puțini, căci face parte dintr-o generație bogată în talente. Creația este experiență și pictura un dor al sufletului, de aici și nota personală a artistului, magia sa unică. Femeia pentru el e însăși natura-mama-muza cu frumusețea-i desăvârșită, absolută. N-ar fi putut deveni altceva mai bun decât artist, pictura fiind sângele și oxigenul său vital. Azi am privit cu lupa inimii-n trecut, regăsind un caleidoscop cu amintiri legate de artist. Revăd prima tabără de creație, undeva în munții noștri verzi, elevi și profesori frumoși ca tinerețea însăși. Doamna Berindeanu era-n plină floare și splendoare, domnul Brădiceanu cu veșnica șuviță rebelă juca fotbal sau vorbea misterios despre genii și maeștrii artei universale. Revăd o generație de elevi talentați, unu și unu: Butoi, Bițulescu, Maftei, Morcov, Cherulescu, Gheorghiu, Păsat, Zidaru, Gegiu, Caranasos, Pârșcoveanu, Boltașu, frații Drăniceanu, Segărceanu. El era mai rebel, caracterial, așa sta bine cuiva cu veleități artistice și de care se zicea deja că-i talentat…După terminarea liceului (LMAP) ne-am regăsit în același sistem socialist de stat, lucram ca pictori-decoratori în ateliere ce colaborau prin natura activității dar și a faptului că eram majoritatea prieteni și absolvenți ai Liceului de Artă din Craiova. Nu mai mergeam în tabere de creație, în schimb participam la concursurile interjudețene de profil și aveam toți interesul să ajungem la faza pe țară. Îl revăd în chip de Kojak cu barbă mare, în compania vechilor prieteni din garda veche a maeștrilor craioveni, de la care a învățat atâtea și a auzit povești legate de parfumul străzilor și locurilor de odinioară. Locuri ale urbei pe care mulți le-au imortalizat în pânzele lor. Azi a venit timpul să fii și tu o legendă vie a municipiului, la rândul tău să fii privit ca pe-o enciclopedie vie de către tineri, dornici la rândul lor să afle de la tine câte ceva din misterele micului Paris craiovean. Oamenii dispar mai devreme sau mai târziu, lăsându-ne mituri sau amintiri palpabile atunci când viața au trăit-o în slujba artei, rămânând ceva în urma lor. Craiova veche e imortalizată în fotografii și într-o serie de picturi reprezentative realizate de Eustațiu Gregorian, Eustațiu Ion Stoenescu, Ciuchete Ghe., Vasile Buz, Mircea Gheorghiu, George Vlăescu, Victor Pârlac, Iulian Segărceanu, și lista continuă. Unele pot fi admirate la Muzeul de Artă sau pe site-ul dedicat Craiovei. Toate-s evocatoare, redând clădiri dispărute de pe Calea Unirii, Lipscani sau România Muncitoare. Stiluri și culori diferite, după cum erau și autorii. Iulian Segărceanu nu face stampe când redă Craiova, el face mai mult, pune energia sentimentelor în forme și face culorile să vibreaze. Căci observația, comuniunea cu peisajul ales, imprimarea propriului „eu” din privirea pictorului dă caracterul lucrării. Privirea poate fi seacă, dură, tandră, pură, vitală, în funcție de cel care-o emite. Culorile lui Segărceanu au tonus, au viață, cântă. „Farmecul natural al unui om face să-l apropie de farmecul unui peisaj”, spunea un gânditor. Contemplator, dotat cu o intuiție deosebită, aduce un omagiu în culori vieții. Emoția artistică lucrează, căci Iulian Segărceanu se exprimă cu-n deosebit rafinament cromatic. Vocația intelectuală și artistică din om a existat în toate straturile sociale, ea fiind „izvorul puterii și libertății”. Și cum „ușa către progresul personal se deschide doar din interior”, vei continua să te entuziasmezi de viață cu autoironie țărănească sau cu înțelepciunea vârstei, să numești lucrurile tăcute, binele și frumosul din natură, al cărei prieten ești.

La mulți și frumoși ani, Iulian Segărceanu! Să ne trăiești, căci ne trebuiești!

                                                                                                                                                                                                 Și să nu uităm că adesea, tot ce vrem, e să bem un vin bun. La timpul potrivit, cu oameni frumoși.