https://blog.revistaderecenzii.com
– Hai bă că e târziu!
Așa ne trezea bunicu dimineața când trebuia să plecăm la muncă. Nu exagerez cu nimic când afirm că de pe la 11 ani m-a-nvățat să cosesc. Apoi și pe fratele meu. Coseam toți trei, de obicei ,,la Biserică” – în satu de sus, ,,în Padină” ,, în Pociovaliște” sau ,,Boia” unde erau curele mai mici. În Valea Deșu punea într-o zi cam 10-12 oameni deoarece avea vreo patru curele: în ponor, la claie, la tei, la 2 stânjeni. Mai avea și-n Cioacă, însă acolo era și via. În ,,Saca” de obicei pășteam vacile și nu coseam.
Abia se crăpa de ziuă când, noi trei cu coasele pe umăr, cu ulcioru și plasele cu mâncare plecam ,,la Biserică”, la cosit. Mergeam pe jos prin sat până la casa popii unde viram spre Boia, treceam Matca și urcam pe dealul bisericii, unde urma să cosim o zi întreagă.Trăgeam sub un păr din vecinătatea drumului. Agățam plasele cu mâncare în păr și-ncepeam ziua de coasă. De obicei eu mă duceam să umplu ulcioru cu apă la o fântână din apropiere. Începeam cu cureaua de lângă Matcă, apoi era un petec de pădure și o curea mai lungă, unde erau și câțiva pruni, și peste drum cureaua cea mai mare care se-ntindea până în dealul Boii. Aveam și-n Boia o curea dar era planificată pentru altă zi. De fapt, cureaua toată ținea din Pietriș până la Șușeaua Veche, la Canton, cam 3-4 km. Nu mai știu sigur ce lățime avea. Cred că vreo 7-8 stânjeni și era moștenită de la părinții bunicului. Valea Deșu era de la Scornea (părinții bunicii).
Aveam coasele pregătite de bunicu (Moșu – cum îi spuneam noi) cu o seară înainte. Moșu avea un toc de lemn pentru gresie făcut de el, noi de tablă cumpărate. Lungimea toporâștei era de înălțimea noastră. Moșu punea o ață de la mânerul coasei și descria un arc de cerc între călcâiul coasei și vârf. Deci distanța era aceeași pentru calibrarea coasei. Toporâștile erau de obicei din lemn de frasin iar mânerul încovoiat era prins cu un cui de lemn. Coasa bunicului era din jugastru și cu toporâște cu tot nu depășea 2-3 kg.
Coseam până la prânz, adică până la 10-11, când puneam masa. Trandafiri și mușchete de la garniță, ouă fierte, brânză, ceapă, roșii, castraveți – cam asta serveam la dejun. Moșu avea briceagul prins cu un șnur de piele de o gaică de la pantaloni. Nu purta curea ci bretele. Avea opinci făcute de el din șorici. Porcul de Crăciun nu-l pârlea ci-l jupuia cu briceagul, apoi pielea o punea la uscat, fiind materia primă pentru opinci.
După masă mai stăteam puțin la umbra părului. Moșu reușea să ațipească preț de 5-10 minute apoi se trezea și ne-ndemna la muncă până când nu vine crepetu, adică canicula. Ne mai odihneam noi când soarele dogorea și nu prea rezistai, cu toate că aveam pălării de paie. Mă-nvățase bunicu să-mpletesc cu fire de țipirig și-mi povestea cum se fac pălăriile de paie. Apă luam în ulcior de la fântânile de pe câmp sau ștubeie. La țară când un om trece la cele veșnice i se face o fântână, o punte și i se pune o cruce la răscruci. Așadar pe câmp și în păduri erau fântâni care captau apa din izvoare naturale. La Claie, de exemplu erau două. Una a Stancăi, apoi am făcut-o bunicilor mei și mai era una cu apă sălcie. Probabil echivalentă cu un izvor de la Olănești. Era într-o pădure de fag și stejar.
Norma la cosit, când punea oameni era cam un pogon de om pe zi. Deci dacă avea zece oameni coseau aproximativ 10 pogoane = 5 hectare adică 50.000 m². Noi coseam mai puțin că doar eram copii. Cam două săptămâni dura cositul. Apoi strânsul fânului și căratul acasă cu carul. Moșu avea carul făcut de el. Era priceput la toate. Avea tejghea, polizor, râșniță, forjă, menghină. Făcea și butoaie. Țarcul pentru struguri era tot de el făcut. Și nu l-a-nvățat nimeni decât nevoia.
Când soarele se pregătea să apună strângeam catrafusele și veneam acasă. Mai mâncam odată de amiaz, adică ăn jur de ora 16-17. Acasă, seara serveam cina unde ne aștepta bunica cu alte bunătăți. Bunica rămăsese acasă. Practic se ducea cu vacile de prânz și de amiaz adică de la 06-10 și 16-20. Între 10-16 era acasă. Gătea în oale de pământ la cunie, la vatră. Turta o făcea în țăst. Făcea și pâine dar mai rar. La Licurici porumbul era principala cultură. Dimineața deliciul culinar era turtă dumicată cu lapte iar seara ne făcea câte un castron de griși cu lapte. O ajuta în treburile casnice verișoara noastră. Ele două țineau casa iar noi la munca câmpului. Ce poate fi mai frumos decât să auzi sunetul fânului tăiat de coasă, să simți mireasma și parfumul florilor și aerul curat al pădurii de stejar și fag, să mînânci totul bio, natural din curtea și grădina ta, să bei apă din izvoarele din pădure – o fericire de care noi nici nu eram conștienți. Totul ni se părea normal. Nu realizam ce viață sănătoasă duceam, ce fericire trăiam acolo în minunata comună a copilăriei mele. Of Doamne: ,,Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”