Gabriel Bratu ne-a părăsit, amintirea și opera sa rămân. Articol de Tania Jilavu

https://blog.revistaderecenzii.com

La începutul lui noiembrie, anul acesta domnul Gabriel Bratu ar fi intrat în clubul nonagenarilor craioveni. Îi remarcasem lipsa în ultimul timp la evenimentele culturale, în special la vernisajele de pictură unde era nelipsit cândva. Priveam fotoliile greilor urbei cu nostalgia anilor când era însoțit de prietenii săi Vicu Pârlac, nea Georgică Vlăiescu și Eustațiu Gregorian, cei care îl așteptau deja să reîntregească gașca artiștilor din Bănie în sferele celeste. Ultima dată îl revăzusem la Muzeul de Artă cu ocazia lansării monografiei omagiale (realizată de frații Dodo Niță și Dragoș) marelui caricaturist, cel care fusese declarat cetățean de onoare al Craiovei în 2005. Multe din datele sale biografice le-am aflat atunci, precum faptul că se născuse pe strada Lahovari /cunoscută de noi ca România Muncitoare, sau că debutase la 13 ani în suplimentul Licurici al revistei Lumea Copiilor. Copil fiind visase să fie birjar, dar viața i-a hărăzit alt destin; colaborator al celebrei reviste umoristice Urzica, angajat permanent al ziarului Înainte, dar și  făuritor al celebrei căi ferate Bumbești Livezeni.

Acel șantier era vestit în epocă, fiind purgatoriul multora și rampa de lansare spre o carieră sănătoasă, pe noi criterii de morală proletară. Fusese dat afară din liceu pe motiv de obârșie nesănătoasă, însă viața i-a surâs totuși mai târziu. A fost profesor, director, șeful Casei de Creație Populară, editor al Scrisului Românesc și a Școlii Populare de Artă, printre alte multe funcții și activități desfășurate  în televiziune, în filme (ca actor figurant), realizator de emisiuni la Radio etc. Munca cu oamenii l-a motivat și a constituit sursa creației sale, libertății creatoare. Dacă pictura e înainte de toate pictură iar poezia e poezie, se spune că toate artele, indiferent care ar fi, nu interesează decât în măsura în care vorbesc de om, realizări și/sau destinul social. Apropierea de om (vezi personajul domnul Popescu), de realitatea făuririi societății multilaterale dezvoltate, a dat naștere unei generații de caricaturiști recognoscibili prin geometria caracteristică și forma grafică aparte. Linii definitorii simple, sugestive, subiecte impactante. Domnul Popescu are capul alungit și fizionomia acestuia spune mult, ca și ipostazele în care îl regăsim de-a lungul anilor. Originea artei, inclusiv a caricaturii, trebuie căutată în emoție, în spontaneitate. Atent la inepuizabila varietate a realității și mecanismului societății, a prins raportul om-societate, punând în prim plan omul ca individ. Prin grafica sa, Bratu a trezit cu siguranță conștiința multora din noi, ne-a deschis ochii, stârnindu-ne implicit zâmbetul. A zugrăvit tipuri, moravuri, remarcând anomaliile fizice și verbale sau ravagiile depravării.

Gabi Bratu a fost adeptul culturalizării, a realizării unor nuclee artistice în zonele cu potențial creativ, fiind contemporan cu trei sau patru generații. Un personaj recognoscibil de la distanță prin corpolența sa impunătoare, chipul hâtru și ochelarii de miop. „Râsul întinerește și munca te menține!”, a fost deviza celui care ne obișnuise cu rubrica de umor Una pe zi a ziarului nostru local Cuvântul Libertății. Caricatura poate fi adesea mai elocventă decât o epigramă sau altă formă de transmitere a unui mesaj, deși multă vreme a fost considerată un gen minor al artelor plastice. Cu puțină atenție, ne dăm seama că nu este deloc un gen lejer, ci merită o cu totul altă clasificare și recunoaștere, de vreme ce implică talent, imaginație, spontaneitate, psihologie și un deosebit spirit de observație…

Ocazia e venită să mulțumim postum domnului Gabriel Bratu pentru contribuția adusă culturii orașului nostru și nu numai, dorindu-i odihnă în ceruri alături de marile nume de artiști ce-l așteaptă deja!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *