https://blog.revistaderecenzii.com
În deceniile al V-lea și al VI-lea din veacul trecut, societatea românească era percepută de către regimul comunist ca fiind împărțită în bogați și săraci, cu diverse variante (moșieri, chiaburi, industriași, comercianți, meseriași, mici patroni; țărani mijlocași, țărani săraci, țărani fără pământ, muncitori, funcționari, intelectuali …), față de care regimul politic de inspirație sovietică, bazat pe „alianța” muncitorească-țărănească, a promovat raporturi diferite; caracteristic epocii a fost raportul cu cei bogați, care a îmbrăcat forma luptei de clasă. Prin promovarea pe scară largă acesteia, s-a produs marea sciziune în societatea românească. În perioada Dictaturii proletariatului, la sate, după 1949, aceasta a luat formele cele mai fățișe prin promovarea principiului „ne aliem cu țărănimea săracă, ne sprijinim pe țărănimea mijlocașă și luptăm împotriva chiaburimii până la lichidarea acesteia!” Chiaburimea a sfârșit în 1959, prin „acceptarea acordului” de intrare în g.a.c, iar moșierimea, marii industriași, marii bancheri au fost lichidați prin condamnări și succesiunea de reforme nimicitoare: monetare, actele de naționalizare a averilor; cea programată la 3-5 martie 1949, când s-a produs nu doar trecerea în bun al statului a averilor moșierești, dar și dislocarea familiilor acestora din mijlocul țărănimii, pentru a nu mai exercita o influență negativă asupra acesteia. Totodată, era trasată linia colectivizării și luau naștere marile unități agricole de stat, G.A.S și S.M.T.
În acest mod a avut loc un adevărat cutremur în societatea românească, cu scindări atât pe verticală cât și pe orizontală, dacă avem în vedere, de exemplu, că țărănimea mijlocașă era și ea stratificată și oricând un țăran mijlocaș putea fi trecut în rândurile chiaburimii, de unde decurgea aplicarea principiului luptei de clasă; acesta presupunea majorarea, fără limite, a cotelor obligatorii din produsele țărănești, a impozitelor, a tuturor obligațiilor față de statul democrat-popular. În același timp, pe același principiu, la orașe s-a desfășurat prigoana împotriva micilor meseriași, a intelectualilor, barmanilor, cârciumarilor, proprietarilor de hanuri și restaurante etc.
Scindarea aceasta a societății românești a fost deosebit de profundă și a constituit baza politicii interne pe care s-a sprijinit Puterea prin intermediul organelor specializate, chiar dacă se spunea că chezășia regimului politic este alianța dintre clasa muncitoare și țărănime; această „alianță” promovată pe verticală, în special prin discursuri de la cele mai înalte tribune politice, rămânea departe de activitatea desfășurată de organele specializate la nivelul unităților economice, politico-administrative și la nivel de persoană; oamenii ajunseseră să se ferească unul de altul.
Regimul Ceaușescu a sesizat fenomenul și a încercat să-l înlăture prin promovarea politicii de așa-zisă omogenizare a societății românești. Deosebirile, vânzoleala socială fuseseră însă prea mari. Ceea ce a mărit însă coeziunea membrilor societății a fost conștientizarea apartenenței, vrând-nevrând, la același regim politic, îndurarea deopotrivă a acelorași vicisitudini etc. Ceea ce a desăvârșit această coeziune și a determinat manifestarea la unison a marii majorități a românilor în zilele revoluției din 1989, a fost adversitatea față de politica dusă de către regimul ceaușist.
După revoluția din 1989, apartenența la unul sau la altul dintre partidele politice, apariția în mod abuziv, neprincipial, a unor formațiuni politice, expresie a unor grupuri de interese de a orienta revoluția spre beneficiul lor, apoi fenomenul „Piața Universității”, lipsa unor răspunsuri coerente la cerințele acesteia, înlocuirea răspunsurilor cu „mineriadele” au creat distorsiuni social-politice în realizarea obiectivelor revoluției, au produs altă fracționare a societății.
Modul cum au fost înfăptuite reformele, în special în cazul retrocedărilor, cum au fost tratați românii veniți din afara țării, modul injust prin care unii și-au însușit pământurile ori casele altora, manifestarea corupției de la nivel înalt până la verigile locale ale Puterii au accentuat fracturarea societății românești, apărând la nivel macro opoziția între marea masă a populației și cei care au acaparat puterea și acoliții acestora.
Desfășurarea în continuare a reformelor după cum și-au impus opinia unele grupuri de interese, prin manipulări, prin cumpărarea unor lideri sindicali, nivelul de trai nu doar că nu a crescut corespunzător așteptărilor, dar a cunoscut scăderi drastice, cauza fiind percepută de către mase în corupția promovată și acapararea sau înstrăinarea averii poporului de către clasa politică.
Pentru că, pe de o parte, demonstrațiile, mișcările revendicative în general, indiferent de amploare, nu au dat rezultate și, pe de altă parte, pentru că Puterea și-a văzut de treabă și a continuat să înstrăineze sau să-și însușească averea poporului, (peste noapte apărând… capitaliști ce depășeau în averi pe cei cu vechime de două-trei sute de ani din alte țări) a accentuat sciziunea dintre Putere și mase. Văzându-se înșelată în aspirațiile sale și în imposibilitate de a-și fi câștigat existența în țară, mare parte a românilor a plecat în căutarea unei vieți mai bune peste hotare, unde se estimează a se afla la muncă șase milioane de cetățeni români.
Nu credeți că prin plecarea în masă a generației apte de muncă în străinătate apare un gol în societate? Urmarea de către copii a părinților din această generație muncitoare în străinătate înseamnă ieșirea acestora de sub influența mediului românesc, din ambientul specific românesc, în lipsa practicării unor tradiții, obiceiuri, datini, care au un rol important în viața tineretului, a națiunii. Practicarea, în locul obiceiurilor românești, a altora străine (ex. Halloween, Sf. Valentin ș.a.) nu este deloc un aspect de neglijat. Cu timpul, creează un hiatus, un gol, lipsa unui mijloc de legătură între generații în evoluția societății românești. Sunt convins că, dincolo de o emancipare, mai degrabă se produce o înstrăinare față de valorile românești. Dintre aceștia, câți se vor întoarce cu un aport pozitiv (asta nu se reduce doar la a aduce bani în țară, care-i bucură astăzi pe guvernanți) la evoluția societății românești? Dacă cei aflați la muncă în străinătate mai vin în țară, cel puțin de sărbători, generațiile următoare, fiii și nepoții acestora, o vor face tot mai rar, până la deloc.
Fenomenul poate deveni foarte periculos, dacă nu se intervine. Continuând, consider procesul ca deosebit de dăunător pentru evoluția națiunii române pe pământul strămoșesc, iar pe de altă parte. Exagerez? Nu cred. Căutați răspunsuri la unele întrebări și le veți găsi în domeniul dumneavoastră mai ample decât aș reuși eu. Încercați să aflați cum au dispărut state naționale, cum au decăzut națiuni, care gem sub stăpâniri străine sau înfruntă cu arma în mână puteri cotropitoare. Exemplul Ucrainei este foarte aproape, în timp și în spațiu.
Veți zice că e un fapt bun că și-au urmat părinții. Desigur. Fiindcă, altfel intervine celălalt aspect, al multor copii rămași acasă, în grija… bunicilor, adesea neputincioși în fața „străzii”, mult mai atrăgătoare pentru cei care se văd părăsiți de către părinți. Aceștia sunt principala sursă a îngroșării rândurilor, pe zi ce trece, a aurolacilor, a celor care lâncezesc pe scările blocurilor și atacă pe cei neputincioși, a celor care pun la cale spargeri peste noapte, tâlhării, violuri; tot aceștia sunt principala piață a consumatorilor de droguri, uneori aflați la mâna unui mare interlop sau o beizadea care îi aprovizionează, zice el, la prețuri preferențiale.
În loc de aport economic destul de important pe care aceștia l-ar putea avea și de care societatea are nevoie, ei aduc cea mai mare contribuție la creșterea factorului nociv din societate, ceea ce este tot mai grav, dacă avem în vedere creșterea continuă a rândurilor acestora.
Prof. Ion R. Popa