https://blog.revistaderecenzii.com

            Octav Șuluțiu

            Octav Șuluțiu (1909-1949) a scris un Jurnal interesant, pe care ar fi dorit ca după moartea sa să fie distrus. Orfan de timpuriu, silit încă din adolescență să se sprijine pe „bunăvoința” unchilor săi, care nu ezitau să-i sugereze mereu orientarea spre valorile practice ale vieții și nu spre studiu și mai ales spre literatură, el a văzut în jurnal un confident sincer, necruțător cu autorul său pe unele locuri, desigur, considerat de el în mod eronat că ar fi fără valoare estetică și chiar compromițător pentru cel ce l-a scris, în ochii posterității. Astfel, în pragul trecerii, a rugat-o pe soția sa, Elena Șuluțiu, să-l ardă. Iar această femeie, profesoară de muzică și foarte credincioasă până la habotnicie, i-a îndeplinit dorința, trecând în neantul flăcărilor partea de jurnal cuprinzând însemnările dintre anii 1937-1949, privând istoria literaturii de date importante privind viața și combustia de idei exprimate de acest scriitor, în confruntarea perpetuă cu sine însuși.

            Au rămas nedescoperite de această doamnă însemnările dintre anii 1927-1929 și cele din 1931-1937. Acestea au fost găsite, salvate și publicate postum, în 1975, de istoricul și cercetătorul Nicolae Florescu, cu titlul Jurnal, la Editura Dacia din Cluj.

            Aici întâlnim pentru prima dată, în însemnările lui Octav Șuluțiu din 1931, numele Lydiei Manolovici, o nimfetă de cincisprezece ani, de frumusețe stranie și o eleganță desăvârșită, susținută intuitiv de feminitatea-i abia ghicită de debutantul în literatură, dar care îl va seduce definitiv, în aspirația lui nețărmurită spre absolutul frumuseții din totdeauna. Această fată, atrasă la rândul ei de preocupările înalte ale tânărului nu prea dotat fizic și copleșit de dificulățile materiale, îl prinde în jocurile ei nevinovate. În 1935, tânărul Octav Șuluțiu este total îndrăgostit de această fată, acum deja în vârstă de nouăsprezece ani. Astfel, notează el în însemnările din 5 ianuarie, 1935: „Lydia!  A gonit din sufletul meu pe toți. Nu mai am nici un sentiment pentru nimeni, înafară de pasiunea pentru ea! Cotropitoare!”

            În aceste impulsuri ale dragostei pentru această tânără ispititoare, dar totuși distantă, atât ca urmare a prejudecăților morale ale epocii, cât mai ales a diferențelor de poziție socială (Lydia era fiica mai mare a unei familii burgheze evreiești foarte bogate), cât și, desigur, a diferențelor de rasă și credințe religioase, Octav Șuluțiu scrie romanul Ambigen (1935). În așteptarea ieșirii de sub tipar, autorul afirmă în Jurnal, la 3 mai 1935: „Lucrez la apariția romanului nostru: al Lydiei și al meu. Căci dacă n-ar fi fost încrederea ei, îndemnul ei, admirația ei, stimulul ei permanent, sigur că nu l-aș fi scris”.

            În tot acest timp de speranțe și incertitudini, Lydia îi cere iubitului să i-l prezinte pe Anton Holban, prietenul său, de a cărui literatură părea foarte interesată. Octav Șuluțiu o face cu dragă inimă, dar imediat constată că se produce un „declic” între Lydia și timidul Anton Holban, care îl scoate din joc chiar pe cel care le-a făcut cunoștință. Atunci se produce prăbușirea prieteniei celor doi. Afirmă Octav Șuluțiu cu amărăciune și furie, în Jurnal, pe data de 8 mai a aceluiași an: „Holban a intrat în viața mea ca o piază rea. Nu știu ce mașinează. S-a împreunat cu Lydia și văd că evită să-mi spună orice asupra dorințelor ei. Pe Lydia o văd preocupată de el”. În acel moment chiar apariția romanului „lor”, Ambigen, pare că nu-l mai captivează. Scrie în Jurnal la 11 mai: „Azi mi-a apărut romanul Ambigen. Văd că nu mă interesează de loc romanul și cât sufăr pentru Lydia. I-am trimis cartea cu un buchet de flori: crini, pentru condiția ei de virgină, lalelele roșii pentru a-i arăta pasiunea mea și lalelele galbene pentru a-i spune gelozia mea nestinsă. I-am telefonat la unu și era tristă. Cred că nu mă mai iubește. Mi-a călcat sufletul în picioare. Mi-a frânt speranțele, încrederea, puterile”. Dar acest roman își urmează cursul lui în sufletul cititorilor, independent de voința autorului. Proză modernă, autenticistă, pune pe tapet incapacitatea eroului masculin principal, Di (personaj cu multe trăsături ale autorului însuși, cum apar foarte vii în Jurnal), de a cuceri cu propia-i voință și putință virilă femeile pe care le întâlnește în cale: Ata, Nina, Judith, Eveline (aceasta, ultima, având ca prototip real pe frumoasa Lydia). Constată personajul după tot acest arsenal de eșecuri sentimentale și, precum autorul său în Jurnal, se autoflegelează fără cruțare: „Sunt mediocru. Nu sunt creator, nu sunt excepție”. Sau: „Ce vreau? Poziție socială? Nu sunt om de acțiune. Sunt urât, nu pot fi iubit” ( Ambigen, Editura Vremea, București, pp. 183-184).

            În acest context, Di, personajul din roman, se lasă cucerit de o femeie de moravuri ușoare, Elina, dar cu voință de fier și imensă capacítate de adaptare la lumea practică a vremii, devenind patroana unui bordel de lux, imposibil de clintit din afacerea ei, atât de concurență, cât și de morala ipocrită a epocii.

            În acest context, indiscutabil, foarte dureros, Di continuă să se autoanalizeze și să-și autopsieze sufletul încărcat se eșecuri: „…numai femeile cu multă masculinitate în ele mă doresc. Se apropie de mine ca de o pradă. Și eu mă simt atras de ele. Ciudat. Deși sunt efeminat nu mă atrag bărbații. Îi detest și pederastia mi se pare abjectă. Mă atrag numai femeile virile” (op. cit., p. 204).

            Bineînțeles că apariția romanului a făcut multă vâlvă în epocă. A fost caracterizat ca fiind pornografic, amoral, corupător, sau cel puțin tulburător al bunelor moravuri. Educatori ipocriți, ziariști mediocri, falși critici literari s-au năpustit, i-au declanșat campanii de presă defăimăroare, procese… A fost reclamat la forurile superioare să fie scos din învățământ.

            Atunci autorul, care era și un fin critic literar și de idei al epocii sale  ripostează pentru a potoli furtuna de prejudecăți. Afirmă el în Postfața ediției romanului din 1935: Arta „nu poate minți. Ea trebuie să aibă un conținut adevărat, nu unul moral. Pentru ca o operă să fie morală trebuie ca scriitorul să înlăture o jumătate din aspectul realității și al sufletului care era și deci să falsifice. Ceea ce e o aberație…” 

            Dar acest aspect nu interesează în studiul de față. Urmărim în câteva cuvinte doar evoluția personajului Eveline în roman, pornind de la contactul în viață cu autorul căruia chiar ea i-a sugerat scrierea lui. La prima vedere, Eveline „cu un cap mai mică decât mine, la cincisprezece ani, semăna cu o vedetă de cinema (op. cit., p. 131). Când pleca la Londra, Paris sau la Tirol și nu mai dădea nici un semn de viață, absența ei îi părea o tortură existențială. Un gol imens al lipsei totale de frumusețe se deschidea în fața personajului nefericit: „Unde o fi acum Evelina, fata tulburătoare cu ochi albaștri și păr de castană coaptă?” Cînd reapărea, după un an chiar de absență dureroasă, pe fața și ochii efeminatului Di, îndrăgostitul fără speranță, se reinstaura timiditatea. Spune autorul: „Eveline era foarte instinctuală. Fierbea în ea toată senzualitatea unor străbuni, arzători și fanatici”(op cit., p. 194).

            În conștiința lui Di, revenind din Europa, unde absența o sublimase, o spritualizase, o înălțase pe altarul artei pure, superba evreică redevenea simbolul frumuseții telurice, vitale, devastatoare. Chiar în ilustrarea acestor trăiri, romanul Ambigen devine astfel și „creația” muzei scriitorului nefericit, Octav Șuluțiu.     

            Anton Holban

            Cum spuneam, Lydia Manolovici, l-a cunoscut pe Anton Holban (1902-1937) în 1935, prezentat de prietenul amândurora, Octav Șuluțiu. Atunci s-a produs între cei doi o mare dragoste, pe care scriitorul Anton Holban a imortalizat-o în romanul apărut postum, Jocurile Daniei (1971). Roman psihologic de mare finețe, unul din cele mai reușite în literatura noastră care tratează marea temă a dragostei platonice, o are ca prototip pe Lydia, fata de nouăsprezece ani îndrăgostită de literatură, dar și de modă, sport și de viața mondenă, căreia îi plăcea să-i incite pe scriitori, cu tot arsenalul ei nevinovat de arte ale seducției, tocmai ca aceștia să scrie despre iubire, despre frumusețe. Pentru că ea însăși întruchipa la acea vârstă idealul frumuseții feminine, cu chemările ei, ascunderile, întregul mister al adolescentei aflate în pragul fragil și amețitor al maturizării depline.

            Romanul debutează cu observația personajului narator, Sandu, privind-o pe această ființă stranie care îi mărturisise că „o imprsionase cele ce scrisesem, cu toate că porneam de la o experinență pe care ea n-o avea. De câte ori era liberă, rar, mă imagina”. Atunci el crede că „singurul mijloc de a-mi ține prestigiul în ochii Daniei e de a nu apare deloc”. Dar n-a fost așa. Dania a folosit toate mijloacele de a-l seduce pe scriitorul mult mai în vârstă decât ea, deși ea aparținea lumii privilegiate a bogaților, deci era răsfățată de toți. Dania călătorea cu automobilul propriu, cu șofer, cheltuia peste tot fără să se uite la bani, îi împărțea cu generozitate la toți nefericiții pe care-i întâlnea, se îmbrăca în cele mai elegante rochii, purta cele mai scumpe poșete. Era mereu înconjurată de prieteni, de admiratori, dar își îngăduia rar, când se putea desprinde de acea lume să se întâlnească cu el, cu scriitorul.

            Prin urmare, această ființă privilegiată atât de la natura generoasă cât și de la statusul social simțea dincolo de colivia de aur a existenței ei tumultuoase să se apropie de oamenii spirituali și lipsiți de binecuvântarea abundenței lucrurilor materiale, să cuminece ceva din înțelepciunea lor, să-i provoace cu farmecul ei la noi teritorii ale creației.

            Anton Holban, fin estet, era impresionat de bogăția ei de rochii și la un moment dat îi reproșează aceasta. Răspunsul ei este fascinant, plin de adevăr, uluitor: „Numai pentru tine, iubitule!” Finul estet, naratorul, nu mai are replică. Frumoasa fată i-a întors omagiul mărturisindu-i că pasiunea pentru îmbrăcăminte nu este doar pentru sine, ci pentru mulțumirea estetică a celor care o privesc. Iar Sandu s-a bucurat pentru acest răspuns, inteligența și spiritul de observație ale fetei punându-l acolo unde merita și nu se gândise până atunci.

            Atunci când Dania nu era de față, Sandu voia mereu să-i reconstituie chipul: „E îngrozitor pentru mine că de cîte ori mă gândesc la ea, vreau s-o reconstituiesc, imaginea ei mă tulbură, căci nu știu cum s-o îmbrac”. Estetul, adoratorul, se simțea depășit de situație. Dania își schimba rochiile la fiecare întâlnire, de fiecare dată când o avea în față îi apărea cu o nouă înfățișare, cu un nou farmec.

            Într-o zi îi povestește Daniei că, prins în jocul înfățișărilor fetei din totdeauna, la concertul simfonic din București condus de Molinari „orchestra devenise diafană, unduioasă. Făcusem din sunete o rochie pentru tine”. În așa fel se sublimase admirația bărbatului pentru tânăra fată în acele clipe de tulburătoare vrajă a împărtășirii măiestriei muzicale, cu gandul la ea.

            Dar ca și în cazul suferințelor mărturisite de primul ei prieten, Anton Șuluțiu, Dania pleacă de multe ori în străinătate, stă pe acolo perioade lungi de timp, în timp ce Sandu îi scrie scrisori deznădăjduite și nenumărate la care ea nu răspunde niciodată. Sunt clipe, zile, săptămâni, luni, poate și un an, când personajul narator suferă Atunci scrie doar pentru sine. Dar când are prilejul să-i audă glasul la telefon nu mai poate răbda și mărturisește: „Dania, îmi ești dragă, nu mai pot trăi fără tine; despărțirile dintre noi sunt un sacrilegiu. Mi-e atât de dor de gura ta, că aș vrea să sărut receptorul. Sunt pustiu, asist la trecerea orelor chinuit, nerăbdător, variind între speranță și deznădejde”.  

            Uneori Dania știe să calmeze aceste despărțiri. Da. Primește cu bucurie flori din partea lui Sandu, dar nu o dată îi trimite ea flori. Atunci întreaga fericire îi inundă bărbatului încăperea austeră unde viețuiește. Alteori îl cheamă seara târziu, la poartă, unde este telefonul, doar pentru a-i spune: „Noapte bună, iubitul meu. Numai pentru asta te-am chemat. Ca să-ți spun noapte bună”. Ea știe magia cuvintelor sale. Nu face abuz de ele, dar când le folosește, calmează grămezi de timp de incertitudini, de dorințe, de tristeți, de aspirații deșarte.

            La o plimbare în parc, în Grădina Botanică, Sandu, analistul, psihologul, lucidul, gândindu-se la destinul lor, al dragostei lor, la toate câte sunt și ar trebui să fie pe acest pământ, îi mărturisește iubitei cu durere: „Banca aceasta va fi legată pentru totdeauna de noi, după ce ne vom despărți și unul dintre noi va nimeri la banca aceasta”. Răspunsul Daniei a fost inocent, dezarmant: „Dar de ce să ne despărțim?”

            Dania lua lucrurile așa cum erau. De la înălțimea frumuseții și harurilor sale, de la bogăția ce-o așeza deaspura celorlalți, de la nonșalanța lumii ce o înconjura. Lua până și dragostea lui Sandu atât de nepotrivită cu vârsta ei și cu vremurile tot ca pe ceva natural, comun, binefăcător. Dar epoca în care le-a fost dat să trăiască venea cu racilele ei. Unii erau în vârful piramidei, alții tocmai jos. Dania era evreică și Sandu creștin. Între cele două etnii în vremea respectivă erau opreliști mari. Mai apoi toată Europa se îmbolnăvise de rasism, iar în 1935, anul cel mare al dragostei lor, începuseră tulburările de stradă între naționaliști și alogenii evrei și în România. Așa că această dragoste care începuse încă înainte de întâlnirea celor doi, prin pasiunea adolescentei pentru literatură, ca toate cele ce sunt pe această lume, se va stinge.

            Iar după doi ani, când autorul acestui roman se va prăpădi pe un pat de spital, cea care îi comunică vestea Lydiei, prototipul Daniei din roman, va spune că aceasta a surâs, a aprins radioul și a ascultat muzică. Gestul acesta straniu al fetei a fost condamnat de toți cei ce l-au înregistrat mai apoi. Au calificat-o drept monstru sentimental, neafectată de durerea pierderii intempestive a omului drag. Lydia trebuia să plângă, să-și sfâșie rochiile, să urle, să blesteme soarta. N-a făcut-o. Pentru ea, moartea, cu limitările ei absurde, nu exista. Era numai dragostea lor în sufletul ei, o dragoste frumoasă, chiar dacă nepotrivită cu vremea și vremurile. Ei i-a surâs frumoasa fată, iar prin muzica de la radio comunica cu spiritul omului iubit, așa cum făceau mereu, odinioară, în sălile de concerte sau de audiție. Lydia n-a făcut un mausoleu din iubirea lor, ci i-a îngăduit continuarea pe mai departe, în sufletul ei generos. Iar cei care s-au grăbit să o condamne au greșit profund.

            De aceea, romanul Jocurile Daniei, resuscitat postum de iubitorii noștri de literatură, a rămas tot atât de proaspăt și de pur, ca sufletul eroinelor care l-au îmbăgățit cu preaplinul sufletelor lor: Dania, Madi (aici verișoara protagonistei) sau Milly mica funcționară îndrăgostită și înțelegătoare, care îi va rămâne fidelă autorului, toată viața.

            Zaharia Stancu

            Militantul de stânga, poetul și gazetarul Zaharia Stancu (1902-1974) debutează ca romancier cu Oameni cu joben (1941). Aici e evocată familia lui Manolovici, unde scriitorul a avut acces direct și unde se zice că a profitat la propriu de fecioria Lydiei pe care o înfățișează în roman sub numele de Leda. Scriitor „tezist”, sau numai „tendențios” (în accepțiunea teoreticianului acestui tip de literatură, Constantin Dobrogeanu-Gherea) privește familiile burgheze cu prejudecățile clasei sale. În acest context, consideră că bogățiile, banii, huzurul, trândăvia celor de sus, din ierarhia întreprinzătorilor, împing firea omenească spre imoralitate și desfrâu. Aici o dă de exemplu pe mama Ledei, Fani (fostă Gașpar) care își înșela soțul, Jean Manolescu (în roman) cu orice ocazie. El nici nu bănuia, ca în mai toate cazurile de acest gen, stârnind doar mânia și disprețul fraților și surorilor lui. Fetele ei, care crescuseră, începuseră să bănuiască și după mărturia naratorului omniscient din roman, să-i ia urâtul exemplu. Astfel o înfățișează naratorul pe Fani, soția lui Jean Manolescu, mama fetelor: „Aventurile ei, pe care de altfel, mai ales la începutul căsniciei, știuse să le ascundă cu dibăcie, nu-i satisfăceau în întregime nici carnea prea aprinsă ca să-i poată fi stinsă ușor, nici inima ei care râvnea după ceva nemaiîntâlnit, după o dragoste brutală, puternică, dar neasemuit de dulce și mistuitoare”. Desigur, pentru a întări argumentația „tezei” sale, romancierul plusează, în sensul repudierii până la absurd a mentalităților acestei clase sociale, profitoare, parazite. O prezintă pe Fani chiar cu tendințe abjecte, prost mascate, de zoofilie. Chestiune pur artificială – dacă nu chiar aberantă!- inclusă în roman, pentru că persoana de la care s-a inspirat, atât în viață cât și în capitolele ulterioare tratate în carte cu mai mult realism, s-a dovedit că era ahtiată pur și simplu după bărbați mult mai tineri și virili. Jean află trădările conjugale într-un final, divorțează, ba chiar o căsătorește cu medicul curant, fost meditator de latină a Ledei, oferindu-le amândurora o rentă viageră substanțială. Zaharia Stancu forțează din nou lucrurile în sens caricatural, prezentând-o pe Leda, la aflarea crizei conjugale a părinților, în modul cel mai josnic posibil. Desigur, nu o va face direct, are intuiția construcției verosimilității, ci prin mărturia sorei sale, care nu era nici pe departe frumoasă ca ea, dar care „… o auzise pe Leda exclamând: Slavă Domnului, am scăpat de nebună!”

            În romanul Jocurile Daniei de Anton Holban, naratorul -personaj, Sandu, o aude vorbind pe fată la telefon cu mama despărțită de tatăl ei. Dialogul era cât se poate de firesc, cu nuanțe de afecțiune nedisimulate de către tânără pentru cea care i-a dat viață și acum are o nouă familie. Dar scriitoarul „tezist” nu poate rezista tentației de a continua pe acest ton monoton și penibil de caricaturizare a trăsăturilor „negative” ale familiei care l-a primit în casă și mai ales a celor ale ființei superbe și nevinovate care i-a dăruit fecioria, într-un moment de slăbiciune.

            Pentru a ieși și mai mult în evidență, naratorul șchiop în stil, dar mai ales în viață, îi prezintă în mod depreciativ pe ceilalți doi scriitori, pretendendenți lipsiți de noroc la dragostea fecioarei enigmatice, prihănite până la urmă de… „infirm”. Spune el despre Octav Șuluțiu (Anton Hâlmu în roman): „…un tânăr înalt, subțire, cu obrazul palid, care scria versuri și care, fiind un fel de nepot al bătrânei lor slujnice, venea din când în când la casa lor”. Desigur, nu lăsa să se întrevadă nimic din legăturile spirituale dintre cei doi. Poate că nici nu le înțelegea. Cum știm din biografia scriitorului teleormănean, studiile lui erau destul de lamentabile și precare. Le redă, însă, cu umor, polemica literară pricinuită de ragostea lor neîmplinită: „Hâlmu merse și mai departe: publică într-o foaie săptămânală un mic studiu: licheaua sentimentală. Balea (Anton Holban care i-o „suflase!”) se recunoscuse, dar tăcuse; el un contesta că n-are nervul polemic al lui Hâncu, dar credea că nu e de demnitatea lui să răspundă”.

            Cum s-a dovedit până la urmă, acest roman „cu cheie” scris de Zaharia Stancu era de fapt obiectul unui șantaj pentru a extorca familia reprezentată, gest care nu „a ținut”. Bătrânul Manolovici nu s-a lăsat intimidat de acest gazetar de stânga îndrăzneț, uns cu toate alifiile, iar romanul a fost publicat. Aproape tot tirajul a fost cumpărat de cel ce nu a cedat șantajului ordinar, așa că Oameni cu joben rămâne până la urmă doar un penibil fapt de „cancan” în istoria literaturii române. Zaharia Stancu s-a afirmat ulterior ca un „uriaș” reprezentat al realismului socialist în literatura noastră de după 23 august 1944. Romanul său, Desculț (1948), tradus în 24 de limbi, a circulat cu „opinci de aur” cum îi plăcea lui să spună, în toate țările satelite ale fostei Uniuni Sovietice, dezvăluind intregii lumi, că, într-o țară latină din nordul și de la vărsarea Dunării în mare, boierii și arendașii puneau botniță lucrătorilor zilieri, angajați cu puțină simbrie la sărbătoarea generală a culesului viilor. Dar de aici la marea literatură va mai curge multă apă pe fluviul leagăn al mai multor popoare, dar mai ales al celui ales de la vărsarea în mare a undelor sale sacre.

Geo CONSTANTINESCU

(Studiu apărut în revista Vatra Veche –Targu Mureș – Anul XVI, nr. 11 – 191 – ,  noiembrie 2024, pp., 20-21).