https://blog.revistaderecenzii.com
Cunoscutul anglist român, Dragoș Protopopescu (1892-1948), cu doctoratul în limba și civilizația engleză la Sorbona (1924), profesor renumit al Universităților din Cernăuți (1925) apoi al Universității din București, gazetar, om politic (a fost ales parlamentar în 1937 pe listele Partidului „Totul pentru Țară”), în romanele sale, Condamnați la castitate (1935), Fortul 13 (1936) și Tigrii (1940) a cultivat umorul englezesc, cu varii aspecte ludice, săgetând nu o dată cu sagacitate aristocratică de la înălțimea inteligenței sale, dar și cu atitudine resentimentară față de lipsa de justiție și de libertate, lumea timpului său. Astfel, în toate cele trei romane ale sale, comicul, „hilarul”, jocul spiritual și tragicul existenței se întrepătrund, anticipând parcă violența și cruzimea destinului său, când, închis de comuniști la Malmaison, după o încercare nereușită de sinucidere, s-a așezat din nou, oripilat, cu capul la trecerea liftului, pentru a-și găsi, astfel, „liniștea” veșnică.
A fost ultimul său semnal cum că omul luminos, savantul care avea în creierul său întreaga pulsație a spiritului omenirii de până atunci, nu-și mai avea locul în acea societate a terorii și a crimei dezlănțuite. A lăsat, totuși, în urmă, pentru un viitor mai bun al omenirii excelente studii clasice și de anglistică, idei proprii sau comune de ameliorare a lumii în crizele mijlocului de secol XX, dar și acele romane ludice, în care spiritul părea că se juca cu o realitate ea însăși scindată, contorsionată, ostilă.
Romanul Condamnații la castitate pune în opoziție literatura autenticistă a vremii sale cu cea a stoicismului, a mortificărilor impuse de prejudecăți și iluzii ale salvării sufletului auster și debilitat prin impunerea unor vetuste sau mai noi dogme religioase. Astfel, cele două personaje, Pîrvu și Pătru, feciori olteni plecați la mare să-și câștige traiul prin munca brută de prin porturi, după ce sunt inițiați în tainele acuplării cu femeia, „eterna poveste”, trăiesc o lungă perioadă de abstinență. Aceasta este dată de dificultățile economice ale țării (flăcăii rămân fără muncă și fără parale) de disprețul celor care-i tratau ca simpli cerșetori, astfel încât, cu cât dorințele trupurilor debilitate de mizeria socială creșteau, cu atât mai mult posibilitatea împlinirii fizice se diminua. Până la urmă cei doi emigrează în Franța, acolo sunt respinși de prejudecățile locale. Grație întâlnirii cu chiar autorul romanului care „…nimerind la examen data exactă a păcei de la Cuciuc-Cainargi m-am pomenit aruncat cu elogii la Legația noastră din Paris”, autorul-diplomat le facilitează trecerea spre Marea Britanie. Nici acolo nu reușesc mare lucru și sunt expulzați în colonii, la un institut botanic aflat în supravegherea Consulatului englez din Bankock. Cum și aici contactele cu femeile autohtone sunt strict supravegheate nu le rămâne decât să încerce purificarea dorințelor firești prin religia locală: „Călugări!, oftară flăcăii cu sufletul plin de toată superstiția de acasă. În mintea lor se și ivi praful drumurilor oltene, și, în vreo căruță, cu ciomagul în mână, sau trecând vreun vad cu poalele-n brâu, călugărul veșnic drumeag de la mănăstirile Vâlcei”.
Dar tocmai în această postură, cei doi „condamnați la castitate” au prilejul de a-și împlini tânjirile trupești sfâșietoare. Cu niște artificii luminoase de la o brichetă moștenită de la consulul englez, au ispitit cu fantasmagorii asociate cu un elefant alb, sacru, femeile, iar până la urmă s-a constatat că „pruncii siamezi încep să se alinieze pe două rânduri, am zice genealogice, unii având nasul în chip de ocarină al lui Pîrvu, alții râtul lui Pătru, de bună seamă cu retușările impuse de mărinimoasa persistență a rasei siameze”.
Desigur, sunt critici virulente la adresa romanului autenticist al vremii sale, unde tribulațiile sexuale ale personajelor erau la ordinea zilei, la prejudecățile timpului, la mortificările religioase „purificatoare”. Tonul e vesel, descrierile precise, teoriile veacului sunt și ele trecute prin furcile caudine ale viziunii scriitorului, care manevrează abil absurdul tipic umorului englez cu realismul și psihologismul romanului autohton.
Romanul Fortul 13 se vrea „o mică trilogie de-ntuneric a cărei primă parte cel puțin nu vrea de loc să fie tristă”. El se continuă cu romanul în două volume Tigrii, care tratează aceeași temă, cea a închisorii politice a membrilor Mișcării legionare din România realizată de către Carol al II-lea, după asasinarea lui I.G. Duca, faptă de care nici acel rege nu era străin.
Aici apare toată fauna intelectualilor afiliați Mișcării cu micile și marile lor iluzii de martiri ai cauzei, nu o dată analizați psihologic cu mare artă, unde ironia, autoironia și umorul sunt pretutindeni prezente. Cu aceste romane, Dragoș Protopopescu și-a atras multe animozități, mai ales din partea fanaticilor ultimei perioade, sub conducerea uzurpatorului puterii, Horia Sima, când cavalcada crimelor politice legionare părea să nu mai înceteze. Aici, în claustrare, Eulampe Sibică (autorul însuși ca personaj al romanului) face bilanțul activității de până atunci și afirmă autoironic: „Ca să nu-și piardă suplețea eului, ca un aruncător cu discul, domnul Eulampe a scris în viață: poezii, drame, nuvele, biografii savante, studii, romane, pamflete – tot după ce împrejurarea poate exersa tendoanele spiritului și da acea libertate de mișcări care e sacra voluptate a artei și singura noblețe de sânge a cuiva”. Și totuși: ce-l adusese pe acest intelectual în rândurile Mișcării și al martiriului prezent? Răspunde tot el: „Pretutindeni putreziciune și noroi. O societate spurcată pe vremuri de porturile Levantului și mirosind și azi a băcănie, stimulată la viață; sus de beție, comisioane și amor, la mijloc: de învârteală, dezonoare și bacșiș; iar jos: de ciordeală și păduchi, trepidează sub biciul zorilor ca într-un dans universal al Sfântului Vitus”.
Romanul Tigrii continuă aventura legionarilor la Jilava (în carte pușcăria e denumită Dumbrava) unde fiecare, în felul lui, își trăiește martiriul și „nemurirea” prin suferință. Pentru Eulampe Sibică cel mai greu de suportat era despărțirea de femeile pe care le iubea. În acea claustrare întru renașterea eroică „o gelozie pe toți bărbații rămași afară îl cupridea. Și aproape era fericit când noi echipe de arestați soseau”. Toți confrații de suferință își aveau portretele lor, reproducem doar pe cel denumit în roman Istrate (prototipul real este Istrate Micescu!). Spune autorul: „Cu cap ușor diavolicesc, ten măsliniu și smead, nasul nervos, fața brăzdată de două mari preocupări de-a lungul obrajilor, ochii chemați în sus, spre cerească ironie, de sprâncenele mefistofelice, cu o voce de catifea cum o au numai vinurile de Burgundia, cu trupul zvelt și ușor adus în poză de meditație, cu gestul dreptei de sobră eleganță, niciodată trecând peste umăr, dânsul plutea pe deasupra ospățului ca o simfonie pe deasupra orchestrei”. Se pare, totuși, că marele avocat voia să-i scoată pe legionari din pușcărie, din „mitul” lor de martiri. Atunci se produce o revoltă. Vor ca martiriul să fie mai mare. Totuși, la prima ieșire de dincolo de ziduri, Eulampe nu-și poate stăpâni strigătul de libertate: „Tați de familii, amanți de contese impecabile, fii de matroane romane, tineri în ajun de însurătoare, negustori în preajma celor mai mari lovituri de bursă, inventatori pe punctul de a găsi perpetuum mobile, miniștrii pe viață, profesori puritani, arhiepiscopi candidați la patriarhie, dacă n-ați fost niciodată la închisoare, lăsați totul și duceți-vă numaidecât, ca să știți ce înseamnă o baie în prima zi de eliberare”.
Cum vedem, romanele savantului, gazetarului și omului politic Dragoș Protopopescu au adus un suflu nou în proza românească, lucru trecut cu vederea prea ușor și de critica timpului și de studiile de mai târziu. A le readuce în actualitate constituie nu doar un pios act de credință, ci și o necesitate. Acest om a străbătut cu inteligența cotloanele cele mai ascunse ale vieții timpului său și le-a reprezentat cu o artă și viziune care-i sunt proprii. Dincolo de studiile recunoscute, cărțile sale de literatură completează o operă complexă și mereu vie cu trecerea vremii și a… „vremurilor”.
Geo CONSTANTINESCU
(Articol apărut în revista Argeș, Anul XXIV {LVIII}, Nr. 12 {510}, decembrie 2024, p. 24), rubrica ”Crochiuri de istorie literară”.