https://blog.revistaderecenzii.com
Suntem în sărbători, terminăm anul. Sunt zile de reflecție, de bilanț, de nostalgie pentru anii ce s-au dus și se tot duc precum clipele de la o anumită vârstă. Se duc fără a avea puterea de a ne opune trecerii timpului, se duc precum norii pe cer în zilele când vine ploaia. Ploaie de stele, ploaie de gânduri simt acum când îmi zic că poate fi (cu voia sau fără voia cuiva) ultimul printre cei de-i mai am; așa cum știi că romanul pe care-l citești se apropie de sfârșit și nu te grăbești voit să-l termini. Pentru că ne-am obișnuit cu naratorul, cu personajele, cu atitudinea noastră vis a vis de conținutul său.
Suntem toți copii, ne răsfățam singuri când nimeni nu ne mai răsfață de multă vreme, nici părinții duși sau prea bătrâni, nici cei dragi care sunt uneori prea departe sau copleșiti de propriile griji, adesea nici copiii cu a lor viață tumultoasă. Nici iubirile nu mai au puterea de-a muta munții, căci sufletele au obosit de atâta sârg în sentimente. Dăm semne de asfințit subtil-romantic, ca un deziderat absolut de frumusețe (discretă) pentru ce va fi, de va mai fi, cât va mai fi. Comoara se risipește pe malul mării pentru toți, pentru nimeni… Sunt sărbători, mi-am pus luminițe în văzduh și-n geamuri, iar nopțile îmi par chiar mai frumoase decât sunt, amintindu-mi de nopțile copilăriei, cu florile de gheață pe geamuri, cu sclipiri multicolore și fulgi de nea, cu aroma lemnelor trosnind în sobă, cu glas de colindători (copii frumoși și temerari ce înfruntau nămeții). Cât aș vrea să le pot mulțumi acelor colindători amărâți și zgribuliți de odinioară, acum când mă inundă emoția acelor clipe, cu lacrimile-n gât curgând! Ce dar neprețuit, prin simplul fapt că mi-au rămas în suflet, că nu le-am uitat pașii, nici vocile, nici colinda. Mi-e dor de-acei copii, de cetele de colindători pe care-i simt și azi cum soseau timizi, cântau și uneori se mai pierdeau cu firea și mai uitau cuvintele, ciondănindu-se apoi pe puținii bănuți primiți. Sunt un copil de oraș crescut într-o casă boierească naționalizată, cu multe familii vecine. Intrarea avea uși dublate cu obloane grele din lemn. Auzeam cum se deschideau și cum imediat răsuna colindul: «Sculați, sculați boieri mari!». Erau vremuri austere, mama avea banii numărați și numai primele cete primeau ceva și plecau fericiți. Restul, ultimii din noapte, sfârșeau adesea prin a fi alungați, spre tristețea mea. Uneori aflam a doua zi că ar fi dispărut câte ceva din holul clădirii… La țară era altceva, când eram la bunici de Sărbători. Colindătorii erau invitați în casă și cântau din pragul larg al ușii din bucătăria /camera de zi, privind spre focul din mașina de gătit cu plită. Acel prag ar merita un capitol aparte, căci devenise scena unde improvizam spectacole de revistă, fiind regizor, prezentator și intrepret. Spectatorii mă răsplăteau cu aplauze, publicul meu fiind bunicii și câte-o vecină venită după sita de cernut faină sau vreun împrumut de bani. Bucuriile și jocurile se improvizau în amiezile și serile lungi de iarnă petrecute în casă, unde mirosea a boabe de porumb fiert, nuci prăjite, mere coapte, pâine și cozonaci la cuptor. Departe-s iernile acelea, departe sunt derdelușurile și oamenii de zăpadă cu oala-n cap și morcov drept nas, pârtia de gheață și bătrânii ce ieșeau din case cu ciorapi de lână peste ghete (să nu alunece). Departe-s toate! Cu timpul, sărbătorile erau motiv de bucurie în jurul bradului împodobit, se împărțeau daruri relativ modeste față de vremurile actuale, adesea erau hand made, pentru că rafturile magazinele erau mai mult goale. Veneam de la serviciu și singura bucurie era bradul frumos împodobit ( meseria obligă, eram decoratoare) și aroma cetinii; frigul era de rigoare în apartamente, căldura dura doar două oare seara și dimineața, ca și apa caldă sau programul TV. Noroc cu muzica nelipsită și pickup-ul care nu contenea cu Hrușcă și colíndele sale. Apoi a venit acel decembrie intrat în istorie, cu zile dramatice și revoluție transmisă lumii în direct. Efuziune populară, manipulare și un Crăciun însângerat. A fost anul când bradul cumpărat din piață a rămas neîmpodobit, uitat pe balcon. Victime (îngeri tineri nevinovați) cu aripile frânte, mister și jocuri de culise neelucidate nici acum după 35 de ani.
De atunci, relaționez Sărbătorile cu acele zile de elan revolutionar, de reprimare, de schimbări, de victoria asupra unui sistem represiv, toate sub semnul «originalității». S-au înmulțit bisericile dar s-au închis fabricile, iar icoanele au înlocuit tabloului secretarului general al PCR în birouri. Oamenii își pun speranțele în mila Domnului, stau la cozi imense pentru a săruta și a se înclina la icoanele făcătoare de minuni și la moaștele sfinte, sperând la un viitor mai bun. Sănătatea e darul cel mai de preț atunci când ți se pare că vine de Sus, dar puțin se insistă pe modernizarea sistemului sanitar, eficient și… fără «plic». Deșteaptă-te române! zice imnul național.
Cu cât înaintez în timpul vieții mele, îmi dau seama că sufletul meu așa cum era (mioritic-naiv- romantic cândva), capătă conotații aparte. Ca o adaptare la mediu, la noul secol, ca o lecție dură înțeleasă, o lecție din care înveți a zbura fără aripi, să plutești când ți-e teamă de apă și nu ești campion la natație, a fi optimist chiar pe marginea gropii când pesimismul te copleșește în momentele critice. Și deși credeam că știu multe sau că nu mă mai miră nimic, cu fiecare zi ce trece realizez că nu știu încă nimic. (Și îi dau dreptate lui Jean Gabin!) Aș avea atâtea de invățat și conștientizat, însă timpul îmi pare din ce din ce în ce mai scurt, timpul a devenit un mare lux. Aniversăm, sărbătorim, e finalul lunii decembrie, urăm Sărbători fericite, facem daruri, umplem mesele. Sărbători triste au mulți copii sau bătrâni ce se uită cu jind la vitrinele pline de tentații… Și-n acest timp, politrucii și afaceristii îmbrăcați luxos, conducând bolizi de milionari, nu au ochi pentru zgribuliții în haine second hand. Indiferenți sunt și față de eroii revoluției din criptele de-acum învechite și vizitate tot mai rar de bătrânii părinți neconsolați, și/sau de foștii prieteni ocupați cu propiile griji. Cei născuți în anii libertății sunt adulți, mulți împrăștiați prin lume în căutarea norocului precum în basmele populare. Ei fac parte din arhipelagul România– diaspora românească. Cei care au ieșit în stradă riscându-și fără ezitare viața în acel decembrie revoluționar trăiesc senzația unei tranziții fără sfârșit spre adevărata democrație, în ciuda faptului că per ansamblu țara are chipul primenit, vezi occidental. Doar o democrație adevărată permite individului să se comporte cu demnitate, să fie el însuși, uman. Guvernanții noștri s-au perindat la putere, dar lumea a văzut mai cu seamă preocuparea acestora de a-și mări privilegiile și bunăstarea personală. “Democrația originală“ e un capitalism cu grupuri de interese economice, din care lipsește adevărata clasă medie preponderentă, puternică. Manipulări, discursuri electorale, spectacole populare/circ, oameni derutați, obosiți, mâhniți, revoltați. Cumpăna dintre ani, pe fond de lumini stradale feerice și jocuri politice, instabilitate. Cetățenii achită notele de plată, deși nu au cerut mai mult decât un trai decent și respect. S-a strigat în acel decembrie istoric: “Jos comunismul!”, “Vom muri și vom fi liberi!». Am trăit schimbarea unui regim totalitar ce părea făurit să dureze o veșnicie. S-a destrămat în câteva zile, sub presiunea maselor populare ieșite-n stradă, cu regizori din umbră, abili. Trecutul e trecut, se zice. Doar că ignorând trecutul și acceptând prezentul legați la ochi, riscăm să ne adâncim în nisipuri mișcătoare ce pot înghite viitorul pe care îl dorim mai bun. Avem ce merităm și cum ți-așterni, așa dormi, se zice. Ne-am așternut democrația meritată și avem magazinele pline, lumea cumpără uneori mai mult decât poate consuma, “burta” a înlocuit valorile morale și a schimbat bucuriile sufletești, spirituale, într-un mod dramatic.
Omagiu tinerilor idealiști, care azi ca și atunci, ignoră preocupările strict materiale și găsesc timp de visare și iubire, doresc o societate bazată pe valoare, nu pe nepotisme și jocuri la putere. Eroi au fost, eroi vor fi… Slavă lor, eroilor din Decembrie ’89! Doamne, ia aceste rânduri drept o rugă pentru ei, o smerită mulțumire. Odihnește-i pe cei sacrificați pentru libertatea noastră, și rogu-Te, luminează-ne cu mare mila Ta!