https://blog.revistaderecenzii.com
O istorie sintetică de mare sensibilitate estetică și profunzime ideatică a literaturii române a scris direct în limba lui Voltaire profesorul de literatură comparată a Universității din București, Basil Munteanu, intitulată Panorama de la littérature roumaine și publicată la Paris (Editions de Sagittaire), în 1938. Imediat după apariția în limba franceză, cartea a cunoscut ediții fulminante în limbile: engleză (în 1939), germană (la Viena, în 1943) în italiană (la Napoles, în 1947) precum și una de lux în limba portugheză, în aceeași perioadă. În limba română cartea a apărut târziu, în Editura Crater, Cleveland-București, în 1996, în traducerea excelentă a lui Vlad Alexandrescu. Recent a fost publicată la Craiova mult așteptatea ediție a doua, la Editura Aius, cu o prefață de cunoscuta cercetătoare a literaturii române din exil, Mihaela Albu.
Basil (Vasile) Munteanu s-a născut la Brăila în 1897 și a murit la Paris în 1972. Bursier la Școala Românească de la Fontenay-aux-Roses, localiate aproape de Capitala Franței, fondată de Nicolae Iorga, avându-i colegi printre alții pe C. C. Giurescu, Alexandru Rosetti, P. P. Panaitescu a urmat acolo studii strălucite de literatură comparată, luându-și doctoratul în Romînia în 1939. Din 1940 până în 1946 a funcționat ca profesor de franceză la Universitatea din București, continuând activitatea maestrului său Charles Drouhet, la rândul lui elev al lui Pompiliu Eliade. A fost secretar de redacție al „Revistei de literatură comparată”. A prezentat cu regularitate literatura română în revista „L`Europe Centrale” din Praga, față de care Ion Chinezu avea să scrie la 8 noiembrie 1934: „…am credința că cele mai drepte și surprinzătoare aprecieri ale literaturii noastre nu se scriu la noi în țară, ci la Praga”.
Apariția Panoramei literaturii române în limba franceză îl face pe Nichifor Crainic să afirme la 23 iulie 1938: „E mai întâi cea mai bună istorie literară pe care o avem. Literară e puțin spus. E drama spiritului românesc pe care ai prins-o și ai expus-o în chip unic. Apoi, întâia carte care face dreptate gândirismului, proporționându-l în ansamblul celorlalte curente și atitudini”.
Comparatist de frunte și cercetător al literaturilor română și franceză pe care le cunoștea în profunzime, cunoscător erudit al mișcării ideilor vremii sale, cu metodă, „gust și pregătire”, Basil Munteanu conferă lumii o sinteză de literatură românească cu nimic mai prejos de marile creații în domeniu din literatura universală. Apărută cu trei ani înaintea monumentalei Istorii a literaturii române a lui G. Călinescu, prin receptarea ei imediată în limbile de circulație universală devine cea mai cunoscută panoramă a literaturii poporului român.
Ca și G. Călinescu mai târziu, el prezintă publicului francez o sinteză a esențelor firii și spiritului poporului neolatin de la Gurile Dunării, mereu la răscrucea marilor imperii, cu suferințele nesfârșite și dragostea nesecată față de pământul mănos și bun, râvnit de atâția barbari sângeroși și cruzi. În acest context explică latinitatea și mai ales unitatea limbii noastre, care și-a păstrat nealterate fondul și forma în toate provinciile și sub toate stăpânirile ce i-au dorit risipirea și stingerea. La fel, subliniază psihologia și mentalitățile noastre, înainte prin luptele fără istov pentru unitate și mai apoi cele ce se structurau după unirea într-un stat modern, puternic și cu dorința nestinsă de afirmare europeană. Față de ideile lovinesciene de sincronizare târzie a literaturii noastre cu cele europene, Basil Munteanu dovedește prin exemple vii și idei de nezdruncinat că literatura română modernă s-a născut și a evoluat în deplină consonanță cu cele din Apus, fără nici un cât de palid complex de marginalitate.
La fel, eruditul, filosoful și comparatistul Basil Munteanu nu trece sub tăcere fondul creștin românesc, tradițiile vii și nevoia de a le transfigura literar, când modernitatea de cele mai multe ori neînțeleasă încerca fără succes să le șteargă definitiv din memoria colectivă. Astfel Panorama... lui Basil Munteanu scoate în relief fără complexe mișcările de idei și izbânziule literaturii noastre atât în peisajul tradiției, cât și în cel al modernității triumfătoare.
Astfel, când anarhismul și marxismul sfârșitului de secol XIX nu puteau prinde rădăcini în Estul Europei pentru că industria, patronatul veros și proletariatul încă nu prinseseră cheag, Constantin Stere (1865-1936) venit din Rusia țaristă, se orientează către țărănimea românească, majoritară. Astfel, „Viața românească”, revista ieșeană creată de el în 1906 își propunea o literatură apropiată de popor. G. Ibrăileanu (1871-1936), „pornind de la un doctrinarism țărănesc îndeajuns de strâmt… îl lărgește astfel încetul cu încetul și îl traduce în literatură prin concepția unei specificități etnice”. Astfel revista devine una din cele mai apreciate publicații de literatură din epocă.
În capitolul „Rădulescu-Motru și filosofia culturii”, prin personalismul său enregetic, exegetul vede întoarcerea elevului maiorescian la ideile maestrului său, din totdeauna. „În numele spontaneității creatoare, al unității organice și al actualității eficiente a sufletului colectiv, el cere nașterea unei culturi cu bază locală și se ridică împotriva instituțiilor străine cu neputință de însușit pentru sufletul autohton”.
Nicolae Iorga, creatorul revistei „Semănătorul” între 1903-1906, cultiva o „cruciadă a naționalismului”, iar publicația a fost germenul unui curent tradiționalist de mare amploare. Exegetul român remarcă lipsa de organ al marelui istoric față de curentele noi ale vremii. Adaugă Basil Munteanu: „Simbolismul? Iorga nu văzu în mare decât o literatură de desfrânați și descreierați. Împotriva acestei literaturi socotită nesănătoasă, preconiză o literatură sănătoasă, înfigându-și rădăcini viguroase în pământ, o literatură neavând nimic dintr-un divertisment pentru trândavi, ci salubră și morală, născută din națiune și făcută să acționeze asupra ei.”
Pe de cealaltă parte, Ovid Densușianu vede în simbolism „expresia pură a sufletului latin”. Creatorul revistei „Viața nouă” (1905) este de părere că „În fața satului primitiv și încremenit în formele lui ancestrale, se înalță orașul modern, orașul tentacular cu diversitatea și foiala sa, orașul pe care progresul îl târăște în vârtejul lui, orașul care fecundază și șlefuiește inspirația poetului”.
În capitolul III, „Influența nuvelei și nașterea romanului” analizează literatura lui Ioan Slavici unde, „în societatea satului, fiecare familie ocupă locul pe care i-l atribuie tradițiile, bogăția, puterea sa, într-o strictă ierarhie, în care buna cuviință, curățenia și onoarea joacă un rol riguros (Gura satului)”.
În teatrul și momentele lui I. L. Caragiale exegetul descifrează „un grav fenomen social: este varianta moldo-valahă a marii crize pe care a iscat-o în diverse momente în lumea întreagă nașterea și răspândirea democrației civilizatoare; o criză istorică, situată la răspântia a două lumi în căutarea unui echilibru improbabil; o criză de transplantare în care, siliți să locuiască împreună, elementul receptor și elementul inovator se stânjenesc și se deformează unul pe celălalt”.
Sunt analizate tot în acest spirit fundamental sociologic nuvelele lui Delavrancea ce ilustrează „moravurile acelor căruțași înstăriți în rândul cărora copilul și-a petrecut câțiva ani buni și pe care între timp calea ferată i-a ruinat”.
Pe Duiliu Zamfirescu îl surprinde în temerara încercare de fărurire a unei fresce sociale în romanele: Viața la țară, In război, Tănase Scatiu, Îndreptări, Ana.
În nuvelele lui Brătescu voinești descifrează „drama selecției naturale și sociale”.
În subcapitolul „O echipă de povestitori la sat și la oraș” analizează cu aceeași subtilitate și spirit de observație operele lui Victor Crăsescu, Calistrat Hogaș, Emil Gârleanu, C. Sandu-Aldea, Gala Galaction.
Capitolul IV, „Renașterea poetică” îl analizează pe poetul național, Mihai Eminescu, ale cărui teme „nu se mențin decât prin geniul său, de care nu se pot desprinde fără a se ofili”.
Subcapitolul „Melodii de la țară” trece în revistă producțiile lui George Coșbuc, Octavian Goga, Stefan Octavian Iosif, cu nuanțele și forța poetică a fiecăruia dintre ei.
”De la Parnas la simbolism-Macedonski, mare precursor”ocupă un spațiu imens, surprinzându-l pe poetul valah în toate ipostazele poeziei sale, dar și ca teoretician al poeziei noi și prozator interesant.
Partea a doua a cărții surprinde „Elanul creator de după război”. Ca de obicei, în surprinderea fiecărei epoci de creație, Basil Munteanu definește complexul de idei care o străbate, precum și atitudinea creatorilor de literatură în fața lor. Astfel afirmă autorul: „De o parte, valori clare și definibile obținute prin supunerea forțelor obscure rațiunii: folosirea mijloacelor științifice, observație, experiență, inducție: concepție a unei societăți democratice, prielnice reformelor sociale, deschise importurilor de idei și de forme. De alta, afirmarea unui soi de apriorism românesc, întemeiat pe religie, pe instinct colectiv și pe tradiție; comuniune cu esența irațională a lumii, prin acte de extaz ori intuiție, mitul și simbolul opuse adevărurilor pozitive: un stat național autoritar, izvorât din forțe organice și locale”.
Aici remarcă școala sociologică a vieții românești rurale a lui Dimitrie Gusti, unică în lume la acea vreme, evocă personalitatea lui Nae Ionescu ca „filosof creștin”, de esență socratiană, creator al „trăirismului” românesc reprezentat de discipolii săi a căror operă deși era la începuturi în acea vreme, este analizată cu seriozitate. Sunt trecuți în revistă și ingenios ilustrați autorii: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Îl surprinde la locul meritat pe Lucian Blaga ca „metafizician al misterului și filosof al culturii”.
În complexul de idei estetice ale vremii îi analizează pe Tudor Vianu cu a sa Estetică în două volume (1934-1936), pe Eugen Lovinescu, cu moderrnismul său și mai ales cu revista de mare valoare „Sburătorul”, care s-a dovedit a fi stindardul acelei literaturi triumfătoare. În context revine în actualitate „Viața nouă” a lui Ovid Densușianu în care se subliniază în subsidiar faptul că „artistul este mesagerul subconștientului colectiv”. La fel se prezintă revista „Gândirea” sub direcția lui Nichifor Crainic, unde „arta și artistul se inserează în chip fatal într-un ansamblu de forțe ce depășesc pe individ și opera sa și și-i subordonează”.
Capitolul VI remarcă avântul romanului, cu Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu dar și Cezar Petrescu, autorul frescei sociale românești a începutului secolului XX. Subliniază marele elan al lirismului, cu victoria în expresia românească a simbolismului reprezentat de Ion Minulescu și George Bacovia. Întoarcerea la omenesc se încadrează în capitolul următor, unde sunt analizate creațiile poetice ale lui Nichifor Crainic, Ion Pillat, Nicolae Davidescu, Vasile Voiculescu și lirica complexă și rodnică pentru epocile ulterioare a lui Lucian Blaga.
Referitor la „Perspective”, exegetul român afirmă tranșant: „Literatura română de astăzi suferă un fel de orbire metafizică, ce îi încurcă pistele de comunicare directă cu realitățile vii. A înfrânge această modă și, cu bogăția celor cincisprezece ani de experiențe metafizice, a regăsi izvoarele simple ale adevărului, este pentru literatura română o nouă etapă de parcurs; și este fără îndoială misiunea sa de mâine”.
Acestea au fost cuvintele comparatistului și istoricului literar, Basil Munteanu, în finalul sintezei sale, în 1938. Dacă până acum aceste profetice observații s-au împlinit sau nu, constituie misiunea altor exegeți și evaluatori ai spiritului creator românesc de-a lungul timpului. Savantul român a plecat la Paris în anul 1946, cu misiunea de a reprezenta România la Conferința de Pace de după cel de-al doilea război mondial, unde a și rămas, pentru că țara noastră a fost abandonată de marile puteri bolșevismului, literatura și cultura intrând în întunericul fără hotar al rusificării forțate, cu întregul arsenal al crimelor și al ghilotinelor propagandei deșănțate sovietice. Conferirea intelectualității românești și mai ales tinerei generații a acestei istorii literare călătoare și mărturisitoare a spiritului nostru creator prin lume și aducerea ei la vatra strămoșească, chiar si acum după atâta amar de ani, constituie nu doar o vie necesitate ci și, mai ales, o datorie de onoare.
Geo CONSTANTINESCU
Articol apărut în revista Mozaicul, Serie nouă, Anul XXVII, nr. 5 (307), mai, 2024.