Eugen Lovinescu este promotorul modernismului la noi. A luat un doctorat la Paris, a înființat revista „Sburătorul” la care au scris numeroși tineri (atunci): Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Adrian Maniu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu ș.a. Pe lângă revista „Sburătorul” a funcționat cenaclul cu același nume. Ședințele se țineau în casa profesorului. Se mai pot spune: a proclamat autonomia esteticului, a scris două istorii fundamentale: Istoria literaturii române contemporane și Istoria culturii române moderne…

Și cu toate acestea, niciodată nu a putut preda la Universitate, fiindu-i blocat accesul. Era preferat Garabet Ibrăileanu. Nu spun că era greșită alegerea. Eu îi apreciez deopotrivă pe amândoi. Dar stau și mă gândesc: de fapt, ce n-a făcut Eugen Lovinescu pentru a profesa de la nivelul unei catedre universitare? Cum îl apreciem noi astăzi? În ceea ce mă privește, consider că fără Eugen Lovinescu, literatura română nu s-ar fi sincronizat cu literatura europeană; ideea criticului de la „Sburătorul” era de a ne fi sincronizat cu literatura franceză.
El și-a construit acea parte de viitor care a coincis cu a lumii lui, de a fi egali în cultură, Apusului: Ex Occidente lux (deviza lui preferată). Catedra universitară poate a fost visul particular, a cărui împlinire nu mai ținea de el însuși. Era părerea altora. Și i-a lăsat să-și spună părerea, care acum ce înseamnă față de ipostaza eternă a lui Eugen Lovinescu? Cum răspund ei? Noi le replicăm uitându-i, dar pentru ceea ce ar fi câștigat spiritul universitar (și implicit tot ce ar fi germinat de aici: rigurozitate, sensibilitate la noutate etc.) și n-a câștigat, cine mai răspunde? Ca pentru orice situație derivată din asumări de hei-rup!?