O nouă poziţionare a eului liric

de Stefan Vladutescu

Emilian Mirea este dintre poeţii care fac ca poezia să aibă o tradiţie temeinică. Există poeţi care descoperă noi, stranii şi greu de acceptat teritorii poetice existenţiale, precum Rimbaud. Există poeţi care urcă la ambiguitate curbele expresive, precum Mallarme. Există poeţi care fac ca medierea dintre trăirea poetică şocantă şi limbajul savant-sărbătoresc să devină posibilă, precum T. S. Elliot şi E. Montale.

Evocarea acestor vârfuri muntoase ale liricii fundamentale este pentru a putea face vizibilă amploarea tabloului în care este obligat să se aşeze orice poet şi a conştientiza unde ne situăm. Emilian Mirea este poet de tradiţie. Scrie bine, temeinic, aşezat, delicat şi elegant. Are ingenuitatea inspiraţiei şi deţine arsenalul de stilistică lirică necesar punerii în curs a ideaticii poetice emergente. Este un poet luminos: acceptă lumea aşa cum este, nu dă decât bătălii mărunte cu morile de vânt şi caută să nu se iluzioneze în cunoaşterea de sine. Nu se crede nici Eminescu, nici Arghezi şi nici Nichita Stănescu. Este poet şi atât. O astfel de gândire creatoare păstrează inocenţa şi generozitatea versului. Poet de inspiraţie, mai curând decât poet livresc, nu se lasă dus de mareea neguroasă a emoţiilor. Din poemele sale se desprinde o gândire despre o ordine poetică a lumii. Emilian Mirea nu se hazardează în experimente, oricât de promiţătore ar părea acestea. Cu bun simţ şi cu seriozitate, duce înainte tradiţia poeziei ca poezie. A optat pentru tradiţie şi temeinicie, nu pentru experiment.

Ceea ce individualizează volumul de faţă este o împăcare cu sine a instanţei lirice. Măcinat de gânduri, emoţii, nelinişti, îndoieli şi întrebări, eul poetic se fixează în limitele unei soluţii existenţiale. Vede lucid că opţiunea sa are deficienţe, ştie că ea este contestabilă. Lasă să se înţeleagă că mai bine o alegere imperfectă decât perfecţiunea nici unei alegeri. Situarea eului liric este într-o viziune de sus şi de departe. Principala noutate a cărţii nu este neapărat una de tematică, ci una de poziţionare. Titlul reflectă revelator locul din care trebuie privite existenţa, singurătatea, neputinţa, ratarea, incertitudinea, răutatea, ura. Iată locul: „animalele atacă atunci/ când simt frica / oamenii  / însă /devin imprevizibili / atunci când se simt / singuri / şi părăsiţi / iar singurătatea / Lui Dumnezeu este / infinită” („singurătatea lui Dumnezeu”). Poezia îşi însuşeşte o privire binevoitoare, înţelegătoare de sus şi de departe: nu este nici rezultanta fricii, nici a războiului cu lumea. A fi în poezie înseamnă a te aşeza empatic şi comprehensiv faţă de mersul lumii. Poeziile antologice ale volumului sunt: „amarillo”, „singurătăţi”, „resemnare metafizică”, „piedici”, „tablou halucinant”, „goi”, „Raskolnikov”, „singurătatea lui Dumnezeu”, „învăţătorul de şcoală generală”. Reţinem „Singurătatea lui Dumnezeu” ca un volum notabil al liricii oltene actuale. El păstrează la altitudine lirica remarcabilului poet care este Emilian Mirea.