IOAN ES. POP: Fiinţa minimă şi implozia lirică

de Ştefan Vlăduţescu

Ioan Es. Pop este poet de felul lui. Faptul că îl vedem în poezie nu constituie decât o punere a statuii pe soclu. Fire poetică autocentrată, el trăieşte extatic şi vorbeşte liric. Uneori chiar scrie. Scrie „greu” („o literă pe zi”), căci „scrisul e dureros” (volumul ”Porcec”). Este un vizionar. Totodată, poet de stare şi poet de atmosferă. Totalmente, retractil şi disforic, dacă s-ar putea, ar alege să dispară. Rămâne doar ca să fie: în nenoroc, în teroare, în ratare, în izolare, în închidere şi oroare. Mişcarea fundamentală a eului liric este de auto-strâmtorare, de restrângere, de comprimare. Inclusiv camera se micşorează, pereţii se apropie. Nu există uşi şi ferestre. Mecanismul energetic de bază este implozia. Poetul nu se confundă cu poezia sa. Nu face din ea un jurnal despre cum, din acelaşi material, se edifică şi soclul şi statuia. Nici nu gravitează în două lumi separate. Ceea ce se trăieşte nu este ceea ce ni se spune nouă, fără a fi totuşi diferit în mod tranşant. Notele esenţiale se circumscriu unui portativ existenţial.

În general, eul liric nu se confundă cu eul empiric. Oricum, în cazul lui Ioan Es. Pop, nici dacă ar dori cu tot dinadinsul, cel de-al doilea n-ar putea să compară natural în ordinea lucrurilor ce stârneşte lumina existenţei celui dintâi: „Nu l-a prevestit nicio aură/nu-l urmează nicio coadă de cometă”. În speţă, o coerenţă benefică face ca o aşteptare, de obicei frustrată, să dobândească un corelativ de confirmare. Articularea omului cu poetul este non-conflictuală. Eul liric nu poate spune „eu sunt altul”, nici eu sunt acelaşi. Nici nu poate garanta pentru eu sunt eu.

Daniel Cristea-Enache observă că Ioan Es. Pop vine cu un „volum personal şi nou” după opt ani („Unelte de dormit”, Bucureşti, Editura Cartea Românească – Polirom, 2011, vs „Petrecere de pietoni” – 2003). Conex, noi constatăm că aceşti trecuţi opt ani arată că scrie temeinic şi aşezat, fără grabă, în perspectiva dăinuirii. Sesizăm că „Unelte de dormit” conţine 52 de poeme, tot atâtea cât vârsta autorului la data definitivării, în 2010. În mare, a scris 52 împărţit la 8, adică circa 7 poeme pe an. Reţine că volumul are o „bine gândită şi lucrată complexitate, pe structura, mai degrabă, a unei antologii”. Cartea ar prezenta „trei sau patru linii compoziţionale” cu legături „destul de laxe”: „Un centru de greutate nu mai există”, iar imaginea-titlu „nu mai unifică poemele din sumar”.

Păstrând elementele sistemului, putem constitui o altă structură. Cu aceleaşi chibrituri se pot schiţa alte poligoane. Noi credem că „Unelte de dormit” este un volum de convergenţă. De aceea, rămâne recognoscibilă formula lirică a lui Ioan Es. Pop. Nu avem de-a face cu o ruptură. În acest volum îşi dau întâlnire cele patru linii tematico-expresive consacrate: prima prin „Ieudul fără ieşire”, a doua prin „Porcec”, a treia prin  „Pantelimon 113 bis” şi a patra prin „Petrecere de pietoni”.

În ultimii opt ani, Ioan Es. Pop a lucrat mai mult, mult mai mult la sine ca poet, decât a lucrat la viziune, la expresivitate şi la universul său liric.

Primul Ioan Es. Pop, cel din „Ieudul fără ieşire”, iradiază cel mai puternic. Alegerile iniţiale sunt întotdeauna decisive. Prin inseparabilitatea visului de somn şi prin ascendentul iniţiatic al dormitului faţă de vis era creat un cadru pentru ca „Unelte de dormit” să se cantoneze într-un suprarealism secular. Nici vorbă. Ca şi celelalte cărţi ale lui Ioan Es. Pop, volumul dă o raită prin expresionism şi se întoarce la lirica simţurilor. Se magnetizează de o râvnă specifică, în descendenţa blagiană, poeţilor anilor ’60 ai secolului trecut. Este una despre care Eugen Negrici scria în „Introducere în poezia contemporană”: „năzuinţa expresioniştilor de a străbate până la stratul neştiut de adânc al lucrurilor, aflat întotdeauna sub cel vizibil; scotocirea (…) sub scoarţa lucrurilor şi mai apoi a întâmplărilor”.

În „Ieudul fără ieşire” se schiţează un univers poetic, eul liric se poziţionează tematic şi dispoziţional (euforic sau disforic). Se alege o atitudine lirică fundamentală. El se situează în lumină sau întuneric, mizând pe emoţii şi sentimente neutre, pozitive sau negative. Poezia se împroprietăreşte cu teritorii şi îşi balizează vecinătăţi între stelele fixe. Mai întotdeauna, prima ieşire este cea capitală, căci se actualizează şi se personalizează unele dintre infinitele posibilităţi. Începutul anulează infinitatea şi amprentează concretul. În particular, „Ieudul fără ieşire” este genul proxim al liricii lui Ioan Es. Pop.

Ca orice mare poet, Ioan Es. Pop scrie nu o carte, ci o operă. Originalitatea, valoarea estetică şi expresivitatea se raportează la o situaţie poetică fundamentală. Acesta este cadrul în care îl recunoaştem pe Ioan Es. Pop. Este situaţia lirică fundamentală de până la „Unelte de dormit”.

Ontologia acestei poezii are puţine elemente: fiinţe, stări, conexiuni, relaţii, evenimente. Deşi drumul este de la „noi” („Ieudul fără ieşire”) la eul colateral („Pantelimon 113 bis”), între categoriile de existenţă nu a apărut încă ideea de reţea. Fiinţa espopiană este „fiinţa minimă”. Ca prezenţă, conduită şi năzuinţă, fiinţarea umană este adusă la limita ieşirii din uman. O „fiinţă minimă” („Ieudul fără ieşire”) se zbate într-un loc „fără margini” şi „fără ieşire”: „Zadarnic te vei zbate/(…)/fără margini este Ieudul şi fără ieşire” („Ieudul fără ieşire”).

Timpul său este măsurat „de la naştere încoace”: „treizeci de ani de moarte de la naştere încoace” („Ieudul fără ieşire”).

Aspiraţiile eului minimal sunt hamletiene: „A fi sau a nu fi … (…) Să mori, să dormi. Să dormi şi poate să visezi” (To be or not to be. (…) To die, to sleep / To sleep – percheance to dream”). „Restul este tăcere”. De remarcat, că pentru „a dormi ca să treacă efectul băuturii sau al drogurilor”, engleza are „to sleep it off” şi că pentru somn are „sleep”, iar pentru somnambul „sleepwalker”. Visul fiinţei minime este şi un vis al morţii, am zice un vis eminescian („vis al morţii-eterne”), şi un vis la somnului.

În română, „somn” este un cuvânt dezordonat şi solitar: nu are rudă un verb şi nu are plural. Dormitul este acţiunea, somnul este starea: „şi dorm acum pentru că mâine urmează/şi mâine să dorm” („Ieudul fără ieşire”); „eu după ce mor dorm somnuri” („Porcec”). (Ioan Es. Pop acreditează pluralul „somnuri”.)

Nu există o instanţă ordonatoare şi constrângătoare. Personajele conceptual-poetice, actorii lirici sunt: tatăl, mama, preotul, băutorul universal şi proteic: „Peste drum de cârciuma unde stau şi beau/e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani” (Porcec”). Mediul poetic „permite orice” căci „tatăl este absent”. Rugăciunea este neîncrezătoare şi deci neputincioasă. Este un reflex condiţionat fără obiect.

Omul se roagă în pod sau în pivniţă: „mă rog în pivniţă” („Porcec”). Un astfel de impuls apare şi când se află în cârciumă.

În acest cosmos cu legi poetice, eul liric râvneşte material şi jinduieşte către un Dumnezeu ştiut ca „absent”. Aici dacă „transcendenţa este goală”, cum spune Hugo Friedrich, nu contează. Transcendenţa este absenţă: „credinţa e goală”. Peste lumea simţirii „ca o amară, mare pasăre marină/nenorocul pluteşte”. („Ieudul fără ieşire”). „Fiinţa minimă” greşeşte, se înşeală, păcătuieşte. „Credinţa” goală face păcatul tragic, căci păcatul n-are control şi „nimeni nu poate fi iertat” (Pantelimon 113 bis”). Singurătatea este imperială, iar emoţiile negative suverane: „ura”, „frica”, „teama”, „spaima” („Ieudul fără ieşire”, „Porcec”, „Pantelimon 113 bis”).

„Fiinţa minimă” este păcătoasă şi fără iertare, singură şi înspăimântată de o credinţă goală. În această lirică nu există spaţiu securizat. Fericirea este echivalentă cu păcatul. Spiritul creator mizează pe simţuri; ele pot fi uşor adormite. Limbajul este rudimentar şi şi-a epuizat potenţialul de comunicare: s-a ajuns la „fundătura vorbirii” („Ieudul fără ieşire”).

În orice scriere literară se defineşte o instanţă de discurs. Este vorba de o construcţie imaginară ce-şi asumă generic textualizarea şi pe care lectorul o percepe ca fiind delegatul sau reprezentantul mesajual al autorului în text. Această instanţă este confundată cu autorul. În realitate, eul textual (liric, epic, dramatic) nu este acelaşi cu eul auctorial. Eul liric configurat în Ioan Es. Pop are o formulă existenţială uşor perceptibilă şi complexă. Eul-instanţă ce se revelă în textul liric este o fiinţă dotată cu organe de percepţie şi cu capacitate de reflecţie.

„A fi înseamnă a avea fiinţă” ( „Oraşul” – „Porcec”). Fiinţa implozivă a liricii lui Ioan Es. Pop este „fiinţa minimă” ( „tot timpul au avut ai mei grija ca eu să nu am timp” – „Ieudul fără ieşire”). Istoria este scrisă deja, lucru care se exprimă pe ton paradoxist în linia literară fundamentată de Florentin Smarandache: „mâine n-are cum fi nicicând mâine”, iar „viitorul aproape a trecut”.           Între procesele implozive figurează: „marele plan al eşecului şi micşorării” şi „creşterea” „în descreştere”. Pentru punerea în curs a imploziei sunt necesare instrumente de murit, de visat, de dormit, de încetinit.

Instanţa lirică (sinteză a eurilor lirice personale şi impersonale ce se manifestă în discursul poetic) se configurează, ca o „fiinţă minimă”, în involuţie înceată spre tăcere, adormire, moarte, debilizare. „Fiinţa minimă” este o prezenţă centrată şi secundară („colateralul”) ce refuză vorbirea şi cu simţurile în plină evanescenţă. Astfel, „totul se petrece încet” („banchetul” – „Ieudul fără ieşire”). „La început a fost sfârşitul” (ion.iova.iona.ion – „Porcec”), adică implozia iniţială. Este o fiinţă a esenţelor, a rugăciunii, a urii. O fiinţă minimă ce trăieşte în două lumi: este viu („în dosul fiinţei”) şi, totodată, „născut drept în lumea cealaltă” („Porcec”), adică o fiinţă ce locuieşte în „două lumi deodată”.

Poemul care deschide volumul „Unelte de dormit” ilustrează idealul de mic şi izolat în întuneric, de vis şi de linişte al fiinţei minime. Cartoful este o ipostază a fiinţei minime. Accederea la minimul securizat se realizează prin utilizarea unui instrument de dormit numit visare („Când eram mic, visam să fiu şi mai mic”). Reveria poetică figurează năzuinţa către linişte şi izolare, către veşnicie. Aici, visul fiinţei minime îl reprezintă somnul cartofului trăind în două lumi: „şi tot aşa să rămân, / să dorm mereu din cuib în pivniţă/ şi din pivniţă în cuib/ din mulţi neîntors şi uitat”.

Rugăciunea constituie un eveniment esenţial în existenţa fiinţei minime. Colateratul apărea (în „Pantelimon 113 bis”) ca manifestându-se „în bătrâni, în bolnavi şi în cei care beau”. Pivniţa este un loc de rugăciune: „mă rog în pivniţă” („Porcec” – „nu mă pot ruga decât cutremurat de oroare”). Băutorul, adormitul Mircea, colateralul, bolnavul, bătrânul, măcelarul sunt personaje lirice în care regăsim fiinţa minimă. Ca băutori, atât preotul, părintele sau duhovnicul, cât şi enoriaşul băutor se arată a fi fiinţe minime,: „duhovnicul meu, care stă la câteva mese mai încolo,/biruit de propria lui sticlă/nu se mai uită nici el la mine,/e clar că l-am dezamăgit”. Duhovnicul îşi complexează enoriaşul prin faptul că bea mai mult decât acesta. Rugăciunea adoarme spiritul. Destinul omului, se arată în poemul „când afli, aproape din leagăn”, este de a se ruga pentru iertarea păcatelor, în condiţiile în care „fericirea este egală cu păcatul”: „oricând eşti pe cale să devii fericit,/ştii că nu-i bine să ţi se întâmple asta”.

Băutura este şi ea un instrument de dormit. Gândirea întârziată, confuză, de nuanţă soresciană, o întâlnim în poezia „de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremură tare”: „doar n-o fi de la alcool, că alcoolul/îl beau cu dreapta, nu?”. În absenţa unui duhovnic de nădejde, fiinţa minimă, din frică îşi face calcule de mântuire prin renunţarea la păcatul băuturii. În acest timp, „din frică în mai frică şi din pahar în mai pahar/se face a doua zi”.

Procedeul „lentilei” îl întâlnim în „stăteam şi mă-ntrebam de ce o fi atât de scumpă sticla de bere”: cu ochelari numărul 1 berea este încă scumpă. Finalmente, cu ochelari numărul şase este avantajos să bei: „beau toată ziua/şi plătesc doar cât pentru o bere”.

Uneori sunt asociate două unelte de dormit, băutura şi somniferele, ca în „pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare”: „să bem pe ascuns/(…)/ la nouă seara, da, voi lua/un pumn de somnifere”.

O unealtă sigură pentru dormit este oboseala. Dezvoltând date ale figurii închiderii, din „Ieudul fără ieşire”, încăperea fără uşă şi ferestre, în singura poezie erotică a volumului, se imaginează un iubit dormind de 2 zile în timp ce femeia face ceai, găteşte. El doarme, este „atât de obosit, atât de obosit” (Lucian Blaga reţinea în „Leagănul” o astfel de stare de oboseală accentuată: „eram aşa de obosit”).

Trupul „ne stânjeneşte”, dar fiinţa minimă nu este doar spirit.

În galeria personajelor lirice volumul de faţă împinge ideea de om. Ontologia lirică delimitează „oameni de pământ” şi oameni de mare: „Vărai/noi suntem oameni de pământ/care n-au văzut niciodată marea” („locul unde a încremenit marea”). Între oameni există oameni de zi şi oameni de noapte. Mai mult, unii dintre oameni sunt ziua oameni de zi şi noaptea oameni de noapte: „Ziua lucram pe rupte la o/firmă nerecunoscătoare, dar care mă obligă să fiu viu/şi treaz douăsprezece ore/(…)/De pe la opt seara, însă mă invada vechea poftă/grozavă de a mă mutila şi pofta îmi punea bocancii-n/picioare…/(…)/Ştiam bine ce fac/dar nu mai eram stăpânul meu” („om de zi, om de noapte”).

Omul de zi este „viu şi treaz”, lucid şi stăpân pe sine. Omul de noapte este mânat de pofte, expus păcatului, morţii şi somnului. Moartea espopiană este o formă de viaţă. Pe această temă, elaborările sale sunt printre cele mai profunde din literatura română: „nimeni nu e viu la masa asta” („12 octombrie 1990” – „Ieudul fără ieşire”), „după o moarte ca asta/mă culc devreme” („cititor infidel…”, „Porcec”), „abia am murit/eram atât de ostenit aseară” („eu acum vorbesc…”, „Porcec”), „m-am găsit fără suflare sub genunchii mei” („nu mă pot ruga decât cutremurat de oroare”, „Porcec”), „du-te să-l ajuţi să te ridice/de trei zile zaci acolo fără suflare” („nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car”, „Porcec”). Eul liric se dedublează şi supravieţuieşte propriei morţi.

Omul de noapte „vede întunericul” şi lucrează la dulceaţa şi răceala propriului somn. Pentru el, trezirea ar însemna reluarea calvarului lucidităţii, adică amplificarea minimalităţii fiinţei, ieşirea din sine: „la ce ne-am trezi şi cu ce-am rămâne/dacă ne-am trezi în întregime” („el călătorea înainte”, „Porcec”). O primă variantă este „la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămâne/dacă m-aş trezi în întregime?” („ies rar…”, „Ieudul fără ieşire”). Viaţa apare acum ca o trezire involuntară din moarte: „n-am vrut să mă trezesc când m-am trezit” („din pricina prea deselor revelaţii”).

Întâlnim, de asemenea, „omul slab” („care se temea de doamna lui” – „Romi”, „Unelte de dormit”) şi omul „altfel” („Ienoşel din Valea rea” – „Vioara”, „Unelte de dormit”).

Admiţând existenţa unui om de zi, se acceptă intrarea în prezent. Unelte de dormit validează prezentul („dumnezeul tramvaiului 40”): „Băltesc/într-un prezent mic şi străin”.

Dormitul se regăseşte în volumul de faţă ca element al teoriei poetice a relativităţii timpului. Axioma espopiană ce alcătuieşte nucleul acestei teorii este că  „nicicând nu va fi mâine”: „Dorm de două zile, m-am trezit degeaba. E tot azi” („Dorm de două zile”). Timpul văzut ca exterioritate prin dedublarea eului este centrul de greutate al unei idei poetice interesante: trupul în care se succed diferite euri: „pentru toţi Porcecii care aveau să urmeze în acelaşi trup”.

Rugăciunea ca instrument de ieşire din păcat capătă un temeinic argument. Poezia „cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă” este cea mai expresivă radiografiere poetică a pariului lui Pascal: „cei care cred sunt mai frumoşi”, „mai liberi” şi „mai împliniţi”, „chiar dacă/de sus nu le răspunde nimeni”. Rugăciunea are, oricum, efect căci „nimeni nu poate fi iertat” („mă descompun încet…”, „Pantelimon 113 bis”), iar „pe lumea asta nimeni nu iartă/pe nimeni”(„am 52, o mai fi mult până la capăt?”- „Unelte de dormit”).

Măcelarul ca personaj simbolic dobândeşte acum un profil aristocratic. Măcelarul îşi trage aureola din faptul că „ne scapă de crimă” pe fiecare dintre noi. El ispăşeşte vinovăţia noastră a tuturor, cu conştiinţa că „într-un final/toate se vor împlini cum s-a scris/şi cei din urmă vor fi cei din urmă” („amicul meu e măcelar din tată-n fiu”- „Unelte de dormit”). În raport cu muzicianul, măcelarul va „supravieţui”, va ajunge un artist. Cultura măcelarului urmează „să-şi zămislească propriul mozart”       ( „deşi, spune el, acesta este chiar sfârşitul”- „Unelte de dormit”).

Fiinţa minimă trăieşte într-o singurătate universală şi perpetuă: „singurătatea la paris e amabilă şi nemiloasă”,/(…)”la roma e atroce şi pioasă”/(…)/cea de la viena seamănă cumva/cu singurătatea de la Cluj/(…)/cea de la stockholm e pusă ca gheaţa/(…)/singurătatea de acasă (…)/e tot cea care a fost”.

Simţurile în atenuare, în anesteziere, în tocire vor conduce la un nou tip de carte, „cartea rece”: „atunci când îţi vei toci toate simţurile vei scrie/cartea rece”. Aceasta va fi scrisă de „o făptură fără simţuri”.

Primul simţ în degradare este văzul: „cu aceşti ochi, cu care n-am văzut/niciodată la mai mult de un metru depărtare/(…)/nu vezi lumina luminând/ochiul sârmos şi scurt/(…)/materia grea…/o văd numai ochii care se strică/(…)/o vede ochiul meu aproape orb” („cu aceşti ochi, cu care n-am văzut”).

Simţurile „dulci” au dispărut este vremea simţurilor „mai mici”, a subsimţurilor („atunci când îţi vei toci toate simţurile”, „acestea sunt simţurile mici”). „Sub-ochiul” espopian a produs deja un fel de haiku: „Stau pe vârf şi nu văd nimic/asta e toată răsplata”.

Noutatea absolută a plachetei o reprezintă secţiunile a treia şi a patra („potriviri după alexandri & co), ne arată pe Ioan Es. Pop ca fiind capabil să textualizeze în genul unor poeţi precum Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă. Exerciţiul nu evită inflexiunile de conformism espopian: „plin de întuneric”, „fumeg-a sfârşit”, „carnea noastră moare-ncet”, „vremuri mici”. Aceasta este noutatea unei experienţe, în esenţă, formală.

Cea mai consistentă noutate lirică o întâlnim în secţiunea „Dincolo”. Aici se demitologizează locul mitic care în urmă cu douăzeci de ani desemna „viena, londra, paris…/(…)/dincolo era singurul posibil/iubirea norocul/speranţa dumnezeu locuia acolo” („sunt douăzeci de ani de când dincolo a dispărut”). Când năzuinţa spre „dincolo” a devenit realitate, locul a intrat în banal: „apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat că nu la/acel dincolo visaserăm”. Propensiunea către un astfel de imaginar a rămas însă. Ea a generat, prin urmare, tendinţa de a merge „dincolo de dincolo”. Modelat în a căuta un dincolo, eul iniţial nu se mai poate opri. Dincolo devine sisific. Reveria are însă şi o doză de luciditate: dincolo este „foarte pe-aproape, dar nu pe direcţia noastră”. Locul şi direcţia sunt greşite. „Dincolo” rămâne o iluzie blândă şi senină. „Dincolo” s-a imprimat în sistemul de orientare şi de cunoaştere al subiectului liric. În orice obiect sau situaţie se examinează posibilitatea existenţei unui „dincolo”. Întotdeauna există un dincolo. Un astfel de dincolo este identificat în grădina unei case cumpărate la ţară: „Zidul de întuneric era tot acolo. (…) dincolo de zidul din grădina mea poate că era dincolo. (…) La nici doi paşi de mine forfoteşte acel dincolo pe care l-am pierdut demult” („până să ajung în aşezarea asta, în urmă cu patru”). „Dincolo” este rulat pe semnificaţii noi, din ce în ce mai întunecate. În plus, secţiunea cuprinde şi poeme ce dezvoltă teme recurente: singurătatea, scrisul, simţurile.

„Unelte de dormit” este unul din cele mai consistente volume de poezie ale ultimilor ani. Pe de o parte, aici capătă convergenţă volumele de autor anterioare, iar pe de alta se investighează noi teritorii şi curbe sufleteşti. Coerenţa ontologică este dublată de o continuitate a limbajului.

Găsim ca antologice şi memorabile poeme precum: „când eram mic, visam să fiu şi mai mic…”, „o, cât aş dori acum să mă rog, dar în loc de asta…”, „de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremura tare…”, „stăteam aşa şi mă-ntrebam de ce o fi atât de scumpă sticla de bere”, „pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare”, „când afli aproape din leagăn”, „întunericul e doar o neputinţă a ochiului, nu a luminii”, „am 52, o mai fi mult până la capăt?”, „om de zi, om de noapte”, „dumnezeul tramvaiului 40”, „când am auzit că va trece pe şoseaua noastră”, „dacă n-aş fi fost silit să vorbesc”, „cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă”, „stau pe vârf şi văd nimic”, „dorm de două zile, m-am trezit degeaba”.

Lucru remarcat şi de alţi critici, multe dintre poezii se încheie apoftegmatic: „şi nu te bagi în război dacă nu ştii/de partea cui pierzi”; „deşi m-am trezit de târziu/deşi mă culc atât de devreme”; „istorie e poezia învingătorilor,/iar poezia, istoria celor învinşi”; „dar pe lumea asta nimeni nu iartă/pe nimeni”.

Aceasta face ca să fie pe deplin vizibilă naturaleţea, autenticitatea şi firescul exprimării poetice. Ele alcătuiesc fundamentul credibilităţii lirice. Valoarea vine din uşurinţa cu care se percepe autenticitatea. Nimic nu apare forţat sau artificial. Linia se poate profila ca un exerciţiu, ca o lecţie şi ca o bucurie estetică. Expresivitatea este generată de utilizarea unui limbaj ce nu caută dinadins noutatea. Dintre formele noutăţii nu se mizează pe şoc sau senzaţional ca forme hard. Noutatea în lirica lui Ioan Es. Pop este de tip soft: surpriza şi diferenţa. Unghia şi închisoarea lui Arghezi, alcoolul lui Apollinaire şi Esenin, arderea lui Eliot, cunoaşterea întârziată şi confuză a lui Sorescu iradiază uneori. Espopismul a devenit o formulă recognoscibilă. El se individualizează, înainte de toate,  ca trăire şi orizont ontic, nu ca limbaj. Espopismul este lirica fiinţei minime, a fiinţei reduse la trăsăturile distinctive în care încă mai palpită, întunecat şi evanescent, lumina vieţii, cu toate năzuinţele şi păcatele ei.

Ioan Es. Pop este un poet luminos ce scrie întunecat, greu şi grav, gândit şi expresiv. Poezia sa mişcă inocent şi duios marile roţi dureroase ale existenţei.

 

 

 

 

 

Organizează vol în 4 secţiuni

discursul

implicarea eului

liric – vibraţie – SIM I

Cartea rece – fără simţuri

antilirica – fundamentală

confesiune, relatare

nouă identitate

ipostaza

trăirea este poetică

Existenţa este impregnată de

nu evadează – contact direct. Senzaţia de familiaritate

actu poetic şi ordinea realului

autenticul neevadării în imaginarul nepalpabil

poezie a simţurilor senzualism

 

dar mi-e teamă./ar vrea să bea şi el cu mine car n-are curajul”

tatăl meu, mama

„eu după ce mor dorm somnuri

podul, pivniţa („mă rog în pivniţă”)

„nimicul, neîncrederea, neputinţa au devenit treptele creşterii noastre-n descreştere

Negrici – narativ

relatare, narare

„Cu putinţă stăruinţă, un traseu narativ poate fi întrevăzut în mai toate manifestările spiritului” (Simulacrele no.., p. 171)

fiinţa „minimă” din „Ieudul fără ieşire” – Fiinţa

„zadarnic te vei zbate/(…)/fără margini este Ieudul şi fără ieşire” – Loc

„treizeci de ani de/moarte de la naştere încoace” – Timp – 52 de ani

„şi dorm acum pentru că mţine urmează/şi mâine să dorm”

„doar tatăl este absent/ne putem permite orice” – Mod – Somn

„ca o amară, mare pasăre marină/nenorocul pluteşte”

Ieudul fără ieşire – fundătura vorbirii noastre

Porcec – „Peste drum de cârciuma unde stau şi beau/e biserica.

eu şi părintele ne pândim de mulţi ani/aş vrea să-l slujesc şi eu pe Dumnezeu

 

fixează un raport prietenos cu destinatarul/Astfel, se produce o complicitate

conivenţa – o convenţie

tonul: grav, familiar?

topos predilect – Varai

„motiv central iradiant”

poemele notează sau

ipostaza de a fi eu

alege eul liric – direct – narativ: int; even; descriptiv: ob, locuri

totul aspiră la starea de

Somn

iminenţa

prezenţa eului

absenţa eului

ce dă soluţia de: consimţire, asentiment

Ioan Es. Pop – Petrecere de pietoni

„Argument împotrivă 2004

„a scrie nu oferă mântuire”

„n-am alte îndemânări”

Ordinea concretului

Nichita – Şi ceea ce nu trăieşte poate să moară

Asemeni

Evoluţie – Nu ruptură

Situaţii, gesturi, ipostaze

expresionism

Pop – de zi – om

Pop – de noapte – om

Pop poet

Pop interpret

A – B – Uded

Ioan Es. Pop – obosit, resemnat, înfricoşat

Cer gol – nu cred rupe de teluric – pers. – întâmplări

accede reliţia

„la început, poezia şi rugăciunea eseu – semet

 

VSt – Izolat între cer şi pământ: năzuind resemnat şi fără energie către cel saturat – depăşi teluricul

 

Ura ca sentiment

Maximumul erotic îl reprezintă independenţa. marea întâlnire erotică este la nivel de somn, de dormit împreună. În lirica lui Ioan Es. Pop, copiii se fac „dormind cu dulceaţă-n întuneric”.

Sentimentul primordial este acela de ură, am zice o eminesciană ură dulce şi unică.

Nu avem de a face cu o ură viscerală. Ura poetică a lui Ioan Es. Pop este mângâietoare. Este o ură luminoasă, incapabilă de blestem.

 

Simţurile, vorbirea

organele – sfărmate

maestrul e nebun

 

Filosofia este arta de a forma, de a inventa, de a făuri concepte. Conceptele (…) au nevoie de personaje conceptuale care să contribuie la făurirea lor. „Prieten” este un astfel de personaj.

Deleuze

 

2011

„acum, în nopţile mele de remuşcări,/visez doar la iertare (…) o clipă de iertare m-ar face om/dar pe lumea asta nimeni nu iartă pe nimeni”

„fericirea e egală cu păcatul”

eul separat de zi – zi mare (sărbătoare)/zi mică, scurtă – Crăciun/An Nou

om (slab, altfel) măcelar, muzician

vorbirea de apă, de pământ

Singurătate – „atât de singur”

„singuri în faţa unui cer gol”

„vizionarismul poeticului

teme recurente

linii de convergenţă

rearticulare univers poetic

constantele, stările de spirit, euforie – disforie

Reabilitează micimea poeţilor noştri

 

Somn – mental

Dormit – corporal – vis al co.. – qualia

Este Ioan Es. Pop – citeşte înainte

formule existenţiale

Instrumente de situare – senzorială percepţie – reprezenta – jud. raţ. noţ jud raţ – et. si, et. logic

investigare

organon

„prezentar” – narativitate

ura luminoasă  – sentiment negativ – fără răutate