https://blog.revistaderecenzii.com
A doua zi, Mănâncă-Foc chemă deoparte pe Pinocchio și îl întrebă:
— Cum îl cheamă pe tatăl tău?
— Geppetto.
— Și ce meserie are?
— Face pe săracul.
— Câștigă mult din asta?
— Câștigă atât ca să n-aibă para chioară în buzunar. Închipuiește-ți și dumneata: ca să-mi cumpere un Abecedar a trebuit să-și vândă singurul lui suman: un suman rupt și prăpădit de ți-era mai mare jalea.
— Săracul! Mi-e milă de el. Uite, ține cinci bani de aur. Du-te repede și-i dă, și spune-i multă sănătate din partea mea.
Pinocchio, nu mai încape îndoială, mulțumi de mii de ori tartorului: se duse să îmbrățișeze rând pe rând toate păpușile din trupă, chiar și pe cei doi jandarmi și nebun de mulțumire, porni la drum ca să se întoarcă acasă.
Dar nu făcuse nici zece pași, și iată că-i ies în caje: un Vulpoi șchiop de un picior și un Cotoi orb, care mergeau încet-încet, sprijinindu-se între ei, ca doi tovarăși de suferință. Vulpoiul, care era șchiop, mergea sprijinindu-se de Cotoi: iar Cotoiul, fiind orb, se lăsa să-i arate Vulpoiul drumul.
— Bună ziua, Pinocchio îi zise Vulpoiul închinându-se cu smerenie înaintea lui.
— De unde știi cum mă cheamă? o întrebă păpușica.
— Cunosc foarte bine pe tatăl tău.
— Unde l-ai văzut?
— L-am văzut ieri în pragul ușii.
— Și ce făcea?
— Era numai în cămașă și tremura de frig.
— Bietul tata! Dar, slavă Domnului, de azi încolo n-are să mai tremure!
— Cum asta?
— Foarte bine, am ajuns bogat.
— Bogat tu? zise Vulpoiul, și începu să râdă cu un râs mojicesc și batjocoritor. Cotoiul râdea și el, dar ca să nu fie văzut, se făcea că-și piaptănă mustățile cu ghearele de dinainte.
— N-ai de ce să râzi strigă Pinocchio arțăgos. Îmi pare rău că vă lasă gura apă, însă ăștia, dacă nu vă supărați sunt cinci bănuți de aur.
Și scoase din buzunar, banii pe care i-i dăruise Mănâncă-Foc.
La sunetul plăcut al banilor, Vulpoiul fără să vrea întinse laba care părea că se vindecase, și Cotoiul holbă amândoi ochii, care luceau ca două felinare verzi. Dar îi închise numaidecât, așa că Pinocchio nu băgă de seamă nimic.
— Și acum îl întrebă Vulpoiul ce ai de gând să faci cu banii ăștia.
— Mai întâi, răspunse păpușica vreau să cumpăr tatei un surtuc țesut numai în fire de aur și de argint și cu nasturi de diamant: și-apoi vreau să-mi cumpăr pentru mine un abecedar.
— Pentru tine?
— Negreșit, deoarece vreau să mă duc la școală și să mă pun cu tot dinadinsul pe învățătură.
— Uită-te la mine! spuse Vulpoiul. Din pricina patimii ăsteia neghioabe de a învăța, mi-am pierdut piciorul.
— Uită-te la mine! spuse și Cotoiul. Din pricina patimii ășteia de a învăța mi-am pierdut lumina ochilor.
În vremea aceasta o mierlă albă, care stătea pe un mărăcine din marginea șanțului, ciripi și zise:
— Pinocchio, n-asculta de povețele viclene ale tovarășilor tăi: altfel o să te căiești!
Biata mierlă, mai bine ar fi tăcut. Cotoiul dintr-o săritură, se repezi asupra ei, și fără să-i dea răgaz să țipe, o înghiți dintr-o dată cu fulgi cu tot. După ce o mâncă și își curăță gura de pene, închise iarăși ochii și începu din nou să facă pe orbul.
— Biata păsărică! spuse Pinocchio pisicii, ce-ai avut cu ea?
— Ca să o învăț minte. Altă dată n-o să-și mai vâre nasul unde nu-i fierbe oala.
Ajunseră la mijlocul drumului, când Vulpoiul, oprindu-se deodată în loc, spuse păpușii!
— Vrei tu să-ți înmulțești banii?
— Cum?
— Vrei tu, ca din ăști cinci bani de aur, să faci o sută, o mie, două mii?
— În ce chip?
— Foarte ușor. În loc să te întorci acasă, hai cu noi.
— Unde să merg?
— În Țara Neghiobilor.
Pinocchio se gândi puțin, apoi zise cu hotărâre:
— Nu, nu vreau să merg. Acum sunt aproape de casă, mă duc că mă așteaptă tata. Cine știe, bietul unchiaș, cât o fi oftat ieri când a văzut că nu mă mai întorc. Am fost un copil neascultător și bine îmi spunea mie Greierașul-vorbitor: „Copiii neascultători n-or să aibă parte de nimic pe lume”. Și numai eu știu cât am suferit că nu l-am ascultat chiar aseară în casa lui Mănâncă-foc era s-o pățesc de-a binelea. Brrr! Numai când mă gândesc mi se face părul măciucă!
— Așadar, mai zise Vulpoiul, vrei cu orice preț să te întorci acasă? Umblă sănătos, și atât mai rău pentru tine.
— Atât mai rău pentru tine! repetă Cotoiul.
— Gândește-te bine, Pinocchio, tu dai cu piciorul norocului.
— Norocului! adăugă Cotoiul.
— Cei cinci bănuți de aur ai tăi, mâine ar spori la două mii.
— Două mii! repetă Cotoiul.
— Dar cum e cu putință una ca asta? întrebă Pinocchio, cu gura căscată de mirare.
— Te lămuresc eu numaidecât, zise Vulpoiul, trebuie să știi că în Țara Neghiobilor se află o câmpie binecuvântată, care se cheamă Câmpia Minunilor. Ai să sapi acolo o gropiță, unde o să pui, de pildă, un ban de aur. Astupi gropița cu pământ. O stropești cu puțină apă de izvor, arunci peste ea o mână de sare, și seara te duci frumușel să te culci. În vremea asta, peste noapte, banul încolțește, iar dimineața când te scoli, întorcându-te în câmpie, ce găsești? Găsești un pom încărcat cu atâția bani de aur, câte boabe are spicul grâului în luna lui cuptor.
— Așa că, zise Pinocchio din ce în ce mai uimit, dacă mi-aș sădi acești cinci banii, a doua zi dimineața, câți bani aș găsi?
— Socoteala e cât se poate de simplă, răspunse Vulpoiul, poți s-o faci pe degete. Pune că fiecare ban o să-ți aducă cinci sute: înmulțește pe cinci sute cu cinci, și ai să vezi că a doua zi dimineața, o să găsești în buzunar două mii cinci sute de bani lucioși și sunători.
— Oh! Ce minune neauzită! strigă Pinocchio, începând să joace de bucurie. Cum mi-oi aduna banii îmi opresc pentru mine două mii și ceilalți cinci sute am să vi-i dăruiesc vouă la amândoi.
— Nouă? strigă Vulpoiul, prefăcându-se că a fost jignit. Să ne ferească Dumnezeu!
— Să ne ferească! repetă Cotoiul.
— Ce ființe cumsecade! se gândi în sine Pinocchio.
Și uitându-și de teatrul păpușilor, de tatăl său, de surtucul cel nou, de abecedar și de toate planurile frumoase ce-și făurise, rosti către Vulpoi și Cotoi:
— Să mergem, vin și eu cu voi.