https://blog.revistaderecenzii.com

Mă întreb de multe ori dacă nevoia de modele  este reală sau se consumă doar la nivel declarativ, pentru a  construi o imagine în proximitatea modelului. Pentru omul religios tentația  unui model imaginar – biblic este recurentă și vine din dorința  de asemănare, măcar în parte, cu persoana pe care o venerează. Această asemănare vine la pachet cu lupta de a ajunge personal la nivelul modelului, deși, de cele mai multe ori, existența credinței religioase a creștinului de azi nu are mai nimic de-a face cu trezvia lui spirituală. Moștenește niște tradiții pe care le respectă fără a le cunoaște semnificația. Un timp am crezut că e vina Bisericii că nu le explică suficient, dar ce ar însemna suficient în acest caz? De fapt, nimic nu e suficient în viața duhovnicească, totul este un proces/ terapie de vindecare a sufletului în lucrarea cu Hristos! Iar eficiența acestui proces ține de căutare și de dorință. Fără această realitate totul se consumă doar la nivel de intenție.

În acest sens, modelul Sfântului Ioan Botezătorul devine reper pentru cel ce pretinde că este pe „Calea Domnului”. Suntem invitați să fim glasul ce pregătește propria cale a Domnului în pustiul modernității care ne locuiește, de a fi o mărturisire vie a lui Hristos prin propria viață.

Evanghelistul Ioan ne arată în Prologul Evangheliei sale, nu doar profilul Sfântului Ioan Botezătorul în relație cu Hristos, ci și modelul autentic al creștinului asumat: „Nu el era lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină.” Se pare că rostul venirii noastre în lume este acela de a da mărturie despre lumina – Hristos – „Soarele dreptății”, pentru că „aceasta era lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează orice om”. Fără această mărturisire nu putem fi fii ai luminii pentru că încă ne zbatem în întunericul ignoranței și al indiferenței.

Dacă condiția de creștin se construiește zi de zi, pregătirea devine esențială și se raportează la două elemente fundamentale: recunoașterea păcatelor și a nevoii de Hristos care vindecă și mântuiește.

Mesajului Sfântului Ioan Botezătorul este hotărâtor în acest sens. Într-o lume secularizată în cele mai diverse forme posibile, chemarea proorocului la pocăință/ convertire pare greu de atins în condițiile unei societăți aplecate spre divertisment și consum. Problema nu e a societății ci a omului care se declară credincios dar nu-și pune  problema propriei pocăințe. Cred că doar printr-o pocăință reală îl putem identifica pe Hristos în noi.

În ajutorul descifrării mesajului Sfântului Ioan ar fi recenta carte a părintelui profesor Constantin Coman „Împărțirea lumii în drepți și păcătoși sau despre ispita îndreptățirii de sine”, în care părintele ne introduce în lumea atât de subtilă a pocăinței, ce ar trebui să  aducă cu sine o schimbare radicală a întregii vieți. Acesta este mesajul Sfântului Ioan!

Pentru creștinul de azi recunoașterea păcatelor a devenit o problemă. Îndreptățirea de sine prin lipsa pocăinței îl fac să nu conștientizeze natura păcatului și nici nevoia de a-l spovedi.

Sfântul Sofronie de la Essex spunea că esența păcatului nu stă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de la „vecinică Dumnezeiască viață, cea pentru care omul a fost făcut și către care este chemat în chip firesc sau, altfel spus, prin însăși firea sa.”

Spre această reevaluare ne cheamă Sfântul Ioan Botezătorul: a părăsi omul trupesc devenind om duhovnicesc!

Dan Tomuleț în excelenta lui carte „Progresul în sus. Elemente de spiritualitate biblică”, scrie despre trei categorii umane din perspectiva „transformării minții”/ pocăinței: omul trupesc inconștient, care nu vede vreo diferență dintre voința minții și legea păcătoasă a trupului; omul trupesc conștient de robia sa față de trup, care se luptă cu poftele  sociale și trupești ce-i stăpânesc egoul; și omul duhovnicesc, care alege sinele lăuntric în lupta cu egoul ce l-ar îndepărta de autentica viață în Hristos.

Trecerea de la starea de om trupesc, conștient de robia lui, la starea de om duhovnicesc eliberat de păcat se face, spune Dan Tomuleț, prin dobândirea puterii de a trece de la etapa iubirii de Dumnezeu cu inima la etapa iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul. Nu aș insista pe acest subiect, doar aș îndemna la o lectură atentă a cărții domnului Tomuleț, ca reflex al unei bune orientări în lucrarea duhovnicească a creștinului de azi.

Sfântul Ioan, prin îndemnul la pocăință, ne invită să ne gândim viața nu ca trupuri, ci ca suflete, să lăsăm în urmă omul exterior, preocupat  doar de cele pământești și să ne concentrăm mai mult pe omul interior, capabil de suplețe spirituală prin lucrurile la care cugetă și îndemnurile de care ascultă.

Creștinul e chemat să-l identifice pe Hristos în propria viață!

Capodopera pictorului renascentist german, Matthias Grünewald, cunoscută sub numele de „Altarul din Isenheim”, are ca scenă principală, Răstignirea Mântuitorului. Pictura ne prezintă un  Hristos în agonie, contorsionat sub povara suferinței răstignirii, cu trupul plin de răni asemănătoare ciumei (afecțiune de care sufereau o parte din bolnavii capelei din Isenheim), în dreapta lui Maria Magdalena îngenuncheată și Maica Domnului, îndurerată, în brațele Sfântului Ioan Evanghelistul, în stânga Sfântul Ioan Botezătorul cu Scriptura în mână, având la picioare un potir și un miel, arătând spre Mântuitor cu un deget nefiresc de lung, semn că l-a identificat pe Hristos prin „botezul pocăinței spre iertarea păcatelor”. Includerea Botezătorului în scena Răstignirii este cât se poate de simbolică. Prin el se actualizează  profețiile mesianice ale Vechiului Testament, de acum, „El trebuie să crească iar eu să mă micșorez.” Nu întâmplător apar potirul și mielul. Prefigurează jertfa Mielului care ridică păcatul lumii.

Tema lui Grünewald se oprește asupra suferinței, care este mântuitoare pentru că are ca model suferința Mântuitorului pentru păcatele noastre. Sfântul  Ioan Botezătorul reprezintă, în acest context , modelul de urmat pentru cel ce caută să se identifice cu Hristos printr-o pocăință autentică.

Chiar dacă ne este greu să ajungem la ea, pocăința este calea trezirii, a descoperirii chipului lui Dumnezeu din noi, pe care suntem invitați să o descoperim având drept model viața Sfântului Ioan Botezătorul.